Paul Lafargue

Proprietatea - origine şi evoluţie

Capitolul III

Colectivismul consangvin

__________

I

Fracţionarea gintei în familii matriarhale şi patriarhale

La începuturile sale, istoria proprietăţii este atît de puternic legată de istoria familiei încît este necesar să fie spuse aici cîteva cuvinte despre transformările familiei, făcîndu-se trimiterea cititorului la lucrarea Originea familiei lui F.Engels, unde subiectul este tratat cu dezvoltarea şi competenţa dorite(1).

Ginta sau clanul formează la început o mare familie care nu este divizată: toţi membrii săi locuiesc sub acelaşi acoperiş şi trăiesc în comun. Copiii aparţin gintei şi se consideră ca fraţi şi surori; ei denumesc mame şi taţi pe femeile şi bărbaţii din generaţia propriilor părinţi. Această confuzie nu împiedică mamele sălbatice să recunoască cîteodată copiii pe care i-au adus pe lume cu mai multă certitudine decît mamele civilizate, ale căror prunci sînt  schimbaţi atît de des la alăptat. În mod natural, copiii se adună în jurul mamei lor adevărate, mai ales dat fiind că din cauza relaţiilor sexuale interzise în cadrul aceleaşi ginte, femeia trebuie să-şi ia bărbatul sau bărbaţii din alt clan: atunci tatăl devine un străin, uneori un oaspete trecător. Date fiind aceste condiţii, din momentul în care familia se constituie, în mod natural mama trebuie să fie şefa familiei: de fapt, ea a fost şefa familiei în toate rasele umane; acesta este un lucru stabilit în ziua de azi.

Am văzut mai sus că în casa comunală a clanului, fiecare femeie măritată avea cămăruţa ei privată unde păstra proviziile comune distribuite pe cap de femeie. Familia individuală lua naştere atunci sub forma sa matriarhală chiar în sînul familiei comuniste a gintei. Atunci cînd femeile măritate, care îşi creşteau surorile mai mici nemăritate şi fraţii, ale căror neveste trăiau în alt clan, s-au despărţit pentru a se stabili separat, casa comună s-a fracţionat în atîtea case particulare pe cît era numărul de gospodării. Individualizarea familiei sub forma sa matriarhală a dus la dezmembrarea comunităţii de habitaţie. Mama este astfel stăpîna casei, despoina — suverana, — spun Lacedaemonienii; atunci începe să apară germenul proprietăţii funciare de familie.

 Ea începe modest, fiind limitată la bucata de pămînt pe care se află casa ei: aceasta este terra salica(2).

Atîta timp cît durează forma matriarhală, bunurile mobiliare şi cele imobiliare se transmit prin descendenţă feminină: moştenirea este de la mamă şi de la părinţii mamei şi nu de la tată şi de la părinţii tatei. În Java, unde mai există această formă de familie, bunurile unui bărbat revin la familia sa maternă; el nu poate face nici o donaţie copiilor săi care trăiesc în alt clan cu mama lor fără consimţămîntul fraţilor şi surorilor lui, care sînt  moştenitorii săi naturali. Dacă trebuie să judecăm conform celor pe care le cunoaştem despre Egipteni şi alte popoare, în cadrul familiei matriarhale, bărbatul nu are decît o poziţie subordonată: în Bascia, unde, în ciuda creştinismului şi a civilizaţiei, s-au conservat obiceiurile familiilor primitive, atunci cînd mama sa moare, fata cea mare moşteneşte bunurile familiei şi în acelaşi timp primeşte stăpînirea asupra fraţilor şi surorilor mai mici. Bărbatul se află sub tutela propriei sale case: pentru toată viaţa sa, el rămîne supus faţă de autoritatea femeii, în calitate de fiu, frate sau soţ; el nu posedă decît economiile pe care sora sa i le dă pentru a se căsători. Un dicton basc spune că «soţul este primul servitor al soţiei sale» (3).

Această dependenţă a bărbatului faţă de femeie coincide adeseori cu o invidioasă gelozie a sexului masculin şi cu o diviziune a sexelor în două clase antagoniste care se disting prin rituri religioase şi un limbaj secret. A denumi «femeie» pe un războinic din popoarele sălbatice de pe valea fluviului Mississippi sau un Grec din vremurile homerice, care ieşea din matriarhat, era un lucru considerat drept o mare insultă. Herodot ne povesteşte că Sesotris, pentru a perpetua memoria victoriilor sale, ridica obeliscuri la popoarele înfrînte, iar pentru a desemna dispreţul său faţă de cei care nu i s-au împotrivit, el grava pe obeliscuri organul sexual feminin ca o emblemă a laşităţii lor. Limbajul popular din Franţa păstrează memoria acestui sentiment atunci cînd îl defineşte prin numele aceluiaşi organ pe omul imbecil. Pe de altă parte, femeile războinice din triburile dahomeene folosesc epitetul bărbat drept o injurie. Bărbatul a înlocuit femeia în conducerea familiei pentru a scăpa de dominaţia femeii, pentru a pune mîna pe bunurile ei şi pentru a-şi satisface propria sa gelozie.

Dat fiind că, probabil, această revoluţie de familie a fost determinată de acumularea bogăţiilor mobiliare, merita ca femeia să fie detronată din autoritatea ei. Această deposedare a fost împlinită mai mult sau mai puţin brusc şi brutal la fiecare popor în parte. În timp ce Lacedaemonienii şi-au păstrat pînă în vremurile istorice o parte din independenţa şi bunurile lor - ceea ce l-a făcut pe Aristotel să afirme că numai la popoarele aservite practicii războiului femeile aveau cea mai multă autoritate - la Atena şi în oraşele maritime, îmbogăţite prin comerţul binevenit, femeile au fost expropriate în mod violent de drepturile şi de bunurile lor. Femeile din Attica şi-au apărat privilegiile cu armele în mînă şi s-au luptat cu o energie atît de disperată încît întreaga mitologie şi chiar istoria greacă păstrează memoria acestor lupte eroice.

Din acest scurt sumar despre evoluţia familiei, reţin importantul fapt că formarea familiei individuale, sub forma matriarhală întîi, sub forma patriarhală apoi, a sfărîmat comunismul de gintă. Comunismul s-a format în cadrul familiilor particulare, care aveau interese separate şi independente de cele ale gintei; aceasta nu mai era familia comună a tuturor membrilor săi, ci un grup de familii consangvine, adică provenite dintr-un ancestru comun.

Proprietatea comună a gintei a trebuit să se segmenteze pentru a constitui proprietatea privată a familiilor descompuse.

 

II

Proprietatea colectivă consangvină

Pămînturile au continuat să fie posedate în comun după fracţionarea gintei în familii private, matriarhale sau patriarhale; dar cultivarea lor nu se mai face în comun, iar recoltele lor nu sînt consumate în comun de tot clanul: ele sînt  împărţite anual între familii, dezagregate de clan; fiecare familie îşi cultivă parcela sa şi stăpîneşte singură recoltele pe care ea a fost singura care le-a produs. Încă nu este vorba de proprietatea privată a pămîntului, ci de întrebuinţarea sa privată.

Familia nu este formată dintr-un un singur cuplu, ci din mai multe gospodării, strîns înrudite; conform expresiei medievale, ea este un foc,adică un număr de gospodării care trăiesc în comun «din aceeaşi pîine şi din aceeaşi oală» şi în jurul aceluiaşi cămin. Colectivismul consangvin se naşte atunci cînd comunismul gintei este înlocuit de comunismul unui număr mai mic sau mai mare de familii unite prin legături de sînge(4).

Pămînturile arabile sînt  împărţite în parcele lungi şi strîmte, unite apoi într-un număr de loturi de pămînt corespunzător cu numărul de gospodării de la cămine; aceste loturi, formate din parcele de diferite calităţi, sînt  egale pe cît posibil, fiindcă egalitatea cea mai scrupuloasă trebuie să guverneze partajele: fiecare familie primeşte un număr de pămînturi echivalent cu ceea ce pot ara în două zile doi boi; această unitate de măsură este în India două arături, iar la Roma de doi jugera(5). O parte din pămînturi este pusă la o parte pentru eventuala creştere a populaţiei, pentru cheltuieli generale, plata impozitelor, a funcţionarilor din sat, etc. La început cultivată în comun, această rezervă este arendată în continuare.

Parcelele sînt  trase la sorţi după stabilire pentru ca să nu fie nedreptăţi şi subiecte de nemulţumire. Această diviziune a pămînturilor şi tragerea la sorţi există la toate popoarele. — La intrarea în Ţara Sfîntă, Eternul porunceşte israeliţilor să împartă pămînturile după triburi şi pe familii în mod proporţional cu numărul membrilor de familie şi să distribuie părţile prin sorţi; în limbile greacă şi latină cuvîntul sorţi — kleros şi sors — sînt  sinonime cu patrimoniul, fiindcă paternitatea familiei primea prin sorţi domeniul lor de familie. În cazul unei plîngeri îndreptăţite, eroarea era rectificată prin faptul că se acorda familiei o parte suplimentară luată de la rezervă.

Persoanele care au asistat la aceste partaje agrare au fost surprinse de spiritul de egalitate care predomină şi de arta ţăranilor supraveghetori. Haxthausen spune că «ministrul domeniilor monarhiei din Rusia, contele Kisselef, a dispus ca în mai multe locuri care aparţin de guvernul de la Woronïeje să fie măsurate şi estimate pămînturi de inspectori şi perceptori de profesie, care îşi cunoşteau temeinic meseria. Rezultatele acestei lucrări au dovedit că măsurările făcute de ţărani erau perfect conforme cu realitatea din toate punctele de vedere, cu excepţia cîtorva diferenţe lipsite de importanţă. Cine ştie care dintre cele două măsurători era cea mai exactă?»(6)

Păşunile, pădurile, apele, drepturile de vînat şi pescuit, alte uzajuri şi beneficii cum ar fi impozitele pe caravane, pe negustori, etc., rămîn nedivizate şi toţi locuitorii satului se bucură de ele în comun.

