Paul Lafargue

Proprietatea - origine şi evoluţie

Capitolul II

Comunismul primitiv

__________

I

Originea proprietăţii individuale

Economiştii acordă cu dărnicie capital sălbaticului numai din cauză că nu cunosc obiceiurile sale şi cele ale popoarelor primitive.

Încă în ziua de azi există sălbatici care nu au nici o noţiune despre proprietatea funciară, individuală sau colectivă, şi care au ajuns cu greu să posede în mod individual obiecte de însuşire personală: Fison şi Howitt, observatori judicioşi ai vieţii intime a triburilor australiene, afirmă că, la anumite populaţii, obiectele cele mai personale, cum ar fi armele, ornamentele etc., trec atît de repede dintr-o mînă în alta între indivizii din acelaşi grup, încît acestea nu trebuie să fie considerate proprietăţi individuale, ci proprietăţi comune ale tuturor membrilor.

Proprietatea individuală sau personală îşi face apariţia mai întîi sub o formă ideală: înainte să posede ceva din punct de vedere material, sălbaticul, care este mai idealist decît se crede, îşi posedă numele, care îi este dat la vremea pubertăţii într-o ceremonie religioasă care ne reaminteşte de botezul catolic. Sălbaticul ţine la acest nume ca la cel mai preţios dintre bunuri; el nu-l dezvăluie faţă de străini, de frică să nu-i fie luat; atunci cînd vrea să-şi dovedească afecţiunea printr-un un dar inestimabil, el schimbă numele său cu cel al prietenului său. Dar nici această proprietate personală nu-i aparţine absolut; Morgan ne arată că numele aparţine gintei şi că îi revine după moartea prietenului căruia i l-a cedat(1) .

Proprietatea individuală nu apare sub o formă materială decît pentru obiectele ataşate la persoana sălbaticului sau cele efectiv incorporate în corpul său, cum ar fi ornamentele care îi străpung nasul, urechile sau buzele, pieile de animale legate la gîtul său, grăsimea omenească pentru a-şi face frecţii împotriva reumatismului, piatra cristalină, care se presupune că ar fi un excrement divin şi alte relicve preţioase conţinute într-un coş de scoarţă şi atîrnate de persoana care le posedă. Aceste obiecte însuşite personal nu-l părăsesc nici măcar la moarte, ci sînt arse şi îngropate împreună cu cadavrul său. Pentru ca un obiect să devină proprietate individuală, este necesar să fie incorporat la modul real sau fictiv. Pentru a arăta că doreşte ca un obiect să fie considerat posesiunea sa, sălbaticul trebuie să facă simulacrul că mănîncă acest obiect prin faptul că îl duce la gura sa, îl atinge cu limba şi îl mestecă: după ce a achiziţionat ceva, chiar şi un ac, Eschimosul îl pune pe buzele sale sau îl consacră prin intermediul unui act simbolic, arătînd intenţia de a păstra acel obiect pentru uzul său personal: aceasta este originea ideii de tabu.

Întrebuinţarea este o condiţie esenţială a achiziţionării personale. Chiar şi obiectele meşteşugărite de individ nu sînt considerate drept proprietatea sa decît dacă el le foloseşte, dacă le consacră prin întrebuinţarea lor: Eschimosul nu posedă decît două bărci; dacă mai face una, această barcă este la dispoziţia gintei sale; dacă nu se foloseşte de ea, această barcă intră în proprietatea comună. Un sălbatic nu se consideră responsabil de o barcă sau de oricare alt instrument de pescuit sau de vînat împrumutat şi nu se gîndeşte să le restituie dacă le-a pierdut.

 

II

Comunismul de gintă

Omul primitiv nu poate ajunge la ideea de proprietate individuală, din excelentul motiv că el nu este conştient de individualitatea sa în calitate de persoană distinctă de grupul consanguin în care trăieşte. Sălbaticul este copleşit de atît de multe pericole reale şi tracasat de atît de multe temeri imaginare, încît nu poate exista în stare de izolare; el nici măcar nu poate concepe acest lucru. Expulzarea sa din cadrul gintei sale, din ceata sa, este un lucru egal cu condamnarea sa la pedeapsa cu moartea: la Greci şi la Semiţii preistorici, la fel ca la toţi barbarii, uciderea unui membru al tribului era pedepsită numai prin exil. Oreste, după asasinarea mamei sale, şi Cain, după asasinarea fratelui său, au trebuit numai să părăsească ţinutul. În civilizaţiile foarte avansate, precum cele din Grecia şi Italia în perioadele istorice, exilul rămîne pedeapsa cea mai aspră. «Exilatul», spune poetul grec Theogonis, «nu are prieteni sau tovarăşi credincioşi: acesta este cel mai greu lucru în exil.» A fi separat de ai săi, a duce o existenţa solitară este un lucru care îl îngrozeşte pe omul primitiv, obişnuit să trăiască în turmă.

Cu toate că sălbaticii sînt fiinţe mai complete decît oamenii civilizaţi, avînd în vedere mediul în care evoluează şi dat fiind că ei sînt în stare să-şi satisfacă toate necesităţile, ei sînt atît de identificaţi cu grupurile lor şi cu gintele lor, încît individualitatea lor nu este obiectivă nici prin proprietatea individuală şi nici prin ceea ce noi înţelegem prin cuvîntul familie. La populaţiile cel mai primitive care au fost observat, nu există nici o formă de familie: femeile dintr-o gintă sînt comune pentru bărbaţii din altă gintă; copiii aparţin întregii ginte, aşa cum dorea Platon în Republica sa utopică; ei se consideră fraţi şi surori şi numesc mamă pe propria lor mamă, precum şi pe femeile din aceeaşi generaţie. Ginta este totul; ei nu ştiu nimic în afara gintei; ea este cea care se căsătoreşte, ea este şi proprietara.

În sînul gintei totul este al tuturor: Boşimanul care primeşte un dar îl împarte între membrii gintei sale; Darwin a văzut un Fuegian împărţindu-şi pătura sa după numărul tovarăşilor săi; Boşimanul care ajunge să prade un bou sau oricare alt obiect, împarte prada în mod asemănător şi adeseori nu-şi păstrează decît cea mai mică parte. Pe timp de foamete, tinerii Fuegieni merg pe malul mării şi cînd au norocul să dea peste o balenă eşuată la mal, care pentru ei este cel mai mare ospăţ de desfătare, ei nu se ating de ea, chiar dacă mor de foame, ci revin să-i anunţe pe membrii gintei, care aleargă acolo degrabă: cel mai vîrstnic împarte în părţi egale cadavrul cetaceului. La sălbaticii mai dezvoltaţi decît Boşimanii şi Fuegienii, produsul vînatului nu este al individului care l-a răpus, ci al familiei soţiei sale şi uneori al familiei lui, iar partajul se face după reguli minuţioase, după gradul de rudenie.

De obicei, vînatul şi pescuitul, aceste prime două modalităţi de producţie, se practică în comun iar produsul este consumat în comun. Botocudos-ii, aceste triburi neîmblînzite din Brazilia, îşi organizează în comun locurile unde măcelăresc animalele şi nu pleacă de acolo decît după ce au devorat animalul răpus. Triburile în care nu se mai obişnuieşte vînatul, păstrează în datinile lor moda antică de consum în comun: fericitul vînător reuneşte la un festin pe toţi membrii gintei sale ca să mănînce din prada sa. În anumite sate din Caucaz, toată populaţia sărbătoreşte atunci cînd o familie omoară un bou sau o duzină de oi: se bea şi se mănîncă în amintirea morţilor din acel an. Cina mortuară este o amintire a acestor banchete comuniste.

