Paul Lafargue

Proprietatea - origine şi evoluţie

Capitolul IV

Proprietatea feudală

__________

I

Organizarea feudală

Proprietatea feudală se prezintă sub două forme: proprietatea imobiliară, numită de juriştii medievali corporală, care era formată dintr-un castel sau un conac cu ogrăzile sale, dependenţele sale şi pămînturile înconjurătoare, "atît de departe cît poate zbura un clapon dintr-un singur zbor"; — proprietatea mobiliară, denumită incorporală, care era formată din servicii militare, corvezi, dijme şi diverse impozite.

Proprietatea feudală, în cadrul căreia proprietatea ecleziastică nu este decît o variantă, se naşte în mijlocul comunităţilor rurale bazate pe proprietatea colectivă şi se măreşte pe socoteala lor. În urma unei serii de transformări seculare, proprietatea feudală se finalizează în proprietatea burgheză, adevărata formă a proprietăţii individuale.

 Proprietatea feudală şi organizarea socială care a creat-o servesc drept coridor între colectivismul de familie sau, mai exact, colectivismul cosangvin şi individualismul burghez.

 În perioada feudală, proprietatea şi proprietarul au obligaţii şi nu au dobîndit independenţa burgheză, dreptul de a uza şi de a abuza. Pămîntul nu poate fi cumpărat şi nu poate fi vîndut fiindcă este ipotecat prin obligaţii şi este transferabil după obiceiuri şi legi pe care proprietarul nu le poate încălca: — proprietarul este obligat să îndeplinească datorii faţă de cei care îi sînt superiori şi inferiori din punct de vedere ierarhic.

 În esenţa sa, feudalitatea este un contract de servicii reciproce: baronul nu posedă un pămînt şi drepturi asupra muncii şi a recoltelor iobagilor săi decît cu condiţia de a face servicii în favoarea superiorului său şi a inferiorilor săi. Prin faptul că acceptă "credinţa şi omagiul" din partea vasalului său, seniorul feudal "îşi lua obligaţia să-l apere faţă de toţi şi împotriva tuturor şi să-l ajute în toate împrejurările"; pentru a-şi asigura această apărare, vasalul trebuia să-şi urmeze seniorul în război şi să-i plătească anumite impozite sub formă de servicii personale şi dijme din recoltele şi animale sale domestice[1]. Pentru a beneficia de ajutor şi sprijin în caz de nevoie, baronul se alătura unui senior mai puternic, care la rîndul său era vasalul unuia din marii feudatari ai regelui sau ai împăratului.

 Pornind de la iobag şi pînă la rege sau împărat, toţi membrii ierarhiei feudale erau strîns legaţi prin îndatori reciproce. Precum aviditatea în zilele noastre, datoria era sufletul societăţii în acele vremuri; se făcea totul pentru a întipări profund datoria în sufletele celor mari şi mici. Poezia populară, acest prim şi puternic mod de educare, făcea din datorie o religie. Roland, eroul epic al feudalităţii, asaltat şi copleşit la Roncevaux de Sarazeni, îi face reproşuri lui Olivier, fratele său de arme, care se plîngea că a fost abandonat de Carol cel Mare:

                            ..... Ne dites tel ultrage.
               Mal seit de l'coer ki el' piz se cuardet !
               Nus remeindrum en estal en la place;
               Par nus i iert e li colps e li caples.
               .......................................................
               Pur sun seignur deit hum suffrir granz mals.
               E endurer e forz freiz e granz calz.
               Si'n deit hum perdre de l'sanc e de la carn.
               Fier de ta lance e jo de Durendal,
               Ma bone espée que li Reis me dunat.
               Se jo i moerc, dire poet ki l'avrat,
               Que ele fut à nobilie vassal [2] !                 Aoi.

Colectivismul cosangvin nu a putut da decît unitatea comunală; feudalitatea a creat o viaţă provincială şi naţională, aducînd la uniunea grupurilor autonome şi izolate dintr-o provincie şi naţiune prin intermediul unor îndatoriri şi servicii reciproce. Din acest punct de vedere, feudalitatea este o federaţie militară a baroniilor.

Datoriile baronului faţă de iobagii, arendaşii şi vasalii săi erau multe şi apăsătoare; dar, odată cu declinul feudalităţii, el s-a eliberat de datoriile sale mărind impozitele şi corvezile care odinioară nu erau decît preţul serviciilor reale pe care le acorda. — Fiind nemulţumit de faptul că era nevoit să renunţe la îndatoririle feudale, baronul a venit cu pretenţii la pămînturilor vasalilor săi, la pădurile şi la restul bunurilor comunitare. Juriştii feudali francezi, pe bună dreptate stigmatizaţi cu epitetul "pene feudale", au susţinut că pămîntul, pădurile şi păşunile au aparţinut din totdeauna seniorului care nu a făcut decît să cedeze profiturile în favoarea iobagilor şi a vasalilor săi. Juriştii feudali englezi inventează aceeaşi istorie; ei declară că într-o epocă nedeterminată, "uneori asociată în mod vag cu feudalizarea Europei, alteori asociată mai concret cu cucerirea normandă, întreg teritoriul Angliei a fost confiscat. Juriştii feudali englezi mai declară că pămînturile fiecărei seniorii au fost acordate seniorului în deplină proprietate, iar acesta a distribuit o parte din ele oamenilor liberi care îl urmau dar a păstrat o parte din pămînturi pe care le-a dat iobagilor săi pentru a fi cultivate. Juriştii feudali englezi mai declară că tot ceea ce nu a fost inclus în această distribuţie a fost pus la o parte drept pămînturi nedefinite care aparţin seniorului iar toate utilizările care nu pot fi legate de principiile feudale s-au mărit ulterior în mod insensibil prin toleranţa seniorului feudal."[3] Într-un cuvînt, în trecut totul a aparţinut baronului iar totul trebuia să-i fie restituit. Datorită acestor falsificări neruşinate, nobilimea din Franţa şi Anglia a putut pune mîna pe pădurile şi pămînturile care erau proprietatea comunităţilor săteşti.

 Din dorinţa lor de a regăsi forma individuală a proprietăţii pînă în timpurile feudale, istoricii burghezi şi Merlin, teribilul jurist al Convenţiei şi marele distrugător al bunurilor comune, au admis teza interesată a aristocraţilor. — Istoria genezei şi a evoluţiei proprietăţii feudale va expune caracterul fals al opiniilor susţinute de juriştii feudali şi va demonstra cum proprietatea seniorială a fost constituită prin fraudă şi violenţă.

II

Originile proprietăţii feudale

 Feudalitatea, care pare a fi organizarea ierarhică a autorităţii, a luat naştere şi s-a dezvoltat în mediul egalitar; dar, pentru ca egalitatea să creeze despotismul, a fost necesară conlucrarea laică a unor evenimente pe care trebuie să le reamintim pentru a explica această geneză.

 Triburile germanice, care au invadat Europa occidentală în decursul mai multor veacuri, erau populaţii migratoare care se aflau într-un stadiu de barbarie destul de asemănător cu cel al triburilor de Irochezi, atunci cînd a fost descoperită America.

Strabon ne spune că barbarii stabiliţi în Belgia şi în nord-estul Franţei ignorau agricultura şi trăiau numai din lăptărie şi carne, în special din carnea vie a turmelor de porci, sălbatici şi periculoşi ca lupii, care dăinuiau în libertate în imensele păduri care acopereau regiunea şi care erau atît de numeroşi încît erau suficienţi pentru hrană precum şi pentru achiziţionarea altor obiecte de consum şi de lux. Strabon mai spune că Galicii aveau acelaşi obiceiuri iar pentru a le cunoaşte era suficient să fie studiate obiceiurile germanicilor din epoca sa (Cartea IV). Atunci cînd Cezar a debarcat în Anglia, el a descoperit că Bretonii din regiunea Kent aveau şi ei aceleaşi obiceiuri ca şi Galicii: ei nu cultivau pămîntul, trăiau din lăptărie şi carne şi se acopereau cu piei de animale; ei îşi vopseau trupul cu albastru pentru a-i speria pe duşmani şi aveau femei comune între fraţi[4]. Punctul de plecare este identic în Europa şi în toate regiunile din lume.

 Printre aceşti barbari, luptători şi vînători, domnea egalitatea cea mai aspră; obiceiurile şi cutumele lor aveau tendinţa de a conserva această egalitate eroică. Atunci cînd deveneau sedentari şi începeau să practice o agricultură rudimentară, ei făceau permanente expediţii belicoase, pentru a nu pierde meseria armelor. Un şef cu renume nu trebuia decît să anunţe că dorea să înceapă o acţiune de război pentru a vedea cum vin la el şi se supun poruncilor sale trupe de războinici dornici de pradă şi glorie. Cît timp dura expediţia, ei datorau şefului ascultare, precum războinicii greci lui Agamemnon; dar ei se aşezau la aceeaşi masă, făceau banchete împreună fără distincţie şi îşi împărţeau prada în mod egal şi prin tragere la sorţi. La reîntoarcerea în sat, ei îşi recîştigau independenţa şi egalitatea iar şeful de război îşi pierdea autoritatea. Scandinavii şi, de fapt, toţi barbarii şi-au organizat trupele de invadare în acest mod liber şi egalitar. Aceste obiceiuri piratice s-au păstrat în tot Evul Mediu; soldaţii erau recrutaţi făcîndu-se apel la iniţiativa individuală liberă. Pentru a ridica o armată împotriva Englezilor şi a Albigenzilor, William Cuceritorul şi Inocenţiu III nu au trebuit decît să promită partajul bunurilor care au aparţinut celor învinşi. La Hastings, în momentul în care trupelor urmau să intre în luptă, William, ridicînd vocea, s-a adresat soldaţilor în următorii termeni: "Gîndiţi-vă să luptaţi bine şi sacrificaţi totul pentru că în cazul în care cîştigăm, vom fi cu toţii bogaţi: ce voi cîştiga eu, veţi cîştiga voi; dacă iau pămîntul, voi îl veţi avea." Sfîntul Părinte a folosit acelaşi limbaj cu fiul lui Robert Diavolul pentru a incita fidelii să-i extermine pe ereticii albigeni: Aflaţi deci, soldaţii lui Hristos! Distrugeţi impietatea cu toate mijloacele pe care Dumnezeu le-a revelat (Dumnezeu nu le-a revelat decît incendiul, omorul şi jaful); goniţi-l pe contele de Toulouse, pe el şi pe vasalii săi, din castele; luaţi-le pămînturile în aşa fel ca cei catolici ortodocşi să se stabilească în domeniile ereticilor (10 Martie 1208). Cruciadele, care i-au aruncat pe luptătorii europeni asupra Orientului, au fost organizate în mod asemănător; pretextul lor era salvarea pietrelor din sfîntul sepulcru iar scopul lor era jaful[5].

 Atunci cînd barbarii, în căutare de pămînturi, cucereau o ţară, ei îi omorau locuitorii, aşa cum au făcut Israeliţii din porunca bunului lor Dumnezeu; dar, de obicei, ei se mulţumeau să jefuiască oraşele şi să pună stăpînire pe pămînturile de care aveau nevoie; ei se stabileau în zonele rurale, pe care le cultivau în felul lor, lăsîndu-i pe cei învinşi să trăiască alături de ei după legile şi obiceiurile lor. Orînduirile lor nu erau lăsate la voia întîmplării sau a capriciului ci erau făcute conform orînduirii lor tribale, după cum constată în mod expres Cezar şi după cum confirmă Elphinstone, care, la sfîrşitul secolului trecut [secolul al XVIII-lea], lupta împotriva barbarilor din Afghanistan[6]. Fiecare trib primea un teritoriu care era distribuit între gintele sau clanurile care trăiau într-unul sau mai multe sate. Mai multe sate unite prin legături de strămoşie formau o centurie (huntari în germana veche; haradh în vechea limbă scandinavă), mai multe centurii formau un comitat iar mai multe comitate formau un ducat. Pe fondul acestei organizări feudale, regii merovingieni au introdus un rudiment de organizare politică.

 Pămîntul pe care satul nu l-a luat în posesia sa, rămînea la dispoziţia centuriului; ceea ce nu era alocat centuriei aparţinea comitatului iar tot ceea ce rămînea — iar de obicei era o mare suprafaţă de pămînt — era la dispoziţia imediată a întregii naţiuni. Engels spune că în Suedia pot fi găsite una lîngă alta toate aceste diverse grade de posesiune: fiecare sat posedă pămînturile sale comunale; dincolo de ele sînt pămînturile comunale al centuriei sau ale harads-urilor şi ale comitatului şi în cele din urmă cele ale naţiunii, pe care regele le invocă în calitatea sa de reprezentant al naţiunii, dar care pentru moment mai poartă numele de pămînturi comunale[7].  În toate monarhiile feudale, pămînturile coroanei erau bunuri care aparţineau naţiunii: acestea nu trebuie confundate cu fermele pe care merovingienii le posedau la Braine, Attigny, Compiègne, la Verberie etc., care aparţineau gintei de Merovei.

 Devenind sedentari şi agricultori, iar mai tîrziu convertindu-se la creştinism, barbarii şi-au pierdut treptat obiceiurile războinice, cu toate că o parte dintre ei au rămas legaţi de tradiţiile primitive în mod indestructibil. Germanii pe care i-a cunoscut Tacit erau deja despuiaţi de grosolănia barbară; ei erau sedentari şi cultivatori. Dar, tribul Catte rămînea consacrat războiului în exclusivitate: ei începeau toate luptele prin cele mai periculoase luări de poziţie Ei nu aveau nici case, nici pămînturi, nici griji de vreun fel; ei primeau mîncare oriunde se arătau. Faimoşii războinici din alte triburi întreţineau în permanenţă în jurul lor, prin ospăţuri şi daruri, oameni devotaţi, gata să-i urmeze în expediţiile lor. Aceşti războinici din tribul Catte şi aceşti curajoşi înrobiţi şefilor militari constituiau un fel de specie de armată permanentă însărcinată să-i apere pe cei din triburile care se dedicau mai bine muncilor agricole.

