Am sosit la Londra în aprilie 1902.
Oraşul ne-a impresionat prin aspectul său grandios. Deşi în ziua cînd am sosit era vreme urîtă, faţa lui Vladimir Ilici s-a înviorat dintr-o dată, şi el a început să studieze cu atenţie această citadelă a capitalismului, uitînd pentru o clipă de Plehanov şi de conflictele din redacţie.
În gară ne aştepta Nikolai Aleksandrovici Alekseev, un tovarăş care locuia în emigraţie la Londra şi învăţase perfect limba engleză. La început ne-a servit drept călăuză, căci eram destul de neajutoraţi. Avusesem impresia că cunoaştem limba engleză, deoarece în Siberia traduseserăm chiar din engleză în rusă o carte groasă, scrisă de soţii Webb. Eu învăţasem engleza în închisoare, după un manual, dar nu auzisem niciodată vorbindu-se englezeşte. Cînd am început să traducem la Şuşenskoe din Webb, Vladimir Ilici s-a îngrozit de accentul meu: „Sora mea a avut o profesoară care pronunţa cu totul altfel“. Nu l-am contrazis şi am luat-o de la capăt. Cînd am sosit însă la Londra, am constatat că nu înţelegem nici o iotă din ce se vorbeşte şi că nici englezii nu ne înţeleg pe noi. La început au fost situaţii cît se poate de comice. Pe Vladimir Ilici acest lucru îl amuza, dar în aceiaşi timp îl necăjea. Ei s-a apucat cu rîvnă să studieze limba. Am început să ne ducem la tot felul de adunări şi, aşezaţi în primele rînduri, ne uitam cu atenţie drept în gura oratorului. În primele săptămîni mergeam destul de des în Hyde Park. Acolo vezi luînd cuvîntul ba un orator, ba altul, şi fiecare vorbeşte trecătorilor despre ce-i trece prin minte. Într-un loc, un ateu căuta să demonstreze unui mic grup de curioşi că nu există dumnezeu; ascultam deosebit de atenţi pe un astfel de orator, deoarece vorbea cu accent irlandez, pe care îl înţelegeam mai uşor. Alături, un ofiţer din „Armata salvării“ îl invoca ţipînd isteric pe dumnezeul cel atotputernic, iar ceva mai încolo un vînzător povestea despre viaţa de ocnă a vînzătorilor din marile magazine... Am învăţat multe ascultînd cum se vorbeşte englezeşte. Mai tîrziu, mulţumită unui anunţ, Vladimir Ilici a intrat în legătură cu doi englezi care voiau să înveţe rusa, predînd în schimb engleza, şi a lucrat mult cu ei. A învăţat limba destul de bine.
Vladimir Ilici studia şi Londra. El nu se ducea pe la muzee, cu excepţia lui „British Museum“, unde îşi petrecea jumătate din timp. Acolo însă nu-l atrăgea propriu-zis muzeul, ci biblioteca cea mai bogată din lume, şi condiţiile create pentru activitatea ştiinţifică. Vorbesc însă de muzeele obişnuite. Astfel, la muzeul de antichităţi, după zece minute, Vladimir Ilici se simţea obosit şi, de obicei o ştergeam repede din sălile pline cu armuri feudale sau vase egiptene şi alte relicve antice. Îmi amintesc de un singur muzeu din care Ilici n-a mai vrut să plece. Era un mic muzeu din Paris, muzeul revoluţiei de la 1848, amenajat într-o singură cămăruţă, pare-mi-se, în Rue des Cordilières. Aici el a examinat fiecare obiect, fiecare desen.
Ilici studia viaţa Londrei. Îi plăcea să se urce la etajul de sus al omnibusului şi să se plimbe mult prin oraş. Îl atrăgea forfota acestui uriaş centru comercial. Altfel vizitam însă scuarurile liniştite, mărginite de case boiereşti cu geamuri de cristal şi înveşmîntate în verdeaţă, pe unde treceau numai trăsuri elegante, şi ulicioarele murdare din apropiere, populate de oamenii muncitori ai Londrei, unde în mijlocul străzii atîrnau rufe întinse la uscat, iar pe treptele caselor se jucau copii gălbejiţi. Acolo ne duceam pe jos, şi, observînd aceste contraste flagrante dintre bogăţie şi mizerie, Ilici spunea printre dinţi: „Two nations!“ („Două naţiuni“). Dar şi din omnibus puteai vedea multe aspecte caracteristice. În faţa barurilor stăteau lumpenproletari în zdrenţe, cu feţe puhave. Printre ei puteai să vezi adesea o femeie beată, cu un ochi învineţit, într-o rochie de catifea cu trenă, dar cu mîneca ruptă, precum şi multe alte asemenea aspecte. Tot din omnibus am văzut o dată un bobby (poliţist) zdravăn, cu casca lui caracteristică prinsă sub bărbie, împingînd înainte cu mîna-i de fier un băieţandru firav, care pesemne şterpelise ceva şi fusese prins asupra faptului, în timp ce mulţimea se ţinea după ei, strigînd şi fluierînd. O parte din cei care se aflau în omnibus săriră de la locurile lor şi începură şi ei să-l huiduiască pe hoţoman. „Mm-da“, făcu Vladimir Ilici. De vreo două ori am trecut seara cu omnibusul prin cartierele muncitoreşti în zi de leafă. Pe trotuarul străzii largi (road) se înşirau nenumărate tarabe, fiecare luminată de cîte o făclie. Trotuarele erau înţesate de o mulţime zgomotoasă de muncitori şi muncitoare, care cumpărau tot felul de lucruri şi tot acolo îşi potoleau foamea. Pe Vladimir Ilici îl atrăgeau întotdeauna muncitorii. El se ducea pretutindeni unde se adunau muncitori — afară din oraş, unde muncitorii obosiţi veneau să stea ceasuri întregi întinşi pe iarbă, la un mic restaurant sau într-o sală de lectură. La Londra erau multe săli de lectură. De fapt, ele constau dintr-o singură odaie, unde intrai de-a dreptul din stradă şi unde nu existau scaune, ci numai pupitre pentru lectură şi mape cu colecţii de ziare. Cel care intra lua ziarul care-l interesa şi, după ce îl citea, îl punea la loc. Mai tîrziu Ilici a vrut să introducă şi la noi, pretutindeni, asemenea săli de lectură. Ilici se ducea şi la micile restaurante populare, şi la biserică. În bisericile din Anglia, după terminarea slujbei, se ţinea de obicei cîte o scurtă conferinţă, urmată de discuţii. Lui Ilici îi plăcea deosebit de mult să asculte aceste discuţii, la care luau cuvîntul muncitori de rînd. El căuta prin ziare anunţurile cu privire la adunările muncitoreşti din cartierele îndepărtate, unde lucrurile se petreceau fără fast şi unde nu veneau lideri, ci numai muncitori de la strung, cum se spune acum. Adunarea era consacrată de obicei discutării unei probleme sau unui proiect, bunăoară, cu privire la oraşele-gradini. Ilici asculta cu atenţie şi apoi spunea plin de bucurie: „Din ei răbufneşte pur şi simplu socialismul! Conferenţiarul spune tot felul de banalităţi, dar, cînd ia cuvîntul cîte un muncitor, apucă imediat taurul de coarne, scoate la iveală însăşi esenţa regimului capitalist“. Ilici îşi punea întotdeauna speranţele în muncitorul englez de rînd, care, în ciuda tuturor adversităţilor, îşi păstrase instinctul de clasă. Străinii văd de obicei numai aristocraţia muncitorească, pervertită de burghezie şi îmburghezită. Desigur, Ilici studia şi aceste vîrfuri, formele concrete pe care le lua influenţa burgheziei, nu uita nici o clipă importanţa acestui fapt, dar căuta să descopere şi forţele motrice ale viitoarei revoluţii din Anglia.
Pe la cîte adunări n-am fost! Odată am nimerit la o biserică social-democrată. În Anglia există şi astfel de biserici. Un activist social-democrat cu o muncă de răspundere a citit fonfăit din biblie, iar apoi a ţinut o predică în care susţinea că fuga evreilor din Egipt este prototipul fugii muncitorilor din împărăţia capitalismului în împărăţia socialismului. După aceea toţi cei de faţă s-au sculat în picioare şi au cîntat după cărţi de rugăciuni social-democrate: „Du-ne, doamne, din împărăţia capitalismului în împărăţia socialismului“. Am mai fost odată la această biserică, numită „Şapte surori“, la o convorbire cu tineretul. Un tînăr a ţinut o conferinţă despre socialismul municipal, căutînd să demonstreze că nu este nevoie de nici un fel de revoluţie; social-democratul care cu prilejul primei noastre vizite la biserica „Şapte surori“ jucase rolul de popă declară că este de 12 ani membru al partidului şi că de 12 ani luptă împotriva oportunismului, iar socialismul municipal nu este decît un oportunism de cea mai pură speţă.
Cunoşteam prea puţin viaţa particulară a socialiştilor englezi. Englezii sînt oameni rezervaţi. Ei priveau viaţa boemă a emigranţilor ruşi cu o mirare naivă. Îmi amintesc ce întrebări ciudate mi-a pus un social-democrat englez pe care l-am întîlnit o dată la familia Tahtarev: „Aţi stat într-adevăr la închisoare? Dacă soţia mea ar fi băgată la închisoare, nu ştiu ce-aş face! Soţia mea!“ Am putut observa filistinismul în toată obtuzitatea lui în familia gazdei noastre — o familie de muncitori —, precum şi la englezii cu care făceam schimb de lecţii. Din exemplul lor am putut studia în voie platitudinea fără margini a existenţei mic-burgheze în Anglia. Unui dintre englezii care veneau la noi să ia lecţii, administratorul unui mare depozit de cărţi, susţinea că, după părerea lui, socialismul este teoria care apreciază lucrurile cel mai just. „Sînt un socialist convins — ne spunea el. — O vreme chiar am activat ca socialist. Atunci patronul meu m-a chemat şi mi-a spus că nu are nevoie de socialişti şi că, dacă vreau să rămîn în serviciu, trebuie să-mi văd de treabă. M-am gîndit: socialismul va veni oricum, fie că eu voi activa sau nu, iar eu am nevastă şi copii. Acum nu mai spun nimănui că sînt socialist, dar dumneavoastră pot să vă spun“.
