Deşi Vladimir Ilici, Martov şi Potresov plecaseră în străinătate cu paşapoarte legale, totuşi la München s-a hotărît ca ei să locuiască sub alte nume şi să se ţină departe de colonia rusă, pentru a nu compromite pe activiştii care veneau din Rusia şi pentru a putea expedia mai uşor în Rusia colete cu literatură ilegală, scrisori etc.
Cînd am sosit la München, Vladimir Ilici locuia la Rittmeyer, fără să se fi înregistrat la poliţie şi îşi spunea Meyer. Deşi proprietarul unei berării, Rittmeyer era social-democrat şi-l adăpostea pe Vladimir Ilici în locuinţa sa. Vladimir Ilici avea o cămăruţă destul de proastă şi ducea o viaţă de burlac; prînzea la o nemţoaică, care-l îndopa cu Mehlspeise[1]. Dimineaţa şi seara bea ceai dintr-o cană de tinichea, pe care o spăla singur cu grijă şi o atîrna într-un cui, lîngă robinet.
Avea un aer preocupat, lucrurile mergeau mai greu decît se aşteptase. Pe atunci, în afară de Vladimir Ilici, mai locuiau la München Martov, Potresov şi Vera Zasulici. Plehanov şi Akselrod voiau ca ziarul să apară undeva în Elveţia sub conducerea lor directă. Amîndoi, ca şi Vera Zasulici la început, nu acordau o importanţă deosebită „Iskrei“, subapreciau rolul organizator pe care putea să-l aibă şi chiar l-a avut „Iskra“; pe ei îi interesa mult mai mult „Zarea“.
„Nu-i mare lucru de capul «Iskrei voastre»“, spunea la început în glumă Vera Ivanovna. Era, desigur, o glumă, dar care dovedea o anumită subapreciere a întregii acţiuni. Vladimir Ilici considera că „Iskra“ trebuie să se ţină deoparte faţă de centrul emigraţiei, să aibă un caracter conspirativ, lucru de o însemnătate deosebită pentru relaţiile cu Rusia, pentru corespondenţă, pentru vizitele tovarăşilor. După părerea bătrînilor, această atitudine denota lipsa dorinţei de a muta ziarul în Elveţia şi de a accepta conducerea lor, dorinţa de a urma o linie proprie. De aceea nu se prea grăbeau să ne dea ajutor. Vladimir Ilici îşi dădea seama de lucrul acesta şi manifesta o oarecare nervozitate. El nutrea o simpatie cu totul deosebită pentru grupul „Eliberarea muncii“. Lenin ţinea foarte mult nu numai la Plehanov, dar şi la Akselrod, la Zasulici. „Ai s-o cunoşti pe Vera Ivanovna — mi-a spus Vladimir Ilici în prima seară cînd am sosit la München. — E de o puritate cristalină“. Şi avea dreptate.
Vera Ivanovna a fost singura din grupul „Eliberarea muncii“ care s-a apropiat de „Iskra“. Ea a stat împreună cu noi la München şi la Londra, trăind viaţa redacţiei „Iskrei“, cu bucuriile şi amărăciunile ei, sorbind ştirile care soseau din Rusia.
„Grozavă mai devine «Iskra»“, glumea ea pe măsură ce influenţa „Iskrei“ creştea şi se extindea. Vera Ivanovna îmi povestea adesea despre anii grei şi trişti ai emigraţiei.
Noi n-am cunoscut niciodată o viaţă în emigraţie ca cea a grupului „Eliberarea muncii“. Am păstrat tot timpul cele mai strînse legături cu Rusia şi în permanenţă veneau la noi oameni de acolo. În emigraţie eram mult mai bine informaţi decît dacă am fi stat într-un oraş de provincie din patrie; trăiam exclusiv cu gîndul la activitatea din Rusia, unde munca lua avînt şi mişcarea muncitorească se dezvolta. Grupul „Eliberarea muncii“ era rupt de Rusia; el a trăit în străinătate în anii celei mai întunecate reacţiuni. Venirea unui student din Rusia constituia un adevărat eveniment, dar oamenii sosiţi din Rusia se temeau să treacă pe la membrii, grupului. În jurul anului 1890 Klasson şi Korobko l-au vizitat pe Plehanov, dar imediat ce s-au întors în ţară au fost chemaţi la jandarmerie şi anchetaţi ce au căutat pe la el. Urmărirea era perfect organizată.
Dintre toţi membrii grupului „Eliberarea muncii“, Vera Ivanovna se simţea cea mai singură. Plehanov şi Akselrod aveau totuşi familie. Vera Ivanovna îmi vorbea adesea de singurătatea ei: „N-am nici un om apropiat“, spunea ea, dar îndată căuta să-şi ascundă amărăciunea printr-o glumă: „Ştiu că ţineţi la mine, dar, cînd am să mor, o să puneţi pe masă o ceaşcă de ceai mai puţin, şi-atîta tot“.
