Ajung acum la capitolul democratic:
A. „Baza libertară a statului“.
În primul rînd, conform capitolului II, partidul muncitoresc german tinde spre „statul liber“.
Stat liber — ce-o fi asta?
Scopul muncitorilor care s-au scuturat de mentalitatea mărginită de supuşi nu e nicidecum „eliberarea“ statului. În imperiul german „statul“ este aproape tot atît de „liber“ ca şi în Rusia.
Libertatea constă în transformarea statului dintr-un organ situat deasupra societăţii într-unul cu totul subordonat ei; pînă şi în vremea noastră formele de stat sînt mai libere sau mai puţin libere, în măsura în care îngrădesc „libertatea statului“.
Partidul muncitoresc german — cel puţin dacă îşi însuşeşte programul — arată cît de puţin e pătruns de ideile socialiste; în loc să considere societatea existentă (şi acest lucru este valabil şi pentru oricare societate viitoare) drept bază a statului existent (sau a celui viitor, într-o societate viitoare), el, dimpotrivă, consideră că statul are o existenţă independentă, cu propriile sale „baze spirituale, morale şi libertare“.
Ce să mai spunem de abuzul grosolan de cuvinte ca „statul actual“ şi „societatea actuală“ din program şi de confuziile şi mai grosolane pe care le creează cu privire la statul căruia îi adresează revendicările sale!
„Societatea actuală“ este societatea capitalistă care există în toate ţările civilizate, societate mai mult sau mai puţin eliberată de rămăşiţele medievale, mai mult sau mai puţin modificată datorită particularităţilor dezvoltării istorice a fiecărei ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltată. „Statul actual“, dimpotrivă, se schimbă de îndată ce treci frontiera. În imperiul germano-prusac este cu totul altul decît în Elveţia, în Anglia cu totul altul decît în Statele Unite. „Statul actual“ este, deci, o ficţiune.
Totuşi, în pofida diversităţii lor ca formă, diferitele state ale diferitelor ţări civilizate au toate comun faptul că la baza lor se află societatea burgheză modernă, mai mult sau mai puţin dezvoltată sub raport capitalist. De aceea au anumite caracteristici esenţiale comune. În acest sens se poate vorbi de „statul actual“ în opoziţie cu cel viitor, în care actuala lui rădăcină, societatea burgheză, va fi dispărut.
Se naşte atunci întrebarea: ce fel de modificări va suferi statul în societatea comunistă? Cu alte cuvinte, ce funcţii sociale, analoge cu actualele funcţii ale statului, vor mai rămîne? La această întrebare se poate răspunde numai în mod ştiinţific, şi în oricîte mii de feluri am îmbina cuvîntul „popor“ cu cuvîntul „stat“ aceasta nu ne va apropia cîtuşi de puţin de rezolvarea problemei.
Între societatea capitalistă şi cea comunistă se află perioada transformării revoluţionare a celei dintîi în cea de-a doua. Acestei perioade îi corespunde şi o perioadă de tranziţie politică, al cărei stat nu poate fi altul decît dictatura revoluţionară a proletariatului.
Dar programul nu se ocupă nici de această dictatură, nici de viitorul stat al societăţii comuniste.
Revendicările lui politice nu cuprind nimic în afară de vechea litanie democratică arhicunoscută: vot universal, legiferare directă, justiţie populară, miliţie populară etc. Ele nu sînt decît un simplu ecou al partidului popular burghez, al Ligii păcii şi libertăţii, în măsura în care nu sînt rodul unor exagerări fanteziste, toate acestea sînt revendicări deja înfăptuite. Numai că statul care le-a înfăptuit nu se află înăuntrul graniţelor Imperiului german, ci în Elveţia, în Statele Unite etc. Acest gen de „stat viitor“ este un stat actual, deşi existent în afara „cadrului“ Imperiului german.
S-a uitat însă un lucru. Întrucît partidul muncitoresc german declară în mod expres că acţionează în cadrul „statului naţional actual“, deci al statului său, al imperiului germano-prusac — altminteri revendicările sale ar fi, în cea mai mare parte, lipsite de raţiune, întrucît nu revendici decît ceea ce nu ai —, el nu trebuia să uite principalul, şi anume că toate lucruşoarele acestea frumoase se întemeiază pe recunoaşterea aşa-numitei suveranităţi a poporului şi că, prin urmare, sînt la locul lor numai într-o republică democratică.