Acest mister Rymond, care a călătorit prin mai toată Europa, care a trăit în Australia şi nu mai ştiu pe unde şi a stat mulţi ani la Londra, n-a văzut nici jumătate din ceea ce a reuşit să vadă Vladimir Ilici la Londra în anul pe care l-a petrecut acolo. Într-o zi Ilici l-a luat cu el în Whitechapel, la un miting, Ca majoritatea covîrşitoare a englezilor, mister Rymond nu fusese niciodată în această parte a oraşului locuită de evrei ruşi şi ducînd o viaţă aparte, ce nu semăna de loc cu viaţa restului oraşului. De aceea el se mira de tot ce vedea.
Potrivit obiceiului nostru, hoinăream şi prin împrejurimile oraşului. De cele mai multe ori mergeam în aşa-numitul Primrose Hill. Era cursa cea mai ieftină — întreaga plimbare ne costa şase pence. Acolo, de pe un deal, se vedea aproape toată Londra — o uriaşă îngrămădire de case, învăluită în fum. De aici ne duceam pe jos mai departe, în sînul naturii — în parcuri şi pe drumuri înverzite. Ne plăcea să mergem la Primrose Hill şi pentru că în apropiere se afla cimitirul unde era înmormîntat Marx. Deseori ne duceam şi pe acolo.
La Londra ne-am întîlnit cu Apollinaria Aleksandrovna Iakubova, membră a grupului nostru din Petrograd. La Petrograd ea fusese foarte activă, toată lumea o aprecia şi o iubea; în afară de aceasta, eu eram legată de dînsa prin munca comună la şcoala duminicală serală de dincolo de bariera Nevski şi prin prietenia comună cu Lidia Mihailovna Knipovici. Apollinaria fugise din deportare, căsătorindu-se apoi cu Tahtarev, fost redactor responsabil al ziarului „Raboceaia Mîsl“. Acum locuiau la Londra, în emigraţie, şi nu mai activau. Apollinaria s-a bucurat foarte mult de sosirea noastră. Tahtarevii au avut o deosebită grijă de noi, ne-au ajutat să ne instalăm convenabil şi relativ bine. Ne întîlneam mereu cu Tahtarev, dar, întrucit evitam să discutăm despre „Raboceaia Mîsl“, în relaţiile noastre exista o anumită încordare. De vreo două ori s-au produs ciocniri şi a avut loc o explicaţie. Dacă nu mă înşel, în ianuarie 1903 Tahtarevii (Tarii) au. declarat oficial că simpatizează cu orientarea „Iskrei“.
Curînd trebuia să sosească mama, şi am hotărît să trecem la o viaţă de familie, adică să închiriem două odăi şi să mîncăm acasă, deoarece stomacurile noastre ruseşti nu reuşeau de loc să se împace cu veşnicele „cozi de bou“, cu peştele prăjit în untură şi cu cakes-urile; de altfel, în acea perioadă trăiam pe cheltuiala organizaţiei, aşa că trebuia să economisim fiecare copeică, iar cu gătitul acasă viaţa ar fi costat mai ieftin,
Din punctul de vedere al conspiraţiei, ne aranjaserăm cum nu se putea mai bine. Pe atunci la Londra nu se cereau nici un fel de acte şi te puteai înscrie pe orice nume voiai.
Ne-am înscris pe numele de Richter. Un mare avantaj era şi faptul că pentru englezi străinii erau toţi o apă şi-un pămînt, iar gazda ne-a socotit tot timpul nemţi.
Curînd au sosit Martov şi Vera Ivanovna. Îşi înjghebară gospodăria în comun cu Alekseev într-o casă din vecinătatea noastră, care amintea foarte mult pe cele europene. Imediat, Vladimir Ilici s-a aranjat să poată lucra la „British Museum“.
Pleca, de obicei, acolo de dimineaţă; după plecarea lui venea Martov, împreună cu care examinam corespondenţa şi o discutam. În felul acesta Vladimir Ilici a fost scutit de o bună parte din agitaţia care îl obosea atît de mult.
Conflictul cu Plehanov se aplanase oarecum. Vladimir Ilici a plecat pentru o lună în Bretagne să se vadă cu mama sa şi cu Anna Ilinicina şi să stea cu ele puţin la mare. Îi plăcea foarte mult marea, cu veşnica ei mişcare şi cu întinderile ei nemărginite. La mare se odihnea.