Simţea nespus de mult nevoia de a avea o familie, poate şi din cauză că fusese „luată de suflet“ de nişte oameni străini. S-o fi văzut cu cîtă dragoste se juca cu băieţelul bălai al Dimkăi (sora lui P. G. Smidovici)! Vera Ivanovna dădea chiar dovadă de simţ gospodăresc şi se ocupa de aprovizionare cu toată grija în zilele cînd îi venea rîndul să gătească (la Londra, Vera Ivanovna, Martov şi Alekseev îşi duceau gospodăria în comun). Cred însă că puţini erau cei care bănuiau înclinaţiile Verei Ivanovna spre viaţa de familie şi spre gospodărie. Trăia ca o nihilistă — se îmbrăca neglijent, fuma ca un horn, în odaia ei domnea o dezordine de neînchipuit şi nu dădea voie nimănui să deretice pe acolo. Mînca destul de fantezist. Îmi amintesc că am văzut-o o dată cum îşi frigea carne pe lampa de gaz; tăia cu foarfeca bucăţele de carne şi le mînca.
„Cînd am stat în Anglia — ne povestea ea —, nişte englezoaice s-au pus o dată la o conversaţie cu mine: «Cît timp lăsaţi carnea să se frigă?» — «Depinde — le-am răspuns eu. —Dacă mi-e tare foame, vreo zece minute, dar, dacă n-am poftă de mîncare, vreo trei ore». Atunci m-au lăsat în pace“.
Cînd avea de scris, Vera Ivanovna se încuia în odaia ei, nu mînca nimic şi bea numai cafea neagră tare.
Vera Ivanovna tînjea nespus de dorul Rusiei. În 1899, mi se pare, a fost ilegal în Rusia, nu într-o misiune, ci, cum s-a exprimat ea, „ca să văd măcar un ţăran, să-mi dau seama ce mutră are acum“. Cînd a început să apară „Iskra“, ea a simţit că aici este un crîmpei din activitatea Rusiei şi s-a ţinut de ea din răsputeri. Să fi plecat de la „Iskra“ însemna pentru ea să se rupă din nou de Rusia, să se cufunde iar în atmosfera mortifiantă în care trăiau emigranţii izolaţi de patrie.
Iată de ce, cînd la Congresul al II-lea s-a pus problema cine să intre în redacţia „Iskrei“, ea şi-a ieşit din fire. Pentru dînsa aceasta nu era o chestiune de amor propriu, ci o problemă de viaţă şi de moarte.
În 1905 a plecat în Rusia şi a rămas acolo.
La Congresul al II-lea Vera Ivanovna s-a ridicat pentru prima oară în viaţă împotriva lui Plehanov. O legau de Plehanov ani îndelungaţi de luptă comună; ea îşi dădea seama ce rol mare jucase el în îndrumarea mişcării revoluţionare pe un făgaş just, îl preţuia ca întemeietor al social-democraţiei ruse, îi aprecia inteligenţa şi talentele remarcabile. Cea mai mică neînţelegere cu Plehanov o făcea să se frămînte îngrozitor, dar în acel caz nu l-a urmat.
Soarta lui Plehanov a fost tragică. În domeniul teoriei, el are merite excepţionale în mişcarea muncitorească. Dar anii emigraţiei au lăsat urme, rupîndu-l de realitatea din Rusia. Mişcarea muncitorească largă, de masă a început după plecarea lui în străinătate. El se întîlnea cu reprezentanţii diferitelor partide, cu scriitori, cu studenţi şi chiar cu unii muncitori, dar nu vedea masa muncitorească rusă, nu lucra cu ea, n-o simţea. Cînd primeau vreo corespondenţă din Rusia care dezvăluia noi forme ale mişcării şi te făcea să simţi perspectivele acesteia, Vladimir Ilici, Martov şi chiar Vera Ivanovna o citeau cu nesaţ. După aceea Vladimir Ilici se plimba mult timp prin odaie şi seara nu putea să adoarmă. Cînd ne-am mutat la Geneva, am încercat să-i arăt lui Plehanov corespondenţele şi scrisorile şi m-a mirat felul cum a reacţionat: parcă-i fugea pămîntul de sub picioare. Pe faţă i s-a întipărit o expresie de neîncredere şi n-a mai vorbit niciodată de aceste scrisori şi corespondenţe.
Atitudinea lui de neîncredere faţă de scrisorile din Rusia s-a accentuat după Congresul al II-lea.