Cînd nu ai curajul — şi pe bună dreptate, căci împrejurările impun prudenţă — să revendici republica democratică, aşa cum cereau programele muncitorimii franceze sub Ludovic-Filip şi Ludovic-Napoleon, nu trebuie să recurgi nici la procedeul care nu este <nici „cinstit“[1] şi nici demn> de a pretinde lucruri, care au un sens numai într-o republică democratică, din partea unui stat care nu reprezintă altceva decît un despotism militar înjghebat în mod birocratic, păzit de poliţie, împopoţonat cu forme parlamentare, dres cu rămăşiţe feudale, aflat de pe acum sub influenţa burgheziei <şi, în plus, să mai şi încredinţezi solemn acest stat că speri să poţi obţine aşa ceva de la el „prin mijloace legale“!>
Pînă şi democraţia vulgară, care vede în republica democratică împărăţia de o mie de ani şi nici nu bănuieşte că tocmai în această ultimă formă de stat a societăţii burgheze lupta de clasă urmează să fie definitiv rezolvată pe calea armelor, — pînă şi ea stă cu mult deasupra acestui soi de democratism îngrădit în limitele permise de poliţie şi inadmisibile din punctul de vedere al logicii.
Că prin „stat“ se înţelege de fapt maşina guvernamentală sau statul, în măsura în care acesta, prin diviziunea muncii, formează un organism propriu, distinct de societate, o arată în suficientă măsură chiar cuvintele: „Partidul muncitoresc german cere ca bază economică a statului: un impozit progresiv unic pe venit etc.“ Impozitele sînt baza economică a maşinii guvernamentale şi nimic altceva. În „statul viitorului“, care există în Elveţia, această revendicare a fost aproape înfăptuită. Impozitul pe venit presupune diferitele surse de venituri ale diferitelor clase sociale, prin urmare societatea capitalistă. De aceea nu e nimic surprinzător în faptul că adepţii de la Liverpool ai reformei financiare — burghezi avînd în frunte pe fratele lui Gladstone — lansează aceleaşi revendicări ca şi programul.
B. „Partidul muncitoresc german cere ca bază spirituală şi morală a statului:
1. Instruirea generală şi egală a poporului de către stat. Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit“.
Instruire egală a poporului? Ce se poate înţelege prin aceste cuvinte? Crede cineva că în societatea actuală (şi numai cu aceasta avem de-a face) instruirea poate fi egală pentru toate clasele? Sau se cere poate ca şi clasele de sus să fie reduse în mod forţat la acea instruire minimă care este singura compatibilă cu situaţia economică nu numai a muncitorilor salariaţi, dar şi a ţăranilor — şcoala primară?
„Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit“. Prima există chiar în Germania, cel de-al doilea în Elveţia şi în Statele Unite, în ceea ce priveşte învăţămîntul primar. Dacă în unele state din America de Nord învăţămîntul este „gratuit“ şi în unele instituţii de învăţămînt mediu, aceasta de fapt nu înseamnă altceva decît că clasele de sus îşi acoperă cheltuielile de instruire din fondurile comune rezultate din impozite. În treacăt fie spus, acelaşi lucru e valabil şi pentru „justiţia gratuită“ cerută la punctul 5 din capitolul A. Justiţia penală este pretutindeni gratuită; justiţia civilă se ocupă aproape exclusiv cu litigiile în legătură cu proprietatea, prin urmare, aproape numai clasele avute sînt interesate în această problemă. Să-şi poarte ele procesele pe seama banului public?
Paragraful cu privire la şcoli ar fi trebuit cel puţin să ceară şcoli tehnice (teoretice şi practice) îmbinate cu învăţămîntul primar.
Cu totul condamnabilă este „instruirea poporului de către stat“. A stabili printr-o lege generală fondurile pentru şcolile primare, calificarea corpului didactic, materiile care se predau etc. şi a supraveghea, ca în Statele Unite, prin inspectori publici aducerea la îndeplinire a acestor prevederi ale legii este cu totul altceva decît a atribui statului funcţia de educator al poporului! Dimpotrivă, atît guvernul cît şi biserica trebuie să fie lipsite în egală măsură de orice posibilitate de a exercita influenţă asupra şcolii. Şi tocmai în imperiul germano-prusac (şi să nu se recurgă la subterfugiul că ar fi vorba de „statul viitor“; am văzut noi cum stau lucrurile în această privinţă) statul are, dimpotrivă, el însuşi nevoie de o educare foarte severă din partea poporului.
Dar întregul program, cu tot zornăitul lui democratic, este contaminat de la un capăt la altul de credinţa supusă în stat, caracteristică sectei lassalleene, sau, ceea ce nu e de loc mai bine, de credinţa în miracole democratice; sau, mai curînd, reprezintă un compromis între aceste două soiuri de credinţă în miracole, deopotrivă de străine socialismului.
„Libertatea ştiinţei“ glăsuieşte unul din paragrafele constituţiei prusiene. Ce caută deci aci?