Cu toate că pămînturile arabile sînt  împărţite periodic între familiile care posedă recoltele, satul, adică totalul familiilor care îl formează, îşi păstrează dreptul de proprietar. Cultivările se fac sub supravegherea sfatului de bătrîni sau a unui delegat a acestuia. Vorbind despre satele colectiviste din Anglia secolului al XVIII-lea, agronomul Marshall afirmă că «o familie nu poate cultiva după cum îi place bucata sa de pămînt; ea este obligată să semene pe cîmpul său aceeaşi sămînţă ca toate celelalte familii ale comunităţii(7).» Chiar şi cînd pămîntul nu mai este împărţit, proprietarul nu posedă decît suprafaţa; «orice comoară descoperită pe cîmpul său nu îi aparţine, ci revine comunităţii: aceeaşi regulă era valabilă pentru metale şi cărbune, care erau obţinute numai prin săpătura suprafeţei. Toate aceste drepturi au fost furate de seniori şi regi, numai pentru profitul lor(8).» Concesia perpetuă a minelor în Franţa este un atentat împotriva dreptului comunist.

În general, sistemul de cultivare este rotaţia a trei şi uneori patru cîmpuri. Toate pămînturile arabile ale satului sînt  împărţite în trei părţi egale care sînt  însămînţate în mod alternativ: prima parte este însămînţată cu seminţe de iarnă (grîu şi secară), a doua cu seminţe de vară (orz, ovăz, legume, etc); în al treilea an acestea nu sînt  arate.

Seminţele de semănat, perioada de însămînţare şi perioada recoltei sînt fixate de consiliul comunal. Sir G. Campbell spune că fiecare sat din India are un astrolog, însărcinat să determine zilele potrivite pentru însămînţare şi recoltă. Haxthausen, un observator inteligent şi imparţial al obiceiurilor colectiviste ale mir-ului rus, constată că muncile de cîmp sînt  executate prin ordinea cea mai perfectă, asemănătoare cu o disciplină militară. În aceeaşi zi, la aceeaşi oră, toţi ţăranii merg la muncă, unii pentru a ara, alţii pentru a grăpa, etc. şi toţi se întorc împreună. «Această ordine nu este dirijată de staroste, bătrînul satului, ea este rezultatul acestui spirit de sociabilitate care este o caracteristică a poporului rus; ea este rezultatul necesităţii de uniune şi de ordine care animă comuna.» Aceste caracteristici, care îl uimesc pe funcţionarul prusac şi pe care el le crede specifice poporului rus, sînt  rezultatul formei colective a proprietăţii şi au fost găsite pretutindeni.

În calitatea sa de jurisconsult al guvernului englez în India, unde a putut studia de aproape colectivităţile săteşti, Maine spune: «Sfatul bătrînilor nu porunceşte nimic, ci declară numai obiceiul: el nu promulgă ceea ce crede să fi fost comandat de o putere superioară. Cei care sînt  cei mai autorizaţi să vorbească despre acest subiect neagă necesitatea indigenilor din India de a avea nevoie de o autoritate politică sau divină drept sursă a obiceiurilor lor. Antichitatea obiceiurilor este considerată drept un motiv suficient pentru a le urma orbeşte(9)

Disciplina militară despre care vorbeşte Haxthausen este un lucru natural şi necomandat, după cum sînt  mişcările soldaţilor sau manevrele muncitorilor în Bonanza farms, aceste exploatări agricole colosale din Far West-ul american.

După ce recolta este terminată, pămînturile distribuite familiilor devin din nou proprietate comună; toţi locuitorii satului au voie să-şi trimită acolo animalele la păscut. Obiceiul de a pune din nou în comun pămînturile pentru păscut a fost păstrat în Franţa mult timp după instituirea proprietăţii particulare a pămîntului; pămînturile nobililor erau supuse la acest drept de cutumă. Burghezii din secolul al XVIII-lea se plîngeau amarnic în legătură cu această ultimă urmă a dreptului comunist antic: un laureat al Academiei din Besançon spune că «dreptul de a străbate şi dreptul la păscut slăbesc dreptul la proprietate. Orice moştenire limitată de acest drept devine comunală din momentul în care proprietarul a ridicat recolta, în ziua care i-a fost indicată. Proprietatea sa încetează în această perioadă; ea este întreruptă pentru a fi transmisă publicului(10)

Dat fiind că la origine, pămînturile erau împărţite numai între părinţii de familie descendenţi din primii care le-au ocupat, fiecare sătean trebuie să cunoască şi să-şi poată dovedi originea. În anumite comune în India, o clasă specială de funcţionari există ca să întocmească şi să păstreze genealogiile; ei pot recita toate numele străbunilor, fără să omită vreunul. Registrele de familie din Attica erau menţinute cu grijă; înscrierea unui copil care nu aparţinea de trib în mod legitim era aspru pedepsită(11). Bavarezii şi Anglo-Saxonii denumeau pămînturile satului prin termenii terrae aviaticae, alod parentum, genealogiae; în latina barbară din Evul Mediu, genealogia a ajuns să însemne proprietas, bonna avita şi sat (Du Cange) (Lex Alamanorum).

Fiind bunul strămoşilor, pămîntul este, în consecinţă, bunul părinţilor familiei pe care o reprezintă; pămîntul este patria, Fatherland-ul, pămîntul străbunilor. După legile scandinave antice, patria şi casa sînt  sinonime: posesia unei case dădea drepturi la partajele de pămînt, dădea o patrie. În acea epocă, un om nu putea avea patrie sau drepturi politice decît dacă avea dreptul la partajul de pămînturi: taţii şi fii familiei erau singurii însărcinaţi cu apărarea patriei, care era bunul lor; numai ei aveau dreptul să poarte arme. Civilizaţia capitalistă ilogică, care intră în contradicţie cu tot ce s-a petrecut în trecut, încredinţează apărarea patriei în mîinile celor care nu au un deget de pămînt şi acordă drepturi politice celor lipsiţi de orice bunuri.

 

III

Originea proprietăţii individuale a pămîntului

Spiritul logic al sălbaticului şi al barbarului putea ajunge să conceapă proprietatea individuală a unui obiect fabricat şi care a fost însuşit printr-un obicei constant; dar ei nu puteau concepe ideea de a poseda pămîntul care nu a fost creat de om şi care este întrebuinţat numai în decursul unei perioade a anului. De fapt, această idee nu a intrat în mintea umană decît pe o cale ocolită.

Proprietatea funciară privată nu începe cu cîmpul cultivat şi înconjurat cu îngrăditură - după cum doreşte teoria sentimentală a lui Rousseau – ci prin pămîntul pe care se află casa, dat fiind că aceasta este considerată drept un obiect mobiliar care, în consecinţă, poate să fie atribuită personal de cel care a construit-o şi care locuieşte acolo: în mod asemănător, la mulţi sălbatici şi barbari, casa este arsă împreună cu celelalte bunuri mobiliare ale defunctului (arme, animale preferate, etc.); cel mai vechi drept din Anglia şi mai multe obiceiuri din Franţa, între altele cele din Lille (cap. I, art. 6), enumeră casa printre bunurile mobile.

Libertatea individuală a sălbaticului şi a barbarului comunist este inviolabilă, în calitatea sa de bun însuşit, casa se bucură de inviolabilitatea proprietarului său. Ea păstrează această inviolabilitate mult timp după ce omul şi-a pierdut-o pe a sa. În societăţile în care cetăţeanul poate fi pus la închisoare şi chiar vîndut ca sclav pentru datorii, casa rămîne inviolabilă; nimeni nu poate pătrunde acolo fără consinţămîntul şefului de familie. Justiţia ţării se opreşte în pragul casei; în cazul în care un criminal s-a refugiat acolo sau dacă cel puţin atinge zăvorul de la uşă, el se sustrage de la răzbunarea publică pentru a cădea în răzbunarea tatălui, care deţine puterea legislativă şi executivă în cadrul familiei. În anul 186 înaintea lui Hristos, Senatul roman a condamnat la moarte cîteva doamne romane ale căror orgii dionisiace compromiteau moralitatea şi siguranţa republicii, dar a fost nevoit să acorde şefilor de familie punerea în aplicare a sentinţelor fiindcă femeile, închise în casele lor, nu recunoşteau decît autoritatea acestora şi nu puteau fi atinse de lege. Această inviolabilitate era dusă pînă la punctul în care un roman nu putea invoca ajutorul unui magistrat şi al forţei publice pentru a micşora nesubordonarea fiului său. În Evul Mediu, un burghez din Mulhouse scăpa de justiţia oraşului în propria sa casă; tribunalul era obligat să se ducă în faţa uşii sale pentru a-l judeca; era la latitudinea sa să răspundă la întrebările care i se puneau, iar pentru a răspunde, el se ducea la fereastră. Dreptul de azil pe care îl aveau templele păgîne şi bisericile creştine era o transformare a acestei inviolabilităţi a domiciliului: după cum vom afirma în continuare, biserica era o casă comună.

În satele barbare, casele nu sînt  contigue, ci izolate şi înconjurate cu o fîşie de pămînt. Tacit, şi după el un mare număr de istorici, consideră că această izolare era o măsură de precauţie împotriva incendiilor atît de periculoase, fiindcă, de obicei, locuinţele sînt  făcute din scînduri şi acoperite cu paie. Dar, se pare că nu aceasta este cauza acestui obicei atît de răspîndit. S-a observat că teritoriile de vînat ale triburilor sălbatice şi barbare erau limitate de zone neutre; din acelaşi motiv, pentru a fi mai independentă de casele vecine, rezidenţa familiei era separată cu o fîşie neocupată. În cele din urmă, acest teren a devenit o parte din casă şi a fost declarat proprietate privată; atunci acest teren a fost închis cu palisade sau cu pietre uscate. Codurile barbare denumeau acest spaţiu drept curte legală, legitimă, curtis legalis, hoba legitima. Izolarea locuinţei era considerată atît de indispensabilă, încît legea celor Douăsprezece Table prevedea un spaţiu de două picioare şi jumătate care trebuie lăsat între casele din oraş. (Tabla VII, § 1.)