 Dar, de abia se dezbăraseră de război invadatorii barbari că alţi barbari s-au năpăstuit asupra lor ca pe o pradă. Timp de secole, mulţimi zorite de barbari s-au precipitat asupra Europei: la est, Goţii, Hunii, Germanii; la nord, Scandinavii; la sud, Arabii. Cu scopul de a-şi apăra graniţele de intruziunile lor, împăraţii romani au înfiinţat colonii de veterani, le împărţeau pămînturi, animale, seminţe şi o sumă de bani; barbarii însăşi erau folosiţi împotriva barbarilor — ei primeau pămînturi şi primeau poziţii forte ca să le apere; — dar aceste bariere ale civilizaţiei au fost luate de apele inundaţiei barbare.

Atunci cînd Orientul, Nordul şi Sudul au încetat să inunde Europa cu flotele lor umane iar barbarii deveniţi sedentari şi-au reluat munca de civilizare pe care au întrerupt-o şi au distrus-o, s-a dezlănţuit un nou flagel: bande de bărbaţi înarmaţi străbăteau ţara, practicînd jaful şi prăduiala; după fiecare război, soldaţii celor două armate se înfrăţeau şi porneau în expediţie în interesul propriu[8]. Timp de secole s-a trăit în Europa cu spaima de a nu fi jefuit, surghiunit în sclavaj şi masacrat.

Invaziile care au ruinat şi au destrămat orînduirea ţării nu au împiedicat triburile să se distrugă între ele. Aceste lupte interne permanente au condamnat popoarele barbare la neputinţă faţă de străin fiindcă ei nu ştiau să potolească ura dintre clanuri şi dintre sate pentru a face faţă duşmanului comun. Tacit, care nu se gîndea decît la dominaţia romană, implora zeii să întreţină aceste fenomene dezastroase de ură fiindcă, după cum afirma el, "soarta nu poate da Romei nimic mai folositor decît disensiunile dintre duşmanii săi."

Pentru a se apăra faţă de atît de multe pericole, locuitorii din mediul rural îşi fortificau satele, denumite castra, i.e castre în cartele de Auvegne din secolele XI şi XII. Dat fiind că toţi locuitorii erau egali, datorită faptului că aparţineau de acelaşi clan, ei foloseau elecţiunea pentru a denumi şefii însărcinaţi cu apărarea care, împreună cu solii regelui, sînt embrionii baronilor feudali[9]. La început, aceştia au îndeplinit numai funcţia de colectare a impozitelor (freda) care proveneau din compensaţii pentru prezidarea adunărilor populare unde se făcea justiţie, supravegherea militară şi păstrarea ordinii. Ei erau supuşi autorităţii deţinute de consiliul de bătrîni şi de adunarea populară. În triburile de franci, contele (graful) (graffio) care neglija să alunge un străin a cărui expulzare fusese ordonată de adunare, era pedepsit cu o amendă de două sute de monede de aur (Lex salica): aceasta era exact suma care trebuia plătită drept compensaţie pentru o ucidere (wergeld). — Puterile, care ulterior au devenit apanajul seniorilor feudali, erau în posesia comunităţii, reunită în adunări plenare (folke – mootes); toţi locuitorii cu armele lor erau obligaţi să participe fiind sancţionaţi cu amendă în caz de absenţă. Comunităţile aveau coloni şi iobagi.

Legile din Ţara Galilor, compilate în anul 940 prin ordinul regelui Hoél-Da şi publicate în 1841 de A Owen, indicau modul de alegere, calităţile şi funcţiunile acestor şefi de sat care sînt aproximativ aceleaşi în toate triburile barbare.

Şeful de gintă sau de clan era ales de toţi capii de familie care aveau soţii şi copii legitimi; el îşi exercita autoritatea pe viaţă; la alte popoare, aceste funcţiuni erau temporare şi, în orice caz, era posibil să fie revocat. Întotdeauna el era obligat să fie dispus "să vorbească în favoarea părinţilor săi şi să fie ascultat; să fie pregătit să se lupte pentru părinţii săi şi să fie temut; să fie chezaş pentru părinţii săi şi să fie acceptat". Cînd făcea dreptate, el era ajutat de şapte dintre cei mai vîrstnici bătrîni. El avea în porunca sa un răzbunător (avenger), care avea sarcina să execute răzbunările fiindcă atunci justiţia nu era decît legea talionului, a răzbunării, lovitură pentru lovitură, rană pentru rană, pagubă pentru pagubă. La prima chemare, odată ce a fost proferată clamarea de haro-ul la Normanzi, biafor-ul la Basci, toţi locuitorii erau obligaţi să iasă din case cu arme şi să se pună la dispoziţia sa: el era şeful militar iar toţi îi datorau supunere şi fidelitate. Cel care nu dădea curs chemării era condamnat la amendă. Locuitorii erau organizaţi în modalităţi militare; astfel, la Tarbes, ei erau puşi în grupuri de duzine şi aveau în fruntea lor un şef de duzină (dizainier), însărcinat să supravegheze ca toată lumea să fie înarmată şi toate armele să fie în bună stare[10].

La barbari, orice funcţie are tendinţa de a se imobiliza în aceeaşi familie: se obişnuieşte ca un ţesător, fierar, vrăjitor sau popă să fie din tată în fiu; în acest fel se nasc castele. Şeful însărcinat cu menţinerea ordinii interioare şi cu apărarea externă este ales de toţi locuitorii dar, încetul cu încetul, se instaurează obiceiul ca alegerea să fie din aceeaşi familie, care ajunge să-l desemneze singură pe şeful de comunitate, fără să se mai treacă prin formalitatea de alegere. Ar fi o eroare să se creadă că funcţiile şefilor erau la început un privilegiu de invidiat; din contra, acestea erau îndatoriri grele şi periculoase: şefii erau consideraţi drept responsabili de tot. La Scandinavi, o penurie era un semn sigur al furiei zeilor: ei dădeau vina pe regele lor care era destituit şi adeseori executat. Aceste funcţii erau atît de puţin căutate încît cel ales de adunare nu se putea eschiva fără să atragă asupra sa surghiunul şi pedeapsa gravă de a vedea cum îi este dărîmată casa, bunul sfînt şi inviolabil al familiei. Antica cutumă din Amiens prevede: "Dacă primarul ales al satului refuză să fie primar... iar nimeni nu acceptă funcţia de primar, casa lui este dărîmată". Gomme citează pedepse asemănătoare conform cutumelor din Folkestone şi Hastings pentru primarii şi juraţii care refuzau să intre în funcţiune după ce fuseseră aleşi[11].

Comunităţile săteşti din India care au putut fi observate în vremurile noastre au drept funcţionari publici ţesători, fierari, şefi de şcoală, brahmani, dansatoare la ceremoniile religioase, etc.; aceştia se află în serviciul comunităţii care îi răsplăteşte cu locuri de adăpost şi alocaţii percepute de la recolte şi turme; uneori ei primesc loturi de pămînt[12] care sînt cultivate parţial sau în totalitate de săteni. Şefii aleşi de satele din Europa au fost trataţi ca funcţionarii din satele hindu; drept recunoştinţă pentru serviciile lor, la împărţirea pămînturilor, tovarăşii lor le dădeau mai multe pămînturi faţă de restul locuitorilor. Prin această practică, în burgul Malmesbury, alderman-ul care era şef, era plătit pentru serviciile sale cu o bucată de pămînt în plus, care era numită "bucătăria alderman-ului". Pentru a le permite să se dedice funcţiilor publice pe care le deţineau, tovarăşii şefilor le arau pămînturile şi le dădeau primordiu recoltelor şi turmele pe care erau îndatoriţi să le apere[13]. Meseria de şef nu era o sinecură; întotdeauna el trebuia să fie în stare de alertă, fiind gata de luptă. Gomme reproduce desenul unui manuscris din secolul al XI-lea, care reprezintă secerătorii care taie grîul, fiind apăraţi de un războinic înarmat cu o lancie.

La început, şefii aleşi nu se deosebeau de restul locuitorilor; dar faptul că erau aleşi întotdeauna din aceeaşi familie a dus la constituirea unui privilegiu care s-a transformat în drept ereditar. Şeful din familia privilegiată devine prin drept de naştere şeful natural al comunităţii fără să mai fie nevoie să se facă uz de elecţiune. Autoritatea regală nu a avut alte origini în triburile de franci: ginta Meroveilor furniza şefii militari, precum cea a Leviţilor dădea preoţii la Ebraici. Dar războinicii îl alegeau pe cel dintre Merovei pe care îl doreau ca şef. Pepin cel Scurt nu numai că a fost ales de adunarea războinicilor dar, pentru a atenua actul său de uzurpare, el a făcut să fie consacrat de către episcopul de Mainz şi de către Papa Ştefan al III-lea care l-a denumit "cel uns de Domn". Regii merovingieni nu dădeau nici un ordin specific, nici o diplomă, fără să întrebuinţeze următoarele formule: Una cum nostris optimatibus (De acord cu nobilii noştri), De consensu fidelium nostrorum (Cu consinţămîntul celor care ne sînt fideli), etc. Legea salică, legile francilor şi ordonanţele primilor regi franci nu sînt promulgate în numele nici unui prinţ[14].

Este posibil ca şeful satului să fie ales fiindcă avea casa cea mai spaţioasă, cea mai uşor de apărat, cu scopul de a da ţăranilor posibilitatea să se retragă acolo în caz de atac. Acest avantaj strategic, care este posibil să fi fost întîmplător la început, a ajuns să fie una din condiţiile cerute de la oricare şef: în satele indiene de la graniţă, burj-ul sau clopotniţa ţine întotdeauna de casa şefului şi este întotdeauna folosită ca punct de refugiu şi de observaţie. În epoca feudală, nu se putea fi senior decît cu condiţia de a avea "un castel sau o casă fortificată cu şanţuri şi poduri mobile şi o moară cu braţ interior"[15] pentru ca ţăranii să poată pune la adăpost recoltele şi animalele precum şi pentru ca ei să-şi poată măcina grînele şi să-şi organizeze apărarea. Casa şefului era considerată ca un fel de casă comună dar, în realitate, folosea ca atare numai în momentele de primejdie. Sătenii veneau să repare această casă, îi săpau şanţurile şi îi fortificau zidurile. În satele colectiviste se obişnuieşte ca toţi locuitorii să participe la repararea sau la construirea casei oricărui membru al comunităţii. Această cutumă este originea dreptului pe care îl avea seniorul feudal "de a-i obliga pe vasalii şi gospodarii săi să contribuie la construirea fortificaţiilor, dacă era bazat drept sau chiar fără drept, dacă era în vreme de război". Următorul comentariu al scribului feudist indică bine originea acestui drept: "Dat fiind că aceste fortificaţii servesc pentru siguranţa satelor şi a urbelor iar conservarea persoanelor cît şi a bunurilor, proprietarii avînd bunuri la faţa locului, ei sînt obligaţi să contribuie".

Fiind mai mult războinici decît cultivatori, barbarii erau proprii apărători ai satului şi ai fortăreţei sale; la prima chemare, ei se înarmau degrabă şi se puneau în ordinele şefului, pentru a-i acorda ajutorul şi pentru a-l ajuta să respingă agresiunea. De asemenea, ei făceau de gardă în cursul zilei şi păzeau în cursul nopţii: în multe locuri, seniorul şi-a păstrat pînă la Revoluţie dreptul se a cere vasalilor acest serviciu de pază. Dar după ce obiceiurile agricole au devenit mai dominante, pentru a scăpa de aceste servicii militare care îi împiedicau să-şi ia odihnă de la muncile lor, ţăranii le-au convertit în impozite date şefului, cu condiţia să întreţină militari însărcinaţi în exclusivitate cu acest serviciu de apărare şi pază. În toate amenzile aplicate unui delincvent, o parte era special rezervată pentru şef şi militari. Şeful primea astfel mijloacele de a întreţine o forţă armată care urmă să-i permită impunerea voinţelor sale şi dominarea străvechilor săi tovarăşi.

Satul, care era situat în cea mai bună poziţie strategică, devine un centru; în caz de invazie, locuitorii satelor învecinate din împrejurimi veneau să caute adăpost; pentru a găsi acest refugiu în timp de pericol, ei au fost nevoiţi să contribuie la întreţinerea fortificaţiilor şi a militarilor. Şeful acestei comunităţi de ţărani şi-a extins autoritatea asupra ţinuturilor înconjurătoare.

Prin această modalitate au luat naştere primele elemente ale feudalismului în satele colectiviste, în care membrii masculi erau egali în drepturi şi datorii; aceste elemente au rămas stabile timp de secole, la fel ca în India, fără să fie zguduite de evenimente exterioare care să le insufle o nouă viaţă. Aceşti germeni embrionari au fost dezvoltaţi, aglomeraţi şi uniţi de războaie şi cuceriri, de datorii şi drepturi reciproce într-un vast sistem social care s-a extins în toată Europa occidentală în decursul Evului Mediu.