 În ultima şi cea mai importantă lucrare a sa, Morgan a studiat obiceiurile comuniste ale acestei epoci; el descrie vînătorile şi pescuitul în comun ale Pieilor Roşii din America de Nord(2). Triburile de pe cîmpii, care supravieţuiesc aproape în exclusivitate din hrana animală, demonstrează comunismul lor la vînat. Indigenii denumiţi Blackfoot, în timp ce vînează bizonul, urmăresc prada călare în mare număr, bărbaţi, femei şi copii. Atunci cînd începe urmărirea activă a turmei, vînătorii lasă animalele omorîte, de care se apropie primii care vin în urma lor: această metodă de distribuţie continuă cînd toată lumea este satisfăcută... Ei îşi spintecă bizonii în fîşii şi îi usucă la soare sau îi afumă. Alţii fac pemmican cu o parte din vînat: carnea uscată şi pulverizată este amestecată cu grăsime şi rostogolită în pielea animalului. — În timpul sezonului de pescuit în fluviul Columbia, care conţine o abundenţă de peşte, toţi membrii tribului stau împreună şi pun în comun peştii prinşi. În fiecare seară se face împărţeala după numărul de femei şi fiecare primeşte o parte egală... Peştii sînt tăiaţi, uscaţi pe împletituri de nuiele, împachetaţi în coşuri şi duşi la sat.

 

III 

Locuinţe şi mese comune

Atunci cînd sălbaticii au încetat să rătăcească de-a lungul coastelor marine şi fluviale pentru a-şi procura hrana furnizată spontan de natură şi atunci cînd s-au oprit şi şi-au construit lăcaşuri, casa nu este individuală, ci comună pentru toţi membrii gintei şi continuă să fie comună chiar şi atunci cînd familia începe să se individualizeze sub forma sa matriarhală. Casa adăposteşte atunci mai multe sute de persoane: la Haidah de pe insula Carolina, gospodării de peste şapte sute de membri trăiau sub acelaşi acoperiş.

Ca tipologie a acestor coabitaţii comune pot fi menţionate cele văzute în Polinezia de La Pérouse: case lungi de 310 de picioare, largi de 20 sau 30 de picioare şi înalte de 10 picioare, care par să aibă o formă de pirogă răsturnată, deschise la cele două extremităţi şi care adăpostesc peste două sute de indivizi. Long houses (casele lungi) ale Irochezilor, care conform afirmaţiilor lui Morgan, dispăruseră la sfîrşitul secolului trecut [sec. 18] aveau mai mult de 100 de picioare în lungime, 30 în lăţime şi 20 în înălţime: un coridor străbătea pe toată lungimea, din care se deschideau camere mici de 7 picioare lărgime, în care locuiau femeile măritate: fiecare casă avea, la cele două uşi de intrare, pictat sau sculptat totem-ul gintei, adică animalul din care pretindea că se trage. Satele populaţiei Daya din Borneo sînt formate din locuinţe asemănătoare, construite pe piloni la distanţă 15 şi 20 de picioare de pămînt, aşa cum erau construite oraşele lacustre din Elveţia. Herodot povesteşte că cei din Paionia sălăşluiau în case construite pe piloni în lacul Prasias. Femeile căsătorite din populaţia Daya aveau cămăruţe cu fereastra pe culoarul central; bărbaţii şi băieţii, femeile nemăritate şi tinerele fete dormeau în săli comune separate. Casas grandas (marile case) din Mexic ofereau aparenţa unui colosal edificiu compus din etaje suprapuse şi subdivizate în celule. Palatul pus la zi de Schliemann în Argolida şi celelalte mari locuinţe care sînt întîlnite în ruinele din Norvegia şi Suedia erau rămăşiţele comuniste ale grecilor homerici şi ale scandinavilor barbari. Locuinţele colectivităţilor familiare care mai existau în Auvergne în prima jumătate a secolului prezent prezentau o predispoziţie asemănătoare pentru casele lungi ale Irochezilor.

În aceste case comuniste, proviziile sînt comune, preparaţia culinară se face în comun, iar mesele se iau în comun.

Trebuie să apelăm la Morgan ca să primim o descriere a locuitorilor din aceste case: este adevărat că cercetările sale se ocupă numai de Pieile Roşii din America, şi în special de Irochezi, în mijlocul cărora a trăit ca musafir şi ca membru adoptiv; dar, după cum afirmă chiar el: «Atunci cînd este constatat un obicei la Irochezi, într-o formă definitivă şi pozitivă, există o mare probabilitate ca un obicei asemănător să existe la alte triburi aflate în aceleaşi condiţii, fiindcă necesităţile lor erau similare.»

Irochezii, care locuiau împreună, cultivau grădinile, adunau recoltele şi le înmagazinau în locuinţele lor ca într-un depozit comun. Exista un fel de posesiune individuală ale acestor produse bazate pe diferitele familii. De exemplu, ştiuleţii de porumb, legaţi în pachete prin acoperirile lor, erau atîrnate în diverse cămăruţe; dar, atunci cînd o familie îşi termina proviziile, celelalte familii îi furnizau porumb după cum avea nevoie şi pentru cît timp mai rămînea: acest lucru era înţeles de la sine pentru peştele şi carnea conservate. Proviziile animale şi vegetale, împărţite şi predate în paza femeilor, rămîneau proprietatea comună a întregii ginţi.

În satele indiene se observă ciudatul fenomen de achiziţionare personală a unor obiecte a căror întrebuinţare rămîne comună. «Într-o casă sau într-o familie de indieni, nu există vreun obiect care să nu aibă proprietarul său particular» remarcă Heckewelder cu privire la populaţiile Delaware şi Munsee. «Fiecare individ ştie ce îi aparţine, de la cal şi vacă pînă la cîini, pisici şi puii de găină. Uneori există la fel de mulţi diferiţi proprietari ca puii unei pisici sau ca ouăle unei găini; dacă se cumpără o găină cu pui, trebuie să fie îngrijiţi cu atîţia copii precum micuţii pui. Astfel, în timp ce principiul comunităţii prevalează în trib, dreptul de proprietate este recunoscut printre membrii familiei(3).» De fapt, proprietatea personală care se naşte în sînul comunismului este departe de a-i fi contradictorie, după cum ne asigură economiştii, ci este indispensabila sa completare.

Alţi indieni, cei din satele din Laguna (Noul Mexic), în loc să împartă proviziile pe capete de mamă de familie, căreia îi este încredinţată paza lor, le pun, din contra, în magazii comune. În 1859, pastorul Samuel Gorman îi scria lui Morgan că «aceste grînare sînt, în general, date în administraţia femeilor; ele au mai multă grijă pentru viitor decît vecinii lor spanioli; ele fac întotdeauna în aşa fel ca proviziile să dureze pentru tot anul: numai după doi ani de recolte proaste pueblos suferă de foame.»