Nu numai locuinţele sînt  izolate, ci şi parcelele de pămînt ale fiecărei familii; această măsură era luată nu pentru a apăra de incendiu. Legea celor Douăsprezece Table stabilea că fîşia de teren care trebuie lăsată necultivată între două cîmpuri trebuie să fie de 5 picioare. (Tabla VII, § 4.)

 

IV

Originea Justiţiei şi a Furtului

Parcelarea unei părţi a proprietăţii comune care aparţinea gintei sau clanului în loturi de pămînt atribuite temporar familiilor este o inovaţie mai revoluţionară decît dacă în zilele noastre bunurile esenţiale ar fi date înapoi comunităţii. Întrebuinţarea privată a pămîntului şi posesia individuală a recoltelor au fost introduse cu extrem de mare greutate şi nu s-au menţinut decît punîndu-se sub protecţia zeilor şi a «paloşului legii». Trebuie să adăugăm că legea nu a fost inventată decît pentru a le apăra. Justiţia care nu este satisfacerea anticului talion, a vendettei, nu a apărut în societatea umană decît după proprietatea privată: fiindcă «acolo unde nu există proprietate, nu se ştie să fi fost nedreptate», spune Locke, «aceasta este o propoziţie la fel de certă ca oricare teoremă a lui Euclid: ideea de proprietate fiind un drept asupra unui lucru, iar ideea de care se leagă cuvîntul nedreptate este nerespectarea sau violarea acestui drept(12).» Linguet îi spunea cu spiritualitate lui Montesquieu «Lucrarea d-voastră Spiritul legilor nu este decît spiritul proprietăţii.»

Ceremoniile religioase imprimau în imaginaţia superstiţioasă a popoarelor primitive respectul pentru această proprietate particulară atît de antipatică caracterului lor comunist. În anumite zile ale anului, şefii de familie din Italia şi Grecia făceau ocolul cîmpurilor lor, urmînd marginea necultivată, împingînd în faţa lor jertfele, cîntînd imnuri şi oferind sacrificii pietrelor de hotar care demarcau limitele. La Romani, aceste pietre de hotar erau zei de hotar, iar la greci pietre divine de hotar . Cel care muncea cîmpurile nu trebuia să se apropie de piatra de hotar de teamă că zeul, simţindu-se lovit de brazda de arat, să nu-i spună «Opreşte, acesta este cîmpul meu, iar acesta este al tău» (Ovidiu, Fastes, II ). Iehova este obligat să inculce respectul pentru cîmpul altcuiva prin numeroase porunci şi ameninţări: «Să nu muţi hotarele aproapelui tău» (Deuteronom, XIX, 2). «'Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său' – şi tot poporul să răspundă 'Amin!'» (Ib., XXVII, 17). Iov, care are sufletul unui proprietar fanatic, pune printre cei mai răi dintre păcătoşi pe cei care mută pietrele de hotar. (XXIV, 2) Cînd este vorba de proprietate, Plato uită de idealismul său: «Prima noastră lege trebuie să fie următoarea: ca nimeni să nu se atingă de piatra de hotar care separă un cîmp de cel al vecinului, fiindcă ea trebuie să rămînă nemişcată. Nimănui să nu-i treacă prin minte să mişte din loc piatra în legătură cu care s-a obligat să o lase la locul ei.» (Legile, VIII). Etruscii invocau toate blestemele pe capul celor vinovaţi. «Căci cine se va atinge sau va mişca din loc piatra de hotar va fi condamnat de zei; casa sa va dispare, rasa sa se va stinge , pămîntul său nu va mai produce fructe; grindina, rugina, focurile de caniculă îi vor distruge recoltele, membrele sale vor fi acoperite cu răni şi vor cădea în putrefacţie(13).» Proprietatea particulară nu a adus umanităţii fraternitatea.

Anatemele spirituale, care stingheresc atît de profund imaginaţia eratică şi dezordonată a popoarelor infantile, dovedindu-se insuficiente pentru a înfrîna obiceiul de a lua obiectele de care era nevoie,  s-a recurs la pedepse corporale de o ferocitate fără precedent, care erau în contradicţie formală cu obiceiurile şi sentimentele sălbaticilor şi barbarilor. Ei îşi aplică cele mai teribile torturi pentru a se pregăti pentru viaţa lor de lupte neîncetate. Aceste torturi nu au niciodată caracteristicul pedepselor: părinţii proprietari au inventat oribilul principiu qui bene amat, bene castigat. Sălbaticul nu-şi bate copilul: Catlin menţionează că un şef sioux îi spune cu nedumerire «că a văzut la frontieră oameni albi care îşi biciuiau copii: un lucru într-adevăr crud».

A vărsa sîngele propriei sale ginte, a omorî pe unul din membrii acesteia este cea mai oribilă crimă pe care o poate comite un sălbatic şi un barbar: pentru a răzbuna victima, tot clanul trebuie să se ridice. Atunci cînd unul din membrii clanului a comis o crimă sau orice altă infracţiune, el este expulzat şi sacrificat zeilor infernali, pentru a evita ca un alt membru să nu păcătuiască lovindu-l pe vinovat. Mult timp după ce Atena a ieşit din stadiul de barbarie, nu putea fi găsit un cetăţean care să îndeplinească funcţiile represive ale poliţiei; a fost necesar ca aceste funcţii să fie încredinţate unor sclavi şi se putea vedea strania scenă în care oameni liberi erau loviţi de sclavi.

Proprietatea îşi marchează apariţia prin a-i învăţa pe barbari să calce în picioare toate aceste sentimente sacre; legi care pedepsesc cu moartea sînt  formulate prin edicte împotriva celor care atentează la proprietate. — Legea celor Douăsprezece Table prevede că cine a tăiat furtiv sau a păşunat noaptea recoltele produse prin plugărit, dacă este puber, el va fi sacrificat lui Ceres şi executat, iar dacă este impuber, va fi bătut cu nuiele la discreţia magistratului şi condamnat să plătească o dublă despăgubire. Cine fură făţiş (adică este prins în flagrant delict), dacă este un om liber, trebuie bătut cu varga şi dat în sclavie; — cine dă foc unui stog de grîu este biciuit şi condamnat la moarte prin foc. (Tab., VIII, §§ 9, 10, 14). Legea Burgunzilor depăşeşte ferocea lege romană: conform acestei legi, femeia şi copii de peste 14 ani erau condamnaţi la sclavie în cazul în care nu-l denunţau pe soţul şi pe tatăl culpabil de furt de cai sau de boi. (XLVII, §§ 1, 2). Proprietatea introducea delaţiunea în sînul familiei(14).

Aceste exorcisme spirituale şi aceste pedepse corporale, existente la toate popoarele, denotă peste tot aceeaşi ferocitate: ele dovedesc dificultăţile de care s-a lovit proprietatea privată de a se introduce în triburile comuniste. Acest lucru este de înţeles, fiindcă înainte de introducerea proprietăţii colective consangvine, sălbaticul credea că lui îi aparţine tot ce aparţine clanului său, iar el dispune de aceste bunuri după nevoile sau fantezia sa. Călătorii, care au fost victimele capacităţii sălbaticului să ia tot ce-i iese în cale, i-au tratat pe sălbatici drept hoţi, ca şi cum furtul putea exista acolo unde încă nu exista proprietatea particulară. Dar, din momentul în care proprietatea colectivă a fost instituită, obiceiul de a pune mîna pe tot ce vedem şi poftim devine o crimă atunci cînd este practicat la recoltele şi turmele familiilor dezintegrate ale gintei. Pentru a combate acest obicei înveterat, trebuie să se facă recurs la superstiţiile religioase şi la pedepsele corporale. Nedreapta şi groaznica Justiţie precum şi abominabilele coduri despre delicte şi crime nu intră în istoria umană decît după proprietatea particulară şi ca o consecinţă necesară a acesteia.

 

V

Caracteristicile proprietăţii colective

Familia patriarhală este o colectivitate de familii; şeful său, cu fraţii, copiii, nepoţii şi soţiile lor trăiesc în comunitate sub autoritatea sa. Soarta familiei patriarhale este atît de strîns legată de forma colectivă a proprietăţii, încît aceasta devine condiţia esenţială a existenţei sale. Din momentul în care proprietatea comună începe să fie împărţită, după cum a fost proprietatea comună a gintei, familia patriarhală s-a dezintegrat: toate gospodăriile care altădată erau unite şi legate împreună prin proprietatea colectivă se stabilesc în mod individual şi întemeiază familia modernă, redusă la expresia cea mai simplă şi finală, fiind formată numai dintr-o singură gospodărie.

Familia şi proprietatea trec prin aceleaşi faze de evoluţie. Ginta este la început o familie comună a tuturor membrilor ei; ea se segmentează în familii matriarhale, apoi patriarhale care sînt  colectivităţi de gospodării şi care se fragmentează la rîndul lor în gospodării individuale. — Proprietatea comună se împarte în proprietăţi colective ale familiilor matriarhale şi patriarhale, iar proprietatea comună se transformă în proprietate privată acaparată de una sau mai multe gospodării individuale care formează familia patriarhală.

Toate societăţile antice au recunoscut importanţa proprietăţii pentru menţinerea familiei. În Sparta, clasicul pămînt al egalităţii, cetăţeanul care a pierdut bunul său de familie sau l-a micşorat astfel încît să nu mai poată face faţă la costurile pentru ospeţele publice, era exclus din cercul aristocratic al celor egali (omoioi), singurii care aveau drepturi politice. Statul atenian supraveghea buna administrare a proprietăţii de familie; un cetăţean putea cere interdicţia unui şef de familie care îşi administra prost bunurile sale. Proprietatea colectivă nu aparţinea şefului de familie şi nici membrilor săi existenţi, ci familiei, care era considerată drept o entitate colectivă care nu moare şi care se perpetuează din generaţii în generaţii: ea este bunul familiei din trecut, din prezent şi din viitor. Această entitate aparţinea ancestorilor care îşi aveau aici lăcaşurile şi mormintele, celor în viaţă care aveau dreptul la uzufruct, însărcinaţi să continue tradiţia şi să întreţină în prosperitate domeniul familial pentru a-l transmite descendenţilor.