Îndată ce ne-am stabilit la Londra, a început să sosească lume la noi. A venit Inna Smidovici — Dimka, care curînd a plecat în Rusia; a venit şi fratele ei, Petr Ghermoghenovici, care din iniţiativa lui Vladimir Ilici a primit numele conspirativ de Matriona. Stătuse mult la închisoare. După ce a fost eliberat, a devenit un înflăcărat adept al „Iskrei“. Se considera un mare specialist în falsificarea paşapoartelor. Susţinea că ştersăturile trebuie făcute cu sudoare. Într-o vreme, la gospodăria comună toate mesele stăteau cu picioarele în sus, servind ca prese pentru paşapoartele de pe care se şterseseră numele. Toată această tehnică era extrem de primitivă, ca şi întreaga noastră conspiraţie din acea vreme. Cînd reciteşti acum corespondenţa cu Rusia, te minunezi de naivitatea metodelor conspirative de atunci. Scrisorile despre batiste (paşapoarte), berea care fierbe, blana călduroasă (literatura ilegală), numele conspirative de oraşe, care începeau cu litera cu care începea şi denumirea oraşului (Odesa-Osip, Tver-Terenti, Poltava-Petea, Pskov-Paşa etc.), înlocuirea numelor bărbăteşti cu nume de femei şi invers — toate acestea erau cît se poate de străvezii, cusute cu aţă albă. Pe atunci aceste metode nu păreau atît de naive şi izbuteau într-o oarecare măsură să inducă în eroare poliţia. La început nu erau atît de mulţi provocatori ca mai tîrziu. Toţi tovarăşii erau oameni de nădejde, se cunoşteau bine unii pe alţii. În Rusia lucrau agenţi ai „Iskrei“. Lor li se aducea materialul din străinătate — „Iskra“ şi „Zarea“, precum şi broşuri —, ei se îngrijeau ca acesta să fie retipărit în tipografiile ilegale, îl distribuiau comitetelor, aveau grijă să procure corespondenţe pentru „Iskra“ şi s-o ţină la curent cu întreaga activitate ilegală ce se desfăşura în Rusia, strîngeau bani pentru ea. La Samara (la Sonia) locuiau Rozătorii — soţii Krjijanovski; lui Gleb Maksimilianovici i se spunea Claire, iar Zinaidei Pavlovna — Melcul. Tot acolo locuia Maria Ilinicina — Ursuleţul. La Samara s-a constituit imediat un fel de centru. Soţii Krjijanovski aveau un talent deosebit de a strînge oamenii în jurul lor. Lengnik — Kurz — s-a instalat în Sud: o vreme a locuit la Polţava (la Petea), iar apoi la Kiev. La Astrahan stătea Lidia Mihailovna Knipovici — Unchiul. La Pskov se aflau Lepeşinski — Opinca şi Liubov Nikolaevna Radcenko — Paşa. Stepan Ivanovici Radcenko era complet istovit în acea vreme şi se retrăsese din activitatea ilegală, în schimb pentru „Iskra“ lucra fără preget fratele său, Ivan Ivanovici (numit şi Arkadi sau Kasian). El era agent de legătură. Un alt agent care difuza „Iskra“ în Rusia era Silvin (Vagabondul). La Moscova activa Bauman (numit şi Victor, Copacul, Graurul), precum şi Ivan Vasilievici Babuşkin (Bogdan), care avea strînse legături cu el. Alţi agenţi mai erau Elena Dmitrievna Stasova — Miezul, care avea legături strînse cu organizaţia din Petrograd şi care purta şi numele conspirativ de Absolut, precum şi Glafira Ivanovna Okulova, care după arestarea lui Bauman s-a stabilit sub numele de Iepuraş la Moscova (la Bătrîna). „Iskra“ întreţinea o corespondenţă intensă cu toţi aceştia. Vladimir Ilici citea fiecare scrisoare. Ştiam amănunţit ce face fiecare agent al „Iskrei“ şi analizam cu ei întreaga lor muncă; cînd se întrerupeau legăturile între ei, le găseam alte legături, îi anunţam cu privire la arestări etc.
La Baku funcţiona o tipografie pentru „Iskra“. Munca era dusă în condiţiile celei mai riguroase conspiraţii. Acolo lucrau fraţii Enukidze, iar conducător era Krasin (Calul). Tipografia era denumită Nina. S-a încercat să se mai organizeze o tipografie în Nord, la Novgorod, denumită Akulina. Ea a fost însă foarte curînd descoperită.
Tipografia ilegală de la Chişinău, pe care o conducea Akim (Leon Goldman), fusese descoperită de autorităţi încă înainte de sosirea noastră la Londra.
Transportul se făcea prin Vilno (prin Grunea).
Tovarăşii din Petrqgrad au încercat să organizeze transportul prin Stockholm. Despre acest transport, care funcţiona sub denumirea de „Bere“, s-au scris nenumărate scrisori, am expediat puduri de tipărituri la Stockholm şi am fost înştiinţaţi că berea s-a primit. Eram convinşi că materialul s-a primit la Petrograd şi continuam să trimitem ziare şi broşuri la Stockholm. În 1905 însă, cînd ne întorceam prin Suedia în Rusia, am aflat că berea se mai află încă la „fabrica de bere“, adică la Casa poporului din Stockholm, unde materialul nostru umplea un subsol întreg.
„Butoaiele mici“ erau expediate prin Varde; după cît mi se pare, un colet s-a primit, dar după aceea s-a produs o încurcătură. La Marsilia am instalat-o pe Matriona. Ea trebuia să organizeze transportul prin bucătarii de pe vapoarele care făceau curse la Batum. Aici organizaseră primirea materialului tovarăşii din Baku — „caii“. De altfel, cea mai mare parte din material era aruncată în mare (broşurile erau învelite în foi de cort impermeabile şi azvîrlite în apă la locul convenit, de unde le pescuiau ai noştri). Mihail Ivanovici Kalinin, care lucra pe atunci la o uzină din Petrograd şi făcea parte din organizaţie, a transmis o adresă, prin Miezul, la Toulon unui marinar. Se transporta literatura prin Alexandria (Egipt) şi se făceau încercări de a se organiza expedierea prin Persia. Apoi s-a pus la punct transportul prin Kameneţ-Podolsk şi prin Lvov. Pentru toate aceste transporturi se cheltuiau o mulţime de bani şi de energie; ele prezentau un mare risc şi probabil că la destinaţie nu ajungea mai mult de a 10-a parte din tot ce se trimetea. Mai expediam de asemenea materiale în valize cu fund dublu şi în scoarţele cărţilor. Materialul primit se difuza imediat.