La început m-am simţit chiar oarecum jignită din pricina acestui lucru, dar apoi am ajuns la concluzia că Plehanov, fiind plecat de mult din Rusia, nu mai poseda acel criteriu, izvorît din experienţă, care îţi permite să discerni importanţa fiecărei corespondenţe, să citeşti multe lucruri printre rînduri.
La „Iskra“ veneau adesea muncitori. Fireşte, fiecare voia să-l vadă pe Plehanov. Era mult mai greu să ajungi la Plehanov decît la noi sau la Martov, dar, chiar dacă un muncitor era primit de el, pleca animat de sentimente contradictorii. Era impresionat de inteligenţa sclipitoare a lui Plehanov, de cunoştinţele şi de replicile lui spirituale, dar, plecînd de la dînsul, muncitorul simţea distanţa uriaşă ce-l despărţea de strălucitul teoretician. Pînă la urmă nu izbutea să discute cu Plehanov despre ceea ce îl frămînta, nu izbutea să-i povestească ce avusese de gînd, să se sfătuiască cu el.
Iar dacă muncitorul nu era cumva de acord cu Plehanov, dacă încerca să-şi expună părerea, Plehanov începea să se enerveze: „Părinţii dumitale umblau încă de-a buşilea cînd eu...“
Probabil că în primii ani ai emigraţiei nu se întîmpla astfel, dar pe la 1900 Plehanov pierduse deja contactul direct cu Rusia. În 1905 el n-a venit în Rusia.
Pavel Borisovici Akselrod era într-o măsură mult mai mare decît Plehanov şi Zasulici un organizator. El avea contact mai mult decît toţi ceilalţi cu noii sosiţi din Rusia, care îşi petreceau la el aproape tot timpul, la el luau şi masa. Pavel Borisovici îi întreba amănunţit despre tot ce se petrecea în ţară.
El întreţinea corespondenţă cu Rusia, cunoştea metodele conspirative de legătură. Dar vă puteţi închipui cum se putea simţi un organizator revoluţionar rus după atîţia ani petrecuţi în emigraţie în Elveţia! Pavel Borisovici îşi pierduse în mare măsură capacitatea de muncă; nopţi de-a rîndul nu dormea, pentru a scrie trebuia să se încordeze la maximum, uneori nefiind în stare luni de zile să termine un articol început; era aproape cu neputinţă să-i desluşeşti scrisul din cauza nervozităţii.
Scrisul lui Akselrod îl impresiona întotdeauna pe Vladimir Ilici. „E groaznic să ajungi ca Akselrod“, spunea el de multe ori. Vladimir Ilici a vorbit nu o dată despre scrisul lui Akselrod cu doctorul Kramer, care l-a tratat în timpul ultimei sale boli. Cînd fusese prima dată în străinătate, în 1895, Vladimir Ilici discutase despre problemele organizatorice cel mai mult cu Akselrod, despre care mi-a vorbit mult cînd am ajuns la München. Chiar atunci cînd nu mai putea nici scrie, nici rosti vreun cuvînt, el mă întreba ce face Akselrod, arătîndu-mi numele lui în ziar.
P. B. Akselrod era deosebit de supărat de faptul că „Iskra“ nu se edita în Elveţia şi că relaţiile cu Rusia nu erau întreţinute prin intermediul lui. De aceea a fost el atît de pornit la Congresul al II-lea, cînd s-a pus problema celor trei membri ai redacţiei ziarului. „Iskra“ avea să fie centrul organizatoric, iar el înlăturat din redacţie! Şi aceasta cînd la Congresul al II-lea se simţise mai mult ca oricînd suflul Rusiei.
Cînd am ajuns la München, dintre membrii grupului „Eliberarea muncii“ locuia acolo numai Zasulici. Avea un paşaport bulgăresc pe alt nume şi îşi zicea Velika Dmitrievna.
Tot cu paşapoarte bulgare urmau să stea şi ceilalţi. Pînă la sosirea mea, Vladimir Ilici stătuse pur şi simplu fără paşaport. Cînd am venit eu, a luat paşaportul unui bulgar — doctorul Iordanov —, a înscris-o în el pe soţia sa Mariţa şi ne-am instalat într-o cameră închiriată la o familie de muncitor. Înainte de a veni eu, secretara „Iskrei“ fusese Inna Ghermoghenovna Smidovici-Leman, care stătea şi ea cu paşaport bulgăresc şi îşi spunea Dimka. Vladimir Ilici convenise cu ceilalţi ca eu să fiu secretara „Iskrei“ atunci cînd voi veni. Aceasta însemna, desigur, că relaţiile cu Rusia aveau să fie controlate îndeaproape de Vladimir Ilici. Pe atunci Martov şi Potresov n-au obiectat împotriva acestei propuneri, iar grupul „Eliberarea muncii“ nu avea un alt candidat şi nici nu acorda o importanţă deosebită „Iskrei“. Vladimir Ilici mi-a spus că nu i-a fost prea plăcut să procedeze astfel, dar considera că acest lucru este necesar pentru ca lucrurile să meargă bine. Chiar de la început a fost foarte mult de lucru. Munca era organizată în felul următor: scrisorile din Rusia erau expediate în diferite oraşe din Germania pe adresele unor tovarăşi germani, iar aceştia le reexpediau doctorului Leman, care ni le trimetea nouă.