Casa era miezul proprietăţii de familie; legea ateniană, care permitea vînzarea pămînturilor, interzicea vînzarea casei. Proprietatea funciară era inalienabilă; niciodată ea nu putea să părăsească familia sau fie împărţită între membrii săi. Proprietatea funciară trebuia să fie transmisă de la un mascul la altul: în cazul în care tatăl nu avea un moştenitor masculin, moştenitoarea greacă se mărita cu o rudă a tatălui său, care astfel devenea moştenitorul; legile Francilor şi ale altor triburi germanice prevedea: «Dacă decedatul nu lasă un fiu în urma sa, banii şi sclavii să aparţină fiicei, iar pămîntul să aparţină rudei cel mai apropiate, pe linia şi descendenţa paternă.» (Lex Thuringorum.)

Şeful de familie, care era uneori ales, administra bunurile; el trebuia să supravegheze buna executare a culturilor şi întreţinerea casei, să se îngrijească de necesităţile membrilor colectivităţii de familie; el trebuia să transmită succesorului său proprietatea în acelaşi stadiu de prosperitate în care a primit-o la moartea predecesorului său. Pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle, şeful de familie dispunea de o autoritate despotică; el era legislatorul, judecătorul şi călăul; el judeca, condamna, şi pedepsea corporal indivizii supuşi ordinelor sale. Autoritatea sa se extindea pînă la vinderea în robie a propriilor săi copii şi aplicarea pedepsei cu moartea subordonaţilor săi, inclusiv soţia sa, chiar dacă ea se bucura de protecţia, precară într-adevăr, a familiei ei.

În mod obişnuit, cantitatea de pămînturi date fiecărei colectivităţi familiale este proporţională cu numărul gospodăriilor care o constituiau: şeful mărea numărul gospodăriilor căsătorindu-şi băieţii de vîrstă fragedă cu femei adulte, care devin concubinele sale şi servitoarele colectivităţii. Haxthausen menţionează că a văzut în satele ruseşti tinere femei, mari şi puternice, care îşi cară în braţe micii lor soţi.

Banala frază familia este baza Statului, pe care moraliştii şi politicienii o repetă ad nauseam de cînd a încetat să mai fie precisă, era expresia adevărului în epoca proprietăţii colective. Întreg satul stabilit pe baza proprietăţii colective este un mic Stat care îşi trăieşte propria sa viaţă(15). Guvernul său este consiliul de bătrîni, compus din şefii de familie, toţi egali în drepturi. Comunele din India, unde sistemul de proprietate a ajuns la deplina sa dezvoltare, are mulţi funcţionari publici care sînt  meseriaşi (rotari, ţesători, croitori, cărăuşi, spălători de rufe, etc.), profesori de şcoală care, pentru a-şi învăţa elevii să citească, desenează litere pe nisip, genealogişti pentru păstrarea originii şi descendenţei fiecărei familii, astrologi pentru a prezice zilele propice pentru însămînţare şi recoltă, ciobani pentru a conduce turmele tuturor locuitorilor, brahmane şi chiar dansatoare pentru ceremoniile religioase: toţi aceşti funcţionari sînt  întreţinuţi pe spezele colectivităţii. Ei au datoria să presteze serviciile lor în favoarea familiilor care descind din primii care au ocupat pămînturile, dar nu pentru străinii care au venit să se stabilească în sat. Printre alte ciudăţenii, Sir G. Campbell observă că potcovarul şi alţi meseriaşi erau mai bine plătiţi decît preotul.

Şeful satului, ales pentru abilităţile şi ştiinţa sa, pentru aptitudinile sale administrative, precum şi datorită cunoştinţelor sale de vrăjitorie şi magie, este administratorul bunurilor pe care le posedă comunitatea; numai el are dreptul să facă negoţ cu exteriorul, să vîndă surplusurile de producţie agricolă şi turme şi să achiziţioneze obiecte care nu sînt  fabricate în comună. După cum observă Haxthausen, comerţul nu se face decît en gros, ceea ce este foarte avantajos, fiindcă ţăranul, care este de sine stătător, se consideră uneori obligat să-şi vîndă produsele sub adevărata lor valoare şi într-o perioadă care este puţin favorabilă pentru vînzarea lor. Atunci cînd comerţul se află în mîinile şefului, pentru a comercializa mărfurile sale, el poate aştepta o urcare de preţuri, profitînd de toate circumstanţele favorabile, datorită relaţiilor sale cu ceilalţi şefi din satele vecine. — Corectitudinea acestor reflecţii este apreciată atunci cînd se ştie prin ce modalităţi micii cultivatori francezi sînt  înşelaţi cu impertinenţă de către negustori. Burghezii care s-au năpăstuit ca lăcustele înfometate asupra Algeriei şi a Tunisiei pentru a fura şi a jefui, au fost indignaţi că nu au putut intra în legături directe şi individuale cu Arabii şi au fost mereu obligaţi să negocieze cu şefii din micile lor comunităţi; ei s-au pretat la cele mai extravagante declaraţii despre soarta acestor bieţi Arabi care nu se bucurau de libertatea de a se lăsa jefuiţi de negustorii din Europa.

Aceste mici comunităţi, organizate pe baza proprietăţii colective, sînt  dotate cu o vitalitate şi capacitate de rezistenţă pe care nici o altă formă socială nu o posedă la un grad similar. — Comunităţile de la sat, după cum spune lordul Metcalf, care le-a studiat în 1832, în timp ce era vicerege în India, sînt  mici republici care produc aproape tot ceea ce au nevoie şi sînt  quasi-independente de lumea exterioară. Ele rezistă acolo unde nimic nu a rezistat. Dinastiile se prăbuşesc una după alta, revoluţiile se succedă: Hindişii, Patanii, Mongolii, Mahratta, Sickii şi Englezii sînt  stăpîni unii după alţii, dar comunităţile de sat rămîn mereu neschimbate. În perioadele de nelinişte, comunităţile rurale se înarmează şi se fortifică; dacă o armată duşmană trece prin ţară, comunitatea îşi strînge animalele în sat şi o lasă să treacă fără provocare. Dacă jaful şi devastarea sînt  îndreptate către comunitatea rurală, iar dacă forţa ofensivă este irezistibilă, comunităţile rurale fug departe şi se refugiază în alte sate binevoitoare; cînd furtuna a trecut, comunităţile revin şi îşi reiau activitatea. Dacă în decursul unui număr de ani crima şi omorul le devastează ţinutul, sătenii rămîn împrăştiaţi, dar ei revin la prima ocazie de a duce o activitate paşnică. O generaţie se poate stinge, dar generaţia următoare revine. Fii ocupă din nou cîmpurile strămoşilor; satul va avea acelaşi loc, casele aceeaşi poziţie iar descendenţii vor avea aceleaşi pămînturi... Şi nu este un lucru uşor să fie alungaţi. Adeseori, ei se vor ţine ferm legaţi în decursul perioadelor de greutăţi şi convulsii şi vor acumula suficiente forţe pentru a rezista cu succes jafului şi opresiunii. — În continuare, lordul Metcalfe constată cu anumită tristeţe că «aceste comunităţi de sate, pe care nici un cutremur exterior nu le zguduie, sînt  distruse cu uşurinţă de legile noastre şi de instanţele noastre judiciare(16)

Exploatarea capitalistă nu poate tolera alături de ea proprietatea colectivă, pe care o distruge fără milă şi o înlocuieşte cu proprietatea individuală. Ceea ce se petrece în zilele noastre în Indiile engleze şi în Algeria s-a petrecut în Franţa: comunităţile de sat, care au trecut prin întreaga perioadă feudală şi au ajuns pînă în 1789, au fost dezorganizate prin acţiunea de dizolvare a legilor fabricate în decursul Revoluţiei burgheze şi ulterior. Marele jurist revoluţionar Merlin Suspect — astfel denumit fiindcă el a fost cel care a raportat legea suspecţilor, — a activat singur cu scopul de a distruge şi de a dispersa bunurile comune şi pentru a jefui ţăranii mai mult decît seniorii feudali în decurs de secole.

În afară de motivele de ordin politic care implică guvernele despotice să apere organizarea comunală şi familială bazate pe proprietatea colectivă, mai există şi alte raţiuni de ordin administrativ la fel de importante. Comunele colectiviste care formează tot atîtea unităţi administrative, reprezentate de şefi care le dirijează şi fac negoţ în numele lor; guvernul îi consideră pe aceştia din urmă responsabili cu veniturile din impozite, recrutarea miliţiei şi le impun alte funcţii care nu sînt  retribuite. În Rusia, guvernul imperial acordă sprijinul său consiliului comunal şi execută deciziile sale, iar cei care nu respectă deciziile bătrînilor sînt  recrutaţi în armată şi expediaţi în Siberia(17). Regii Franţei dinainte de 89 au făcut eforturi, adeseori încununate cu succes, pentru a apăra bunurile comunale cît şi pentru a proteja privilegiile ţăranilor şi cele ale asociaţiilor comuniste, care au supravieţuit transformării lor din liberi proprietari în iobagi.