Ceea ce s-a petrecut în India în timpurile moderne ne permite să înţelegem acţiunea de cucerire pentru transformarea şefilor de comunităţi săteşti în baroni feudali. Atunci cînd englezii stabiliţi pe malul mării şi-au extins dominaţia în interiorul ţării, ei au venit în contact cu sate care erau organizate în modul descris mai sus: Maine afirmă că fiecare grupare agricolă era condusă de un ţăran, headman-ul său, care vorbea în numele ei şi trata cu cuceritorii. Autorităţile engleze nu s-au sinchisit să se intereseze de originile şi natura puterii lui şi nici de adevărata sa situaţie în cadrul comunităţii; eramai simplu să-l considere ca un stăpîn al satului, pe care englezii îl considerau ca reprezentant şi îl tratau ca atare. Ei i-au mărit şi afirmat autoritatea cu toată autoritatea pe care le-o acorda dreptul celui mai puternic; în anumite circumstanţe, ei îi ajutau pe şefii de sat să-şi domine vechii lor tovarăşi şi să-i deposedeze de drepturile şi bunurile lor. Francezii şi englezii au încercat în zadar să acorde această autoritate sachem-ilor din populaţia de Irochezi.

Cuceritorii din Evul Mediu s-au comportat într-un mod asemănător: ei i-au lăsat pe poziţiile lor pe şefii locali în satele fără importanţă ca să fie daţi ca beneficiu fidelilor lor, făcîndu-i responsabili de incasarea impozitelor şi de comportamentul subordonaţilor lor. Prin aceste modalităţi, şefii locali au primit o putere pe care nu o aveau în comunităţile lor. Dar, la punctele strategice, învingătorii au numit un luptător de al lor în locurile şi funcţiile şefilor de sat: un post militar îi era încredinţat. Aceste posturi erau numite benefices şi depindea de circumstanţe cît timp erau ocupate: conform redactorilor de cărţi de fief, beneficiarii erau revocabili la început, apoi erau anuali, viageri şi, în cele din urmă, ereditari şi în perpetuitate. Se profita de orice toate evenimentele pentru a converti beneficele (benefices) în bunuri ereditare şi franc-alleux¹⁾, adică eliberate de orice drept seniorial; în Franţa, regii din cel de-al doilea neam au fost adeseori nevoiţi să ia măsuri executive împotriva uzurpărilor de acest gen. "Cine are un benefice de la împărat sau de la Biserică, nu duce nim în patrimoniul său." Spune Carol cel Mare într-un capitular din anul 803 (Cap. VII, c. III). Dar ordonanţele nu au putut împiedica aceste transformări ale şefilor militari în baroni feudali. — Deci se poate spune că feudalitatea a avut o origine dublă: una indigenă şi una străină; feudalitatea s-a născut din cucerire şi din necesităţile în care evoluau comunităţile săteşti.

Fie că au fost şefi de comunităţi transformaţi de mersul natural ala evenimentelor, fie că au fost comandanţi militari impuşi de învingători, baronii feudali erau obligaţi să aibă rezidenţa în ţinutul pe care trebuiau să-l apere şi să-l administreze. Bunurile pe care aveau şi plăţile pe care le primeau sub formă de corvezi şi dijme erau răsplata pentru serviciile pe care le dădeau cultivatorilor aflaţi în jurisdicţia lor. Baronii şi oamenii lor de arme formau o armată permanentă şi sedentară, hrănită şi întreţinută de locuitorii din apropiere pe care îi apărau[16].

Baronul era dator să facă dreptate vasalilor săi, să-i ajute şi să-i protejeze. Vasalii îi datorau baronului "credinţă şi omagiu". În cazul oricărei mutaţii, în cazul în care seniorul sau vasalul au decedat, în decurs de patruzeci de zile vasalul era obligat personal, nu prin împuternicit, să ajungă la moşia principală şi nu în altă parte, pentru a arăta că făcea acest lucru numai pentru a găsi un adăpost în castelul baronului. Dacă seniorul era absent şi a lăsat pe nimeni să-l reprezinte, vasalul cerceta şi făcea actul de credinţă la uşa moşiei şi întocmea un proces verbal. El trebuia să aibă o atitudine de implorare, cu capul gol, fără sabie şi epoleţi, el trebuia să îngenuncheze şi să-şi împreuneze mîinile. Pentru a primi jurămîntul de credinţă, seniorul lua mînile vasalului în mîinile sale în semn de uniune şi apărare. Vasalul făcea atunci "jurămîntul şi numărătoarea", adică enumerarea pămînturilor şi a dependenţelor pe care le punea în apărarea baronului. În timpurile primitive, vasalul aducea iarbă de pe cîmpurile sale. — Uneori seniorul era primul care îşi lua angajament faţă de vasali. În Fors (obiceiuri) din Bigorre se spune că contele de Bigorre "înainte de a primi jurămîntul locuitorilor de pe pămînturi trimişi în acest scop, jura el înşăşi că nu va schimba cu nimic obiceiurile (sale) străvechi şi nici pe cele care le va găsi la locuitori; jurămîntul său urma să fie confirmat de patru nobili de pe pămîntul său."

Vasalul datora seniorului serviciul militar" atunci cînd o armată străină i-a invadat pămîntul, cînd voia să-şi salveze castelul asediat sau cînd pleca la un război declarat" adică la o acţiune în interesul locuitorilor de pe pămîntul său. La începutul orînduirii feudale, cu toate că era strîns legat de baronul său, vasalul putea să-l părăsească, într-un număr de cazuri specificate în capitularele din anii 813 şi 816: "Atunci cînd seniorul a vrut să-l ucidă, să-l înrobească, să-l lovească cu un lemn sau cu o spadă, să-i pîngărească fata sau soţia şi să-i ia patrimoniul".

Odată cu stabilirea autorităţii sale, nobilitatea feudală a devenit la rîndul său o sursă de probleme în ţară pe care avea datoria s-o apere. Pentru a-şi mări pămîturile şi a-şi extinde influenţa, baronii se războiau între ei în continuu, cu pauze de scurtă durată pentru a permite muncile de cîmp. Războiul dintre baroni poate fi comparat cu concurenţa dintre industriaşi şi comercianţi, pe care nici o încetare a focului nu o suspendă. Rezultatul este acelaşi: ambele ajung la centralizarea proprietăţii şi a puterii sociale implicată. Înfrîntul feudal, dacă nu era complet deposedat şi executat, devenea vasalul celui care l-a învins, care îi lua o parte din pămînturi şi din vasalii săi. Micii baroni au dispărut în favoarea marilor baroni, care au devenit mari feudali şi care şi-au stabilit curţile lor ducale, unde seniorii ţinuţi în vasalitate trebuiau să facă act de prezenţă.

Adeseori se întîmpla ca baronii să se transforme în hoţi de drumul mare care jefuiau satele, prădau călătorii şi oraşele şi meritau din plin epitetele de gens-pille-hommes [jefuitori], gens-tue-hommes [ucigaşi] pe care le primeau[17]. Oraşele au fost nevoite să se înarmeze şi să se pună sub apărarea regelui sau a marilor feudali care concentrau pămînturile şi puterea feudală şi care i-au transformat pe baroni în curteni.

Dar pe măsură ce micii baroni dispăreau, se potoleau luptele de la un castel la altul, se stabilea liniştea între ţinuturile agricole şi se micşora necesitatea de protejare feudală. Seniorii au putut atunci să-şi părăsească pămînturile şi să vină la curţile ducale şi regale pentru a fi curteni, fără să mai îndeplinească rolul de vasali şi arendaşi. Din momentul în care agricultorul nu a mai avut nevoie să fie apărat din punct de vedere militar, feudalitatea şi-a pierdut raţiunea existenţei. — Feudalitatea, care s-a născut din război, a pierit prin război: ea s-a distrus singură tocmai datorită calităţilor războinice a celui care i-a dat naştere.

Dar, atîta timp cît a durat feudalitatea, au persistat urmele de egalitate primitivă în sînul căreia a fost creată, chiar şi atunci cînd a dispărut orice egalitate între senior cu vasalii şi arendaşii săi. — Seniorul feudal devenea din nou egal cu ei în adunarea comunală, care reglementa la fel de bine interesele agricole ale sătenilor şi ale sale. Adunarea comunală se întrunea fără permisiunea sa şi în ciuda refuzului său de a o convoca, aşa cum era de datoria sa. Dreptul seniorului feudal de a întrebuinţa bunurile comunale era la fel de limitat ca şi cel al celorlalţi locuitori; numărul de animale pe care trebuia să le trimită la păscut era limitat. Delisle, în cadrul studiului său despre clasele agricole din Normandia, citează texte care dovedesc că dreptul nobililor era limitat: astfel, seniorul de Bricqville nu era autorizat să trimeată la păscut pe plaiurile comunităţii decît doi boi şi un cal. El era atît de puţin privilegiat încît Poix din Fréminville ne spune că "seniorul care nu are turme de vite care îi aparţin, nu poate băga turme străine, fie prin arendă, fie prin vînzare, el avînd dorinţa de a da fără bani dreptul său de întrebuinţare"[18].

III

 Originea proprietăţii ecleziastice

Dacă originea proprietăţii bisericeşti nu este identică cu originea proprietăţii senioriale, ea îi este cel puţin analogă. În acele vremuri tulburi, oamenii căutau în preajma Bisericii şi a baronilor apărarea bunurilor şi a vieţii sale. Preotul poseda o capacitate pe care baronul nu o poseda: el deschidea porţile cerului. Credinţa era naivă dar profundă şi înflăcărată: epopeea şi cîntarea populară, această adevărată expresie a sentimentelor şi gîndurilor intime a maselor, acordau preotului puterea de a salva de flăcările infernului şi de a da locuri în paradis. Pentru a-i readuce la luptă pe cavalerii care fugiseră, arhiepiscopul Turpin în Cîntarea lui Roland le promite paradisul şi în timp ce îi ameninţă cu temuta cîntare populară:

               Seignurs baruns, nen allez mespensant ;
               Pur Deu vus pri que ne seiez fuiant,
               Que nuls prozdum, malvaisement n'en cant!
               Asez est mielz que moerium cumbatant.
               Pramis nus est, fin prendum aïtant,
               Ultre cest jur ne serum plus vivant,
               Mais d'une chose vus sui jo bien guarant :
               Seinz Pareis vus iert abandunant ;
               As Innocenz vus en serez seant [19].

Clerul a inculcat falsa ideea că avariţia era primul şi cel mai important atribut al lui Dumnezeu, iar sfinţii săi fac negoţ cu bunăvoinţa şi protecţia lor; astfel i-a fost spus lui Clovis că "Sfîntul Martin nu-şi servea rău prietenii dar îi făcea să plătească prea scump pentru străduinţele sale". Muritori dădeau Bisericii bunurile lor, pentru a-şi asigura un loc în paradis. La început acest dar era la lăsat la libera decizie a individului dar a sfîrşit prin a fi impus: Montesquieu spune că "orice om care murea fără să lase Bisericii o parte din bunurile sale, ceea ce se numea déconfès [neîmpărtăşit], era privat de comuniune şi de mormînt. În cazul în care cineva murea fără să fi lăsat testament, era nevoie ca părinţii să obţină de la episcopul pe care defunctul l-a numit în paralel cu ei arbitrii care să fixeze ceea ce defunctul ar fi trebuit să dea, în cazul în care ar fi făcut testament." (Spiritul legilor, 1, XXVIII, cap.XLI). Preoţii luau măsurile lor de precauţiune făcîndu-i pe credincioşii lor să scape de bunurile lor în decursul vieţii, cu condiţia să păstreze uzufructul pînă în ziua morţii lor. Spaima că sfîrşitul lumii va veni în anul 1000 a înmulţit considerabil donaţiile pentru preoţi şi mănăstiri. La ce ar fi fost bun să fie păstrate bunurile de pe această lume dacă oamenii şi animalele trebuiau să piară şi iar ceasul judecăţii de apoi era aproape? Dar cînd anul 1000 a trecut fără cataclism, lumea şi-a revenit din spaimă şi a regretat amarnic bunurile care au fost sustrase de la cei vii sub un fals pretext. S-au făcut proteste: moştenitorii au atacat testamentele. Pentru a-i intimida pe oamenii cutezători care îşi pretindeau bunurile, Biserica a făcut uz de anateme şi blesteme. Cartularele din această epocă sînt pline cu formule de blestem pentru a îngrozi spiritul donatorilor şi al părinţilor lor. Iată un exemplu adeseori întîlnit în registrele din Auvergne: "Dacă un străin, dacă vreunul din părinţii voştri, dacă fiul vostru, dacă fiica voastră, au fost destul de lipsiţi de minte pentru a ataca acest act, ca să atace bunurile dedicate lui Dumnezeu şi consacrate sfinţilor săi, să fie loviţi de o mare rană ca Herod; să fie torturaţi în adîncurile infernului la fel ca Dathan, ca Abiron, ca Iuda, care l-a trădat pe Domnul, să fie torturaţi în adîncurile infernului"[20].

Dar, bunurile Bisericii proveneau din alte surse. Evocînd cauzele care au dus la creşterea simţitoare a numărului de iobagi în regat, Beaumanoir afirmă că mulţi oameni liberi s-au vîndut pe ei însăşi şi pe moştenitorii lor, fie din cauza mizeriei fie pentru a se bucura de apărarea unui stăpîn împotriva duşmanilor lor; prin devotament, aceşti oameni şi posteritatea lor s-au angajat să acorde anumite servicii sau să plătească numite biruri unei biserici sau unei mănăstiri. Originea acestei servitudini a fost uitată şi era considerată ca dovada unei adevărate servitudini. (Coutumes du Beauvaisis, c. XLV)²⁾. Oamenii se dădeau pe mîna Bisericii pentru a se bucura de apărarea sa lumească. Guerard afirmă că cea mai mare parte a actelor de înrobire voluntară (obnoxatio) erau cauzate de spiritul de devotament şi de menajamentele pe care episcopii şi călugării aveau pentru şerbii lor precum şi de avantajele pe care legea le asigura acestora. Şerbii şi vasalii Bisericii şi ale mănăstirilor se bucurau de aceleaşi privilegii ca şi cei care aparţineau regelui. Ei aveau dreprul la o triplă recompensă în caz de pagubă, de rănire şi de moarte. Regele şi Biserica îşi luau obligaţia de a urmări vinovatul în timp ce altfel această sarcină cădea asupra familiei celui lezat.