Cu puţin timp înainte se produsese o întreagă încurcătură. Oamenii izbutiseră, în sfîrşit, să organizeze o tipografie în Rusia, la Chişinău, unde să se poată tipări broşuri; conducătorul acesteia, Akim (Leon Goldman, fratele lui Liber), expediase pe adresa lui Leman o pernă, în care erau cusute exemplare din broşurile tipărite. Leman, nedumerit, a refuzat să ridice perna de la poştă, dar, cînd ai noştri au aflat şi au dat alarma, a scos pachetul şi a spus că de acum înainte va primi orice va sosi pe numele lui, chiar şi un tren întreg.
Expedierea „Iskrei“ în Rusia nu era încă organizată. Ziarul era transportat în special în valize cu fund dublu, folosindu-se pentru aceasta diferiţi călători care duceau valizele în Rusia şi le predau la locul convenit, la locuinţele conspirative.
O astfel de locuinţă conspirativă era la Pskov casa familiei Lepeşinski, alta se afla la Kiev şi în alte locuri. După ce scoteau materialul din valiză, tovarăşii ruşi îl predau organizaţiei. Transportul era abia în curs de organizare cu ajutorul letonilor Rohlau şi Skubikis.
Toate acestea ne răpeau destul timp. De asemenea pierdeam mult timp cu tot felul de tratative, care apoi nu dădeau nici un rezultat.
Îmi aduc aminte cum odată s-a pierdut o săptămînă întreagă ducîndu-se tratative cu un individ care voia să intre în legături cu contrabandiştii, călătorind de-a lungul graniţei cu un aparat fotografic. Aparatul trebuia să i-l cumpărăm noi.
Purtam corespondenţă cu agenţii „Iskrei“ din Berlin, din Paris, din Elveţia şi Belgia. Ei ne ajutau cum puteau, căutînd oameni care să accepte să ducă valizele, procurîndu-ne bani, adrese, stabilind legături etc.
În octombrie 1901 s-a constituit din grupurile de simpatizanţi aşa-numita „Ligă din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse“.
Legăturile cu Rusia se dezvoltau foarte repede. Unul dintre cei mai activi corespondenţi ai „Iskrei“ era muncitorul Babuşkin din Petrograd, pe care Vladimir Ilici îl întîlnise înainte de a pleca din Rusia şi cu care se înţelesese în această privinţă. El ne trimetea o mulţime de corespondenţe din Orehovo-Zuevo, Vladimir, Gus-Hrustalnîi, Ivanovo-Voznesensk, Kohma, Kineşma.
El vizita în permanenţă aceste localităţi şi strîngea legăturile cu muncitorii de acolo. Primeam scrisori de la Petrograd şi Moscova, din Ural şi din sudul Rusiei. Corespondam cu Uniunea din nord[2]. În curînd a sosit din Ivanovo-Voznesensk un reprezentant al Uniunii — Noskov. Era greu să-ţi închipui un rus mai tipic. Era blond, cu ochi albaştri, puţin adus de spate şi vorbea accentuînd pe „o“. Plecase în străinătate doar cu o legăturică. Voia să se înţeleagă cu noi în privinţa tuturor problemelor. Banii pentru călătorie îi dăduse un unchi al său, mic fabricant din Ivanovo-Voznesensk, numai ca să scape de nepotul neastîmpărat, care ba era arestat, ba i se făceau percheziţii acasă. Boris Nikolaevici (de fapt îl chema Vladimir Aleksandrovici, dar acesta era numele său conspirativ) era un bun activist, priceput în problemele practice ale muncii. Îl mai întîlnisem la Ufa, unde se oprise o dată, în trecere spre Ekaterinburg. Plecase în străinătate pentru a stabili legături. Aceasta era specialitatea lui. Îmi amintesc cum s-a instalat pe plita din strîmta noastră bucătărie din München şi ne-a povestit cu ochii strălucind despre activitatea Uniunii din nord. Vorbind, se înflăcăra teribil. Cu întrebările pe care i le punea, Vladimir Ilici nu făcea decît să toarne gaz pe foc. Cît a stat în străinătate, Boris şi-a făcut un caiet, în care şi-a notat cu grijă toate legăturile: unde stă fiecare, cu ce se ocupă, prin ce poate fi folositor. Apoi ne-a lăsat nouă aceste legături. Era un fel de poet în materie de organizare. De altfel, idealiza prea mult oamenii şi munca şi nu ştia să privească realitatea fără frică, drept în faţă. După Congresul al II-lea a fost împăciuitorist, iar apoi a dispărut de pe scena politică. A murit în perioada reacţiunii.