În ciuda faptului că organizarea comunistă a gintei şi a proprietăţii colective a restrîns comunismul la un număr de gospodării care coabitau sub acelaşi acoperiş, ele s-au perpetuat la iobagii care făceau în cătunele lor grajduri şi grînare comune. Lăcaşurile acestor comunităţi de iobagi se îngrămădeau adeseori lîngă fortăreţe şi erau denumite cellae, Celles, nume care îl mai au încă un mare număr de sate. După ce au redevenit liberi, iobagii trăiesc mai departe în comunităţi, iar pînă la Revoluţie pămînturile senioriale erau cultivate de asociaţii comuniste de cultivatori, iar nobilii ţineau cont de ele. Departe de a încerca să anihileze aceste organizaţii comuniste, nobilii le impuneau ţăranilor cărora le acordau pămînturi în proprietate precum şi celor care le încredinţau cîmpuri pentru cultivare. Perreciot (vol. I, cap. V) menţionează un edict din 1549, emis împreună de clerul şi nobilimea din Bourgogne, care interzicea ţăranilor care ieşeau din mainmorte să devină proprietari de pămînturi dacă nu se constituiau în comunităţi. Dalloz (Jurisprudence générale) menţionează un contract din secolul al XVII-lea prin care un senior din La Marche dă pămînturile în arendă perpetuă cu condiţia ca «ţăranii care le iau cu arendă să nu facă decît aceeaşi oală de lut, acelaşi foc şi aceeaşi bucată de pîine şi vor trăi într-o comunitate perpetuă». Dunod, un jurist din secolul al XVIII-lea, în lucrarea sa Traité de la mainmorte dă explicaţia pentru cauza acestei exigenţe a seniorilor: «Comuniunile dintre cultivatori au fost stabilite, afirmă el, pentru că pămînturile senioriei sînt  mai bine cultivate, iar supuşii sînt  mai capabili să plătească drepturile seniorului atunci cînd trăiesc în comun decît atunci cînd trăiesc în gospodării separate.» Iar capitaliştii ne spun că muncitorii care ar trăi în comunism ar fi, aidoma lor, trîndavi şi incapabili să facă ceva de valoare!

 

VI

Comunităţile ţărăneşti

Viziunea economiştilor nu depăşeşte lungul nasului lor; ei consideră că ţăranul proprietar modern, deteriorat de proprietatea individuală, este tipul etern de cultivator şi asigură solemn că el este şi a fost întotdeauna refractar faţă de comunism, că nu a putut şi nu va putea niciodată să muncească în comun şi să consume în comun fructul muncii sale. Acesta afirmaţie fantezistă a fost repetată atît de des încît, în cele din urmă, a ajuns să fie clasificată printre veritabilele adevăruri ale înţelepciunii burgheze. Dar, pentru a stabili falsitatea acestei afirmaţii, este suficient să fie deschise lucrările lui Beaumanoir şi Guy Coquille care, la distanţă de trei secole unul faţă de altul (Beaumanoir este din secolul al XIII-lea, iar Coquille din secolul XVI-lea), au adunat numeroase documente despre comunităţile ţărăneşti din Franţa.

Parçonnier-ii1) sau compain-ii (cei care trăiesc din aceeaşi pîine) care formau societăţile comuniste, pe care Coquille le denumeşte «gospodării de cîmp» (mesnages des champs) şi care cultivau pămînturile seniorale, bourdeilages «care sînt  pămînturi asupra cărora există obligaţii de venituri», erau descendenţii unor consortes2) barbare care aveau dreptul la distribuirea pămînturilor prin tragere la sorţi. Laferrière nu a greşit în legătură cu originea lor atunci cînd susţine că «acest obicei de a se pune în comunitate după modalităţile de existenţă ale societăţii barbare de dinaintea invaziei» şi că el recunoaşte aici «urme ale anticului clan celtic». (Histoire du droit français). Această părere este cu atît mai exactă avînd în vedere că aceste comunităţi nu includeau decît persoane de aceeaşi origine, iar mai tîrziu, cînd s-au deschis faţă de persoane neînrudite, un mare număr de cutume solicitau o convenţie clară pentru admiterea străinilor (obiceiurile din Dreux, Chartres, etc.).

Cînd familiile s-au destrămat, iar membrii lor s-au împrăştiat datorită dificultăţilor care au tulburat ţara, obiceiul de a trăi în comunitate era atît de înrădăcinat la cei de la sat, încît comunitatea se forma prin simpla convieţuire. Beaumanoir spune că «obiceiul nostru creează convieţuirea, prin sălăşluirea împreună cu o pîine şi o oală, un an şi o zi, fiindcă lucrurile unuia şi altuia sînt  amestecate împreună.» Aceasta nu este o asociaţie ale cărei clauze se măsoară, se discută înaintea oricărei acţiuni comune; ea se naşte în mod tacit, conform expresiei medievale, ca rezultat al simplului fapt de convieţuire în comun în decursul unui timp foarte scurt.

Coquille spune că familiile care «munceau la gospodărirea cîmpurilor, care este o muncă foarte ostenitoare» erau formate dintr-un mare număr de persoane; «unii membri munceau la arat şi biciuitul boilor, animale lente; de obicei, căruţele trebuiau să fie trase de şase boi; alţi mînau vacile şi iepele pe cîmpuri, alţii mînau oile, iar alţii mînau porcii.» Aceste amănunte sînt  indici ale importantei exploatări agricole care combină crescătoria cu cultivarea. «Toate persoanele sînt  angajate, fiecare după vîrsta sa şi sînt  dirijate de o singură persoană care se numeşte maistrul comunităţii, ales în această funcţie, cel care le comandă tuturor celorlalţi... El este primul care stă la masă... merge la treburile care se ivesc la oraş, la tîrguri şi în altă parte, are capacitatea de a-i obliga pe parçonnier-ii săi în treburile mobiliare care implică lucrurile comunităţii; numai el este numit asupra registrelor de biruri şi alte danii.» După cum se poate vedea, aceşti stăpîni ai comunităţilor ţărăneşti îndeplineau toate funcţiunile şefilor de sate din India şi ale stareţilor din mir-ul rus.

 «În aceste comunităţi se ţine cont de copiii care nu ştiu să facă nimic, cu speranţa că vor şti să facă ceva în viitor; se ţine cont de cei care sînt  în floarea vîrstei datorită lucrurilor pe care le fac; se ţine cont de cei bătrîni pentru sfatul şi amintirea avută în legătură cu ceea ce au făcut. Astfel, cei de toate vîrstele şi în toate formele sînt  legaţi între ei ca un corp politic care trebuie să existe în veci prin subrogare... Prin aceste argumente se poate constata că aceste comunităţi sînt  adevărate familii şi colegii; care prin considerentul de interes sînt  ca un corp compus din mai multe membre, cu toate că membrele sînt  separate unul de altul; dar, prin fraternitate, prietenie, legătură economică, ele formează un singur corp.»

Regăsim aproape în toată Franţa urmele acestor comunităţi ţărăneşti pe care Coquille le compară cu un corp ale cărui membre dispersate sînt  unite prin sentimente şi interese(18). Guérard semnalează existenţă lor la colonii şi iobagii care în secolul al IX-lea cultivau pămînturile mănăstirii Saint-Germain des Prés şi au continuat pînă în anii Revoluţiei. Dar, în loc să-i apere pe coloni şi pe iobagi, după cum au procedat vechii nobili, proprietarii funciari din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII i-au considerat ca nocivi bunului randament al pămînturilor lor şi au cerut să fie împrăştiaţi, odată cu abolirea drepturilor lor seculare pe care ţăranii le-au păstrat, chiar şi cînd ei şi-au pierdut pămînturile, luate de seniorii feudali. Revoluţia, pe care istoricii burghezi o prezintă ca şi cum ar fi fost făcută spre profitul ţăranilor, i-a privat de drepturile lor şi le-a dezorganizat comunităţile.

Procesul verbal al sesiunilor din adunarea provincială de la Berry din anul 1787 conţine un raport despre cauzele oboselii celor din Berry care este un rezumat al principalelor plîngeri ale proprietarilor împotriva ţăranilor şi a «gospodăririi cîmpurilor».

Această langoare este cauzată, în primul rînd, de lenea clasei care muncitoare. «Acest viciu al lucrătorilor din Berry trebuie să fie foarte vechi dat fiind că printre privilegiile acordate corpului municipal din Bourges, găsim unul despre care nu ştim să fi fost cerut de vreun alt oraş din Europa, adică dreptul de a reglementa în toţi anii numărul de ore pe care trebuie să le muncească.» Raportul păcătuieşte prin ignoranţă fiindcă peste tot în Franţa şi chiar în Europa, proprietarii şi-au atribuit dreptul de a fixa salariul maxim şi numărul minim de ore de muncă, pe care le impuneau cu forţa muncitorilor de la oraşe şi sate: în ziua de azi, muncitorii sînt  cei care cer fixarea unui salariu minim şi a unui număr maxim de ore de muncă. Acest simplu fapt este suficient în sine pentru a arăta cît de mult s-au înrăutăţit condiţiile muncitorului după 1789.

Totul contribuie la menţinerea acestei blestemate lene care îi exasperează pe domnii proprietari, aceste tunete ale muncii. «Cutuma din Berry, formulată de persoane legate de vechile lor uzanţe şi care nu cunosc nimic mai bun,» prevede că «locurile necultivate care sînt  în cărpinişuri, pe terenuri necultivate, în buruieni şi tufişuri, nu pot să fie îngrădite;... că pădurile, după 3 ani începînd din luna mai,... că păşunile de la 15 iulie pînă la 15 martie nu pot să fie îngrădite» adică, la fel ca în timpurile proprietăţii colective, aceste suprafeţe rămîn deschise pentru animalele ţăranilor. «Din ceea ce spunem reiese că nimeni nu este proprietar perfect şi exclusiv în Berry», iar cutuma «are ca scop să asigure turmelor o existenţă ca atare fără ca proprietarii să aibă nevoie să se străduiască pentru hrană». Dreptul de a-şi îngrădi pămînturile este marea invocaţie a proprietarilor înaintea Revoluţiei.