De un deosebit succes s-a bucurat broşura „Ce-i de făcut?“, care răspundea la o serie de probleme dintre cele mai arzătoare. Toţi simţeau foarte acut nevoia unei organizaţii conspirative, care să activeze sistematic.
În iunie 1902 a avut loc la Belostock o conferinţă organizată de Bund (Boris). Toţi participanţii au fost arestaţi, în afară de delegatul din Petersburg. Cu ocazia acestei conferinţe au fost arestaţi de asemenea Bauman şi Silvin. La această conferinţă se hotărîse constituirea unui comitet organizatoric în vederea convocării congresului. Lucrurile însă se tărăgănau. Trebuiau aleşi reprezentanţi din partea organizaţiilor locale, dar acestea erau încă extrem de neînchegate şi de neomogene. Astfel, la Petrograd, organizaţia se împărţea într-un comitet muncitoresc (Manea) şi unul al intelectualilor (Vanea). Comitetul muncitoresc trebuia să desfăşoare cu precădere lupta economică, iar celui al intelectualilor îi revenea politica înaltă. De altfel, această politica înaltă era destul de neînsemnată şi aducea mai mult a politică liberală decît revoluţionară. Această structură s-a format pe baza economismului: economismul, care din punct de vedere principial suferise o înfrîngere zdrobitoare, continua încă să deţină poziţii serioase în provincie. „Iskra“ a apreciat după cum se cuvenea această structură. Vladimir Ilici a avut un rol deosebit în lupta pentru o structură justă a organizaţiilor. „Scrisoarea către Ereoma“ sau, după cum e cunoscută în literatură, „Scrisoare către un tovarăş“ (voi vorbi despre ea mai departe) a jucat un rol excepţional în opera de organizare a partidului. Ea a ajutat să se imprime partidului un caracter muncitoresc, să fie antrenaţi muncitorii la rezolvarea tuturor problemelor politice arzătoare, a dărîmat zidul pe care îl ridicaseră cei de la „Rabocee Delo“ între muncitori şi intelectuali. În cursul iernii 1902-1903 în organizaţii s-a desfăşurat o luptă înverşunată între diferitele curente. Treptat, adepţii „Iskrei“ deveneau stăpîni pe situaţie, deşi uneori se întîmpla să fie înlăturaţi.
Vladimir Ilici îndruma lupta iskriştilor, avertizîndu-i să nu înţeleagă în mod simplist centralismul, combătînd tendinţa de a considera orice muncă independentă, vie drept „metode meşteşugăreşti“. Toată această activitate a lui Vladimir Ilici, care a avut o influenţă atît de puternică asupra componenţei calitative a comitetelor, este prea puţin cunoscută de tineret. Or, tocmai ea a determinat aspectul partidului nostru, a pus bazele organizării lui de astăzi.
Pe adepţii curentului „Rabocee Delo“ şi pe economişti îi înfuria în mod deosebit această luptă, care le submina influenţa, şi erau indignaţi de faptul că cei aflaţi în străinătate „comandau“. Pentru tratative în problemele organizatorice a sosit la 6 august din Petrograd tov. Krasnuha cu parola: „Aţi citit «Cetăţeanul» nr. 47?“. De atunci el a rămas cu numele conspirativ de Cetăţeanul. Vladimir Ilici a discutat mult cu ei despre organizaţia din Petrograd şi despre structura ei. La convorbire au participat P. A. Krasikov (numit şi Muzicantul, Acul, Ignat, Pankrat) şi Boris Nikolaevici (Noskov). De la Londra Cetăţeanul a fost trimis la Geneva să stea de vorbă cu Plehanov şi să treacă definitiv de partea „Iskrei“. Vreo două săptămîni mai tîrziu a sosit o scrisoare de la Ereoma din Petrograd, care îşi expunea consideraţiile asupra felului cum trebuie organizata munca pe teren. Din scrisoare nu rezulta dacă Ereoma era un propagandist sau dacă sub acest nume era indicat un grup de propagandişti. Acest lucru nu avea însă importanţă. Vladimir Ilici a început să pregătească răspunsul. Acest răspuns a devenit o întreagă broşură, intitulată „Scrisoare către un tovarăş despre sarcinile noastre organizatorice“[1]. Ea a fost mai întîi multiplicată la şapirograf şi difuzată, iar mai tîrziu, în iunie 1903, a fost editată în mod ilegal de Comitetul din Siberia.