Au mai venit la München şi alţii. Încă înainte de sosirea mea, trecuse pe acolo Struve. Încă de pe atunci, între el şi noi lucrurile mergeau spre ruptură. Struve trecea din tabăra social-democraţiei în tabăra liberalilor. În cursul ultimei sale vizite la München se produsese o ciocnire violentă. Vera Ivanovna îl poreclise „viţelul potcovit“, iar Vladimir Ilici şi Plehanov nu mai contau pe el nici cum. Vera Ivanovna considera însă că nu e iremediabil pierdut. Ea şi cu Potresov erau denumiţi în glumă „Struve-freundliche Partei“[3].
Struve a venit din nou după sosirea mea la München. Vladimir Ilici a refuzat să se mai întîlnească cu el. M-am dus eu la o întrevedere cu Struve, acasă la Vera Ivanovna. Întîlnirea a fost foarte penibilă. Struve se simţea profund jignit. În purtarea lui era ceva deprimant, ceva din personajele lui Dostoievski. Spunea că este considerat un renegat şi alte lucruri de acelaşi gen, îşi bătea joc de el însuşi. Nu mai ţin minte exact ce a mai spus atunci, dar am reţinut sentimentul apăsător cu care m-am întors de la această întrevedere. Era clar că Struve e un om străin, ostil partidului. Vladimir Ilici avea dreptate. Mai tîrziu, Nina Aleksandrovna, soţia lui Struve, mi-a trimis prin cineva — nu mai ţin minte prin cine anume — salutări şi o cutie de marmeladă. Ea nu avea nici o influenţă asupra lui Struve şi cred că nici nu-şi dădea seama încotro se îndreaptă soţul ei. El însă îşi dădea seama.
După sosirea mea, ne-am instalat în casa unui muncitor german. Era o familie mare, vreo 6 persoane. Toţi locuiau într-o bucătărie şi o cămăruţă mică. Peste tot domnea însă o curăţenie desăvîrşită, copiii erau politicoși şi îngrijit îmbrăcaţi. Am decis că e mai bine ca Vladimir Ilici să înceapă să mănînce acasă şi am început să gătesc. Găteam în bucătăria gazdelor, dar trebuia să prepar totul la noi în odaie. Căutam să fac cît mai puţin zgomot, deoarece Vladimir Ilici începuse pe atunci să scrie „Ce-i de făcut?“ Cînd lucra, se plimba de obicei cu paşi repezi prin odaie şi repeta în şoaptă ceea ce avea de gînd să scrie. Mă obişnuisem cu felul lui de a lucra. În timp ce scria, nu vorbeam cu el, nu-l întrebam nimic. Apoi, cînd ieşeam în oraş să ne plimbăm, el îmi povestea ce scrie, la ce se gîndeşte. Aceasta devenise pentru el o necesitate, tot aşa cum îi era necesar să rostească întîi în şoaptă articolul, înainte de a-l scrie. Făceam plimbări lungi prin împrejurimile Münchenului, alegînd locurile mai retrase, unde era lume puţină.
O lună mai tîrziu ne-am mutat singuri într-o suburbie a Münchenului — Schwabing — într-un imobil mare, ca atîtea altele construite pe atunci. Am cumpărat şi „mobilierul“ necesar (la plecare am vîndut totul cu 12 mărci) şi ne-am organizat o viaţă mai independentă.
