„Pornind de la aceste principii, Partidul muncitoresc german tinde prin toate mijloacele legale spre statul liber — şi — spre societatea socialistă; spre desfiinţarea sistemului salarizării împreună cu legea de aramă a salariului — şi — a exploatării sub orice formă; spre înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“.
Asupra statului „liber“ voi reveni mai tîrziu.
Prin urmare, pe viitor partidul muncitoresc german trebuie să creadă în „legea de aramă a salariului“[1] a lui Lassalle! Pentru a-i găsi un loc în program, se comite inepţia de a se vorbi de „desfiinţarea sistemului salarizării“ (asta vrea să însemne: sistemul muncii salariate) „împreună cu legea de aramă a salariului“. Dacă desfiinţez munca salariată, desfiinţez, fireşte, şi legile ei, fie ele „de aramă“ sau de cîrpă. Dar lupta lui Lassalle împotriva muncii salariate se învîrteşte aproape exclusiv în jurul acestei aşa-zise legi. De aceea, pentru a se dovedi că secta lui Lassalle a învins, trebuie desfiinţat „sistemul salarizării împreună cu legea de aramă a salariului“, şi nu fără această lege.
După cum se ştie, din „legea de aramă a salariului“, lui Lassalle îi aparţine doar expresia „de aramă“ („ehern“), luată din versul lui Goethe: „ewigen, ehernen, grossen Gesetzen“[2]. Cuvintele de aramă reprezintă semnul după care se recunosc între ei drept-credincioşii. Dacă accept însă legea cu pecetea lui Lassalle, deci şi în sensul atribuit de el, trebuie să accept şi fundamentarea făcută de el. Şi care este această fundamentare? După cum a arătat Lange la scurt timp după moartea lui Lassalle, aceasta este teoria populaţiei a lui Malthus[3] (propovăduită de Lange însuşi). Dacă această teorie este însă justă, atunci nu pot desfiinţa „legea de aramă“, chiar dacă aş desfiinţa de o sută de ori munca salariată, fiindcă în cazul acesta legea guvernează nu numai sistemul muncii salariate, ci şi orice sistem social. Bazîndu-se tocmai pe această teorie, economiştii dovedesc de cincizeci de ani şi mai bine că socialismul nu poate desfiinţa mizeria, pe care însăşi natura o generează, ci o poate doar generaliza, repartizînd-o în mod uniform pe întreaga societate!
Dar toate acestea nu sînt încă principalul. Făcînd cu totul abstracţie de interpretarea greşită dată de Lassalle acestei legi, regresul cu adevărat revoltător constă în următoarele:
De la moartea lui Lassalle, în partidul nostru şi-a croit drum concepţia ştiinţifică potrivit căreia salariul nu este ceea ce pare a fi, adică valoarea — sau preţul — muncii, ci numai o formă camuflată a valorii — sau a preţului — forţei de muncă. Cu aceasta a fost răsturnată o dată pentru totdeauna întreaga concepţie burgheză de pînă atunci asupra salariului, cît şi întreaga critică îndreptată pînă atunci împotriva acestei concepţii, lămurindu-se că muncitorului salariat îi este îngăduit să muncească pentru menţinerea propriei sale existenţe, adică să trăiască, numai în măsura în care munceşte un anumit timp în mod gratuit pentru capitalist (deci şi pentru cei care împreună cu acesta se înfruptă din plusvaloare); că axa în jurul căreia se învîrteşte întregul sistem de producţie capitalist este preocuparea de a spori această muncă gratuită prin prelungirea zilei de muncă sau prin creşterea productivităţii muncii, respectiv printr-o mai mare încordare a forţei de muncă etc.; că, prin urmare, sistemul muncii salariate este un sistem de sclavie, şi anume al unei sclavii cu atît mai apăsătoare cu cît se dezvoltă mai mult forţa socială productivă a muncii, indiferent dacă munca muncitorului este retribuită mai bine sau mai prost. Şi iată că acum, după ce această concepţie şi-a croit tot mai mult drum în partidul nostru, se merge înapoi la dogmele lui Lassalle, deşi acum ar trebui să se ştie că Lassalle nu înţelegea ce este salariul şi că, urmîndu-i pe economiştii burghezi, lua aparenţa drept esenţă a lucrurilor.