La începutul lunii septembrie 1902 a sosit Babuşkin, care evadase din închisoarea din Ekaterinoslav. El şi Goroviţ fuseseră ajutaţi de nişte liceeni să evadeze şi să treacă graniţa. Aceştia îi vopsiseră părul, care curînd căpătă o nuanţă zmeurie, atrăgînd atenţia generală. Cînd a ajuns la noi, avea părul roşu de tot. În Germania puseseră mîna pe el agenţii unei companii de emigrare, şi cu mare greu izbutise să scape de a fi trimis în America. L-am instalat la gospodăria comună, unde a locuit în tot timpul şederii sale la Londra. Între timp Babuşkin crescuse extraordinar din punct de vedere politic. Devenise un revoluţionar călit, cu o opinie independentă; cunoscuse o mulţime de organizaţii muncitoreşti şi, fiind el însuşi muncitor, nu avea nevoie să înveţe cum să se apropie de muncitori. În urmă cu cîţiva ani, cînd mergea la şcoala duminicală, era un flăcău complet lipsit de experienţă. Îmi amintesc de următoarea întîmplare. La început făcea parte din grupa Lidiei Mihailovna Knipovici. În timpul unei lecţii de limba rusă s-au cerut nişte exemple gramaticale. Babuşkin a scris pe tablă: „În uzina noastră va avea loc în curînd o grevă“. După lecţie Lidia l-a chemat deoparte şi l-a certat: „Dacă vrei să fii revoluţionar, nu trebuie să te afişezi ca atare, trebuie să ştii să te stăpîneşti“ etc. Babuşkin a roşit, dar după această întîmplare o considera pe Lidia cea mai bună prietenă a sa, se sfătuia adesea cu ea şi-i vorbea cu deosebit respect.
În acea perioadă a venit la Londra Plehanov. S-a organizat o şedinţă, la care a participat şi Babuşkin. S-au discutat probleme legate de activitatea din Rusia. Babuşkin îşi avea părerea sa, pe care o susţinea foarte ferm, şi în general s-a purtat astfel încît a început să-i impună lui Plehanov. Gheorghi Valentinovici a început să-l privească cu mai multă atenţie. Despre viitoarea sa activitate în Rusia Babuşkin vorbea însă numai cu Vladimir Ilici, de care era deosebit de apropiat. Îmi mai amintesc de un episod mărunt, dar semnificativ. Făcînd o vizită celor de la gospodăria comună două zile după sosirea lui Babuşkin, am fost impresionaţi de ordinea care domnea acolo. Pe mese erau aşternute ziare şi pe jos se măturase. Am aflat că Babuşkin era acela care făcuse ordine. „La intelectualul rus e întotdeauna murdărie. Are nevoie de slugi, căci singur nu ştie să facă curăţenie“, a spus Babuşkin.
Curînd a plecat în Rusia. Nu l-am mai văzut niciodată. În 1906 a fost prins în Siberia cu un transport de arme şi, împreună cu ceilalţi tovarăşi, a fost împuşcat în faţa gropii săpate pentru mormînt.
Încă înainte de plecarea lui Babuşkin au sosit la Londra mai mulţi iskrişti evadaţi din închisoarea din Kiev: Bauman, Krohmal, Blumenfeld, care ducînd în Rusia un transport de literatură a fost prins la graniţă cu valizele şi adresele şi trimis la închisoarea din Kiev, Vallah (Litvinov, Tătucul) şi Tarsis (Vineri).
Ştiam că la Kiev se pregăteşte o evadare. Deutsch, care tocmai apăruse la orizont şi era specialist în evadări, afirma că, după cît cunoaşte el închisoarea din Kiev, acest lucru este imposibil. Totuşi evadarea a reuşit. De afară au parvenit deţinuţilor frînghii, cîrlige şi buletine de identitate. În timpul unei plimbări, deţinuţii au legat sentinela şi pe gardian şi au sărit zidul. Numai ultimul dintre ei — Silvin, care îl ţinea pe gardian — n-a mai reuşit să fugă.
Cîteva zile a domnit un entuziasm nebun.
Pe la jumătatea lunii august am primit o scrisoare din partea redacţiei ziarului „Iujnîi Rabocii“, organ muncitoresc ilegal, care se bucura de multă popularitate. Ni se comunica despre arestările survenite în Sud şi se arăta că redacţia doreşte să stabilească cele mai strînse legături cu organizaţia ziarelor „Iskra“ şi „Zarea“, declarînd că este solidară cu concepţiile acesteia. Era, desigur, un important pas înainte pe calea unirii forţelor. În scrisoarea următoare însă, cei de la „Iujnîi Rabocii“ se arătau nemulţumiţi de caracterul vehement ai polemicii „Iskrei“ cu liberalii. Apoi au pus chestiunea ca grupul literar de la „Iujnîi Rabocii“ să-şi păstreze şi de acum înainte independenţa etc. Se simţea că mai sînt şi alte rezerve, că nu spuseseră încă totul.
În urma tratativelor care au avut loc, tovarăşii din Samara au stabilit în mod clar că „Iujnîi Rabocii“: 1) subaprecia mişcarea ţărănească, 2) era nemulţumit de vehemenţa polemicii cu liberalii şi 3) dorea să rămînă un grup separat şi să-şi editeze organul său popular.
La începutul lunii octombrie a sosit la Londra Troţki, care fugise din Siberia. Pe atunci el se considera iskrist. Vladimir Ilici l-a studiat cu atenţie şi l-a întrebat amănunţit ce impresie avea despre activitatea în Rusia. Pe Troţki îl chemau să se întoarcă în Rusia ca să activeze, dar Vladimir Ilici a fost de părere că el trebuie să rămînă în străinătate, să înveţe şi să ajute la munca „Iskrei“. Troţki s-a stabilit la Paris.
