Dictatura proletariatului, concept care desemnează, în concepţia clasicilor socialismului ştiinţific puterea de stat a clasei muncitoare, instaurată prin revoluţia socialistă, exercitată cu sprijinul maselor muncitoare neproletare de la oraşe şi sate şi care se poate concretiza sub forma alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime. Termen opus celui de dictatură burgheză.

Exprimînd interesele majorităţii populaţiei împotriva minorităţii de exploatatori răsturnaţi de la putere, se creează premisele realizării celei mai largi democraţii, asigurării prin forme multiple a participării la activitatea politică, la dezbaterea şi la rezolvarea problemelor economice, concentrării forţelor şi resurselor în vederea construirii socialismului, se accentuează importanţa primordială a funcţiei economico-organizatorice, se dezvoltă funcţia cultural-educativă. 

Karl Marx a arătat că puterea de stat corespunzătoare perioadei de tranziţie de la capitalism la comunism este dictatura proletariatului (Critica Programului de la Gotha). V.I. Lenin a dezvoltat teoria despre dictatura proletariatului, aplicînd-o la condiţiile specifice Rusiei revoluţionare, în epoca imperialismului, subliniind atît necesitatea obiectivă a acesteia, cît şi faptul că ea reprezintă o formă deosebită a alianţei proletariatului cu masele muncitoare neproletare, şi în primul rînd cu ţărănimea muncitoare, alianţă în care proletariatul are rolul conducător. 

Lenin a mai arătat că formele de trecere la socialism vor fi diferite de la naţiune la naţiune, fiecare aducînd un specific exprimat într-o anumită formă a democraţiei, într-un anumit ritm al transformărilor socialiste ale diferitelor laturi ale vieţii sociale. Păstrîndu-şi esenţa comună, formele de stat pot să difere de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile concrete interne şi internaţionale, precum şi de la o perioadă istorică la alta, confirmîndu-se prin aceasta încă o dată adevărul după care legile obiective generale ale revoluţiei şi construcţiei socialismului acţionează prin particular, în conformitate cu cerinţele concret-istorice ale fiecărei ţări, potrivit corelaţiei dialectice dintre general şi particular, dintre naţional şi internaţional.