Indienii din Maya, în Yucatan, fac într-o colibă bucătăria comună pentru tot satul, aşa cum în Evul Mediu pîinea pentru toată comunitatea era coaptă în cuptorul obişnuit. Stéphen, în lucrarea sa Călătorie în Yucatan povesteşte că a observat de multe ori grupuri de femei şi copii care ieşeau din bucătăria comună cu castroane din lemn sau din pămînt pline cu tocană afumată şi intrau în locuinţele lor particulare. Dar la Irochezi mîncarea locuitorilor din fiecare casă lungă se pregătea în comun chiar în casa lungă. Una dintre matriarhe împărţea din oală fiecărei familii după necesităţile acesteia; fiecare persoană îşi primea hrana într-un castron de lemn sau de pămînt. Nu existau mese, scaune sau farfurii şi nici o încăpere asemănătoare cu o bucătărie sau cu o sală de mese; fiecare îşi lua mîncarea stînd pe vine sau în picioare, unde îi convenea. Bărbaţii erau primii care primeau, iar femeile şi copii mîncau după aceea. Ceea ce rămînea era pus deoparte, în cazul în care unuia din locuitorii casei i se făcea foame în cursul zilei. Femeile găteau după amiaza hominy, un fel de fiertură din porumb tocat care era lăsat să se răcească pentru a doua zi sau pentru musafiri. Indienii Maya nu mîncau propriu-zis mese de dimineaţă sau de seară; atunci cînd le era foame, ei mîncau ce se găsea în casă. Ei erau mici mîncători.

Aceste obiceiuri s-au reprodus în Grecia preistorică: syssitiile (mesele în comun) din vremurile istorice nu erau decît o amintire din epoca comunistă primitivă.

Heraclid din Pont, discipolul lui Platon, ne-a păstrat o descriere a meselor comuniste din Creta, acolo unde obiceiurile primitive au persistat multă vreme. La andreies (mesele în comun al bărbăţilor), fiecare cetăţean primea o porţie egală, cu excepţia arhontelui, membru în sfatul bătrînilor (gerônia), care avea dreptul la o porţie de patru ori mai mare: una în calitate de cetăţean, una în calitate de preşedinte al mesei şi încă două porţii pentru întreţinerea sălii şi a mobilierului. Fiecare masă era supravegheată de o matriarhă, care împărţea hrana şi punea la o parte în mod ostensibil bucăţile de ales pentru bărbaţii care s-au distins în consiliu sau pe cîmpul de luptă. Străinii erau primii serviţi, chiar înaintea arhontelui. Un vas plin cu vin şi apă trecea din mînă în mînă şi era umplut din nou la sfîrşitul mesei. Heraclid menţionează numai mesele comune ale bărbaţilor; Hoeck pretinde că în oraşele doriene se făceau mese comune cu femei şi copii. Cunoştinţele pe care le posedăm despre permanenta separare între sexe la sălbatici şi la barbari fac să fie foarte probabilă presupunerea savantului istoric din insula Creta.

Plutarh ne informează că aceşti companioni de la banchetele comuniste erau egali: din acestă cauză el le denumeşte reuniuni aristocratice — sunedria aristokratika. — Persoanele care se aşezau la aceeaşi masă făceau parte, fără îndoială, din aceeaşi gintă. Spartanii comeseni la aceeaşi syssitie formau o organizaţie militară paralelă şi luptau împreună. Sălbaticii şi barbarii acţionează împreună în orice circumstanţă, la masă la fel ca pe cîmpul de luptă, unde se orînduiesc după familie, ginte şi triburi.

Era o necesitate atît de imperioasă ca fiecare membru al tribului comunist să primească partea sa de alimente, încît în limba greacă termenul moira, care înseamnă partea unui comesean la banchet, a ajuns să însemne «Destinul», zeiţa supremă, faţă de care oamenii şi zeii sînt supuşi şi care împarte fiecăruia partea sa de existenţă, aşa cum matriarha syssitiilor împarte fiecărui comesean partea sa de bucate. Este remarcabil faptul că în mitologia greacă Destinul şi Destinele sînt personificate prin femei, Moira, Aissa şi Keres-urile, iar numele lor vor să denumească partea care revine fiecărei persoane în cadrul distribuirii proviziilor sau a prăzii.

 După Aristotel, proviziile acestor banchete comune erau furnizate de recoltele pămînturilor, de turmele şi impozitele coloniştilor care ţineau de comunitate; în aşa fel că, adaugă el, în Creta, femeile şi copii erau hrăniţi pe socoteala Statului. El susţine că aceste banchete erau străvechi, că Minos le-a stabilit la Cretani, Italus la Oenotrieni, iar acest ultim nomad a creat agricultorii. Dat fiind că filozoful de la Stagira constată că aceste banchete comuniste mai existau în vremea sa la un mare număr de popoare din Italia, el ajunge la concluzia că banchetele comuniste provin de acolo. După ce Dionysius din Halicarnassus menţionează mai întîi că la Roma fiecare curie avea sala sa de festin comună pentru toate ginţile care o compuneau şi că cele zece curii care formau fiecare din cele trei triburi aveau şi ele sala lor comună, el se gîndeşte la mesele comuniste ale celor din Lacedemonia şi presupune că Romulus le-a împrumutat din legislaţia lui Licurg. Aristotel şi Dionysius se înşelau, pentru că aceste banchete comuniste, fără ajutorul vreunei importări sau imitaţii, s-au organizat peste tot în mod natural, la fel de bine la Pieile Roşii din America, la Greci şi la Latini, ca şi la Scandinavi, care le denumeau Ghilde, termen care ulterior avea să desemneze corporaţiile de meserii, în care toţi membrii se angajau la început prin jurămînt de a se apăra şi de a se ajuta reciproc ca fraţii.

Aceste banchete datează din perioada comunistă, pe care Grecii o numesc vîrsta de aur; ei le denumeau banchetele Zeilor. În Odiseea se povesteşte că la unul din aceste banchete 4500 de cetăţeni din Pylos au luat loc la nouă mese de cîte 500 de comeseni fiecare. Cu ocazia sărbătorilor solemne de la Roma se întindeau mese pe străzi pentru tot poporul. Xenofon povesteşte că în anumite zile ale anului, erau jertfite la Atena, la marginile oraşului, numeroase victime, iar poporul îşi împărtăşea carnea lor.

Religia, care este relicva vechilor obiceiuri, a păstrat aceste banchete comuniste drept ceremonii de cult; religia prevedea pentru Atenieni banchete în care cetăţenii denumiţi de soartă trebuiau să mănînce împreună în Prytaneon: legea îi pedepsea cu asprime pe cei care refuzau să se achite de aceste datorii religioase. Cetăţenii care se aşezau la masa sfîntă erau învestiţi pe moment cu un caracter sacru. Ei erau denumiţi parasites. Pentru a indica antica lor origine, aceste mese religioase aveau pretenţia de a prezerva simplitatea primitivă în serviciul lor; într-un anumit oraş pîinea era servită în coşuri de piele; în altă parte nu se puteau întrebuinţa decît vase de pămînt. Îndepărtarea de obiceiul străbunilor, oferirea unui nou fel de mîncare erau impietăţi. După cum denotă numele său, comuniunea catolică este o amintire a banchetelor comuniste din epoca sălbatică.

 

IV

Obiceiuri comuniste

Din momentul în care o abitaţie comună, în care trăieşte o gintă întreagă, se fracţionează în case particulare care nu includ decît o singură familie, mesele nu mai sînt luate în comun, dacă nu este vorba despre solemnităţile naţionale şi religioase, cum sînt festinele sacre la Greci, sărbătorite pentru a păstra memoria trecutului. Cu toate că proviziile aparţin individual fiecărei familii, practic, ele rămîn la dispoziţia tuturor. — Fiecare bărbat, femeie sau copil dintr-un sat indian, afirmă Catlin, au dreptul să intre şi să mănînce în oricare casă, chiar şi în cea a şefului naţiunii, dacă îi este foame... Chiar şi cel mai sărac şi inutil membru al naţiunii, dacă este prea leneş ca să vîneze şi să se aprovizioneze singur, poate intra în oricare casă, iar cei de acolo vor împărţi cu el, atîta timp cît vor avea ceva de mîncat. Dar cel care cerşeşte de felul său, dacă poate încă să vîneze, plăteşte scump pentru hrana sa fiindcă este stigmatizat cu epitetul ruşinos de laş şi cerşetor. — În insulele Caroline, un indigen care face o călătorie, nu se încarcă cu provizii de drum. Dacă îi este foame, el intră în prima cabană care îi iese în cale şi, fără să ceară voie cuiva, îşi bagă mîna în vasul cu popoï — pateu de pîine şi fructe de copac. — Cînd este sătul, el iese fără măcar să mulţumească. El nu a făcut decît să întrebuinţeze un drept natural şi să exercite cel mai simplu act de pe lume.

