Capitolul douăzeci şi doi

Transformarea plusvalorii în capital

1. Procesul de producţie capitalist pe scară lărgită. Transformarea legilor proprietăţii ale producţiei de mărfuri în legi ale aproprierii capitaliste

În secţiunile precedente am analizat modul în care plusvaloarea se naşte din capital; acum vom analiza modul în care capitalul se naşte din plusvaloare. Folosirea plusvalorii în calitate de capital, adică transformarea din nou a plusvalorii în capital se numeşte acumularea capitalului²¹⁾.

La început vom analiza acest proces din punctul de vedere al capitalistului individual. Presupunem, de pildă, că un filatori avansat un capital de 10.000 l. st., din care patru cincimi pentru bumbac, maşini etc. şi o cincime pentru salariu. Presupunem, de asemenea, că el produce 240.000 de pfunzi de fire anual, în valoare de 12.000 l. st. Dacă rata plusvalorii este de 100%, plusvaloarea este concretizată în plusprodusul sau produsul net de 40.000 de pfunzi de fire, o şesime din produsul global, în valoare de 2.000 l. st., care va fi realizată prin vînzare. Suma valorii de 2.000 l. st. este suma valorii de 2.000 l. st. Nici mirosul şi nici aspectul acestor bani nu lasă să se vadă că sînt plusvaloare. Caracterul de plusvaloare al unei valori ne arată cum a ajuns ea în mîna posesorului ei, dar nu modifică nimic în natura valorii sau a banilor.

Pentru a transforma în capital suma adiţională de 2.000 l. st., proprietarul filaturii va avansa deci, presupunînd că toate celelalte condiţii rămîn neschimbate, patru cincimi din ea pentru cumpărarea de bumbac etc. şi o cincime pentru cumpărarea de noi muncitori filatori, care vor găsi pe piaţă mijloacele de subzistenţă a căror valoare el le-a avansat-o. Noul capital de 2.000 l. st. funcţionează astfel în filatură şi aduce, la rîndul lui, o plusvaloare de 400 l. st.

Valoarea-capital a fost avansată iniţial sub formă de bani; plusvaloarea există, dimpotrivă, de la bun început ca valoare a unei părţi determinate a produsului global. Atunci cînd acesta e vîndut, transformat în bani, valoarea-capital reia forma sa iniţială, dar plusvaloarea îşi modifică forma iniţială de existenţă. Din acest moment însă, valoarea-capital şi plusvaloarea sînt amîndouă sume de bani, şi transformarea lor din nou în capital se efectuează într-un mod cu totul identic. Cu ambele aceste sume capitalistul cumpără mărfuri care îi dau posibilitatea de a reîncepe confecţionarea produsului său, de data aceasta pe scară lărgită. Dar pentru a cumpăra aceste mărfuri, el trebuie să le găsească pe piaţă.

Firele sale proprii circulă numai pentru că el aduce produsul său anual pe piaţă, aşa cum fac şi toţi ceilalţi capitalişti cu mărfurile lor. Dar înainte de a fi ajuns pe piaţă, toate aceste mărfuri au fost cuprinse în fondul de producţie anual, adică în masa totală a obiectelor de tot felul în care se transformă în cursul anului suma totală a capitalurilor individuale sau capitalul social total, din care fiecare capitalist individual nu deţine decît o parte alicotă. Procesele care au loc pe piaţă nu fac decît să efectueze circulaţia componentelor individuale ale producţiei anuale, să le treacă dintr-o mînă într-alta, dar ele nu pot nici să mărească producţia totală anuală, nici să modifice natura obiectelor produse. Prin urmare, întrebuinţarea care i se poate da produsului total anual depinde de propria sa compoziţie, nicidecum însă de circulaţia sa.

În primul rînd, producţia anuală trebuie să furnizeze toate obiectele (valori de întrebuinţare) cu care urmează să se înlocuiască componentele materiale ale capitalului consumate în cursul anului. După scăderea acestora rămîne produsul net sau plusprodusul, în care este cuprinsă plusvaloarea. Şi din ce constă acest plusprodus? Poate din obiecte destinate satisfacerii trebuinţelor şi capriciilor clasei capitaliste, obiecte care intră deci în fondul ei de consum? Dacă aceasta ar fi tot, plusvaloarea ar fi irosită pînă la ultimul ban şi nu ar avea loc decît reproducţie simplă.

Pentru acumulare este nevoie ca o parte din plusprodus să fie transformată în capital. Dar, fără ca să se întîmple minuni, în capital pot fi transformate numai acele lucruri care sînt folosite în procesul muncii, adică mijloacele de producţie, şi, în al doilea rînd, lucrurile în stare să întreţină viaţa muncitorului, adică mijloacele de subzistenţă. Prin urmare, o parte din supramunca anuală trebuie să fi fost întrebuinţată pentru crearea de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă suplimentare, peste cantitatea necesară pentru înlocuirea capitalului avansat. Într-un cuvînt, plusvaloarea poate fi transformată în capital numai pentru că plusprodusul, a cărui valoare este, conţine deja componentele materiale ale unui capital nou^21a).