„Libertatea conştiinţei“! Dacă ar fi să-i amintim liberalismului acum, în vremea „Kulturkampf“[2]-ului, vechile lui lozinci, acest lucru ar fi posibil doar în următoarea formă: Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface necesităţile religioase, ca şi pe cele trupeşti, fără ca poliţia să-şi bage nasul. Dar partidul muncitoresc ar fi trebuit să se folosească de acest prilej pentru a-şi exprima convingerea că „libertatea de conştiinţă“ burgheză nu e nimic altceva decît tolerarea a tot felul de libertăţi de conştiinţă religioase şi că el, dimpotrivă, tinde să elibereze conştiinţa de opiul religiei. Domnii noştri însă nu binevoiesc să depăşească nivelul „burghez“.
Am ajuns la sfîrşit, căci anexa care urmează în program nu constituie o parte caracteristică a lui. Voi fi deci foarte scurt.
2. „Ziua normală de muncă“.
În nici o altă ţară partidul muncitoresc nu s-a limitat la o revendicare atît de puţin precisă, ci a stabilit întotdeauna exact durata zilei de muncă pe care o considera normală în condiţiile respective.
3. „Limitarea muncii femeilor şi interzicerea muncii copiilor“.
Normarea zilei de muncă trebuie totodată să includă limitarea muncii femeilor, în măsura în care ea se referă la durata zilei de muncă, la pauzele ei etc.; altminteri nu poate să însemne decît interzicerea muncii femeilor în ramurile de activitate care sînt deosebit de vătămătoare pentru organismul femeii sau incompatibile cu sexul feminin din punct de vedere moral. Dacă despre aceasta este vorba, lucrul trebuia spus.
„Interzicerea muncii copiilor“! Era absolut necesar să se indice aici limita de vîrstă.
Interzicerea în general a muncii copiilor este incompatibilă cu existenţa marii industrii, şi de aceea nu e decît un simplu deziderat pios.
Aplicarea acestei măsuri — dacă ar fi posibilă — ar fi reacţionară, fiindcă îmbinarea timpurie a muncii productive cu învăţămîntul şcolar, concomitent cu o reglementare strictă a timpului de muncă după vîrstă şi cu alte măsuri preventive pentru ocrotirea copiilor, este unul din mijloacele cele mai puternice de transformare a societăţii actuale.
4. „Supravegherea de către stat a industriei de fabrică, meşteşugăreşti şi a celei casnice“.
Deoarece e vorba de statul germano-prusian, trebuia să se ceară în mod precis ca inspectorii de fabrică să poată fi destituiţi numai pe cale judiciară; ca orice muncitor să-i poată reclama în justiţie pentru nerespectarea obligaţiilor lor; ca funcţia de inspectori să o deţină numai persoane cu pregătire medicală.
5. „Reglementarea muncii în închisori“.
Revendicare fără importanţă într-un program muncitoresc general. În orice caz trebuia exprimat limpede că nu din spirit de concurenţă urmăresc muncitorii ca deţinuţii de drept comun să nu fie trataţi ca vitele şi, mai ales, să nu li se răpească singura posibilitate de a se îndrepta — munca productivă. Cel puţin la atîta ne puteam aştepta din partea unor socialişti.
6. „O lege eficientă cu privire la responsabilitate“.
Trebuia spus ce anume se înţelege printr-o lege „eficientă“ cu privire la responsabilitate.
În treacăt fie spus, în paragraful privitor la ziua normală de muncă a fost trecută cu vederea acea parte a legislaţiei pentru reglementarea muncii în fabrici care se referă la măsurile sanitare şi de securitate împotriva accidentelor etc. Legea cu privire la responsabilitate intră în vigoare abia atunci cînd aceste dispoziţii sînt încălcate.
Într-un cuvînt, şi anexa aceasta se distinge prin aceeaşi redactare neglijentă.
Dixi et salvavi animam meam[3].
Scris în aprilie — începutul lunii mai 1875
Publicat pentru prima oară (cu omisiuni) în „Die Neue Zeit“, vol. 1, nr. 18 din 1890—1891, p. 563—575
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 13—34
Nota red. Editurii Politice
[1]. „Cinstit“ — Eisenachienii (Partidul muncitoresc social-democrat.) (vezi adnotarea 9) erau numiţi şi „cinstiţii“. — Nota red. Editurii Politice
[2]. Kulturkampf — „...adică lupta dusă de Bismarck, în perioada 1870—1880, împotriva partidului catolic german — partidul de „centru“ — prin dezlănţuirea unor persecuţii poliţieneşti împotriva catolicismului. Prin această luptă Bismarck n-a făcut decît să întărească clericalismul militant al catolicilor, să dăuneze adevăratei culturi, deoarece a împins pe primul plan deosebirile de ordin religios şi nu pe cele de ordin politic, abătînd astfel atenţia unor pături ale clasei muncitoare şi ale democraţiei de la sarcinile imperioase ale luptei de clasă şi ale luptei revoluţionare în direcţia unui anticlericalism burghez cu totul fals şi superficial“. (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 427—428.). — Nota red. Editurii Politice
[3]. — Am spus şi mi-am salvat sufletul. — Nota trad. Editurii Politice