Mănăstirile de maici erau fortăreţe care puteau face faţă asediilor iar călugării exersau mînuitul armelor. La Hastings, clerici luptau în ambele armate. Clericul de la Hida, o călugărie aflată în apropiere de Winchester, i-a adus lui Harold doisprezece călugări, care au căzut toţi cu armele în mînă. Înalţii demnitari ai bisericii erau şefi militari care depuneau sfita şi crucea pentru a prelua cuirasa şi pentru a strînge lancia în pumn. Atunci cînd făceau slujba solemnă, episcopi ca cel din Cahors, îşi puneau pe altar casca, cuirasa, spada şi mănuşa de fier. La Roncevaux, Roland nu are un elogiu mai frumos pentru Turpin decît de a-i spune lui Olivier:

               Li Areevesques est mult bons chevaliers :
               Nen ad meillur en terre, desuz ciel,
               Bien set ferir ede lance e d'espiet.
               ..........................................................
               Dient Franceis: « Ci ad grant vasselage ;
               En l'Arcevesque est bien la croce salve.
               Kar placet Deu qu'asez de tels ait Carles. Aoi [21].

În timpurile feudale, clericii erau singurii care aveau o oarecare educaţie; aidoma spadei, ei o puneau în serviciul parohiei care le dădea de mîncare. Adesori, ei se puneau între populaţiile rurale şi seniorii care le oprimau. În Irlanda modernă, încă se mai poate vedea cum clerul inferior face cauză comună cu fermierii şi ţăranii care le asigură existenţa împotriva moşierilor.

Dacă exista o relaţie strînsă între preot şi populaţia din oraşe şi sate, pe de altă parte clerul intra adeseori în luptă cu noblilimea feudală. În crizele lor de teroare superstiţioasă şi pietate fervoasă, baronii se puteau dezbăra de o parte din pămînturile şi bogăţiile lor în favoarea mănăstirilor şi a bisericilor; dar în momentele lor de calm, ei rîvneau la bunurile călugărilor şi ale preoţilor iar la prima ocazie puneau stăpînire pe ele[22].

Regii popoarelor antice şi şefii militari dădeau biserici şi mănăstiri ca beneficiu fidelilor şi soldaţilor lor. În perioada dintre secolele VIII-XII, un mare număr de biserici erau posedate laici[23]. Pînă la Revoluţie, regii Franţei au păstrat dreptul regal care le acorda toate fructele episcopatelor vacante. Regii feudali credeau că bunurile ecleziastice erau adunate de Providenţă pentru a satisface necesităţile lor urgente. Ei storceau bisericile şi mănăstirile cu aceeaşi neruşinare cu care dispuneau ca evreii să fie extorcaţi de aur. "Dar clerul primea atît" spune Montesquieu, "încît fusese necesar ca cele trei popoare să-i dea de mai multe ori toate bunurile regatului". Atunci cînd Henri al VIII-lea, acel Barbă Albastră al istoriei engleze şi pontiful supem al Angliei, a refomat Biserica Catolică, el a confiscat 645 de mănăstiri, 90 de colegii, 2,374 de biserici şi capele libere, 110 spitale cu veniturilor lor de peste 50 de milioane pe an: el a înfăptuit pe scară largă ceea ce au practicat predecesorii săi. În definitiv, prin acapararea bunurilor care aparţineau clerului, burghezii revoluţionari din 1789 nu au făcut decît să imite exemplul pe care l-au dat foarte catolicii regi ai Franţei.

IV

Caracterul servituţilor feudale

Redevenţele feudale au supravieţuit baronilor feudali care au dispărut fiindcă erau inutili; ele au devenit apanajul nobililor, adeseori de origine burgheză, care nu mai prestau nici unul din serviciile pentru care se făceau aceste plăţi în vremurile străvechi. Aceste taxe au fost atacate cu violenţă de scriitori burghezi, au fost energic apărate de juriştii adepţi ai feudalismului şi au fost suprimate definitiv de revoluţia burgheză din 1789. Revoluţia burgheză engleză, desăvîrşită cu un secol şi jumătate înainte, a stabilit burghezia la putere prin Camera Comunelor alături de Camera Lorzilor, dar a lăsat să supravieţuiască un mare număr de privilegii feudale care sînt anacronisme în ziua de astăzi cînd, în sensul literal al cuvîntului, clasa aristocratică nu mai este decît o fracţiune a clasei capitaliste.

În loc să cerceteze originea servituţilor feudale şi raţiunea pentru care au existat în trecut, în loc să explice suprimarea acestora prin dispariţia cauzelor pentru care au fost necesare, economiştii şi istoricii liberali din secolul nostru [secolul XIX-lea] au crezut că trebuie să dea dovadă de ştiinţă şi liberalism prin condamnarea en bloc şi fără discernămînt a tot ceea ce de aproape sau de departe ţinea de feudalism. Dar, dacă vrem să înţelegem organizarea socială din Evul Mediu, trebuie să cunoaştem semnificaţia acestor servituţi, care sînt forma mobiliară a proprietăţii feudale. Ar dura prea mult timp să trecem în revistă toate servituţile feudale; eu voi alege numai cele care au cauzat cea mai puternică indignaţie la autorii burghezi. Voi arăta că dacă aceste servituţi au fost menţinute şi agravate cu forţa, la început ele au fost consimţite de bună voie.

CORVADA — Am văzut că atunci cînd nu este un şef militar impus de un cuceritor, baronul feudal era în mod uzual un simplu cetăţean al comunei care nu se distingea cu nici un privilegiu faţă de ceilalţi membri ai comunei, egali cu el. Baronul îşi primea bucata sa de pămînt în cadrul partajelor agrare dar, în loc să-şi cultive cîmpurile, ceilalţi locuitori îşi lua angajamentul să facă acest lucru pentru el, cu scopul de a-i permite să-şi dedice tot timpul său pentru apărarea comunei. Haxthausen a văzut cum seniorul rus primeşte mai departe sfertul şi treimea din pămînturile mir-ului, pe care le cultiva prin intermediul locuitorilor din sat.

Latruffe-Montmeylian susţine că în Franţa "partea din bunurile comune atribuită seniorului varia în funcţie de esenţa drepturilor deţinute de locuitori. Această parte era de două treimi atunci cînd ţăranii se bucurau de dreptul de uz în pădurea seniorială şi numai de o treime atunci cînd dreptul de uz nu era practicat decît în pădurea comunală"[24]. Atunci cînd s-au mărit bunurile mănăstirilor şi ale baronilor iar iobagii nu mai erau destul de mulţi pentru a le cultiva pămînturile, seniorii le dădeau pentru cultivat unor comunităţi de ţărani liberi care trăiau "din aceaşi oală şi din aceaşi pîine", după cum menţiona expresia caracteristică a epocii. Liberi sau iobagi, arendaşii datorau seniorului feudal un număr de zile de muncă pentru a-i cultiva cîmpurile sau pentru a-i aduce recoltele sale.

În aceste timpuri, în care nu existau producţia comercială şi comerţul, baronul şi ţăranul trebuiau să producă tot ceea ce necesităţile lor le cereau[25]. În casa feudală şi în episcopie se aflau ateliere de toate sorturile pentru fabricarea de arme, instrumente de arat, ţesături, veşminte, etc. Ţăranii, împreună cu soţiile şi fiicele lor trebuiau să meargă să lucreze un număr de zile pe an. Atelierele de femei erau dirijate de însăşi dama castelană şi erau denumite gynecia (ginecee, locuri rezervate femeilor). Mănăstirile aveau de asemenea ateliere de femei[26]. În scurtă vreme, aceste ateliere au devenit haremuri pentru seniori şi valeţii lor şi chiar locuri de destrăbălare, unde baronii şi preoţii îşi prostituau servitoarele şi vasalele: termenul gyneciaria, lucrătoare din gineceu, a devenit sinonim cu prostituată. Scandalul a devenit atît de mare încît episcopii au fost nevoiţi să înterzică popilor să aibă asemenea ateliere. Vedem că, în lumea modernă, bordelul este de origine religioasă şi aristocratică.

La început, vasalii şi arendaşii datorau baronului un număr redus de zile de muncă; în anumite locuri, era vorba numai de trei zile pe an[27]. Ordonanţe regale au stabilit douăsprezece zile pe an, în cazul în care nu exista contract sau cutumă. Corvezile şerbilor erau mai mari: în mod obişnuit, ele nu depăşeau trei zile pe săptămînă dar şerbul profita de micul cîmp pe care seniorul îl abandona în favoarea lui şi din care nu putea fi alungat; în plus, el mai avea o parte din recoltele baronului precum şi drepturi de păstorit în păduri şi pe terenurile arabile. În lucrarea sa despre métayage⁴⁾ publicată în 1821, contele de Gasparin, care a fost ministrul agriculturii sub Ludovic al XVIII-lea, nu ezită deloc să recunoască superioritatea métayage- ului pentru proprietarul funciar faţă de regimul de corvezi[28]. Dar, odată cu declinul sistemului feudal, seniorii au abuzat de puterea lor pentru a face să crească corvezile; Jean Chenu, un scriitor de la începutul secolului al XVII-lea, spune că "ţăranii arau pămînturile, culegeau viile şi îndeplineau o mie de alte corvezi fără nici o îndreptăţire în afară de frica să nu fie bătuţi sau mîncaţi de cei cu arme." Atunci cînd pacea a fost oarecum stabilită în interirul ţărilor europeene, ţăranii nu au mai avut nevoie să fie protejaţi iar nobilimea de curte, care i-a succedat pe baronii feudali, a devenit parazitară şi opresivă.

INTERDICŢIA RECOLTĂRII — S-a crezut că dreptul pe care îl avea seniorul să declare ziua în care trebuiau să fie secerate plaiurile, culeşi strugurii şi recoltat grîul etc.,era un drept pur feudal, în timp ce originea sa provine, din contra, din epoca în care a înflorit proprietatea colectivă. Am observat mai sus că pentru a lăsa cîmpurile pentru animale din comună, sfatul bătrînilor stabilea ziua pentru diferitele recolte. Această cutumă, stabilită în înteresul sătenilor în general, nu a putut fi deviată de la scopul său iniţial decît atunci cînd seniorul a traficat cu recoltele sale. El s-a pus în locul consiliului de bătrîni sau îi influenţa deciziile şi ducea la întîrzierea datei la care recoltările să fie interzise, cu scopul ca recolta de pe cîmpul său să fie făcută înainte de cea de pe lanurile comunităţii şi cu scopul de a fi capabil, în consecinţă, să vîndă primul şi în cele mai bune condiţii.

BANALITATEA[29] — Cu toate că acesta este un termen feudal, sensul la care se referă este comunist. În colectivităţile rurale, după cum a fost arătat mai sus, anumite funcţii sînt îndeplinite de persoane întreţinute din fondurile comune; satul avea ciobanul său comunal pentru a duce la păstorit animalele tuturor locuitorilor. Comunitatea sătească mai avea de asemenea în serviciul întregii comunităţi forjerii, măcelării, mori, animale de reproducţie. În loc să-şi încălzească propriul său cuptor pentru a-şi coace pîinea, fiecare familie trimirea aluatul la cuptorul banal sau comunitar: acest obicei a fost stabilit din interes economic, cu scopul de a micşora consumul lemnelor de încălzit. Paza şi întreţinerea cuptorului erau încredinţate consiliului de bătrîni iar apoi seniorului care a înlocuit autoritatea mandatarilor comunităţii cu autoritatea sa oriunde a avut interesul să facă acest lucru. Impozitul încasat pentru întrebuinţarea lucrurilor banale era foarte mic: într-o ordonanţă din 1223 a lui Guillaume Blanches-Mains, arhiepiscop de Reims, se menţionează că prelatul "va avea cuptorul banal şi va percepe o pîine la fiecare treizeci şi două de pîini coapte." Boucher d'Argis citează ordonanţe din 1563 şi 1673 care stabilesc dreptul la măcinat la morile banale la partea a treisprezecea şi a şaisprezecea; în ziua de azi, morarul incasează o zecime[30]. — Acest tip de instituţii nu puteau exista decît în lipsa oricărei producţii mercantile; ele erau piedici pentru dezvoltarea comerţului şi exploatarea comunităţii de către particulari: burghezii revoluţionari din Franţa le-au declarat profanate de feudalism şi le-au abolit în 1789.