Aceste obiceiuri comuniste, care erau generale, s-au păstrat în Lacedemonia mult timp după ce spartanii ieşiseră din barbarie. Plutarh ne spune că Licurg, personajul mitic căruia îi atribuia instituţiile, a interzis ca uşile caselor să fie închise pentru ca fiecare să poată să intre şi să ia alimentele şi instrumentele de menaj de care avea nevoie, chiar şi în absenţa proprietarului; un spartan putea de asemeni să încalece primul cal, să se folosească de cîinii de vînătoare şi chiar de sclavii oricărui cetăţean.

Ideea proprietăţii private, care pare atît de naturală burghezilor, a alunecat încet în mintea umană. Atunci cînd oamenii au început să gîndească, ei au crezut că, din contra, totul trebuie să fie al tuturor. — Heckenwelder spune că indienii cred că Marele Spirit a creat lumea şi tot ceea ce conţine spre binele comun al oamenilor: atunci cînd a populat pămîntul şi a umplut pădurile cu carne de vînat, acest lucru nu era în avantajul cuiva, ci în avantajul tuturor. Orice lucru este dat în comun pentru copii oamenilor. Tot ceea ce respiră pe pămînt şi creşte pe cîmpuri, tot ceea ce trăieşte în rîuri şi în ape aparţine tuturor în aceeaşi măsură şi fiecare are dreptul la partea sa. La Indieni, ospitalitatea nu este o virtute, ci o datorie imperioasă. Ei s-ar fi culcat fără să mănînce decît să fie acuzaţi că şi-au neglijat datoriile prin faptul că nu au satisfăcut nevoile străinului, ale bolnavului sau ale nevoiaşului, fiindcă ei au dreptul comun de a fi salvaţi pe socoteala fondului comun; fiindcă vînatul cu care au fost hrăniţi, în cazul în care a fost luat în pădure, era proprietatea tuturor, înainte să fie capturat de vînător; fiindcă legumele şi porumbul care i-au fost oferite au crescut pe pămîntul comun nu prin puterea omului, ci prin forţa Marelui Spirit(4).

Cezar a avut ocazia să observe un comunism asemănător la Germani; presupunînd că ei au ideile unui om civilizat, el pretindea că obiceiurile lor comuniste aveau drept scop «de a menţine egalitatea printre ei, dat fiind că fiecare om considera că resursele sale sînt egale cu cele ale celui mai puternic»: ca şi cum comunismul primitiv şi actualul capitalism ar fi fost rezultatul voinţei umane, în loc să fie impuse, unul prin necesităţile mediului natural, iar al doilea prin necesităţile mediului economic sau artificial, fiindcă este o creaţie umană. Dar, fără dubiu, comunismul în producţie şi în consum presupune şi menţine o egalitate perfectă între membrii gintei şi ai tribului. Nu numai că acest comunism elementar păstra egalitatea, el mai dezvolta şi sentimentele de fraternitate şi de generozitate care ridiculizează mult lăudata caritate creştină şi nu mai puţin celebra filantropie filozofică. Aceste nobile calităţi au excitat admiraţia oamenilor care au cunoscut triburile sălbatice înainte ca acestea să fie corupte de alcool, creştinism, mercantilismul brutal şi bolile pestilenţiale ale civilizaţiei.

Niciodată, în nici o epocă a dezvoltării umane, ospitalitatea nu a fost practicată într-un mod atît de simplu, darnic şi perfect. Morgan spune că dacă un om intră la un irochez, la orice oră din zi, fie că este un locuitor al satului, membru al tribului sau un străin, datoria femeilor din casă este să-i pună mîncare în faţă. Omiterea acestei datorii ar fi o lipsă ospitalitate şi aproape un afront. Dacă îi este foame, musafirul mănîncă, iar dacă nu îi este foame, el trebuie să guste hrana din curtoazie şi să mulţumească.

James Adairs spune că «a nu da ajutor celor care au nevoie este considerat ca o mare crimă, iar cine comite această crimă se dezonorează pe el şi îşi dezonorează tribul»(5). Musafirul era sacru, chiar dacă era duşman. Tacit a regăsit aceleaşi obiceiuri la Germanii barbari care de abia ieşiseră din acest comunism primitiv. — El spune că nici un alt popor nu acordă cu mai multă dăruinţă festinurile şi ospitalitatea. Alungarea din casă a unui om, oricine ar fi el, este considerată ca o crimă. Fiecare oferă mese făcute după averea sa. Cînd proviziile s-au terminat, cel care a primit străinul îi arată o altă gazdă, îl conduce acolo şi amîndoi merg la aceea casă fără să fie invitaţi, ceea ce nu-i împiedică să fie primiţi cu aceeaşi generozitate. Prieteni sau necunoscuţi, atunci cînd este vorba despre datoriile ospitalităţii, nu se face nici o distincţie. —Această mare şi frăţească generozitate era atît de dezvoltată la oamenii din perioada comunistă încît a persistat cînd umanitatea a ieşit din această epocă, pentru a dispare numai în perioada burgheză a civilizaţiei . În satele din epoca colectivistă, o parte din pămînturile rămase comune era pusă la o parte pentru a putea satisface necesităţile vizitatorilor, care sînt adăpostiţi într-o locuinţă rezervată pentru uzul lor şi adeseori denumită casa musafirului. Aceste fapte sînt menţionate nu numai despre satele colectiviste din India, ci despre cele care existau în Auvergne şi la Morvan, la începutul secolului.

Tacit, iar mai tîrziu Salvian, episcopul Marsiliei de la sfîrşitul secolului al IV-lea, le dădeau Romanilor drept exemplu pe barbarii care trăiau în apropierea lor. Catlin, călătorul american, care în anii 1832 şi 1839 a trăit în mijlocul celor mai sălbatice triburi din America, scria: «Pot asigura că lumea civilizată nu trebuie să încerce să le dea lecţii de virtute şi de morală.»

Cei care nu erau călători cruzi, grosolani şi lacomi, aşa cum erau cei din familiile Stanley şi Brazza, au făcut mai mult decît să recunoască şi să admire calităţile extraordinare ale sălbaticilor şi ale barbarilor pe care i-au văzut: ei nu au ezitat să le atribuie comunismul în care aceştia trăiau. Iezuitul Charlevoix afirmă că «spiritul fratern al Pieilor Roşii desigur că provine parţial de la faptul că termenii al tău şi al meu, aceste cuvinte îngheţate, după cum le numeşte sfîntul Ioan Gură de Aur, încă nu sînt cunoscute de sălbatici. Grija pe care o au pentru orfani, văduve şi infirmi, ospitalitatea pe care o arată într-un mod atît de admirabil, toate acestea nu sînt pentru ei decît continuarea credinţei lor că totul trebuie să fie comun pentru toţi oamenii»(6). Lahotan, liberul gînditor, contemporan şi critic al iezuitului Charlevoix, confirmă astfel opinia sa: «Sălbaticii nu cunosc nici al meu, nici al tău, fiindcă putem spune că ceea ce este al unuia este şi al celuilalt. Numai la acei care sînt creştini şi locuiesc la porţile oraşelor noastre banii sînt întrebuinţaţi. Ceilalţi nu vor să atingă banii cu mîna şi nici măcar să-i vadă. Ei numesc banii drept şarpele Francezilor... Pentru ei este ciudat ca unii să aibă mai multe bunuri decît alţii, iar cei care le au să fie mai stimaţi decît cei care au mai puţin... Niciodată ei nu se ceartă, nu se bat, nu-şi fură lucrurile şi nu cerşesc niciodată unul de la altul»(7).