A sosit din deportare, de la Oliokma. Ekaterina Mihailovna Aleksandrova (Jacques). În trecut ea fusese o activistă de seamă a organizaţiei „Narodnaia Volea“, fapt care îşi lăsase amprenta asupra ei. Nu semăna cu fetele noastre înflăcărate, cu părul vîlvoi, de felul Dimkăi, şi era foarte rezervată. Acum era o adeptă a „Iskrei“ şi spunea întotdeauna lucruri cu cap.
Vladimir Ilici îi stima mult pe vechii revoluţionari din „Narodnaia Volea“.
În atitudinea lui Vladimir Ilici faţă de Ekaterina Mihailovna se vădea, desigur, influenţa faptului că ea, o fostă membră a organizaţiei „Narodnaia Volea“, trecuse acum la iskrişti. Iar eu o priveam pur şi simplu de parcă ar fi stat pe un piedestal. Mai de mult, înainte de a deveni definitiv social-democrată, m-am dus o dată la soţii Alexandrov (Olminski) să cer să mi se încredinţeze un cerc de muncitori. Am rămas foarte impresionată de atmosfera de modestie care domnea acolo şi mi-au rămas întipărite în minte culegerile de statistică îngrămădite peste tot, Mihail Stepanovici, care şedea tăcut în fundul odăii, şi vorbele înflăcărate ale Ekaterinei Mihailovna, care căuta să mă convingă să intru în organizaţia „Narodnaia Volea“. I-am povestit acestea lui Vladimir Ilici înainte de sosirea Ekaterinei Mihailovna. Amîndoi am început să nutrim o adevărată pasiune pentru ea. Vladimir Ilici avea în permanenţă asemenea perioade de pasiuni pentru oameni. Adesea, observînd la un om o trăsătură frumoasă de caracter, se ataşa de el. De la Londra, Ekaterina Mihailovna plecă la Paris. Ea s-a dovedit a nu fi o iskristă prea fermă: la Congresul al II-lea al partidului a participat la înjghebarea opoziţiei împotriva tendinţelor „acaparatoare“ ale lui Lenin, apoi a făcut parte din C.C. împăciuitorist, iar după aceea a părăsit scena politică.
Dintre tovarăşii care au mai venit la Londra din Rusia îmi amintesc de Boris Goldman-Adel şi de Dolivo-Dobrovolski, căruia i se spunea şi „Dno“ („Fundul“).
Pe Boris Goldman îl cunoscusem încă la Petrograd, unde lucrase în aparatul tehnic, tipărind manifestele „Uniunii de luptă“. Era un om extrem de şovăielnic. Pe atunci era adept al „Iskrei“. „Dno“ te uimea prin firea sa tăcută. De obicei nu scotea nici o vorbă, tăcea mîlc. S-a întors la Petrograd, dar curînd după aceea şi-a pierdut minţile. Se părea că după un timp s-a mai înzdrăvenit, dar într-o zi s-a împuşcat. Pe vremea aceea viaţa unui ilegalist era grea şi nu oricine putea să reziste.
În tot cursul iernii s-a desfăşurat o intensă activitate pentru pregătirea congresului. În decembrie 1902 s-a constituit un comitet organizatoric pentru pregătirea congresului (în comitetul organizatoric au intrat reprezentanţi din partea ziarului „Iujnîi Rabocii“, din partea Uniunii din nord, Krasnuha, I. I. Radcenko, Krasikov, Lengnik, Krjijanovski; la început Bundul s-a abţinut să participe la activitatea acestui comitet).
Denumirea de „comitet organizatoric“ era corespunzătoare realităţii. Fără acest comitet nu s-ar fi izbutit niciodată să se convoace congresul. Era necesar ca, în condiţii extrem de grele, sub permanenta urmărire a poliţiei, să se desfăşoare complicata activitate de îmbinare organizatorică şi ideologică a unor colective abia formate sau în curs de formare, munca de coordonare a problemelor între comitetele din Rusia şi străinătate. Relaţiile cu comitetul organizatoric în legătură cu pregătirea congresului au căzut, de fapt, în întregime în sarcina lui Vladimir Ilici. Potresov era bolnav, plămînii săi nu se împăcau cu ceaţa din Londra, şi plecase undeva să-şi caute de sănătate. Martov nu se simţea în largul lui la Londra, cu felul de viaţă închis de aici, şi, plecînd la Paris, rămăsese acolo. La Londra ar fi trebuit să stea Deutsch, un vechi membru al grupului „Eliberarea muncii“, care evadase din ocnă. Grupul „Eliberarea muncii“ îşi punea mari speranţe în el, considerindu-l un organizator talentat. „Numai să vie Jenka (numele conspirativ al lui Deutsch) — spunea Vera Ivanovna — şi o să organizeze el toate legăturile cu Rusia cum nu se poate mai bine“. Pe el contau de asemenea Plehanov şi Akselrod; socotind că va fi reprezentantul lor în redacţia „Iskrei“ şi va supraveghea totul. Dar cînd a sosit Deutsch s-a constatat că anii în care fusese izolat de condiţiile muncii din Rusia îşi lăsaseră pecetea asupra lui. Deutsch s-a dovedit complet nepotrivit pentru a se ocupa de relaţiile cu Rusia: nu cunoştea condiţiile noi, simţea nevoia de a fi mereu între oameni. El a intrat în Liga din străinătate a social-democraţilor ruşi[2], a stabilit relaţii largi cu grupurile din străinătate şi, nu după mult timp, a plecat şi el la Paris.