BISERICA — Preoţimea era legată de populaţiile rurale prin faptul că era aleasă şi hrănită de acestea; preoţimea instruia populaţia rurală, o distra cu legende religioase, o recrea cu ceremonii de cult şi alte reprezentaţii dramatice şi o ocrotea faţă de baron. Alianţa care exista atunci între preot şi popor se manifesta în caracterul Bisericii. Pe vremea aceea, templul lui Dumnezeu era proprietatea comună a preoţimii, a baronului şi a ţăranilor dar, cu timpul, a ajuns să fie proprietatea exclusivă a clerului, fiind închis pentru public, cu excepţia orelor de slujbă. Galeria corului şi altarul aparţineau decimatorilor, adică seniorului şi preotului; ei erau "obligaţi să repare galeria corului, precum şi pereţii, boltele (voutes), lambris lambriurile, couvertures învelişurile zugrăvelile, pavajele, staurele, fotoliile, vitraliile, altarul şi tablourile... Locuitorii parohiei aveau obligaţia să întreţină şi să facă reparaţiile naosului, fiindcă acesta le aparţinea" spune La poix de la Freminville. Ei făceau la biserică tîrgurile, adunările comunale, reuniunile de dans, iar în caz de urgenţă, îşi depuneau acolo recoltele[31]. Thorold Rogers afirmă că în toată Anglia biserica era sala de reuniune comună a parohiei şi fortăreaţă în momentele de pericol. Biserica era construită în locurile pe care primii locuitori le-au fortificat cu palisade[32]. Odinioară, templul lui Dumnezeu era considerat drept un loc sfînt unde să fie depuse obiectele preţioase. Templul ebraicilor de la Ierusalim, templul Vesta al romanilor şi templul Delphes al grecilor erau bănci de depunere pentru bogăţiile lor.

În Evul Mediu, clopotele de biserică erau proprietatea ţăranilor. Trăgînd clopotele, ţăranii anunţau adunările şi preveneau în caz de incendiu sau de atac. În arhivele judiciare ale proviincilor din Franţa din secolele XVII şi XVIII sînt adeseori menţionate verdicte judecătoreşti împotriva clopotarilor acuzaţi că au prevenit ţăranii de sosirea perceptorilor de gabelle⁵⁾ şi a jandarmeriei regale⁶⁾. Pedeapsa clopotarilor de biserică era să fie coborîţi şi biciuiţi de călău, "fără să fie luat în consideraţie că clopotele au fost bunecuvîntate şi consacrate în cadrul uneia dintre cele mai solemne ceremonii, fiindcă se face uz de ulei de mir, tămîie şi mirt şi sînt recitate mai multe rugăciuni." Biserica era casa Domnului, ridicată în faţa conacului feudal, iar ţăranii se adunau în jurul ei.

DIJMA — era salariul preoţimii, în alte vremuri plătit enoriaşi, iar în zilele noastre achitat de Stat, care îşi acoperă costurile prin impozite. Dijma era plătită în natură, ca şi restul obligaţiilor feudale. Vauban recunoaşte că dijmele şi obligaţiile în natură sînt mai puţin oneroase pentru ţăran în comparaţie cu impozitele în speţă; de fapt, acestea erau proporţionale cu recolta, mai mult sau mai puţin calculate după abundenţă sau lipsa acesteia. În timp ce impozitul rămîne neschimbat, recolta poate fi bună sau rea; pentru a plăti impozitul, ţăranul trebuie să cumpere bani cu produsele sale; în cadrul acestui schimb, micul cultivator, întotdeauna încolţit de nevoie, este silit să cedeze în faţă exigenţelor celui care posedă numerarul (bancherul sau negustorul de grîne). Dacă toate guvernele moderne au adoptat plata impozitelor în bani, ele au făcut acest lucru pentru a face impozitul invariabl şi pentru a pune pe seama cultivatorului pericolele implicate în vînzarea de recolte.

La început, dijma în favoarea Bisericii era facultativă, aşa cum mai este şi în ziua de azi în Irlanda. Mably pretinde că în capitularele lui Carol cel Mare nu există nici o dispoziţie care să impună dijma în mod explicit; dijma era plătită preotului la fel de bine ca şi vrăjitorului. Agobard, arhiepiscopul de Lyon din secolul al IX-lea, deploră amarnic faptul că dijma ecelziastică nu era plătită cu aceaşi exactitate ca şi cea dată pentru tempestaires (tempestarii), vrăjitori care aveau capacitatea să trimeată furtuna şi să alunge vijeliile. La sinodul din Frankfurt care a avut loc în anul 794 în decursul domniei lui Carol cel Mare, s-a făcut uz de diavol pentru a introduce dijma ecleziastică: a fost editat un capitular în care se spunea că "în decursul ultimei foamete, au fost găsite spice goale, devorate de demoni, care reproşau că nu a fost plătită dijma." Preoţi şi vrăjitori, Diavol şi Dumnezeu sînt adeseori aceleaşi personaje cu nume diferite.

Dijma a încetat să fie facultativă şi a devenit obligatorie în virtutea maximei feudale: nu există pămînt fără obligaţii şi dijme. Dijma a fost convertită într-un drept de domeniu şi a fost acordată seniorilor laici sau unor clerici care o revindeau seniorilor laici. Dijma dată în mod voluntar pentru a obţine ajutoare spirituale de la oamenii de Biserică a devenit obligatorie şi a ajuns să fie un impozit opresiv care nu era permis de nici un serviciu: astfel, aurul fin s-a preschimbat în plumb josnic.

V

 Modalităţile de mărire a proprietăţii feudale

Impozitele senioriale, care fuseseră acceptate voluntar, au devenit oneroase şi injuste cînd baronii feudali au încetat să-şi îndeplinească rolul de protectori ai vasalilor, arendaşilor şi iobagilor lor. Dar proprietatea funciară a nobilimii, care la început a fost un post militar încredinţat pentru un timp limitat unui războinic sau un drept în patajele agricole, s-a mărit prin fraudă şi violenţă, în primul rînd pe socoteala bunurilor comune.

În admirabilul capitol XXVII din Capital, la care trimit cititorul, despre expropierea populaţiei din mediul rural, Marx a arătat modul brutal şi expeditiv prin care seniorii din Scoţia şi Anglia i-au despuiat pe ţărani de pămînturile lor. Cu toate că nici o naţiune europeană nu se poate făli să fi hrănit o aristocraţie care să-şi fi împlinit opera sa de monopolizare a pămîntului cu atîta rapacitate şi ferocitate, totuşi, în toate ţările civilizate, ţăranii au fost deposedaţi de bunurile şi de drepturile lor seculare. Nobilii şi burghezii au întrebuinţat toate mijloacele pentru a atinge acest scop valoros şi rentabil. Vom aduce cîteva exemple.

Impozitele şi corvezile deveniseră atît de exagerate, mai ales după ce nobilimea încetase să îndeplinească orice funcţie utilă încît, pentru a le răscumpăra, ţărănii acceptau să cedeze în favoarea seniorului o parte din pămînturile comunale ale satului. Aceste cedări de teritorii, căutate cu aviditate de seniori, păreau a fi întotdeauna practicate cu ajutorul vicleniei: nobilii corupeau un anumit număr de săteni, care făceau în aşa fel ca numai ei să facă parte din adunarea generală a satului care vota pentru abandonarea pămînturilor. Astfel, găsim în Franţă ordonanţe regale care anulează aceste decizii şi impun restituirea pămînturilor în favoarea comunei şi care specifică că nici un act de cedare a bunurilor comunitare nu va fi valabil dacă acest lucru nu este decis de toţi locuitorii adunaţi în acest scop.

Hoţii bunurilor comunale nu recurgeau întotdeauna la aceste proceduri parlamentare; adeseori ei puneau stăpînire pe bunurile comunale prin brutalitate. În secolul al XVI-lea, atunci cînd burghezia fabricantă şi comercială se dezvolta rapid, pămînturile comunitare au fost jinduite de nobili şi de speculanţii care se înmulţeau. Populaţia din oraşe creştea şi, pentru a răspunde noilor sale necesităţi, agricultura trebuia să-şi multiplice produsele. Dezvoltarea agriculturii era o preocupare generală. Cu pretextul de a mări suprafeţa pămînturilor arabile, speculanţii au făcut în aşa fel ca să fie emise de către regii Franţei ordine prin care să le fie alocat dreptul de a cultiva pămînturile necultivate: ei s-au zorit să pună pămînturile comunale în categoria pămînturilor necultivate şi să aibă posibilitatea să le scoată din posesia ţăranilor care le-ar fi apărat cu arma în mînă. Pentru a înfrînge rezistenţa ţăranilor, acaparatorii au chemat în ajutorul lor forţă armată a Statului, pe care, printre alţi regi, Henri al IV-lea, regele mîncării "găina din oală" [poule au pot], le-a pus la dispoziţie.

Pentru a pune mîna pe pămînturile posedate de sate, nobilii au folosit modalităţi care erau aproape de sîcăiala gratuită: ei pretindeau că lanurile posedate de ţărani nu corespundeau cu titlurile de proprietate ale acestora, ceea ce era absolut exact în multe cazuri; ei revendicau verificarea drepturilor de proprietate şi confiscau orice surplus în favoarea lor. Procedeele lor erau revoluţionare: ei anulau titlurile pe care şi le dăduseră înapoi şi odată ce actul era ars, ţăranul nu mai putea stabili dreptul său de posesie pe cîmpul său, care rămînea fără proprietar: în virtutea regulii "nu există pămînt fără stăpîn", nobilul acapara pămînturile ţăranilor. Autodafeurile actelor de proprietate din 1789 erau răspunsul dat reprimării actelor de posesiune făcute de nobilii din secolul al XVI-lea.

Acapararea pădurilor a început mai devreme: fără a fi deranjaţi de hîrţoage, seniorii îşi adjudecau proprietatea asupra pădurilor şi a dumbravelor. Ei le îngrădeau şi interziceau ţăranilor să vîneze acolo şi să facă uz de dreptul lor secular de a lua lemne pentru încălzire şi construcţie. Aceste intruziuni ale nobililor în pădurile care erau proprietatea comună au creat furii şi au creat revolte teribile în Europa. Ţăranul din Roman du Rou⁷⁾ din secolul al XI-lea spune că "seniorii ne fac numai rău. Ei au tot, sînt capabili de orice şi ne fac să trăim în sărăcie şi durere…Pentru ce să ne lăsăm să fim trataţi astfel? Noi sînt em oameni la fel ca ei, avem aceleaşi emebre, aceiaşi înălţime, aceiaşi putere de a suferi şi sînt em o sută împotriva unui singur…Să ne apărăm de cavaleri, să ne ţinem împreună, nimeni nu va fi stăpînul nostru şi vom putea să tăiem copacii, să luăm vînatul în păduri şi peştele în iaz şi vom face ce vrem noi în păduri, la prerie şi în ape". Revoltele ţărăneşti populare⁸⁾ care au izbucnit în mijlocul secolului al XIV-lea în provinciile din părţile de nord şi centru ale Franţei s-au produs din cauza pretenţiilor emise de nobili de a interzice ţăranilor folosirea pădurilor şi a apelor. Revolte asemănătoare s-au produs în Germania, începînd cu revoltele ţărăneşti ale Saxonilor împotriva împăratului Henri al IV-lea pînă la cele ale ţăranilor din Şvabia care, pe timpul lui Luter, au pus mîna pe arme împotriva seniorilor care nu le permiteau să se folosească de ape şi păduri. Revolta din Şvabia a avut o contra-lovitură sîngeroasă în Alsacia şi Lorena.

Aceste răscoale au obligat seniorii să respecte în numeroase circumstanţe drepturile de folositor ale ţăranilor, care erau atît de bine stabilite încît La Poix de Fréminville afirma în 1760 că" chiar în cazul în care ţăranii făceau abuz de drepturile lor, acestea nu le puteau fi ridicate fiindcă dreptul de întrebuinţare al pădurii era considerat drept etern iar fiind etern, acest drept este acordar atît generaţiei actuale cît şi succesorilor lor din viitor iar cei care nu sînt încă născuţi nu pot fi privaţi de un drept dobîndit ". Dar, burghezii revoluţionari din 1789 nu au avut respectul juristului feudal pentru drepturile ţăranilor; ei au abolit aceste drepturi pentru profitul marelui proprietar funciar.

Dacă seniorii erau obligaţi uneori să se încline în faţa drepturilor de întrebuinţare ale ţăranilor, ei declarau aceste lucruri ca favoruri acordate din bunul lor plac; ei se considerau proprietarii pădurilor, după cum mai tîrziu ei au venit cu pretenţii chiar la la pămînturile vasalilor lor. În Evul Mediu, cînd un om liber, posesorul unui "allodium"⁹⁾, căuta o "recomandare", adică apărarea unui om puternic, el îi dădea o bucată de pămînt , îi jura credinţă şi îşi lua obligaţii pe care trebuia să le satisfacă în servicii sau în natură. Cu toate acestea, el rămînea proprietarul cîmpului său. Dar, în multe provincii, seniorul feudal se declara stăpînul pămîntului, adică a ceea ce se află sub suprafaţă, totodată recunoscînd că ţăranii sau lucrătorii de la moşii deţin proprietatea asupra suprafeţei, adică tot ceea ce acoperă pămîntul: clădiri, plantaţii, copaci, recolte, cu toate că dreptul feudal nu acorda seniorului posesiunea subsolului fiindcă, pentru a exploata o mină pe socoteala sa, seniorul era obligat să obţină autorizaţia regală, care nu era emisă decît pentru un timp limitat şi pentru plata de procente din venituri. Totuşi, cu ajutorul unor asemenea ficţiuni legale, este posibil ca în zilele noastre nobilii din Bretania să ceară exproprierea cultivatorilor, care sînt descendenţi ai celor care au fost vasalii ancestorilor lor.