 

***

Acest comunism primitiv, care ignoră comerţul şi, în consecinţă, moneda şi care nu a fost practicat decît de triburile sălbatice şi barbare care aveau o populaţie de cîteva mii în cel mai bun caz, a fost aplicat pe o scară largă. Cu toate că agricultura şi industria acestui comunism primitiv erau relativ puţin dezvoltate, acest sistem a putut totuşi să asigure bunăstarea a multor milioane de oameni şi prosperitatea unui vast imperiu. În momentul în care Peru a fost cucerit, locuitorii de acolo intraseră în faza proprietăţii colective de familie: în loc să fie posedate şi cultivate în comun, pămînturile erau împărţite în toţi anii între familiile care locuiau în sat; în acelaşi timp, aproximativ două treimi, erau puse de o parte pentru Soare, zeul lor şi pentru Incaşi, casta dominantă. Aceste pămînturi erau cultivate în comun; după ce erau întrebuinţate pentru a satisface nevoile cultului, ale celor din tribul Inca şi ale administraţiei publice, recoltele erau consacrate lucrărilor publice de interes general şi erau distribuite tuturor locuitorilor conform necesităţilor lor. Lîna provenită de la imensele turme de lama care păşteau în munţii Cordilieri şi bumbacul cultivat pe cîmpii erau de asemenea împărţite astfel ca fiecare familie să primească suficient pentru a-i îmbrăca pe toţi membrii ei.

Cultivarea pămînturilor comune şi administraţia recoltelor erau atît de bune, încît oamenii civilizaţi spanioli, care plecaseră din Europa cu crize intermitente de foamete şi popoare mizerabile, cerşetori, prostituate şi hoţi, debarcau într-un ţinut care nu cunoştea mizeria, în care grînarele de provizii erau saturate cu porumb şi cu alte grîne. Conform celor spuse de Polo Ondergardo, unul din jurisconsulţii trimişi ca să apere interesele coroanei spaniole împotriva barbarilor şi a ferocilor aventurieri care făceau ravagii în Peru, «era mîncare pentru zece ani» în unele grînare. Prescott citează testamentul unui soldat al cuceririi, Sierra Lejesma, care mărturisea că atunci cînd conquistadores, din care făcea şi el parte, au distrus imperiul Incaşilor, poporul era atît de bine guvernat încît nu existau hoţi, leneşi, destrăbălaţi şi nici femeie viciată... că munţii şi minele, păşunile, pădurile şi vînătoriile şi toate soiurile de bunuri erau atît de înţelept administrate şi distribuite încît fiecare ştia partea care trebuia să-i revină şi îşi poseda bunul fără să-i fie teamă că îi vor fi luate, fără să existe certuri în legătură cu acest subiect; ...cînd au văzut că se pun uşi şi lacăte la casele lor, indigenii au crezut că spaniolii se temeau să nu fie asasinaţi de către indieni, fiindcă ei nu puteau să conceapă că cineva se gîndeşte să ia bunurile altcuiva. Atunci cînd indienii şi-au dat seama că printre spanioli sînt hoţi şi oameni care viciază femeile şi fetele, au avut puţină stimă pentru spanioli.

După ce a constat că sub Incaşi «nu există vreun Indian sărac sau nevoiaş», jurisconsultul Ondergardo atribuie diavolului invenţia acestei prevăzătoare administrări comuniste, cu scopul de a îndîrji inima copiilor prin faptul că îi privează de necesitatea de a-i ajuta pe părinţii lor bătrîni şi sărăci şi cu scopul de a-i scuti pe cei bogaţi de a face pomană cu cei săraci(8).

Ruinele lucrărilor publice ale imperiului comunist din Peru, care puteau pune în picioare două sute de mii de luptători în momentul cuceririi, la fel ca cele din Egiptul antic şi comunist, uimesc arta inginerilor noştri. Un apeduct care traversa districtul Condesuyu avea o lungime de 6-8 kilometri şi aducea apă în ajutorul lacurilor naturale şi rezervoarelor pînă în inima munţilor. Drumul de la Quito la Cusco, lung de la 2.500 la 3.000 de kilometri, avea la fiecare 15 kilometri fortăreţe şi barăci militare, înconjurate de un parapet de piatră cu un diametru foarte mare; şoseaua largă de 7 picioare, era pavată cu pietre mari, iar în unele locuri era acoperită cu un ciment mai dur decît granitul. Construită într-o ţară muntoasă, şoseaua depăşea torentele şi precipitaţiile cu ajutorul podurilor de lemn. Humbold, care la începutul secolului a vizitat Peru, nu se putea opri să nu admire «această şosea cu borduri din piatră de calitate, care poate fi comparată cu cele mai frumoase drumuri ale romanilor, pe care le-am văzut în Italia, Franţa şi în Spania... Marele drum al incaşilor este una din lucrările cele mai utile şi în acelaşi timp una din cele mai gigantice lucrări care au fost înfăptuite de oameni.»(9) Această lucrare gigantescă a fost îndeplinită de un popor comunist care nu avea hoarde de animale şi nu cunoştea întrebuinţarea fierului.

 

V

Proprietatea comună a pămîntului

Atîta timp cît hoardele de sălbatici trăiesc din vînat şi cules, fără să aibă vreun animal domesticit, cu excepţia vreunui cîine, străbătînd pămîntul pe malurile mării şi ale fluviilor, oprindu-se în locul în care găsesc din plin alimente, ele nu se gîndesc să revendice măcar proprietatea comună a vreunui teritoriu de vînat, prima formă sub care apare proprietatea funciară.

Sălbaticii, care nu cunosc decît o agricultură rudimentară şi care se bazează pe natură ca să le furnizeze fructe, peşte şi carne, trebuie fie obişnuiţi cu mari teritorii pentru vînat, fiindcă altfel ei nu şi-ar putea procura hrana; în acest fel, din momentul în care se mărea populaţia dintr-o localitate, era nevoie să se împartă apele şi pămînturile între triburile care locuiau acolo.