Pe la 12 şi ceva, după masă, venea Martov, mai veneau şi alţii; avea loc aşa-numita şedinţă a „redacţiei“. Martov vorbea într-una, sărind mereu de la un subiect la altul. Citea enorm, afla întotdeauna, nu se ştie de unde, o mulţime de noutăţi, cunoştea pe toată lumea şi ştia tot ce se întîmplă. „Martov este un ziarist tipic — spunea adesea despre el Vladimir Ilici. — Un om extrem de talentat şi foarte impresionabil, prinde totul din zbor, dar are o atitudine uşuratică faţă de orice“. Pentru „Iskra“, Martov era pur şi simplu de neînlocuit. Pe Vladimir Ilici aceste discuţii zilnice de cîte 5-6 ore îl oboseau îngrozitor, îl îmbolnăveau pur şi simplu, îl făceau incapabil de muncă. Într-o zi m-a rugat să mă duc la Martov şi să-i spun să nu mai vină la noi. Am convenit că mă voi duce eu la Martov, îi voi povesti despre scrisorile primite şi mă voi înţelege cu el asupra muncii. Nu a ieşit însă nimic, căci după două zile totul mergea iar ca înainte. Martov nu putea să trăiască fără aceste discuţii. După ce pleca de la noi, se ducea cu Vera Ivanovna, Dimka şi Blumenfeld1) la cafenea, unde stăteau ore întregi.
Apoi a sosit Dan cu soţia şi copiii. Martov a început să-şi petreacă zile întregi la ei.
În octombrie ne-am dus la Zürich, în vederea fuziunii cu „Rabocee Delo“. Fuziunea însă nu s-a realizat. Akimov, Kricevski şi alţii au ajuns să susţină nişte absurdităţi. Martov a vorbit cu o înflăcărare extremă împotriva celor de la „Rabocee Delo“, şi-a smuls chiar cravata de la gît. Pentru prima dată l-am văzut într-o astfel de stare. Plehanov era sclipitor de spiritual. S-a întocmit o rezoluţie în care s-a arătat că fuziunea este imposibilă. Dan a citit-o la conferinţă cu o voce seacă. Adversarii i-au strigat „nunţiu papal“.
Această sciziune n-a prea impresionat pe nimeni. Martov şi Lenin nu lucrau cu „Rabocee Delo“, astfel că în fond nici nu s-a produs o ruptură, deoarece nu existase o muncă în comun. Pe de altă parte, Plehanov era foarte bine dispus, deoarece adversarul cu care avusese atîta de furcă fusese complet învins. Plehanov era vesel, şi volubil.
Am locuit la acelaşi hotel, am mîncat împreună şi am petrecut zile foarte plăcute.
Numai arareori se iveau deosebiri abia vizibile în abordarea unor probleme.
Mi s-a întipărit în minte o discuţie. La cafenea, alături de camera în care şedeam, era o sală de gimnastică, unde se făceau tocmai atunci exerciţii de scrimă. Mai mulţi muncitori, înarmaţi cu scuturi, luptau încrucişînd spade de carton. Plehanov spuse rîzînd: „Aşa o să luptăm şi noi în viitoarea orînduire“. În timp ce ne întorceam acasă, Akselrod, care mergea alături de mine, a continuat discuţia începută de Plehanov. „În viitoarea orînduire va fi o plictiseală ele moarte, nu va exista nici un fel de luptă“.
Pe atunci eram încă extrem de timidă şi n-am răspuns nimic, dar îmi amintesc că aceste păreri m-au mirat.
După întoarcerea de la Zürich, Vladimir Ilici a început să lucreze de zor pentru a termina „Ce-i de făcut?“. Mai tîrziu menşevicii au atacat cu furie această lucrare, dar pe atunci ea i-a cucerit pe toţi, mai cu seamă pe cei care erau îndeaproape legaţi de activitatea din Rusia. „Ce-i de făcut?“ reprezenta o înflăcărată chemare la organizare, trasa planul vast al unei organizaţii în care fiecare îşi putea găsi locul devenind un şurub al maşinii revoluţionare, un şurub fără care nu se putea duce munca, oricît de mic ar fi fost el. Lucrarea îndemna la muncă dîrză şi neobosită în vederea creării temeliei necesare pentru ca, în condiţiile de atunci din Rusia, să poată exista partidul nu în vorbe, ci în fapte. Un social-democrat nu trebuie să se teamă de muncă îndelungată, trebuie să muncească fără preget, să fie totdeauna gata „pentru orice, începînd cu salvarea onoarei, a prestigiului şi a continuităţii partidului în momentul celei mai mari «asupriri» a revoluţionarilor şi sfîrşind cu pregătirea, fixarea datei şi înfăptuirea insurecţiei armate a întregului popor“, scria Vladimir Ilici în „Ce-i de făcut?“[4]
De cînd a fost scrisă această carte au trecut 27 de ani, ani în care toate condiţiile muncii partidului s-au schimbat radical, iar în faţa mişcării muncitoreşti au apărut sarcini cu totul noi. Şi acum încă te cucereşte patosul revoluţionar al acestei cărţi; ea trebuie studiată şi astăzi de cel care vrea să fie leninist nu în vorbe, ci în fapte.