VI

 Servituţile proprietăţii feudale

Revoluţia burgheză din 1789 a creat proprietatea privată a pămîntului: pînă atunci bunurile funciare din Franţa, cele ale nobililor cît şi cele ale ţăranilor, erau supuse la drepturi de uzaj prin care erau anulate pentru un timp toate caracteristicile de proprietate particulară. Nu numai pădurile acaparate de către nobili ci şi pămînturile arabile trebuiau să rămînă deschise pentru animalele locuitorilor din sat. După terminarea recoltei, pămînturile deveneau din nou proprietăţi comune iar ţăranii îşi trimiteau acolo animalele la păstorit. Nici viile nu erau scutite de această practică[33]. Nu numai că proprietarii erau obligaţi să-şi dea pămînturile pentru păstoritul gratuit: ei nici nu aveau dreptul să le cultive după placul lor. Obligaţia lor era să respecte ordinele consilierilor comunali iar pentru a planta vii ei trebuiau să obţină un permis regal. Cu cîţiva ani înainte de Revoluţie, acest permis nu i-a fost acordat lui Montesquieu, spre marea indignare a enciclopediştilor. — Proprietarul avea obligaţii faţă de pămînt; el nu avea dreptul să lase pămîntul necultivat. Pe data de 13 octombrie 1693, Louis al XIV-lea a emis un ordin regal prin care, în cazul în care proprietarii nu îşi cultivau singuri pămînturile, permitea "oricărei persoane să le însămînţeze şi să recolte roadele, cu obligaţia să se împartă cu proprietarul lanului". Această ordonanţă nu făcea decît să repună în vigoare un vechi obicei. Coquille spune că " Ţinînd la binele public şi la ordine…, şefii oraşele noastre au introdusobiceiul prin care oricine are voie să prelucreze pămîntul care altfel nu este munc, fără concesia proprietarului, cu obligaţia să plătească proprietarului partea cuvenită [champart]. Acest impozit nu este de aceeaşi cantitate în toate locurile, ci depinde de numărul lucrătorilor şi de fertilitatea pămînturilor; această obligaţie poate fi o treime, un sfert, o cincime sau o şeptime; chestiunea este reglementată conform cutumelor de la faţa locului." (Questions et reponses sur les coutumes de France, § LXXVI)

Proprietatea funciară feudală nu era nimic altceva decît liberă, după cum nu era individuală ci de familie; proprietarul titular nu avea dreptul să o comercializeze, el fiind numai un uzufructuar însărcinat să o transmită descendentului său. Bunurile ecleziastice aveau această calitate dar în loc să aparţină unei familii, ele erau proprietatea săracilor şi a Bisericii, marea familie catolică: episcopii, călugării şi preoţii care ocupau aceste bunuri funciare nu erau decît administratorii foarte infideli. Pentru a sustrage bunurile funciare ecleziastice de la impozabilitate, clerul francez a susţinut pînă la Revoluţie că aceste bunuri nu trebuie considerate ca o proprietate obişnuită ci ca proprietatea nimănui, res nullius, fiindcă aceste bunuri erau proprietate sacră, religioasă, res sacrae, res religiosae. Burghezii revoluţionari au luat aceste cuvinte drept bune: ei au declarat că clerul nu este proprietarul bunurilor ecleziastice, care aparţineau Bisericii; ori termenul grecesc ecclesia, de unde vine termenul "Biserica" [în franceză, Église], înseamnă reuniune, adunare, societatea tuturor credincioşilor, care nu este altceva decît naţiunea însăşi; bunurile Bisericii sînt deci bunuri naţionale. Aceste bunuri au fost naţionalizate după cum au fost socializate de Carol cel Mare care le-a distribuit printre războinicii săi. Imitîndu-l pe Henri al VIII-lea al Angliei, burghezii revoluţionari au pus mîna pe bunurile Bisericii şi au împărţit între ei proprietăţi care aparţineau săracilor şi naţiunii.

Istoricii liberali şi economiştii burghezi au atacat cu furie aceste servituţi în mod intenţionat, pe care Neufchâteau le denumea "pete de rugină feudală", dar care erau vestigii ale comunismului primitiv şi care aduceau o anumită bunăstare ţăranilor care nu mai trebuiau să cunoască ziua în care proprietatea particulară burgheză va înlocui proprietatea feudală.

VII

 Legenda revoluţiei din 1789 

Istoricii şi politicienii burghezi, aceşti neruşinaţi falsificatori ai istoriei, au fabricat din tot ce le-a venit în cale o legendă despre revoluţia din 1789: ei pretind că această revoluţie a avut loc spre profitul ţăranilor şi le-a dat pămînturi. Dacă ar fi să-i ascultăm, s-ar putea crede că proprietatea ţărănească nu ar fi existat înainte iar pentru a apare, ar fi fost necesar să aştepte vînzarea bunurilor naţionale şi partajul bunurilor comunitare. Această gigantescă lichidare de teritorii, care este o repetare pe o scară mai mare a celei efectuate în secolul al XVI-lea de Henri al VIII-lea al Angliei, a adus cîştiguri mai ales speculanţilor şi burghezilor, care au profitat de ocazie pentru a se îmbogăţi pe socoteala nobilimii şi a clerului, de a-şi mări bunurile şi de procura domenii frumoase la preţ convenabil. Dar acest fenomen nu a mărit simţitor numărul micilor proprietari, aşa cum constată acest lucru Léonce de Lavergne în lucrarea sa Économie rurale. Necker spune că, de fapt, în Franţă vechiului regim "existau imens de multe mici proprietăţi rurale". Arthur Young scria că "numărul micilor proprietari este atît de prodigios încît cred că include o treime din regat." F. de Neufchateau asigură că "în departamentele care formează sénatorerie¹⁰⁾ din Dijon, pămînturile sînt împărţite printre majoritatea locuitorilor: puţini sînt acei care sînt privaţi de proprietatea funciară." Aceste proprietăţi nu erau create de scurtă vreme fiindcă, după cum spune F. de Neufchateau, pămînturile lor sînt segmentate la infinit, în urma partajelor de după deces, timp de mai multe generaţii"[34].

Revoluţia din 1789 nu a creat mica proprietate; dar dacă, în urma acestui eveniment, Revoluţia nu a fost dat pămînt ţăranilor, ei au fost despuiaţi de o parte din bunurile lor comunale şi deposedaţi de drepturile lor de uzaj pe pămînturile nobililor şi ale burghezilor: dreptul de a spicui, de a păstori în păduri, de a păşuna gratuit pe pămînturile arabile după recoltă şi alte drepturi la fel de importante pentru bunăstarea lor. Revoluţia nu a fost făcută decît pentru profitul proprietarilor mari şi mijlocii, aristocraţi şi burghezi.

Nobilii au dat dovadă de o rară lipsă de inteligenţă neînţelegînd că prin compensarea pentru sacrificiul unor privilegii învechite, mai mult fictive decît reale, revoluţia burgheză urma să-i elibereze de obligaţii feudale a căror abolire a fost invocată chiar de ei şi care, conform expresiei curente din secolul al XVIII-lea, anulau după recoltă caracterul de proprietate privată pentru a le conferi caracterul de de proprietate comună. Cu toate că făcea critici severe şi juste în legătură cu păşunatul gratuit, Duhamel de Monceau, un agronom dinainte Revoluţiei care se opunea introducerii oricăror noi cultivări, mai spunea: "Totuşi, aşa cum sînt de părere că vechile obiceiuri trebuie respectate pînă la un anumit punct, mi se pare că singurul mijloc de a repune în vigoare agricultura ar fi cel de a declara că fiecare proprietar ar putea să sustragă de la păşunatul gratuit a treizecea parte din domeniul său"[35]. Legea din 28 septembrie 1791 despre Bunurile şi uzanţele rurale îi autoriza pe proprietari să sustragă de la păşunatul gratuit întregul lor domeniu. Acest atentat împotriva drepturilor lor seculare a avut aceaşi puternică influenţă ca şi abolirea monarhiei şi constituirea civilă a clerului pentru a-i face pe ţăranii din regiunea de sud, din Auvergne, Anjou, Poitou, Vendée, Bretania şi Alsacia să se răzvrătească împotriva Revoluţiei [36].

Atunci cînd au intrat în "fourgoanele străinului", emigraţii au reluat posesia pămînturilor lor nevîndute, eliberate de obligaţiile feudale care le blocau; ei au făcut în aşa fel ca Statul să le plătească mai mult decît valoare pămînturilor pe care ei le-au vîndut[37]. Revoluţia nu a scos pămîntul Franţei din ghiarele aristocraţilor; acest lucru este îndeplinit în fiecare zi de financiarii, industriaşi şi negustori, care sînt pe cale de a acapara acest pămînt. Proprietatea funciară, care se centralizează prin expropierea permanentă a micilor cultivatori, nu întreţine în luxul cel mai scandalos decît paraziţi grosolani şi imbecili, care nu au nici virtuţile de războinici ale baronilor feudali şi nici eleganţa şi politeţea curtenilor de la Versailles.

Din cele 49,388,304 hectare supuse impozitului funciar, care reprezenta partea utilizabilă şi productivă a teritoriului Franţei, 2,574,589 hectare sînt posedate de 5,091,097 de proprietari, sau, în medie, o jumătate de hectar de fiecare cultivator; pe de altă parte 8,017,542 de hectare sînt monopolizate de 10,482 de nobili îmburgheziţi şi de burghezi care au devenit milionari, sau 764 de hectare pentru fiecare parazit. Adunarea care în 1871 a rupt din trupul Franţei provincia Alsacia şi Lorena, a înmînat (predat) prinţilor de Orléans 33,000 de hectare. Conform unui zvon demn de credibilitate, familia Rothschild deţine mai mult de 200,000 de hectare[38].

Petecele de pămînt din teritoriul naţional lăsate ţăranilor nu sînt suficiente pentru a le oferi mijloace de existenţă dar ei le lipesc de cîmpuri şi astfel permit proprietarilor capitalişti să aibă la dispoziţie întotdeauna lucrători zilieri care să le cultive bunurile. Înainte de Revoluţie, într-un mare număr de provincii, pentru a-şi procura lucrători în sezoanele de recoltă şi în decursul anului, proprietarii erau obligaţi să-i cazeze în domeniile lor, în căsuţe la care erau anexate la cîmpuri de unul sau două hectare. Aceste mici ferme, concesionate lucrătorilor în schimbul unui anumit număr de zile de muncă, erau denumite manouvreries[39]. Fărîmiturile de pămînt ale ţăranilor moderni au rolul manouvreries-lor din secolul trecut, cu diferenţa că ţăranii trebuie să le plătească din banii lor.

Pămînturile centralizate sînt date în arendă sau sînt cultivate pentru societăţi financiare de către agronomi care sînt la curent cu progresele ştiinţei şi tehnicii agricole; dar o parte din pămînturile monopolizate de paraziţi sînt transformate pentru distracţia lor în teritorii de vînătoare, unde fazanii şi iepurii gonesc ţăranii.

În loc să pună proprietatea la dispoziţia ţăranului, Revoluţia o îndepărtează prin permanenta creştere a preţurilor pentru pămînt şi prin sumele de rentă funciară ale paraziţilor.

Cifrele pentru 1789 sînt furnizate de Forbonnais şi Lavoisier; cele din 1815 şi 1859 de L. de Lavergne iar cele din 1884 sînt stabilite după evaluarea fiscală care estimează preţul mediu al unui hectar la 1,800 fr.; rămînem în limitele adevărului dacă luăm în consideraţie în ziua de azi acest preţ mediu la 2,000 de franci şi renta funciară de 60 de franci de hectar. Lavergne calculează la 3% suma rentei funciare[40].

 În decursul unui secol, proprietatea rurală şi-a mărit valoarea financiară de mai mult de cinci ori. Această enormă exagerare a preţului pentru pămînt este cauza principală, dacă nu singura cauză a crizei permanente a agriculturii. Ţăranul nu mai poate cumpăra pămîntul fără să împrumute, fără ca să se dea pe mîinile cămătarului pe toată durata vieţii sale. El nu este proprietar decît cu numele; nu el este cel care posedă cîmpul său ci bancherul său. Ţăranul munceşte numai pentru a plăti dobînzile datoriei sale, care creşte pe măsură ce el o achită.

Profiturile proprietarului parazitar cresc numai datorită faptului că cîştigurile cultivatorului se micşorează. Chiria pe pămînt pe care o plăteşte ţăranul, pentru care burghezii au făcut Revoluţia, este mai apăsătoare decît cea pe care o plătea lucrătorul din Evul Mediu fiindcă seniorul feudal rămînea asociat la riscurile lucrătorului iar arenda sa funciară nu era o sumă invariabilă şi fixată dinainte ci era o parte din recoltă, bună sau rea. Adeseori, în anii de lipsuri, seniorul feudal era obligat să-i procure ţăranului seminţe, furaje şi animale în loc să primească arendă de la el.

Olivier de Serres, care scria într-o perioadă în care nobilimea curteană se străduia să înrăutăţească condiţiile de arendare a pămîntului, recomanda partajul egal drept cel mai bun sistem de arendă: moşierul furniza jumătate din vite, instrumentele de arătură şi seminţele, lăsînd în spicuri o cantitate suficientă de grîu pentru ca arendaşul să-şi poată hrăni animalele de muncă fără plăţi separate. Dar, dacă mergem mai departe în trecut, găsim condiţii mai bune pentru lucrător. În cadrul studiului său despre clasele agricole din Evul Mediu, L. Deslisle citează, printre alte contracte de închiriere, contractul arendaşilor cu religioşii de la Saint-Julien de Tours care cedau în favoarea călugărilor a şasea parte a snopurilor şi, conform altor contracte a zecea şi chiar a douăsprezecea parte[41]. Aceste condiţii nu erau specifice unei provincii fiindcă le găsim de asemeni în partea de sud a Franţei. Acte datate din 1212 şi 1214 arată că religioşii de la mănăstirea din Moissac îşi dau pămînturile pentru cultivare ţăranilor liberi şi îşi păstrează numai o treime, un sfert sau chiar o zecime a recoltei. Lagrèze-Fossat, care a studiat aceste acte, observă că "ţaranii tratează de la egal la egal cu religioşii, iar preluarea produselor menţionate în favoarea celor din urmă nu avea caracterul unui tribut impus ci era negociat dinainte şi era liber convenit" [42]. În regiunile viticole, viile erau date în cultivarea arendaşului: proprietarul prelua jumătatea recoltei şi nu îl putea deposeda pe arendaş şi pe descendenţii săi de pămîntul pe care l-au plantat.