Primul partaj de pămînt a fost făcut sub forma teritoriilor de vînat şi ulterior ale celor de păscut, atunci cînd începe creşterea de turme. Pămînturile care erau astfel distribuite erau proprietatea comună a tribului şi a triburilor asociate sau înrudite, care se subdivizau între clanurile sau ginţile care le formau. Ideea despre posesiunea individuală a pămîntului nu a fost insinuată în mintea omenească decît foarte greu şi foarte tîrziu. «Pămîntul este ca apa şi focul, el nu aparţine nimănui» spun cei din tribul Omaha din America. Pămîntul nu poate fi decît posesia comună a întregului trib, nu numai a membrilor săi existenţi, ci şi a membrilor care urmează să se nască: guvernul englez din Noua Zeelandă a învăţat acest lucru pe socoteala sa. Cu toate că a achiziţionat de la tribul Maori un teritoriu, cu consinţămîntul unanim al membrilor tribului, guvernul englez a continuat să primească la fiecare nouă naştere revendicări de bani: cei din tribul Maori susţineau că ei au vîndut drepturile lor de posesiune, dar nu au putut vinde drepturile celor care nu erau încă născuţi. Guvernul nu s-a putut sustrage din aceasta dificultate decît prin crearea unei alocaţii în favoarea tribului, din care fiecare copil care venea pe lume primea o parte. Dumnezeul evreilor nu dorea proprietatea personală a pămîntului şi porunceşte: «Pămînturile să nu se vîndă pe veci; căci ţara este a mea iar voi sînteţi la mine ca nişte străini şi venetici»  (Leviticul, XXV, 23; Cronici, XXIX, 15 şi 16). Cînd Papa Leon al XIII-lea s-a dat drept marele apologet al proprietăţii private a pămîntului în celebra sa enciclică împotriva socialiştilor, el a uitat fără îndoială poruncile Dumnezeului său: este adevărat că de multă vreme evreii şi creştinii au dezertat cultul Dumnezeului monoteist iudaic în favoarea Dumnezeului-Proprietate.

Omenirea a trebuit să treacă printr-o evoluţie lentă şi penibilă ca să ajungă la proprietatea privată a pămîntului.

 

***

Locuitorii din Ţara de Foc delimitează teritoriile de vînătoare, care aparţin în comun întregului trib, prin mari spaţii nelocuite. Cezar spune că Suevii făceau o chestiune de orgoliu din dorinţa lor de înconjura aceste teritorii cu spaţii solitare. Germanii le denumeau «pădurea limitrofă»; spaţiul neutru dintre posesiunile a două sau mai multe triburi era denumit de Slavi «pădurea protectoare». În America de Nord acest spaţiu era mai mic între triburile de aceeaşi limbă, de obicei înrudite şi aliate, dar era mai mare între triburile cu dialecte diferite.

Popoarele sălbatice şi barbare din vechea şi noua lume îşi delimitau teritoriile din aceste zone neutre pentru a-şi prezerva mijloacele de existenţă sau, cu alte cuvinte, animalele vînate şi turmele de porci se mişcau liber prin păduri. Oricare străin întîlnit pe teritoriul altui trib era izgonit, iar dacă era capturat, era mutilat şi cîteodată omorît. Heckewelder povesteşte că Pieile Roşii tăiau nasul şi urechile oricărui individ care era descoperit pe pămînturile lor şi îl trimiteau înapoi la şefii săi să le spune că data viitoare va fi scalpat. Zicala feudală cine are pămînt, are război începe să fie adevărată în epoca sălbatică, din momentul în care apare proprietatea particulară. Violarea teritoriilor de vînat este una din principalele cauze de conflicte şi de război între triburile vecine.

Aceste spaţii neocupate, stabilite la început pentru a preveni incursiunile, devin ulterior pieţe de comerţ în care triburile vecine se întîlnesc pentru a face schimb de surplusurile lor de consumaţie. Harold, regele Angliei, îi înfrînge în 1063 pe Cambrienii care invadau în mod continuu teritoriul Saxonilor; el cade de acord cu Cambrienii că va fi tăiată mîna oricărui om din poporul lor care va fi găsit înarmat la răsărit de fortificaţia construită în secolul VIII-lea de Offa. Saxonii au construit de partea lor o fortificaţie paralelă, iar distanţa dintre cele două ziduri a devenit un teren neutru pentru negustorii din ambele naţiuni.

 

VI

Originea diviziunii muncii 

Călătorii au constat cu stupefacţie că la popoarele sălbatice sexele sînt separate prin bariere materiale şi morale şi nu trăiesc împreună. Această izolare a sexelor s-a stabilit, fără îndoială, atunci cînd s-a dorit încetarea promiscuităţii primitive şi împiedicarea relaţiilor sexuale între fraţi şi surori, care altă dată era norma. La început, această separaţie era necesară în interesul moralei de familie; în continuare această separaţie s-a menţinut şi accentuat prin diferenţa de ocupaţii între cele două sexe, precum şi prin proprietate. — Bărbatul se consacră apărării şi aprovizionării, în timp ce femeia îşi asumă răspunderea de a conserva şi de administra bunurile de trai ale gintei, prepararea culinară a alimentelor, confecţionarea hainelor şi fabricarea instrumentelor de menaj. Un membru al tribului Kurnai îi spune lui Fison că «un bărbat vînează, pescuieşte, se luptă şi se aşează;» ceea ce înseamnă că restul trebuie făcut de femeie. Începe diviziunea muncii; după observă Marx, această diviziune este bazată întîi pe diferenţa dintre sexe. După cum fiecare sex are ocupaţia sa specială, în mod similar fiecare sex are o anumită categorie de proprietate.

Omul sălbatic nu concepe posibilitatea proprietăţii personale decît ca o consecinţă şi o consacrare a uzanţei: ceea ce un individ nu-şi poate lua ca proprietate prin uzanţă nu îi poate aparţine. Fiind luptător şi vînător, bărbatul trebuie să aibă proprietatea armelor, a cailor, a instrumentelor de pescuit şi vînat; femeia răspunde de proprietatea proviziilor, a ustensilelor de menaj şi a altor obiecte din resortul ocupaţiilor sale. După cum bărbatul poartă armele şi vînatul, femeia îşi cară în spinare bunurile ei, precum şi copilul, care îi aparţine ei şi nu tatălui său, în general incert sau necunoscut.

Introducerea agriculturii, care urma să devină cauza determinantă de diviziune a pămîntului, proprietatea comună a întregului trib, a exacerbat şi mai mult separarea dintre sexe. Bărbatul, care a rămas războinic şi vînător, abandonează în favoarea femeii muncile de cîmp consimţind s-o ajute uneori în perioada de recoltă; la popoarele de păstori, bărbatul îşi rezervă paza turmelor, care ajunge să fie considerată mai nobilă decît muncile de cultivare. La tribul de Caffri paza turmei de vaci este o ocupaţie aristocratică. Vechea lege a Arienilor interzicea practicarea agriculturii şi o considera drept ca o degradare pentru primele două clase: brahmanii şi kshattryas sau războinicii; Manu spune că «cei cu virtute îi blamează pe brahmanii şi pe kshattrya care se ocupă de agricultură, fiindcă plugul cu vîrful său de fier răneşte pămîntul şi pe oamenii care sînt acolo.» (Legile lui Manu, cap. X). În basme, păstoriţele, adică fiicele de rasă nobilă, sînt acelea care se mărită cu regii.

Dat fiind că obiceiul este singurul titlu de proprietate personală pe care sălbaticii îl cunosc şi îl pot cunoaşte, din momentul în care este stabilită proprietatea funciară de familie, este înscrisă pe numele femeii. Astfel, în toate societăţile în care forma patriarhală a familiei nu a înlocuit complet forma matriarhală, constatăm că bunurile funciare sînt posedate de femei: acesta este cazul la Egipteni, la Nairii de pe coasta Malabar-ului, la Touaregii din deşertul african şi la Bascii din munţii Pirinei. Pe vremea lui Aristotel, două cincimi ale teritoriului spartan aparţineau femeilor.

Proprietatea funciară, care trebuia să devină pentru posesorul ei un mijloc de emancipare şi de supremaţie socială, a început prin a fi o cauză de înrobire: femeile au fost condamnate la munci grele pe cîmpuri, aşa cum ulterior se va face cu sclavii. Agricultura, care a dus omul la proprietatea individuală a pămîntului, a introdus munca servilă.