Dacă lucrarea „Prietenii poporului“[5] a avut o însemnătate uriaşă pentru stabilirea căii pe care trebuie să meargă mişcarea revoluţionară, „Ce-i de făcut?“ trasa planul unei vaste activităţi revoluţionare, indica o muncă concretă.
Era limpede că încă nu se putea ţine un congres al partidului, că încă nu existau condiţiile necesare pentru ca el să nu rămînă suspendat în aer, aşa cum se întîmplase cu primul congres, că era nevoie de o îndelungată muncă de pregătire. De aceea nimeni nu a luat în serios încercarea Bundului de a convoca un congres la Belostock. Din partea „Iskrei“ a plecat acolo Dan, luînd cu el o valiză al cărei fund dublu era plin cu exemplare din „Ce-i de făcut?“. Congresul din Belostock s-a transformat într-o conferinţă.
Pe Vladimir Ilici îl interesa în mod deosebit părerea muncitorilor despre „Ce-i de făcut?“. La 16 iulie 1902 el i-a scris lui Ivan Ivanovici Radcenko: „M-a bucurat foarte mult ceea ce mi-ai comunicat despre convorbirea cu muncitorii. Avem foarte rar prilejul să primim astfel de scrisori, care într-adevăr îţi inspiră un puternic optimism. Transmiteţi neapărat acest lucru muncitorilor voştri şi rugaţi-i să ne scrie şi ei nu numai pentru publicare, ci şi pur şi simplu pentru a face schimb de idei ca să nu pierdem legătura cu voi şi să putem să ne înţelegem unii pe alţii. Personal mă interesează deosebit de mult cum privesc muncitorii «Ce-i de făcut?, căci n-am aflat pînă în prezent părerea muncitorilor despre ea“[6].
„Iskra“ lucra din plin, şi influenţa ei creştea. Se pregătea programul partidului în vederea congresului. Plehanov şi Akselrod au venit la München spre a-l discuta. Plehanov critica unele pasaje din schiţa de program făcută de Lenin. Vera Ivanovna nu era de acord cu Lenin în toate privinţele, dar nici nu era în întregime de partea lui Plehanov. Akselrod era de acord cu Lenin în anumite puncte. Şedinţa a avut loc într-o atmosferă apăsătoare. Vera Ivanovna voia să-i obiecteze lui Plehanov, dar acesta a adoptat o atitudine intransigentă şi, încrucişîndu-şi braţele pe piept, a privit-o astfel încît ea s-a încurcat de tot. S-a ajuns să se pună chestiunea la vot. Înainte de votare, Akselrod, care în chestiunea respectivă era de acord cu Lenin, a declarat că îl doare capul şi vrea să se plimbe puţin.
Vladimir Ilici era extrem de enervat. Astfel nu se putea lucra. Ce fel de discuţie concretă era aceasta?
Munca trebuia organizată în interesul cauzei, astfel încît să nu se introducă în ea elementul personal, iar hotărîrile să nu fie influenţate de capricii sau de relaţiile personale, formate în decursul vremii.
Vladimir Ilici suferea foarte mult din pricina fiecărei neînţelegeri cu Plehanov, era nervos, nopţi întregi nu dormea. Iar Plehanov era supărat, bosumflat.
După ce a citit articolul iui Vladimir Ilici pentru numărul 4 din „Zarea“, Plehanov l-a restituit Verei Ivanovna cu adnotări pe margine, în care şi-a vărsat tot năduful. Cînd a văzut adnotările, Vladimir Ilici şi-a ieşit din fire şi s-a frămîntat mult.
În momentul acela am aflat că „Iskra“ nu se mai poate tipări la München, deoarece proprietarul tipografiei nu mai vrea să-şi asume riscul. Trebuia să ne mutăm undeva. Dar unde? Plehanov şi Akselrod insistau pentru Elveţia, dar ceilalţi, cunoscînd atmosfera ce domnise la şedinţă cu prilejul discutării programului, s-au pronunţat pentru Londra.
Mai tîrziu ne aminteam de timpul petrecut la München ca de o perioadă luminoasă din viaţa noastră. Următorii ani de emigraţie au fost mult mai grei. În timpul cît am stat la München încă nu se produsese o fisură atît de adîncă în relaţiile personale dintre Vladimir Ilici, Martov, Potresov şi Zasulici. Toate forţele erau concentrate în vederea unui singur scop: crearea unui ziar pe întreaga Rusie. Se desfăşura o muncă intensă pentru gruparea forţelor în jurul „Iskrei“. Toată lumea simţea că organizaţia creşte, că s-a trasat o cale justă spre crearea partidului.
De aceea am putut fi nu numai, aparent, ci şi în sinea noastră atît de veseli la carnaval, de aceea a fost posibil optimismul nostru general din timpul călătoriei la Zürich etc.