Cartea de conturi a mănăstirii de la Saint-Germain des Prés, publicată de Guérard în 1844, ne face să pătrundem în viaţa şerbilor şi a liberilor cultivatori din secolul IX-lea: cîmpurile erau date pentru cultivare nu unor indivizi ci unor comunităţi de ţărani care trăiau şi munceau în comun, aşa cum a fost menţionat mai sus.

 Pămînturile mănăstirii erau împărţite în moşii libere — care erau cele mai numeroase — şi moşii în servitudine; în Evul Mediu, pămîntul avea calităţi morale şi putea fi seniorial, vasal sau cu servitute. Arendaşii erau obligaţi sa presteze servicii şi să facă plăţi sub formă de animale, păsări, ouă, legume, muştar şi alte produse de consum şi de folosinţă agricolă cum ar fi draniţe, trestii, lemne, răchită, etc. Guérard a calculat în bani aproximativa valoare a serviciilor şi a arendelor; el a constatat că hectarul din moşiile libere plătea o rentă de 6f,13 în corvezi şi 10f,62 în produse; hectarul din moşiile cu servituţi achita o rentă de 15f,34 în corvezi şi 6f,46 în produse. Cultivatorii mănăstirii se ridicau la cifra considerabilă de 10,026, în mare parte proveniţi din regiunea Germain, dacă trebuie să judecăm după numele lor. Avînd în vedere numărul cultivatorilor, condiţiile pe care le aveau ţăranii de la mănăstire trebuie să fi fost aproape regula generală. — Care este fermierul din zilele noastre care nu ar fi de acord să-şi schimbe proprietarul capitalist cu călugării din secolul al IX-lea, să ocupe un pămînt la preţul de 21f,80 hectarul, plătiţi nu în bani ci în zile de muncă şi în produse?[43]

Revoluţia din 1789, care nu s-ar fi putut realiza fără concursul activ şi pasiv al ţăranilor, le-a trădat toate nădejdile: ea a finalizat opera de jefuire al aristocraţiei; ea a despuiat ţăranii fără răsplată de drepturile şi de bunurile lor comunitare, care au fost ţinta asalturilor făcute de nobilime, cler şi burghezie; ea a eliberat proprietatea funciară de servituţile care o legau de comunismul primitiv al gintei şi a înscăunat proprietatea privată cu dreptul său absolut de a uza şi de a abuza.

Pentru a recupera drepturile lor anulate şi bunurile lor jefuite de nobili, ţăranii s-au implicat în neliniştea revoluţionară la prima chemare a adunărilor generale: cu o bucurie frenetică, spre marea stupefacţie şi nemulţumire a revoluţionarilor burghezi, ei au incendiat cu bucurie castelele şi pergamentele feudale. Ghearele ghimpoase ale aristocraţilor i-au făcut să cadă în mîinile încîrligate ale capitaliştilor.

Ţăranii au fost escrocaţi de revoluţionarii burghezi, aşa cum speculanţii de pămînturi au furat de la voluntarii Republicii un miliard de proprietăţi ale celor emigraţi după cum le-au promis, aşa cum oamenii simpli au fost trădaţi de Étienne Marcel, eroul burghez. Bătuţi dar niciodată învinşi, ţăranii se unesc astăzi sub drapelul roşu al socialismului pentru a începe din nou revoluţia socială care îi va expropria pe expropriatori şi care va repara crimele Revoluţiei din 1789.

[1]. The vision of Piers the Plowman (Viziunea lui Piers plugarul), compusă cu cîţiva ani înaintea de răscoala ţăranilor din Kent, care pun stăpînire pe Londra în 1380, le reaminteşte nobililor de datoriile lor faţă de iobagii şi vasalii care îi hrănesc. Piers îi spune cavalerului:

                                          Ye profre yow so faire
   That I shall swynke, and swete, and sow for us bothe,
   And otheer laboures do for thi love al my lyf-tyme,
   In convenant that thow kepe holik irke and myselve
   Fro wastoures and fro wikked men that this world struyeth.

Cea ce oferiţi voi este atît de cinstit, — Încît voi munci şi voi ara şi voi însămînţa pentru amîndoi, — Şi pentru dragostea ta voi face şi alte munci cît voi trăi — Cu condiţia ca tu să aperi sfînta Biserică şi pe mine — Împotriva pustiitorilor şi a oamenilor răi care mişună în lume.  [Nota lui Lafargue]

[2]. "Nu spuneţi o asemenea insultă. — Blestemat să fie cel care are o inimă laşă — Ne vom ţine tare pe loc — De la noi vor veni bătălia şi loviturile! …— Pentru seniorul nostru trebuie să suferim multe dureri — Şi trebuie să îndurăm friguri aspre şi mari călduri — Mai trebuie să pierdem sînge şi carne — Loveşte cu lancea ta iar cu Durandal, — Spada cea bună pe care Regele mi-a dat-o — Dacă mor, cine o va avea va putea spune — Că a fost a unui nobil vasal" AOI (Cîntarea lui Roland, ediţia Leon Gautier, XCIII şi XCIV).

Cîntarea lui Roland, epopeea populară din Evul Mediu, era adeseori cîntată la începutul bătăliilor. La Hastings, în prezenţă celor două armate, Taillefer, un cavaler normand, a ieşit din rînduri şi a intonat cîntarea lui Charlemagne şi a lui Roland, "pentru a înflăcăra curajul soldaţilor", spune William of Malmsbury. El se juca cu spada sa în timp ce cînta, o arunca în aer şi o prindea de vîrf: Normanzii repetau refrenul în cor şi spuneau cu voce tare: "Doamne ajută!".

Intercalarea AOI!, care se află după fiecare strofă, a exercitat ingeniozitatea filologilor. Această exclamaţie corespunde cu ohé! de la noi, după cum remarcă d-l Gautier şi anunţă terminarea cupletului. Acest lucru provine de la faptul că, probabil, Cîntarea lui Roland era cîntată de doi jongleri, aşa cum încă în zilele noastre Kalevala este cîntată de doi runoiat. Unul începe să cînte o strofă pe care altul o repetă, apoi o spune pe a sa, pe care primul o repetă la rîndul său. Această modalitate continuă atîta timp cît durează poemul, adică adeseori zile şi nopţi întregi.[Nota lui Lafargue]

[3]. H-S Maine, Village communities, p.84. [Village communities in the East and in the West, 1871]. Această părere a fost emisă în faţa unei comisii din Camera Comunelor de un avocat, d-l Blamire care, conform afirmaţiilor lui Maine, "era unul jurisconsulţii care cunoaşte foarte îndeaproape proprietatea funciară engleză în formele sale cele mai rare." [Nota lui Lafargue]

[4]. De Bello Gallico, V, § 14. [Nota lui Lafargue]

[5]. D-l de Molinari, un economist de mare renume, a comparat cu inocenţă întreprinderile financiare din vremea noastră cu expediţiile piratice din Evul Mediu. Acest lucru înseamnă a recunoaşte că investiţiile cinstite ale capilor de familie au ca scop numai jaful. Există totuşi o diferenţă: luptătorii feudali îşi riscau propriile lor persoane în timp ce capitaliştii care aleargă în masă la prospectele financiare de 10% şi 20% nu riscă decît capitaluri pe care ei s-au ferit să le creeze. [Nota lui Lafargue]

[6]. "Pămînturile Gunderhpoor-ilor sînt împărţite în şase loturi, ceea ce corespunde cu numărul de clanuri care compun tribul. Loturile sînt trase la sorţi…Odată la trei sau cinci ani, partajele sînt făcute din nou… Este surprinzător că, la un popor fără legi, aceste tranzacţii nu dau loc la nici o ceartă şi la nici o încăierarea sîngeroasă. (Mountstuart Elphinstone, An Account of the kingdom of Caubul, 1895) [O descriere a regatului Kabul, 1895]. [Nota lui Lafargue]

[7]. F. Engels, Socialism, utopian and scientific [Socialism utopic şi ştiiţific]. Vezi remarcabilul apendice despre Marcă. [Nota lui Lafargue]

[8]. După bătălia de la Poitiers (1356), soldaţii celor două armate s-au găsit fără lucru, s-au asociat şi au făcut război pentru buzunarul lor. După tratatul de la Brétigny (1360), care l-a repus în libertate pe regele Jean, prizonier al Englezilor, trupele ambelor părţi au fost eliberate; acestea s-au organizat în bande şi au prădat ţinutul rural. O bandă funcţiona în Nord; o altă bandă mai mare, comandată de Talleyrand-Périgord, a coborît pe valea Rhon-ului şi a făcut ravagii în Provence. Această bandă a trecut pe la Avignon, unde Papa i-a tratat regeşte pe şefi şi le-a dat absolvire mercenarilor, care nu erau deloc îngrijoraţi, precum şi un cadou de 500,000 de libre. Această bandă lua bani de răscumpărare de la oraşe şi făcea ravagii în mediul rural. [Nota lui Lafargue]

[9]. Uneori era chemat un războinic străin. Fors-urile (obiceiurile) din Béarn încep prin următoarea declaraţie de independenţă: A quelts son loe fors de Bearn: en los quo ans fé mentiou qué antiquement en Bearn no havé Senhor . (Iată cutumele din Béarn; ele menţionează că vremurile îndepărtate nu era senior la Béarn). — Dar locuitorii din Pau l-au ales ca senior pe timp de un an fiindcă aveau nevoie de un şef militar, după ce au auzit cum se laudă singur un cavaler din Bigorre. Adunarea populară i-a cerut să respecte cutumele pe care el le încălca şi a fost omorît fiindcă a refuzat să asculte. [Nota lui Lafargue]

[10]. L. Deville, Études historiques sur Tarbes (Bulletin de la Société académique des Hautes Pyrénées, 6e année, 2e livraison, 1861). [Nota lui Lafargue]

[11]. Gomme, Village community [Comunitatea sătească, 1890]. [Nota lui Lafargue]

[12]. Aceste loturi de pămînt primeau uneori numele meseriilor care au fost răsplătite pentru că au fost practicate spre beneficiul comunităţii. Maine spune că "în mai multe parohii din Anglia există bucăţi de pămînt din terenurile comunale care, din vremuri străvechi, poartă umele unei meserii; adeseori există această credinţă populară că dacă individul care nu practică meseria cu care este denumit pămntul său, el nu-l poate poseda în mod legal". (Village communities) [H-S Maine, Village communities in the East and in the West (Comunităţile săteşti în est şi vest), 1871] [Nota lui Lafargue]

[13]. "Cei din grupul Basutos se reunesc în toţi anii pentru a ara şi însămînţa cîmpurile şefului lor şi a primei sale soţii. Sute de bărbaţi aliniaţi în linie dreaptă îşi înclină simultan mattocq (tîrnăcoapele): tot satul participă la susţinerea şefului." (Casalis, Les Basutos) [Eugene Casalis, Les Basutos ou vingt trois années de séjour et d'observations au sud de l'Afrique (Populaţia Basoutos sau 23 de ani de şedere şi observaţii în sudul Africii), 1859]. [Nota lui Lafargue]

[14]. Iată formula de întronare a regilor antici ai Aragonului, care cu mici excepţii, trebuia să fie şi cea a regilor franci: "Noi, cei care în mod individual sînt em egali cu tine, te facem regele nostru, cu condiţia să respecţi obiceiurile noastre; dacă nu, nu." [Nota lui Lafargue]

[15]. Boucher D'Argis, Code rural ou Maximes et règlement conçernant les biens de campagne [Cod rural sau Maxime şi regulamente despre bunurile de ţară]; 1774 ediţia a treia; cap. VI, § 2. [Nota lui Lafargue]

[16]. În limbile romane, cuvîntul baron, prima denumire a baronilor feudali, avea semnificaţia de om puternic, de războinic curajos, ceea ce arată bine caracterul esenţial militar al feudalităţii. — Vasal a avut de asemenea sensul de brav, curajos. [Nota lui Lafargue]

[17]. Vitry, legatul lui [Papa] Inocenţiu al III-lea, care a predicat în Belgia şi Germania cruciada împotriva Albigenilor, a scris: "Cu toate titlurile şi demnităţile, seniorii nu încetează să meargă la prădat şi d practica meseria de hoţ şi vagabond, făcînd ravagii în ţinuturi întregi prin incendii…". Obiceiurile clericale nu erau nici mai bune şi nici mai rele: arhiepiscopul din Narbonne de la sfîrşitul secolului al XII-lea alerga pe cîmpuri cu preoţii şi arhidiaconii, vînătorind animalele, jefuind ţăranii şi violînd femeile. El ţinea în solda sa o bandă de mercenari din Aragon pe care îi întrebuinţa pentru a face să i se plătească răscumpărarea ţării. Episcopii şi călugării ţin "mult la femei albe, vin roşu, haine bogate şi cai frumoşi, trăind în belşug, în timp ce Dumnezeu a dorit să trăiască în sărăcie" spune un trubadur. [Nota lui Lafargue]

[18]. La Poix de Freminville, Traité général du gouvernement des biens des communautés d'habitants [Tratat general de guvernare a bunurilor din comunităţile de locuitori], Paris 1760. [Nota lui Lafargue]