 

VII 

Munca în comun a pămîntului

Pămînturile tribului sînt arate şi însămînţate în comun, atîta timp cît continuă să existe comunismul primitiv. — Nearchus, unul din căpitanii lui Alexandru cel Mare, care a fost martor ocular al evenimentelor din secolul al IV-lea î.e.n., spune în jurnalul său că în anumite regiuni ale Indiei pămînturile sînt cultivate în comun de triburi sau de grupuri de familie, care îşi împart fructele recoltei la sfîrşitul anului. — Stéphen, cicta de Morgan, descrie o tabără de indieni Maya din Yucatan care posedă şi îşi muncesc pămînturile în comun. Diodor relatează că la locuitorii din insulele Lipari, de la marginile Siciliei, care aveau bunuri în comun, o parte din ei se dedicau culturii pămîntului, iar o altă parte se consacra luptei împotriva piraţilor tyrhenieni; mai tîrziu, cînd împărţeau prin sorţi insula Lipari, unde locuiau, ei continuau să posede şi să cultive în comun celelalte mici insule. Cezar ne spune că Suevii, «naţiunea cea mai puternică şi cea mai războinică din întreaga Germanie», nu posedau cîmpuri private şi separate (privati ac separati agri): în fiecare an, o mie de războinici ieşeau din cele o sută de cantoane pentru a merge să se războiască în locuri îndepărtate: cei care rămîneau la căminele lor erau datori să cultive cîmpiile comune.

Acest obicei de a poseda şi de a cultiva în comun pămînturile a persistat chiar şi atunci cînd s-a ieşit din faza comunistă. În satele ruseşti care trăiesc sub regimul colectivist consanguin, cîmpiile, care sînt adeseori cultivate în comun, se numesc pămînturi muncite de comună; recolta este împărţită între toate familiile mir-ului. În alte sate, pămînturile nu sînt împărţite decît după ce au fost muncite în comun. Cazacii de pe Don seceră în comun preeriile neîmpărţite şi îşi împart fînul după ce a fost tăiat. Această reminiscenţă a culturii comuniste nu se găseşte numai în Rusia, pămîntul clasic al colectivismului consanguin: în 1877 Miller îi scria lui Morgan din Taos, un sat indian din New Mexico, că în fiecare pueblo se cultiva în comun o cîmpie de porumb, iar recolta, pusă în paza cacique-ului, era la dispoziţia celor care aveau lipsă de grîu. Legile din Ţara Galilor, scrise în secolul al IX-lea, prevedeau ca fiecare familie trebuie să primească circa două hectare pentru cultivarea individuală, dar o bucată de pămînt trebuie pusă la o parte pentru a fi cultivată în comun.

Recoltele pămînturilor neincluse la partaj şi muncite în comun, în loc să fie distribuite între locuitorii satului, serveau uneori la achitarea datoriilor comune. Gomme, în lucrarea sa Village community, menţionează un sat din comitatul Meath, în Irlanda, unde recolta cîmpului comun era folosită pentru plata de monede şi impozite; în anumite comunităţi din India recolta de pe cîmpul comun este folosită pentru retribuţia funcţionarilor (fierarul, preotul, directorul de şcoală, etc.), care sînt datori să-şi acorde serviciile întregii comunităţi. Iliada şi Odisea ne învaţă că în Grecia un cîmp sacru — temenos — era, la fel ca în Peru, pus la o parte pentru zeul local şi şeful militar — basileus. Chiar şi Diavolul avea cîmpia sa în Scoţia; dat fiind că demonul trebuia să fie tratat politicos, aceasta era denumită pămîntul celui cumsecade (gude man's land) şi era lăsat necultivat. Statul atenian împrumuta pămînturile sale comune, iar o parte din veniturile produse erau atribuite întreţinerii prostituatelor sacre, în serviciul gratuit al eupatrizilor.

Aproape două treimi din pămînturile arabile din Peru rămîneau proprietate comună şi aparţineau Soarelui şi Incaşilor. Înainte de a prelucra şi de a însămînţa cîmpiile pe care le primeau prin partaj în fiecare an, locuitorii cultivau împreună pămînturile Soarelui, iar recoltele erau folosite pentru acest cult şi ce rămînea era distribuit la toţi. Munca în comun avea farmecul unei plăceri sociale: în plină zi, de la înălţimea unui turn sau a unei ridicături, toată populaţia era chemată; bărbaţii cu femeile şi copii alergau în haine de sărbătoare, împodobiţi cu tot ce aveau mai frumos. Mulţimea se punea la muncă, cîntînd în cor imnurile care sărbătoreau faptele cele mai demne ale Incaşilor; toată truda era îndeplinită în această atmosferă voioasă, care a dominat întotdeauna munca în comun în societăţile comuniste ale sălbaticilor şi ale barbarilor.

VIII

Proprietatea comună a bunurilor mobiliare

În zilele noastre se ştie la modul pozitiv că pămîntul şi produsele sale (recoltele, peştii şi vînatul) au fost întîi proprietatea comună în cadrul tribului şi al gintei; se ştie de asemenea că bunurile mobiliare, foarte puţine la sălbatici (arme, vapoare, instrumente de pescuit şi din cele mai simple ustensile de menaj, etc.), au fost întîi considerate drept bunuri comune.

Acest comunism se menţine chiar şi atunci cînd bunurile mobiliare (turme, sclavi, bijuterii, metale preţioase) se înmulţeau în cadrul triburilor barbare. Dar, aceste bunuri mobiliare, care în decurs de milenii au fost calamitatea umanităţii, aveau calitatea de a putea fi obiect de acumulare personală şi în comerţ. Aceste obiecte mobiliare au organizat formidabila revoluţie care a deposedat femeia de înalta ei poziţie socială şi au împins bărbatul inconştient şi neputincios să construiască nefasta proprietate privată pe ruinele comunismului primitiv şi cele ale colectivismului consanguin.

Atîta timp cît agricultura şi industria rămăseseră rudimentare, în organizările comuniste primitive nu era loc pentru sclav: prizonierul de război era executat sau adoptat de o gintă dacă aceasta constata că scade numărul ei de războinici. Cultivarea pămînturilor, progresul industriei şi domesticirea animalelor a introdus sclavia: atunci exista un interes economic de prezervare a prizonierului şi chiar de procurarea sa, pentru a-i face să lucreze în diferite genuri de munci. Războiul, purtat între triburi numai pentru cucerire sau pentru apărarea teritoriilor de vînat, devine, odată cu  creşterea bunurilor mobiliare, o modalitate de obţinere a recoltelor, a turmelor a sclavilor şi a metalelor preţioase. Barbarul războinic şi vînător detestă munca: înainte de a se apleca la penibilele munci agricole, el îşi consacră toată energia în favoarea industriei de piraterie, războiului pentru pradă. Brigandajul apare din momentul în care bunurile mobiliare se înmulţesc şi se acumulează.

Grecii din epocile preistorice erau piraţi curajoşi care colindau pe malurile mediteraneene şi se refugiau cu prada în acropolele lor, cocoţate pe stînci precum cuiburile de vulturi. Un important fragment din cîntarea greacă Skolion a lui Hybrias ne iniţiază cu privire la sentimentele şi viaţă războinicilor barbari. Eroul cîntă: Marea mea bogăţie sînt spada şi suliţa şi zalele pavăză trupului meu; cu aceste lucruri eu ar pămîntul, secer şi storc zeama dulce a strugurelui, datorită lor sînt numit stăpînul mnoia (sclavii comunităţii). Cei care nu îndrăznesc să poarte lancea şi frumosul scut, să îngenuncheze în faţa mea ca în faţa unui stăpîn şi să mă cheme marele şef...