 Dar comunităţile sînt  acelea care excită indignarea proprietarilor din Berry. «Marea majoritate a familiilor se înghesuie în comunitate... Nu este rar să fie găsite trei sau patru femei măritate care trăiesc în comunitate... La comunitatea de bunuri între soţ şi soţie, cei care au formulat cutuma, au adăugat comunitatea tacită dintre fraţi şi surori sau alte persoane care stau împreună datorită sălaşului şi cheltuielilor comune şi îşi împart cîştigurile, profitul şi pierderea... De aici rezultă continuări de comunitate aproape interminabile, care devin cu atît mai greu de a fi încetate cu cît durează mai multă vreme.»

«….Fiecare comunitate trebuie să-şi aibă stăpînul său şi matroana sa... Între fraţi şi surori, obiceiul este că primul născut este stăpînul, iar stăpîna este soţia cadetului: iată o republică în care a fost făcută încercarea de a stabili un echilibru al puterii... Fiecare are pretenţia să profite de beneficiul asocierii, care constă în a fi adăpostit, hrănit, încălţat, îmbrăcat prin cheltuieli comune şi adeseori pe socoteala proprietarului... De aici reiese că stăpînul hrăneşte multă lume fără ca proprietatea sa să aibă o valoare suplimentară şi că se face puţină muncă cu multe braţe. La braţele paralizate de puturoşenie adăugaţi numărul de guri inutile care trebuie să se găsească acolo unde trei sau patru femei fac copii. În aceste condiţii vă veţi închipui cum, în ciuda fertilităţii şi întinderea suprafeţei arabile, pămîntul nu produce în grăunţe decît ceea ce este necesar pentru ca să fie hrănită familia colonului.»

«În republicile pe care le-am descris mai sus trebuie să domnească o mare anarhie. Dar stăpînul trebuie să se bucure de o putere destul de mare: el vinde, cumpără, se tocmeşte, vine şi pleacă cît şi cum vrea; el este un om pierdut pentru muncă... În fine, acolo unde sînt  multe locuinţe este nevoie de ceva care să facă să treacă timpul. Fără îndoială, plăcerea de a nu face nimic este foarte dulce pentru oamenii pe care i-am descris puţin mai sus. Dar este nevoie şi de distracţii pentru a da farmec trîndăviei dintr-o mare parte a zilei. Unul are gust pentru pescuit: el este pescarul comunităţii; altul are gust pentru vînatul cu puşca, el este vînătorul; altuia îi place să atîrne laţuri sau să se îngrojească de lăcuste şi petrece patru sau cinci ore pe zi pentru a le vizita: el este scuzat fără greutate, cu condiţia să aibă cu ce să facă o faţă plăcută.» În cazul în care comunităţile nu-i încîntau pe proprietarii burghezi din secolul al XVIII-lea, ele au reuşit să creeze bunăstarea cultivatorilor, altfel fericiţi şi independenţi în comparaţie cu ţăranii proprietari, pentru care a fost făcută revoluţia din 89, după spusele istoricilor şi politicienilor burghezi.

Proprietatea colectivă, care întreţinea instinctele comuniste ale ţăranilor din Franţa şi din Europa, îi apăra împotriva mizeriei. Haxthausen spunea că «proletariatul este necunoscut în Rusia, iar atîta timp cît această instituţie (mir-ul) va exista, proletariatul ne se va putea forma. Un om poate deveni sărac şi îşi poate risipi averea, dar ghinioanele sau greşelile tatălui nu vor putea să-i afecteze pe copiii săi fiindcă aceştia, nefiind în posesia drepturilor familiei, ci ale comunei, nu moştenesc pauperitatea tatălui lor.» Această girare în favoarea proletariatului şi împotriva mizeriei este factorul specific care face ca proprietatea colectivă să fie repugnantă pentru burghezie, a cărei bogăţie se bazează numai pe sărăcia muncitorilor.

Proprietatea colectivă este remarcabilă prin vitalitatea şi indestructibilitatea micilor societăţi ţărăneşti cărora le dă viaţă prin bunăstarea pe care o aduce cultivatorilor şi prin înaltele sentimente de ospitalitate, solidaritate şi fraternitate pe care le dezvoltă la ei; proprietatea colectivă este şi mai remarcabilă prin magnitudinea faptelor sale. Europa a fost despădurită şi cultivată nu de către călugări, după cum povesteşte legenda religioasă, ci de barbarii colectivişti(19): pe măsură ce într-un sat populaţia creştea, se micşora partea fiecăruia la partajele de pămînturi; pentru a găsi noi pămînturi arabile, se efectuau despăduriri. Kovalevsky spune că «aceste defrişări sînt  arareori munca gospodăriilor izolate. Grupuri întregi ocupă pămîntul colectivităţii, după ce l-au cîştigat în favoarea agriculturii prin unitele lor eforturi... Fapte de acest gen sînt  consemnate în hrisoavele ruseşti din secolele XVI şi XVII. Acest fel de fapte se repetă din cînd în cînd chiar în zilele noastre, comuna metropolă refuzînd să recunoască dreptul la proprietatea individuală asupra essarts şi purprises, termeni care în dreptul francez vechi desemnau aceste preluări în posesie a terenurilor nedeterminate(20).» Ca exemplu al marilor realizări îndeplinite de colectivităţile ţărăneşti putem menţiona splendidele lucrări de irigare din Indii şi culturile în terase pe versantul munţilor din Java care se întind pe suprafeţe de sute de kilometri pătraţi, conform celor afirmate de Wallace: «Aceste terase sînt  mărite în fiecare an, pe măsură ce creşte populaţia prin numărul de locuitori din fiecare sat care muncesc împreună după directivele şefilor lor. Poate că numai sistemul de cultivare efectuat de sat este capabil să facă posibilă o asemenea multiplicare de terase şi canale de irigare(21)
 

 

VII

Fracţionarea proprietăţii colective

Proprietatea colectivă, creată prin segmentarea proprietăţii comune atunci cînd gintas-a fracţionat în familii matriarhale şi patriarhale, se segmentează la rîndul său în proprietate individuală atunci cînd se disociază gospodăriile unite ale familiilor patriarhale.

Segmentările succesive ale acestor două forme de proprietate imobiliară au fost determinate de proprietatea mobiliară, cel mai activ factor al transformărilor care au avut loc în proprietatea funciară, în trecut precum şi în prezent.

Individualizarea proprietăţii funciare nu se putea produce decît după individualizarea proprietăţii mobiliare, care se pretează la personalizare prin esenţa sa. În momentul în care s-au separat, mamele de familie care locuiau în comun în adăpostul comun al gintei şi-au luat acele cîteva obiecte mobiliare care le aparţineau şi şi-au construit locuinţe izolate; avînd în vedere construcţia lor rudimentară, acestea erau în realitate obiecte mobiliare şi erau considerate ca atare. Pămîntul pe care locuinţa era ridicată a primit calitatea de proprietate individuală fiindcă era unul şi acelaşi cu ea; casa a extins această calitate asupra terenului care o înconjura. Acest pămînt, îngrădit cu palisade sau cu ziduri din pietre uscate, forma, împreună cu casa, fundamentul familiei, care trebuia să se mărească pe socoteala proprietăţii colective.

Această creştere s-a produs rapid, datorită expansiunii şi acumulării bunurilor mobilare în satele şi orăşelele situate în poziţii favorabile pentru dezvoltarea comerţului. Egalitatea între familiile patriarhale din sat a fost distrusă: unele s-au pauperizat şi îndatorat în timp ce altele s-au îmbogăţit şi se foloseau de bogăţiile lor pentru a acapara pămînturile colectivităţii; loturile de pămînt ale familiilor îndatorate au fost atribuite cămătarilor.

Efectul bogăţiilor s-a simţit chiar şi în familia patriarhală. La început, toate bunurile sînt  comune: nici un membru al familiei nu posedă nimic în mod individual, cu excepţia obiectelor însuşite pentru uzul său personal. În familiile din satele colectiviste din India, monedele nu sînt  folosite pentru vreun trafic; acestea sînt  obiecte de lux cusute pe haine. Tot ceea ce se realizează este adus mesei comune. Un proverb slav spune că «Oriunde este dusă vaca, ea tot acasă fată», adică, în orice mod se îmbogăţeşte individul, el trebuie să-şi împartă bunul cu colectivitatea de familie. Acest lucru nu este decît just, fiindcă fiecare membru al familiei are dreptul la tot ceea ce posedă aceasta, cu excepţia cazului în care individul este urmărit pentru o crimă sau o altă cauză serioasă; el poate lipsi timp de ani de zile, dar cînd revine, îşi va găsi locul în casă.

Prada de război, peculium castrense, a fost primul bun mobiliar care a fost însuşit în mod particular la Roma, ca şi în ţările slave; încetul cu încetul, acelaşi privilegiu s-a extins la bunurile dobîndite în serviciul Statului şi al Bisericii precum şi la obiectele aduse ca zestre de femeie, astfel încît după peculium castrense s-a format peculium quasi castrense. A fost permis negoţul cu această agoniseală, ceea ce a dus la acumularea de sclavi şi a ajuns curînd să fie compusă din animale, sclavi, bijuterii, bani şi chiar bunuri funciare. Inegalitatea între membrii şi gospodăriile din familia colectivistă s-a introdus odată cu bogăţiile: armonia de familie s-a distrus, fiecare gospodărie avea interese individuale şi uneori opuse faţă de intereselor celorlalte gospodării. Gospodăriile au ajuns să se disocieze şi să se formeze în mod individual. Atunci s-a înfiinţat familia aşa cum o cunoaştem noi.

Evoluţia proprietăţii colective şi evoluţia corespunzătoare a familiei se produc cu o extremă lentitudine în satele care nu devin centre de comerţ şi de acumulare a bogăţiilor mobiliare. Se pare că această formă de proprietate ar fi durat timp de secole dacă nu ar fi fost zguduită de şocuri exterioare. De fapt, comunele colectiviste formează unităţi economice care produc în cadrul lor tot ceea ce este necesar pentru viaţa materială şi intelectuală a membrilor ei şi, pe de altă parte, produc foarte puţine elemente care să le perturbeze armonia: acolo totul se face conform tradiţiei, păstrată de cei antici şi transmisă de la o generaţie la alta, drept unul din cele mai preţioase patrimonii. Astfel, cînd o colectivitate rurală parvine la acest grad de dezvoltare agricolă şi industrială şi satisface simplele şi puţinele necesităţi ale locuitorilor săi, se pare că ea nu poate găsi cauze de evoluţie în propriul său cadru. Această colectivitate rurală se pune în mişcare numai prin contactul cu lumea exterioară.