Nu dădeam o atenţie prea mare vieţii locale. O observam mai mult din afară. Uneori mergeam la cîte o adunare, dar în general acestea nu erau prea interesante. Îmi amintesc cum s-a sărbătorit ziua de 1 Mai. În anul acela s-a permis pentru prima dată social-democraţiei germane să organizeze o demonstraţie, cu condiţia ca oamenii să nu se adune în oraş, ci să organizeze o serbare în afara oraşului.
Şi astfel, coloane destul de mari de social-democraţi germani, cu ridichi în buzunare, însoţiţi de nevestele şi copiii lor, au trecut în tăcere şi foarte repede prin oraş, îndreptîndu-se spre un restaurant din afara oraşului, unde să bea bere. Nu se vedea nici un steag, nici o pancartă. Acest „Maifeier“[7] nu părea cîtuşi de puţin o demonstraţie în numele triumfului clasei muncitoare în lumea întreagă.
Nu ne-am dus la restaurantul spre care se îndreptau coloanele, ci am rămas în urma demonstraţiei şi am pornit-o ca de obicei să ne plimbăm pe străzile Münchenului, spre a scăpa de sentimentul de dezamăgire care ni se furişase fără voie în suflet. Am fi vrut să participăm la o acţiune de luptă, iar nu la o demonstraţie cu aprobarea poliţiei.
Întrucît respectam cu stricteţe regulile conspiraţiei, nu ne vedeam de loc cu tovarăşii germani. Ne întîlneam numai cu Parvus, care locuia cu soţia şi fiul său tot în Schwabing, nu departe de noi. Într-o zi a venit pe la el Rosa Luxemburg, şi Vladimir Ilici s-a dus s-o vadă. Pe atunci Parvus avea o poziţie de stînga foarte pronunţată, colabora la „Iskra“ şi se interesa de problemele ruse.
În drum spre Londra am trecut prin Liège. Pe atunci locuiau acolo Nikolai Leonidovici Meşcereakov cu soţia, vechi colegi de ai mei de la şcoala duminicală. Pe vremea cînd îl cunoscusem, Meşcereakov făcea încă parte din organizaţia „Narodnaia Volea“. El a fost primul care m-a introdus în activitatea ilegală, m-a învăţat regulile conspiraţiei şi m-a ajutat să devin social-democrată, dîndu-mi mereu publicaţii tipărite în străinătate de grupul „Eliberarea muncii“.
Acum era social-democrat. Locuia de mult în Belgia, cunoştea perfect mişcarea locală şi am hotărît să ne abatem pe la el.
Pe atunci la Liège domnea o puternică agitaţie. În urmă cu cîteva zile, armata trăsese în grevişti. După feţele muncitorilor, după grupurile de oameni adunaţi pe străzi, îţi puteai da seama ce frămîntare domneşte în cartierele muncitoreşti. Ne-am dus să vizităm Casa poporului. Era situată într-un loc foarte nepotrivit, mulţimea putînd fi prinsă uşor în piaţa din fața casei ca într-o capcană. Muncitorii se îndreptau spre Casa poporului. Dar pentru ca să nu se adune prea multă lume, conducerea partidului organiza adunări în toate cartierele muncitoreşti. Încercam un sentiment de neîncredere faţă de conducătorii social-democraţiei belgiene. Părea că există un fel de diviziune a muncii: armata trăgea asupra mulţimii, iar aceştia căutau modalităţi de a o linişti...
1). Blumenfeld culegea „Iskta", în tipografii social-democrate germane, mai întîi la Leipzig, apoi la München. Era un excelent zeţar şi un bun tovarăş. Punea mult suflet în activitatea sa. Ţinea foarte mult la Vera Ivanovna şi avea întotdeauna grijă de ea. Cu Plehanov nu se prea înţelegea. — N. K.
[1]. — făinoase. — Nota trad.
[2]. Uniunea muncitorilor din nord sau Uniunea din nord era centrul activiștilor organizațiilor social-democrate din guberniile Vladimir, Kostroma și Iaroslavl (iar mai tîrziu și Tver). A luat ființă în 1900. Din Uniune făceau parte Varențova, Noskov, Liubimov, Karpov și alții. În vara anului 1902 Uniunea a fost dizolvată de poliția țaristă, iar membrii ei arestați. — Nota red.
[3]. „Partidul-prieten al lui Struve“. - Nota trad.
[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 5, Editura politică, 1958, pag. 495. — Nota red.
[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 1, Editura politică, 1958, pag. 119-326. — Nota red.
[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. XXVIII, ed. a 3-a rusă, pag. 141. — Nota red.
[7]. — Sărbătorirea lui 1 Mai. — Nota trad.