Ar fi ca şi cum sclavii, dezlegînd, în sfîrşit, enigma sclaviei lor, s-ar răscula, iar unul din ei, prizonier al unor concepţii perimate, ar înscrie în programul răscoalei: sclavia trebuie abolită, deoarece în sistemul sclaviei hrana sclavilor nu poate depăşi un anumit maxim, foarte scăzut!
Singur faptul că reprezentanţii partidului nostru au fost în stare să comită un atentat atît de monstruos împotriva concepţiei răspîndite în masa partidului nu dovedeşte oare cu cîtă uşurinţă criminală, cu cîtă lipsă de conştiinţă au procedat la redactarea programului de compromis?
În locul frazei imprecise de la sfîrşitul paragrafului: „înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“, ar fi trebuit să se spună că, o dată cu desfiinţarea deosebirilor de clasă, dispare de la sine orice inegalitate socială şi politică ce decurge din ele.
[1]. „Legea de aramă a salariului“ — a fost enunţată de Ferdinand Lassalle ca lege economică care acţionează în mod obiectiv în capitalism; caracterul ei neştiinţific a fost demascat de Marx în „Capitalul“ şi în „Note marginale“. Lassalle a formulat această lege după cum urmează:
„Legea economică de aramă care, în actualele condiţii, cînd domneşte oferta şi cererea de muncă, determină salariul este următoarea: că salariul mediu rămîne mereu redus la strictul necesar traiului de care un popor are nevoie în mod obişnuit pentru conservarea vieţii şi perpetuarea speciei.
Acesta este un punct în jurul căruia gravitează de fiecare dată, oscilind ca un pendul, salariul real, fără să poată vreodată nici să depăşească nivelul acestuia, nici să scadă sub nivelul lui. El nu poate depăşi timp îndelungat acest nivel mediu, căci datorită situaţiei mai bune a muncitorilor ar apărea o sporire a populaţiei muncitoare şi implicit a ofertei de braţe de muncă, care ar reduce din nou salariul la nivelul lui anterior, ba chiar sub acest nivel.
Salariul nu poate să scadă timp îndelungat cu mult sub acest nivel strict necesar traiului, căci atunci ar apărea emigraţia, celibatul, abţinerea de la procreare şi, în cele din urmă, o micşorare, provocată de mizerie, a numărului muncitorilor, care reduce oferta de braţe de muncă şi implicit readuce salariul la nivelul sau anterior mai înalt. Salariul mediu real constă deci în mişcarea permanentă pe care o descrie în jurul centrului său de greutate, la nivelul căruia trebuie să coboare iarăşi, situîndu-se cînd cu ceva deasupra acestuia, cînd cu ceva dedesubtul lui“. (Ferdinand Lassalle. Carte de citire pentru muncitori. Cuvîntare rostită de Lassalle la Frankfurt pe Main în zilele de 17 şi 19 mai 1863. După darea de seamă stenografiată, Frankfurt pe Main, 1863, p. 5.)
Lassalle a enunţat pentru prima oară această lege în al său „Offnen Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16. — Nota red. Editurii Politice
[2]. Din poezia lui Goethe „Dumnezeiesc“. În versiunea românească acest vers a fost tradus: „După eterne legi de granit“, adică cuvîntul german „ehern“ a fost tradus prin „de granit“. — Nota trad. Editurii Politice
[3]. Este vorba despre lucrarea lui Friedrich Albert Lange. „Die Arbeiterfrage in ihrer Bedeutung für Gegenwart und Zukunft“ („Problema muncitorească şi însemnătatea ei pentru prezent şi viitor“), Duisburg 1865. — Nota red. Editurii Politice