 Lemnikaimen, «veselul» erou al poemului epic Kalevala al finlandezilor, cîntă şi el: Aurul meu este la fel de vechi ca şi luna, argintul meu este de vîrsta soarelui; ei au fost cuceriţi cu bravură în timpul luptelor... O mică monedă cîştigată în luptă are mai multă valoare decît tot aurul şi tot argintul luat cu plugul(10).

Ocupaţia preferată a barbarilor era pirateria pe uscat şi pe mare: chiar şi cînd se dedicau agriculturii, ei rămîneau piraţi. Cezar ne spune că Suevii se ocupau de ambele industrii: în toţi anii, o parte din războinicii naţiunii lor cultivau pămînturile, în timp ce altă parte pleca în expediţie, iar cînd această revenea acasă, cealaltă pleca în voiaj. Este probabil ca prada să fi fost împărţită între toţi, fiindcă cei care rămîneau la ţară, erau obligaţi să muncească pămînturile comunităţii. Ei erau comunişti în agricultură şi în brigandaj. Comunismul a dispărut în cele din urmă, dar tîlhăria a persistat. În plin regim de proprietate privată Atenienii şi-au păstrat obiceiurile de piraţi. Solon a păstrat la Atena colegiile de piraţi. «Anticii nu considerau că există ceva dezonorant în piraterie» spunea Tucidide; din contra, naţiunile capitaliste acordă o mare onoare pirateriei: toate expediţiile colonialiste moderne nu sînt decît războaie de piraţi.

Oriunde eroii barbari ajungeau la Marea Mediterană, ei luau bărbăţii şi femeile, animalele, recoltele şi bunurile mobiliare. Bărbaţii, reduşi la sclavagism, rămîneau proprietatea comună, aşa cum pămînturile rămîneau comune; mai tîrziu, acestea au fost împărţite prin tragere la sorţi. Creta a fost una din primele insule colonizate de aceşti piraţi înverşunaţi; încă pe vremea lui Aristotel oraşele de această insulă mai aveau trupe de sclavi, denumite mnotae, care cultivau domeniul public ale căror recolte erau folosite pentru a hrăni pe toţi cetăţenii(11). După cum era de aşteptat, această posesiune în comun a sclavilor este regăsită în India, acest vast muzeu al obiceiurilor provenite din trecutul cel mai îndepărtat. În 1830, Hodgson descria un sat, situat la 45 de kilometri nord-vest de Madras, în care locuitorii erau ajutaţi în muncile lor agricole de sclavi care erau o proprietate comună fiindcă atunci cînd unul dintre ei vindea sau ipoteca partea sa din terenurile comunităţii, el transfera în acelaşi timp şi sclavii care erau legaţi de acel teren(12). În evul mediu, oraşele şi satele posedau în comun iobagii.

În toate ţările proprietatea pămîntului şi a recoltelor, a animalelor domestice şi a sclavilor a început prin a fi proprietatea comună a tribului şi gintei. — Comunismul a fost leagănul speciei umane: peste tot civilizaţia a distrus acest comunism, primitiv, ale cărui urme persistente sînt bunurile comune, cu toată rapacitatea nobililor şi a burghezilor. Dar opera civilizaţiei este dublă: pe de o parte dărîmă şi pe de altă parte reconstruieşte: în acest fel, în timp ce zdrobeşte forma umanităţii sălbatică şi barbară, ea organizează elementele unui nou comunism.

 Vom urmări civilizaţia în dubla sa mişcare de distrugere şi reconstruire.

 

 

 


 

(1). Sălbaticul şi barbarul spiritualizează totul: Engels afirmă că sufletul spiritual, această idee supărătoare, care a chinuit omul atît de mult, este una din invenţiile lor. Pentru ei, cuvintele au o existenţă, ele sînt, ca să spunem aşa, sufletul obiectelor pe care le descriu. Incarnarea creştină a Cuvîntului este reproducţia unei idei a sălbaticului. Precum spiritul omului, separat de corpul celui mort sau separat de corpul celui viu în timpul somnului, se poate răzbuna şi îşi poate pedepsi duşmanii, cuvintele posedă o redutabilă putere în legătură cu binele şi răul; în acelaşi fel, cuvintele de blestem introduc oamenii primitivi într-o spaimă superstiţioasă.

În cadrul studiului prezent, voi prefera termenul gintă (gens), după cum au procedat Morgan şi Engels, faţă de sinonimul său celtic clan, fiindcă termenul gens are o extensiune istorică mai mare, după cum demonstrează originea sa şi numeroasele sale derivări. — Termenul latin gens, pe care Morgan îl întrebuinţează pentru a desemna grupurile consanguine care formează un trib, la fel ca genos, termenul grec cu aceeaşi semnificaţie, derivă de la rădăcina ariană gan, care înseamnă a procrea. Gens şi genos sînt termeni folosiţi în special pentru grupul care se laudă cu o descendenţă comună, de unde provine termenul latin gentilis, om al gens-ului, precum şi termenul francez gentilhomme. [Nota lui Lafargue]

(2). Lewis, H.Morgan, House and house life of the American Aborigenes; Washington 1881. [Nota lui Lafargue]

(3). Heckwelder, Histoire, Coutumes et Moeurs des nations indiennes qui habitaient la Pennsylvanie et les Etats avoisinants. Heckwelder, care era un misionar morav, a trăit în mijlocul indienilor timp de cincisprezece ani, din 1771 pînă în 1786; el vorbea limba lor. Cartea sa naivă şi care conţine observaţii personale, destramă multe din erorile pe care filistinii le debitează despre sălbatici. [Nota lui Lafargue]

(4). Hobbes, una din minţile cele mai puternice din epoca modernă, nu gîndea altfel:  «Natura», spune acest nemilos logician, «ne-a dat fiecăruia dintre noi drept egal asupra tuturor lucrurilor... În stadiul natural, fiecare are dreptul să facă şi să posede tot ceea ce îi place. De aici reiese zicala populară că natura a dat toate lucrurile tuturor şi de aici decurge că în stadiul natural utilitatea este o regulă de drept.» (De cive, cartea I, capitolul I). [Nota lui Lafargue]

(5).  James Adairs, History of the American Indians; London, 1775. [Nota lui Lafargue]

(6). Charlevoix, Histoire de la Nouvelle-France, 1745. [Nota lui Lafargue]

(7). Lahontan, Voyage de Lahontan[Nota lui Lafargue]

(8). William H. Prescott, History of the conquest of Peru[Nota lui Lafargue]

(9). Humbold, Vue des Cordillères [Anzii Cordilieri]. [Nota lui Lafargue]

(10). Cavalerii rătăcitori de la finele evului mediu, ruinaţi de cruciade şi lipsiţi de pămînturile lor, trăiau numai din război. Aidoma eroului grec, ei denumeau recolta sabiei prada pe care o cîştigau din război. Sabia era pentru ei aducătoarea de pîine, cum spune un poem din aceea epocă:

                Aducătoare de pîine este numită,

                Fiindcă le aduce pîinea.

                                       (Pelerinajul lumii, de Guigneville.) [Nota lui Lafargue]

(11). În Grecia existau două clase de sclavi: sclavii publici, koiné douleia — grupa comună de sclavi — care aparţineau Statului şi klarotes, adică cei daţi la sorţi, care aparţineau particularilor. Atena avea mulţi sclavi publici care nu cultivau pămîntul, dar care îndeplineau funcţii de călău, agenţi de poliţie, funcţionari subalterni de administraţie, etc.[Nota lui Lafargue]

(12)Transactions of the Royal Asiatic Society; 1830. [Nota lui Lafargue]