[19]. "Seniori baroni, fără gînduri rele; —  Fiindcă Dumnezeu vă roagă, nu fugiţi, — De frică să nu se cînte despre voi cu răutate — Este mai bine să murim în luptă — Între noi, este sigur că vom muri — După această zi nu vom mai fi printre cei vii — Dar vă asigur de un lucru — Sfîntul paradis va fi deschis pentru voi — Lîngă cei sfinţi veţi sta." [Nota lui Lafargue]

[20]. Citat de către H-F Rivière, Histoire des institutions de l'Auvergne, 1874. [Histoire des institutions de l'Auvergne contenant un essai sur le droit public et le droit privé dans cette provence, Paris, Leboyer 1874, 2v.] [Nota lui Lafargue]

[21]. Arhiepiscopul este un cavaler foarte bun: — Nu este cinva mai bun pe pămînt, sub cer — Ştie să lovească bine cu lancia şi cu spada. — Francezii spun: iată marele curaj! — Cu arhiepiscopul crucea este în siguranţă. — Să-i plăaă Domnului ca Charles [Carol cel Mare] să aibă mulţi ca el. AOI [Nota lui Lafargue]

[22]. Sweyn, fiul lui Godwin şi fratele lui Harold a răpit o femeie religioasă şi a comis o crimă într-un moment de pasiune; pentru a-şi potoli regretele, al s-a condamnat singur să plece desculţ la Ierusalim. William of Salisbury spune că el a îndeplinit cu rigoare acest pelerinaj penibil, dar a murit. [Nota lui Lafargue]

[23]. Pépin din Héristal, nepotul lui Pépin cel Scurt şi Carol cel Mare, care trebuiau să fie iertaţi pentru uciderea lui Dagobert şi pentru uzurparea lor, au fost protectori ai bisericii. Dar Charles Martel, tatăl lui Pépin cel Scurt, îl jefuieşte cu brutalitate de bunurile sale. Pentru a povesti acest fapt, cronicul se foloseşte de termenul a se socializa. Karolus, plurima juri ecclesiastica detrahens, paedis fiso sociavit, ac deinde militibus dispertivit (En chronico Centutensi, lib. II). [Nota lui Lafargue]

[24]. LATRUFFE-MONTMEYLIAN, Du droit des communes sur les biens communaux, Paris 1825. Montmeylian este unul din puţinii scriitori din Franţa care a avut curajul să apare bunurile comunale împotriva rapacităţii burgheze. [Nota lui Lafargue]

[25]. Olivier de Serres, în lucrarea sa Théâtre de l'agriculture et du mesnage des champs, îl sfătuia pe proprietarul funciar să producă tot ceea ce ei consumau şi să-şi fabrice hainele cu produsele exploataţiei lor în loc să vîndă aceste produse şi să stabilească preţul de vînzare al obiectelor fabricate în altă parte: el recomanda ca în fiecare exploataţie agricolă să existe o măcelărie, o brutărie, o filatură, etc. De fapt, economia feudală nu cunoaşte producţia mercantilă, nici circulaţia mărfurilor, fenomene care sînt caracteristice economiei burgheze. [Nota lui Lafargue]

[26]. În actul de donaţie făcut în anul 728 de către contele Éberhard în favoarea mănăstirii de Morbach, sînt menţionate patruzeci de femei care lucrează la gineceu. [Nota lui Lafargue]

[27]. Fors de Bigorre³⁾ porunceşte ca oamenii liberi să aibă pace şi să meargă de trei ori pe an la cărăuşia contelui. [Nota lui Lafargue]

[28]. Motivele menţionate de contele de Gasparin sînt interesante şi merită să fie citate, fiindcă ele pot fi aplicate la munca proletariatului:

"Sistemul de corvezi este obligaţia de a da iobagului pentru existenţa sa o anumită bucată de pămînt ca s-o cultive pe contul său propriu, cu obligaţia sa de a rezerva în favoarea proprietarului un anumit număr de zile de muncă drept plată pentru acest avantaj…Interesele stăpînului şi ale iobagului se separă , fiecare din ei preia o individualitate; iobagul ştie că munca pe care o prestează pe pămînturile care îi sînt concesionate este siguranţa bunăstării sale, îl face mai activ pentru ca el să devină mai productiv…Este acest lucru valabil cu privire la zilele pe care consacră seniorului? Mîinile care erau libere trei zile pe săptămînă redevin sclave în celelalte trei zile. Şerbul învaţă să facă distincţia între lucrurile pe care le face pentru el sau pentru stăpînul său şi această distincţie este fatală pentru cel din urmă…Apare sistemul de înjumătăţiri. Dacă facem comparaţia între sistemul de înjumătăţiri cu corvada, este uşor de văzut că métayage-ul [ înjumătăţirea] este mult mai avantajos pentru proprietar. În sistemul de înjumătăţiri, colonul nu poate distinge care va fi profitul său sau al stăpînului său şi această imposibilitate îl forţează să aplice peste tot aceeaşi evaluare; în cazul în care terenul pe care îl cultivă este proporţional cu forţele sale, el trage [toate] profiturile la care se poate spera într-un stadiu dat al dezvoltării industriei agricole." (Le Métayage, publicat cu concursul ministerului agriculturii). [Nota lui Lafargue]

[29]. În dreptul feudal, prin acest termen se înţelege întrebuinţarea impusă a unui obiect care aparţine seniorului şi care cauzează plata unei taxe. De exemplu, folosirea unui cuptor sau a unui animal producător. [Nota lui Lafargue]

[30]. BOUCHER D'ARGIS, Code rural, cap XV, Despre banalităţi. [André-Jean Baptiste Boucher d'Argis, Code rural ou maximes et reglèments conçernant les biens de campagne, (Paris, Prault, 1774), v.1, p.94] [Nota lui Lafargue]

[31]. Un statut sinodal din 1529 interzice ca "în biserici sau în cimitirele ancestorilor să fie făcute vreun fel de sărbători, dansuri, jocuri, reprezentaţii şi alte adunări ilegale; fiindcă porunca Bisericii este să-l slujească pe Dumnezeu şi nu să facă asemenea prostii." Dar, se pare că acest statut a fost puţin respectat fiindcă publicaţia Mercure de France din septembrie 1742 menţionează că în dioceza Besançon, ziua de Paşti era sărbătorită o dansatoare cu numele de Bergerette, a cărei activitate era reglementată chiar de statuturile Bisericii: se dansa în cinstea ei in medio navis ecclesiae; după dans, se benchetuia cum vino rubro et claro. Bonnet, în lucrarea sa Istoria dansului, spune că în ziua sfîntului Martial locuitorii din Périgord dansau în biserică în timp ce se cîntau cîntările. La sfîrşitul fiecărei strofe se cînta:

                 San Marceou, pregas per nous,
                 E nous espingarem per vous.

(Sfinte Martial, roagă-te pentru noi — iar noi vom dansa pentru domnia voastră) [Nota lui Lafargue]

[32]. Thorold Rogers, Economical interpretation of history [Sursa citată este James E.Thorold Rogers, Economical interpretation of history, Lectures delivered in Worcester College Hall, Oxford, 1887 – 1888, (NY, Putnam, 1888)]. [Nota lui Lafargue]

[33]. În lucrarea sa Voyage agronomique din 1806, François de Neufchateau citează un memoriu publicat în 1763 de Societatea de economie rurală din Berne unde se află plîngeri amare că după vînzare, vpodgoriile trebuie să rămînă deschise pentru oi, "pentru a le păstori ca într-o păşune comună". [Nota lui Lafargue]

[34]. F. de Neufchateau, Voyage agronomique dans la sénatorerie de Dijon; 1806. [Nota lui Lafargue]

[35]. Duhamel de Monceau, Éléments d'agriculture, 1762. [Nota lui Lafargue]

[36]. Importanţa păşunatului gratuit nu poate fi exagerată atunci cînd citim ceea ce spune despre acest subiect un agronom din aceea epocă: "Aceasta este o resursă preţioasă pentru o infinitate de mici proprietari care, nefiind în stare să-şi hrănească animalele cu produsul propriului lor pămînt, le hrănesc îndeajuns prin faptul că le duc la păşunat timp de şase pînă la şapte luni pe pămînturile necultivate ale comunei. Nu există sate în care fiecare locuitor, care chiar dacă nu are proprietate funciară să nu aibă una sau două vaci, cinci sau şase oi şi uneori un cal. Cu aceste animale, ei au lapte,unt şi brînză cu care se hrănesc şi lînă din care să-şi facă ciorapi, căciuli [bonete] şi stofe obişnuite; balega nefolosită de ei din lipsă de pămînturi este vîndută iar în cursul iernii ei nu trebuie decît să cumpere nutreţuri seci cu banii economisiţi din salariul de tot anul". (G. DESCHENES, Mémoire sur la vaine pâture et les jachères (Memoriu despre păşunatul gratuit şi pămîntul necultivat), vol. V din Memoriile publicate de Societate de agricultură a departamentului Seine; anul XI). [Nota lui Lafargue]

[37]. Expunerea de motive a legii pentru indemnizarea de un miliard propusă pe 3 Ianuarie 1825 de d-l de Martignac estimează exact la 987,819,968 de franci valoarea totală a bunurilor nobile vîndute. [Nota lui Lafargue]

[38]. Următoarea tabelă arată distribuirea aproximativă a proprietăţii funciare; această tabelă a fost stabilită după clasificarea oficială a cotelor funciare din 1884.

[39]. Pentru a fi siguri de zilieri sau de muncitorii manuali zilieri (manouvriers), după cum erau numiţi, proprietarii funciari erau obligaţi să-i stabilească pe pămînturile lor. Obiceiul era atît de generalizat, chiar şi după Revoluţie, încît Perthuis, în lucrarea sa Memoriu despre arta perfecţionării construcţiilor rurale, oferă planul uneia din aceste locuinţe de ţărani, compusă dintr-o cameră care dă pe de o parte spre grajd şi pe de altă parte spre o mică lăptărie; această locuinţă mai avea şi un mic cabinet pentru a pune în stare de vînzare produsele micii culturi (lînă, cînepă, etc.) sau pentru ca să-şi poată exercita profesiunea. "În mod obişnuit muncitorii manuali zilieri primesc o suprafaţă de aproximativ două pogoane (în jur de un hectar şi un sfert arat) în care plasamentul casei şi a dependenţelor ocupă o jumătate de pogon... Muncitorii manuali zilieri nu aveau stimă pentru muncile în care nu li se dădeau pămînturi... Două vaci şi uneori un cal sînt toată turma muncitorului manual zilier, care îi este furnizată de proprietarul său drept şeptel mort." (Memoriu publicat în volunul VII al Societăţii de agricultură al departamentului Seine; anul XIII). [Nota lui Lafargue]

[40]. L.de Lavergne, Économie rurale de France depuis 1789. [Nota lui Lafargue]

[41]. LÉOPOLD DELISLE, Étude sue la condition de la classe agricole au moyen âge, du dixième au quinzième siècle, en Normandie, 1851. [Nota lui Lafargue]

[42]. A. Lagrèze-Fossat, Études historiques sur Moissac, 1872. [Nota lui Lafargue]

[43]. Polyptyque de l'abbé Irminon, ou dénombrememt des manses, des serfs et des revenus de l'abbaye de Saint-Germain des Prés, sous le regne de Charlemagne, publicat de GUERARD în 1844. [Polipticul stareţului Irminon sau micşorarea proprietăţilor funciare, a şerbilor şi a veniturilor mănăstirii Saint-Germain des Prés sub domnia lui Carol cel Mare]. [Nota lui Lafargue]

1). Termenul francez "alleu" provine de la "allodium" în latină - proprietate posedată fără obligaţii sau îndatoriri faţă de seniorul feudal.  [Nota trad.]

2) Coutumes du Beauvaisis - importantă antologie juridică a practicilor juridice din regiunea Beauvaisis, din centrul Franţei. [Nota trad.]

3) Fors de Bigorre - compilaţie de obiceiuri care reglementau viaţa în domeniul conţilor de Bigorre din Gasconia. Compilaţia a fost realizată de Bernard Roger de Foix (962 -1034/38) şi fiul său Bernard II conte de Bigorre (1014-1077). Vezi J. Fourgous (ed.), Les Fors de Bigorre, (Bagneres-de-Bigorre, 1901).  [Nota trad.]

4) Métayage - modalitate de exploatare agricolă în cadrul căreia proprietarul şi lucrătorul agricol împart între ei recolta sau profitul conform unui acord prealabil dintre ei. Metayage-ul este obiectul unui număr de lucrări academice şi politice în secolele XIX-XX. [Adrien de Gasparin, Mémoire sur le métayage, (Lyon: Barret, 1832)].  [Nota trad.]

5) Gabelle - impozit pe sare pe timpul Vechiului Regim din Franţa  [Nota trad.]

6) În original, maréchaussée - forţă publică menită să menţină ordinea publică în Vechiul Regim din Franţa; forma preliminară a jandarmeriei.  [Nota trad.]

7) Roman de Rou ("Romanul cavaleresc al lui Rollo") - naraţie care descrie istoria provinciei Normandia de la începuturi pînă la lupta de la Tincheray din 1106 şi care menţionează multe amănunute despre viaţa eroilor săi.  [Nota trad.]

8) În original, "Jacquerie" - revolta populară a ţaranilor din regiunea de nord a Franţei din anul 1368, în decursul războiului de o sută de ani (1337-1453). [Nota trad.]

9) Allodium - pămînt liber de obligaţii juridice [Nota trad.]

10). Sénatorerie - în perioada primului Imperiu al lui Napoleon, districte distribuite senatorilor în care aceştia aveau anumite drepturi, inclusiv asupra uzufructului. [Nota trad.]

Proprietatea - origine şi evoluţie
<<  III. Colectivismul cosangvin | V. Proprietatea burgheză  >>
Secţiunea română  |  Paul Lafargue