Vera Ivanovna locuia la Londra permanent; îi plăcea să i se povestească despre munca din Rusia, dar ea însăşi nu putea şi nici nu se pricepea să menţină legăturile cu tovarăşii de acolo. Totul i-a revenit lui Vladimir Ilici. Corespondenţa cu Rusia îi punea nervii la grea încercare. Aşteptarea răspunsurilor la scrisori cu săptămînile şi cu lunile, teama permanentă că o cădere poate provoca eşecul întregii munci, incertitudinea permanentă în privinţa felului cum se desfăşoară lucrurile, toate acestea nu se potriveau de loc cu firea lui Vladimir Ilici. În toate scrisorile trimise în Rusia, el ruga să se răspundă regulat: „Încă o dată, vă rugăm şi stăruim să ne scrieţi mai des şi mai amănunţit. Imediat ce primiţi o scrisoare, neapărat în aceeaşi zi, confirmaţi-ne primirea ei măcar prin două rînduri...“ De asemenea el cerea în fiecare scrisoare să se acţioneze mai operativ. Nopţi întregi nu dormea Ilici, după fiecare scrisoare din Rusia în care se anunţa fie că „Sonea nu dă nici un semn de viaţă“, fie că „Zarin n-a intrat la timp în comitet“ sau că „nu există legătură cu Bătrîna“. N-am să uit niciodată aceste nopţi de insomnie. Vladimir Ilici visa cu înflăcărare la crearea unui partid unic, închegat, în care să se dizolve toate cercurile izolate, cu relaţiile lor faţă de partid bazate pe simpatiile şi antipatiile personale, în care să nu existe nici un fel de bariere artificiale, inclusiv cele naţionale. De aici lupta cu Bundul. Pe atunci majoritatea membrilor Bundului se situau pe poziţiile ziarului „Rabocee Delo“. Vladimir Ilici era convins că, dacă Bundul va intra în partid şi îşi va păstra autonomia numai în problemele pur naţionale, el va trebui inevitabil să meargă în pas cu partidul. Bundul însă voia să-şi păstreze deplina independenţă în toate problemele, vorbea de partidul său politic deosebit de P.M.S.D.R., accepta să adere numai pe baze federative. Această tactică era dăunătoare proletariatului evreiesc. Singur, proletariatul evreiesc nu putea să învingă niciodată. El putea să devină o forţă numai contopindu-se cu proletariatul din întreaga Rusie. Membrii Bundului nu înţelegeau acest lucru. De aceea redacţia „Iskrei“ ducea o luptă înverşunată împotriva Bundului. Era o luptă pentru unitatea, pentru coeziunea mişcării muncitoreşti. Lupta o desfăşura întreaga redacţie, dar bundiştii ştiau că cel mai înflăcărat adept al luptei pentru unitate este Vladimir Ilici.
Curînd grupul „Eliberarea muncii“ a pus din nou problema mutării la Geneva, şi de data aceasta Vladimir Ilici a fost singurul care a votat împotrivă. Am început să ne pregătim de mutare. Nervii lui Vladimir Ilici erau atît de zdruncinaţi, încît s-a îmbolnăvit de o gravă boală nervoasă, „focul sacru“, care se manifestă prin inflamaţia terminaţiilor nervilor toracici şi dorsali.
Cînd lui Vladimir Ilici i-a apărut o erupţie, am cercetat o carte cu sfaturi medicale. După caracterul erupţiei se părea că este vorba de tricofiţie. Tahtarev, care era student în anul IV sau V de medicină, a confirmat presupunerile mele şi l-am uns pe Vladimir Ilici cu iod, pricinuindu-i dureri chinuitoare. Nici nu ne trecea prin minte să ne adresăm unui medic englez, căci ar fi trebuit să-i plătim vizita o guinee[3]. În Anglia muncitorii se tratează de obicei singuri, căci asistenţa medicală costă foarte scump. În drum spre Geneva, Vladimir Ilici a fost cuprins de friguri, iar cînd am ajuns acolo, a căzut la pat şi a zăcut două săptămîni.
Printre preocupările care nu îl enervau pe Vladimir Ilici la Londra, ci îi dădeau o anumită satisfacţie, menţionez scrierea broşurii „Către sărăcimea satelor“[4]. Răscoalele ţărăneşti din 1902 l-au determinat pe Vladimir Ilici să scrie o broşură pentru ţărani. El explica în această broşură ce scopuri urmăreşte partidul muncitoresc, arăta de ce ţăranii săraci trebuie să meargă alături de muncitori. Era prima broşură în care Vladimir Ilici se adresa ţărănimii.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 215-256. — Nota red.
[2]. Liga din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse era o organizaţie constituită în 1901, în urma încercării neizbutite de fuziune cu „Rabocee Delo" (vezi mai sus). Această ligă reunea toate elementele revoluţionare din străinătate ale social-democraţiei ruse. Din Ligă făcea parte grupul „Eliberarea muncii" şi redacţiile ziarelor „Zarea" şi „Iskra". — Nota red.
[3]. Monedă de aur engleză în valoare de 21 de şilingi. — Nota trad.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 345-419. — Nota red.