Principalul curent filozofic împotriva căruia este îndreptată cartea este empiriocriticismul (machismul), ea fiind în acelaşi timp o ripostă dată revizioniştilor ruşi, care au încercat să substituie empiriocriticismul materialismului dialectic. Însemnătatea filozofică a lucrării constă însă nu numai în critica făcută empiriocriticismului, ci în primul rînd în contribuţia lui Lenin la dezvoltarea materialismului dialectic şi a materialismului istoric. 

Pe baza descoperirilor din ştiinţele naturii de la sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20, Lenin elaborează în Materialism şi empiriocriticism definiţia ştiinţifică a materiei, dezvoltă teoria marxistă a cunoaşterii şi îndeosebi concepţia despre adevăr, despre raportul dintre adevărul relativ şi adevărul absolut, despre rolul practicii în cunoaştere, precum şi teoria materialist-dialectică despre mişcare, spaţiu şi timp, cauzalitate, necesitate şi libertate etc. O importanţă particulară acordă Lenin legăturii indisolubile dintre materialismul dialectic şi descoperirile ştiinţelor naturii, precum şi problemei filozofice mai generale a raportului dintre fondul şi forma materialismului, insistînd asupra perenităţii fondului materialismului şi relativităţii formei sale în funcţie de gradul dezvoltării ştiinţei; el demonstrează de asemenea că ştiinţele contemporane ale naturii confirmă tezele materialismului dialectic. 

Evidenţiind cauzele idealismului „fizic“ şi semnificaţia filozofică a acestuia, Lenin pledează pentru însuşirea dialecticii de către oamenii de ştiinţă în vederea depăşirii crizei filozofico-metodologice a fizicii contemporane. În Materialism şi empiriocriticism, Lenin supune criticii subiectivismul şi empirismul sociologic al empiriocriticismului şi empiriomonismului, precizînd şi aprofundînd concepţia lui Marx despre raportul dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. Materialism şi empiriocriticism reprezintă un model de apărare principială a bazelor filozofice ale materialismului dialectic, împletită cu atitudinea creatoare faţă de teorie.