Guvernele despotice îşi iau răspunderea să le dea lovitura zguduitoare; ele sînt  adevăraţii distrugători ai fundamentului pe care se bazează despotismul.

Impunerile fiscale, a căror influenţă nefastă poate fi constatată în Indiile engleze, sînt  printre cauzele cele importante care au introdus mizeria şi dezorganizarea în satele colectiviste.

La început, impozitele sînt  plătite în natură şi proporţional cu randamentul recoltelor; dar acest mod de plată nu poate conveni guvernelor care se centralizează: ele cer impozite pe specii şi stabilesc dinainte tariful, fără să ţină cont de stadiul recoltelor. Pentru a plăti impozitele, oamenii de la sat sînt  adeseori obligaţi să facă apel la cămătari, pacostea colectivităţilor rurale: aceste fiare păcătoase care susţin guvernele îi fură cu neruşinare. Cămătarii îi transformă pe cultivatorii în proprietari
numai cu numele, care muncesc pentru a-şi plăti datoriile care cresc pe măsură ce ei le plătesc. Dispreţul şi ura pe care o inspiră cămătarii sînt  intense şi generale: campania antisemită nu a instigat atîtea pasiuni în satele ruse şi nu a creat scene atît de furtunoase şi sîngeroase decît datorită faptului că ţăranul confunda evreul cu cămătarul: mulţi dintre creştinii care îi prădau pe ţărani mai bine decît cei mai circumcis fii ai lui Abraham, au fost jefuiţi şi masacraţi.

Dar segmentarea proprietăţii colective se poate produce în mod natural, ca o consecinţă a progresului din agricultură. Pe măsură ce procedeele de cultivare se perfecţionează şi produsele agricole îşi găsesc pieţe de desfacere, cultivatorii îşi dau seama că este nevoie de mai mult de un an pentru a recolta beneficiile provenite de la muncile şi îngrăşămintele investite în pămînturile primite prin partaj. Ei cer ca partajele să fie la răstimpuri de 2, 3, 7, şi 20 de ani: guvernul rus ar trebui să le impună în perioadele de recensămînt; mujicii le numesc «partaje negre», adică proaste, pentru a arăta cît de mult erau detestate de familiile care ajungeau să se considere proprietarii pămînturilor distribuite la ultimul partaj. De altfel, să observăm că pămînturile agricole, cele pe care sînt  făcute schimbări, sînt  primele care nu mai sînt împărţite decît după un mare număr de ani şi care ajung să fie imobilizate în familii, în timp ce stepele sînt  împărţite în fiecare an. Atunci cînd pămînturile arabile nu devin proprietatea privată a familiilor, copacii care cresc pe pămînturile comune supuse partajului aparţin celor care i-au plantat.

În satele colectiviste, toţi capii de familie sînt  egali, fiindcă toţi aparţin la origine de aceiaşi gintă. După o anumită perioadă de şedere şi după ce au primit dreptul citadin, care corespunde cu antica adopţie din gintă, străinii care vin să locuiască în calitate de meşteşugari sau prizonieri de război primesc pămînturi prin partaj, la fel ca descendenţii primilor ocupanţi. Adaosul acestor străini nu este posibil decît cu condiţia ca satul să crească treptat şi să existe o abundenţă a pămînturilor disponibile. Comunele prea populate sînt  forţate să se extindă, să expedieze colonişti în depărtări şi să defrişeze pădurile din vecinătate. Uneori, fiecare familie are dreptul să defrişeze în afara unei anumite zone, iar în decursul unei perioade mai mult sau mai puţin lungi aceasta este considerată drept proprietara terenului alocat pentru cultivare.

Resursa pămînturilor necultivate şi productive lipseşte în scurtă vreme oraşelor aflate la malul mării, de-a lungul fluviilor şi la încrucişările de drumuri şi care, prin poziţia lor, atrag un mare număr de străini. În aceste sate, care se transformă în mici oraşe, este greu de a obţine dreptul citadin, iar pentru a dreptul de şedere, trebuiesc plătite anumite taxe(22). Noii veniţi sînt  excluşi de la partajele agrare, de la folosirea lor de către locuitorii comunei şi de la administraţia oraşului: aceste drepturi sînt  rezervate exclusiv pentru primii ocupanţi care formează patriciatul municipal, un corp privilegiat, o aristocraţie comunală, aflată în contradicţie cu aristocraţia feudală pe de o parte şi cu meşteşugarii pe de altă parte. Aceştia din urmă sînt  întotdeauna străini, cel puţin ca origine, care se organizează în corporaţii de meserii pentru a se apăra împotriva despotismului şi a jignirilor permanente. În tot evul mediu, această diviziune a locuitorilor din municipalitate a fost o cauză de lupte interne, uneori sîngeroase.

În timp ce proprietatea feudală creştea în mediile rurale pe socoteala proprietăţii colective, a cărei marcă trebuia s-o poarte pînă la transformarea sa în proprietate burgheză, în oraşele devenite centre active de producţie şi comerţ, creşteau şi se acumulau bogăţiile mobiliare care, pe ruinele proprietăţii colective şi a organizaţiilor sale comuniste, trebuiau să înalţe proprietatea individuală.

 

 

 


 

(1). F.Engels, l'Origine de la famille, de la proprieté privée et de l'État [Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului], editor G.Carré, 1893. [Nota lui Lafargue]

(2).  Expresia terra salica a dat loc unui mare număr de controverse: pînă în secolul al XVIII-lea, istoricii o traduceau prin «pămînturi nobile», «pămînturi distribuite sub Clovis pentru servicii militare», etc. În lucrarea sa Observations sur l'histoire de France, Mably a restabilit pentru expresia terra salica sensul de moştenire în fonduri de bunuri, domeniul paternal al Francilor Salici şi nu cel de pămînt concesionat cu titlu beneficiar; Guérard revine la semnificaţia adevărată demonstrînd că salica este o derivaţie provenită din vechiul termen tudesc sala, casă. Literal, terra salica înseamnă pămîntul casei, pămîntul pe care se înalţă casa, care aparţine familiei, reprezentată la început de mamă, iar mai tîrziu de tată. [Nota lui Lafargue]

(3).  Această poziţie elevată pe care o ocupă femeia la începuturile umanităţii demonstrează, ca să fie spus în trecere, că superioritatea fizică şi intelectuală a bărbatului nu este o necesitate fiziologică primordială, ci rezultatul unei situaţii economice şi sociale perpetuată în decurs de secole, care i-a permis să-şi dezvolte facultăţile mai liber şi mai complet decît femeia ţinută în subjugare, în sclavagism familial. Broca, în urma discuţiei sale cu Gratiolet despre relaţiile dintre volumul şi greutatea creierului cu inteligenţa, recunoştea că inferioritatea intelectuală a femeii putea proveni pur şi simplu dintr-o educaţie inferioară. Manouvrier, discipol al lui Broca şi profesor la şcoala de antropologie de la Paris, a constatat că volumul craniilor masculine din epoca de piatră pe care le-a măsurat era aproape la fel de mare ca volumul craniilor avute de parizienii masculini moderni, în timp ce craniile feminine din epoca de piatră erau mult mai voluminoase decît cele ale parizienelor moderne:

VOLUMUL MEDIU AL CRANIILOR PARIZIENILOR MODERNI

Numărul de cranii măsurate

Volumul în centimetri cubi

77 masculini

1.560

41 feminine

1.338

VOLUMUL MEDIU AL CRANIILOR DIN EPOCA DE PIATRĂ

58 masculini

1.544

30 feminine

1.422

Volumul mediu al craniilor de masculi sălbatici este inferioară cu 16 centimetri cubi în timp ce volumul craniilor feminine este mai mare cu 84 c. c.

(L. Manouvrier, de la Quantité de l'encéphale [Mémoires de la Société d'anthropologie de Paris, III, 1885]) [Nota lui Lafargue]

(4). Proprietatea colectivă consangvină, sub numele de mir, de piaţă, de comunitate sătească etc., a fost studiată în ultima vreme în Germania de Haxthausen, Maurer, Engels, etc.; în Anglia de Kemble, Maine, Gomme, etc.; în Belgia de Laveleye; în Rusia de d-na Efimenko, Kowalewsky, etc.; în Franţa de Paul Viollet.

Eu dau acestei forme de proprietate numele de colectivism consangvin pentru a face separarea faţă de comunismul primitiv din care provine, precum şi datorită faptului că în epoca primitivă familiile care aveau dreptul la partajul anual al pămînturilor comune recunoşteau un strămoş comun. [Nota lui Lafargue]

(5).  Varro şi Pliniu ne arată că Romulus, după ce a pus deoparte pămînturi pentru cult şi pentru domeniul public, după cum era practicat acest lucru în Peru, le-a împărţit în trei părţi, cîte una pentru fiecare trib; fiecare parte a fost împărţită în treizeci de loturi pentru treizeci de curii3), împărţită din nou în parcele, în aşa fel încît fiecare familie primea o suprafaţă de pămînt echivalentă cu două jugera. — Jugum sau jugerum este o măsură de suprafaţă care determină suprafaţa de pămînt pe care doi boi înjugaţi o pot ara într-o zi. [Nota lui Lafargue]

(6). A.de Haxthausen, Études sur la situation intérieure, la vie nationale et les institution rurales de la Russie [Studii despre situaţia internă, viaţa naţională şi instituţiile rurale ale Rusiei]; ediţia franceză, 1847. [Nota lui Lafargue]

(7). Marshall, Elementary and practical treatise on landed property [Tratat elementar şi practic despre proprietatea funciară]; 1804. [Nota lui Lafargue]

(8). F. Engels, Socialism utopian and scientific [Socialism utopic şi ştiinţific]; 1892. [Nota lui Lafargue]

(9). H-S Maine, Village communities in the East and the West [Comunităţile rurale în Est şi Vest]. [Nota lui Lafargue]

(10). Ethis de Novéan, prim secretar la intendenţa Franche-Comté, Mémoire, încoronat de Academia din Besançon şi publicat în Gazette du commerce, de l'agriculture et de la finance din 1767. [Nota lui Lafargue]

(11). Pericle, în culmea puterii, a trebuit să se apere în faţa adunării populare de la Atena pentru că a înscris în registrele patriei sale un fiu pe care l-a avut de la Aspasia, care nu putea fi soţia sa legitimă, fiindcă era străină. [Nota lui Lafargue]

(12). Locke, Essay on the human understanding, book IV, ch. III, §18. [Nota lui Lafargue]

(13). Formulă sacră, citată de Fustel de Coulanges în lucrarea sa Cité antique. [Nota lui Lafargue]

(14). Proprietatea este întotdeauna feroce şi sanguinară: în ţările foarte creştine şi foarte filantropice, pînă încă de curînd, hoţii erau spînzuraţi, după ce fuseseră torturaţi în prealabil, dacă a fost timp. Pînă nu demult, în Anglia, falsificatorii de bancnote erau condamnaţi la moarte; în toate ţările civilizate, ei sînt  pedepsiţi la munci forţate în perpetuitate. — Sîngele de la hecatombele din iunie 1848 şi mai 1871 a fost vărsat pe altarul Proprietăţii. [Nota lui Lafargue]

(15). Ţăranul rus trăieşte şi moare în comuna sa; tot ceea ce este în afara acestei comune nu există pentru el; în acest fel, cuvîntul mir înseamnă în acelaşi timp «lumea» şi «colectivitatea satului». [Nota lui Lafargue]

(16)Report of select committee of the House of Commons, 1832. Remarcabila mărturie a lordului Metcalf este publicată in extenso în volumul IX. Sir H.S.Maine nu o menţionează în lucrarea sa despre Communautés de village [Comunităţile rurale], iar acest important document nu a fost inclus în publicarea raporturilor lordului Metcalf făcută de W. Kaye în 1855.

Juriştii, politicienii, filosofii şi reformatorii religioşi au discutat adeseori despre dreptul absolut asupra proprietăţii; cu toate că au fost interminabile, aceste discuţii revin întotdeauna la acelaşi punct de plecare: că proprietatea a avut violenţa ca punct de plecare, dar vremea care urîţeşte tot, a înfrumuseţat-o şi a sacro-sanctificat-o. Nimeni nu a avut ideea de a studia proprietatea din punct de vedere istoric: gînditorii care comentau filosofii despre progresul umanităţii credeau că că se eschivează prin faptul că se ocupă de existenţa materială a omuluivşi a societăţilor sale. Pînă în ultima vreme, istoricii şi economiştii nu bănuiau că există proprietatea colectivă.

Haxthausen, un funcţionar prusac, a descoperit proprietatea colectivă în timp ce călătorea în Rusia; dar el nu a înţeles importanţa acestui fenomen din punct de vedere istoric. Haxthausen credea că mir-ul era o realizare a utopiilor în stilul lui Saint Simon, care erau atunci la modă. Bakunin şi liberalii ruşi au refăcut după Haxthausen descoperirea mir-ul; dat fiind că Bakunin şi discipolii săi ruşi sînt  şovinişti, în ciuda anarhismului lor amorf, ei au declarat că Slavii sînt  rasa privilegiată care trebuie să călăuzească omenirea pe calea progresului. Profeţia lor a fost că mir-ul , această formă primitivă şi epuizată a proprietăţii, trebuia să fie forma de viitor: ceea ce rămînea de făcut pentru naţiunile occidentale era numai să şteargă civilizaţia lor şi să schimonosească colectivismul ţăranilor ruşi.

În virtutea principiului că ceea ce este cel mai greu de văzut este ceea ce ne ia ochii, Haxthausen, care a ştiut să descopere mir-ul în Rusia, nu a putut percepe în Germania relicvele atît de numeroase ale mark-ului: el declară că proprietatea comună este o caracteristică a rasei slave. De atunci, Maurer a demonstrat că germanii au trecut prin forma colectivă a proprietăţii; după el, o legiune de cercetători au regăsit colectivismul consangvin în toate ţările şi la toate rasele. Totuşi, înaintea lui Haxthausen, funcţionarii englezi din India au semnalat această ciudată formă de proprietate în provinciile pe care le administrau, dar descoperirea lor, înfundată în raporturile oficiale, nu a fost cunoscută în public. De cînd problema este la ordinea zilei, s-a constatat că toţi autorii de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea ştiau de proprietatea colectivă, între care Le Grand d'Aussy, Volney, François de Neufchâteau, etc., dar pentru aceştia din urmă, aceasta nu era decît o ciudăţenie sau o anomalie grosolană. [Nota lui Lafargue]

(17). Socialiştii ruşi cred în conservarea mir-ului. Ei doresc acest lucru, crezînd că ar fi mai uşor să fie stabilit comunismul agrar cu o clasă de ţărani care trăiesc în colectivitate. Profitînd de sentimentele comuniste pe care le dezvoltă proprietatea colectivă, un guvern revoluţionar ar putea în realitate să ia măsuri ca să naţoinalizeze pămîntul şi să organizeze exploatarea sa socială. Dar, din nefericire, este mai mult decît îndoielnic ca o putere revoluţionară şi socialistă să se poată impune în Rusia, atîta timp cît proprietatea colectivă rămîne faptul general. În realitate, satele colectiviste sînt  autonome; ele produc în propriul lor cadru tot ceea ce au nevoie şi intră în relaţii reciproce numai parţial şi este foarte uşor pentru un guvern oarecare să sufoce orice veleitate de federaţie: acest lucru s-a petrecut în Indii. Cu 50,000 de soldaţi din trupe europeene, Anglia face ca un imperiu, la fel de vast şi populat ca Rusia, să se încline în faţa ei. Fără legătură federativă între ele, comunităţile indiene nu pot avea nici o forţă de rezistenţă. Deci, se poate face afirmaţia că adevărata bază a despotismului este tocmai proprietatea colectivă precum şi organizarea familială şi comunală care îi corespund. [Nota lui Lafargue]

(18). Doniol spune că «marea parte a satelor, fermelor, cătunelor şi a moşiilor arendate desemnate pe hărţi, în cartularele şi uzanţele locale, dacă poartă nume precedate de articulaţia lès , atunci cînd numele nu desemnează un anumit accident de teren al solului, ele reprezentau în ţinuturile rurale locurile de şedere ale acestor comunităţi.» (Henri Doniol, Histoire des classes rurale en France; 1865). [Nota lui Lafargue]

(19). Călugării şi preoţii luau parte la cultivarea pămînturilor mîncînd şi bînd din numeroasele redevenţe pe care le luau de la iobagii, colonii şi vasalii lor, cîntînd cu mai multă fervoare laudele Domnului că

     


Vinum bonum et suave
.....................................
Mundana laetitia.
.....................................
Ave, placens in colore,
Ave, flagrans in odore,
Ave, sapidum in ore,
       Dulce linguae vinculum.
.....................................
Monachorum grex devotus,
Omnis ordo, omnis mundus
Bibunt ad aequales potus
Et nunc et in saeculum.
.....................................
Felix venter quem intrabis,
Felix lingua quam rigabis,
Felix os quod tu lavabis,
       Et beata labia.
Supplicamus , hic abunda,
Per te mensa sit facunda,
Et nos, cum voce jucunda,
      Deducamus gaudia!

Vinul bun şi gingaş — .... bucuria lumii — ... salut, tu care placi prin culoarea ta, — salut, tu care îmbălsămezi cu aroma ta, — salut, tu care eşti savuros în gură — dulce legătură a limbii. — Grupuri de călugări devotaţi, — toate ordinele, toată lumea, — beau cît pot — acum şi totdeauna. — ... Ferice de burta în care intri, — ferice de limba pe care o vei scălda, — ferice de gura pe care o vei spăla, şi ferice de buze. — Noi te imploră să te afli aici în abundenţă, — la chefurile noastre să dai limbuţie, — iar noi, cîntînd cu veselie, — să ducem o viaţă bucuroasă!

Variantele acestei cîntări, reprodusă de Edelstand du Meril în Poésies populaires latines du moyen age au fost găsite în mănăstirile din Franţa, Germania şi Scoţia. [Nota lui Lafargue]

(20). M. Kovalewsky, Tableau des origines de la famille et de la propriété, Stockholm, 1890. [Nota lui Lafargue]

(21). A. R. Wallace, The Malay Archipelago, 1869. [Nota lui Lafargue]

(22). Rivière citează o ordonanţă din 1223 care decretează că pentru a avea dreptul de şedere la Reims, fiecare străin trebuie să plătească un sfert de setier4) de grîu, şi o găină arhiepiscopului, 8 écus5) primarului şi 4 funcţionarilor. Arhiepiscopul este seniorul feudal; plata pentru el este relativ uşoară în comparaţie cu plata pentru primar şi funcţionari, care este foarte apăsătoare pentru acea perioadă. [Nota lui Lafargue]

 


 

 

1)Parçonnier - termen francez vechi care desemnează participarea, posesia în comun, asocierea sau co-asocierea. [Nota trad.]

2)Consortes - se referă la companie, uniune, tovărăşie, asociaţie etc. [Nota trad.]

3)Curie - diviziune a tribului la romani [Nota trad.]

4)Setier - veche unitate de măsură pentru volume, variind  între 100 şi 300 de litri, în funcţie de diferite perioade şi regiuni.

5)Écu - veche unitate monetară.