Dar pentru a face ca aceste părţi componente să funcţioneze efectiv în calitate de capital, clasa capitaliştilor are nevoie de un supliment de muncă. Dacă exploatarea muncitorilor deja folosiţi nu poate să crească nici extensiv, nici intensiv, trebuie angajate forţe de muncă suplimentare. Mecanismul producţiei capitaliste a avut grijă şi de acest lucru: el reproduce clasa muncitoare ca clasă dependentă de salariu, ca clasă al cărei salariu obişnuit ajunge nu numai pentru a-i asigura întreţinerea, ci şi înmulţirea. Aceste forţe de muncă suplimentare de diferite vîrste sînt furnizate anual capitalului de clasa muncitoare însăşi, aşa încît ajunge să fie încorporate mijloacelor de producţie suplimentare conţinute deja în producţia anuală, şi transformarea plusvalorii în capital e gata. Aşadar, privită concret, acumularea nu este nimic altceva decît reproducţia capitalului pe o scară lărgită. Circuitul reproducţiei simple se modifică şi se transformă, după expresia lui Sismondi^{i) 161}, într-o spirală^21b).

Să revenim acum la exemplul nostru. E vechea poveste: Avraamⁱ⁾ a avut de urmaş pe Isaacⁱ⁾, Isaac a avut de urmaş pe Iacob¹⁶² etc. Capitalul iniţial de 10.000 l. st. aduce o plusvaloare de 2.000 l. st., care este capitalizată. Capitalul nou de 2.000 l. st. aduce o plusvaloare de 400 l. st.; aceasta, capitalizată la rîndul ei, adică transformată într-un al doilea capital suplimentar, aduce o nouă plusvaloare de 80 l. st., etc.

Facem abstracţie aici de partea de plusvaloare pe care o consumă capitalistul. Tot aşa de puţin ne interesează momentan chestiunea dacă capitalurile adiţionale sînt adăugate capitalului iniţial sau sînt separate de el pentru a fi valorificate independent, dacă ele sînt utilizate de acelaşi capitalist care le-a acumulat sau dacă acesta le trece altora. Numai că nu trebuie să uităm că, alături de capitalurile nou formate, capitalul iniţial continuă să se reproducă şi să producă plusvaloare, şi că acest lucru este valabil şi pentru fiecare din capitalurile acumulate în raport cu capitalul adiţional produs de el.

Capitalul iniţial s-a format prin avansarea a 10.000 l. st. De unde le are posesorul lor? Din munca sa proprie şi din aceea a strămoşilor săi! răspund la unison reprezentanţii economiei politice^21c), şi ipoteza lor pare într-adevăr singura conformă legilor producţiei de mărfuri.

Cu totul altfel stau lucrurile cu capitalul adiţional de 2.000 l. st. Modul în care el a luat naştere îl cunoaştem exact. El e plusvaloare capitalizată. De la bun început el nu conţine nici un atom de valoare care să nu-şi aibă originea în munca altuia neplătită. Mijloacele de producţie cărora le este încorporată forţa de muncă adiţională, ca şi mijloacele de subzistenţă din care ea se întreţine, nu sînt nimic altceva decît părţi componente ale plusprodusului, ale tributului pe care clasa capitaliştilor îl smulge anual clasei muncitoare. Dacă cu o parte a tributului clasa capitaliştilor cumpără forţă de muncă adiţională, chiar la preţul ei integral, astfel că echivalent se schimbă contra echivalent — ea acţionează totuşi în acest caz conform vechiului procedeu al cuceritorului care cumpără mărfuri de la cei învinşi cu banii jefuiţi chiar de la ei.

Dacă capitalul adiţional dă de lucru muncitorului care l-a produs, acesta trebuie în primul rînd să continue să valorifice capitalul iniţial şi, în plus, să răscumpere produsul muncii sale anterioare cu mai multă muncă decît a costat. Dacă privim operaţia ca o tranzacţie între clasa capitaliştilor şi clasa muncitoare, lucrurile nu se modifică de loc dacă cu munca neplătită a muncitorilor folosiţi pînă atunci se folosesc noi muncitori. Capitalistul poate să transforme capitalul adiţional într-o maşină care îl aruncă în stradă pe producătorul acestui capital adiţional şi îl înlocuieşte cu cîţiva copii. În toate cazurile, clasa muncitoare a creat prin supramunca ei în cursul unui an capitalul care în anul următor va folosi un plus de muncă²²⁾. Aceasta este ceea ce se numeşte: a produce capital prin capital.

Premisa acumulării primului capital adiţional, de 2.000 l. st., a fost o sumă de valoare de 10.000 l. st., avansată de capitalist şi aparţinînd lui în virtutea „muncii sale iniţiale“. Dimpotrivă, premisa celui de-al doilea capital adiţional, de 400 l. st., nu este nimic altceva decît acumularea anterioară a celui dintîi, a celor 2.000 l. st., a căror plusvaloare capitalizată este. Proprietatea asupra muncii trecute neplătite se dovedeşte a fi acum unica condiţie pentru aproprierea prezentă de muncă vie neplătită în proporţii mereu crescînde. Cu cît capitalistul a acumulat mai mult, cu atît el poate să acumuleze mai mult.

În măsura în care plusvaloarea din care constă capitalul adiţional nr. I este rezultatul cumpărării forţei de muncă cu o parte din capitalul iniţial, cumpărare care corespunde legilor schimbului de mărfuri şi care, din punct de vedere juridic, presupune numai că muncitorul dispune liber de propriile sale capacităţi, iar posesorul de bani sau posesorul de marfă dispune liber de valorile care îi aparţin; în măsura în care capitalul adiţional nr. II etc. nu este decît un rezultat al capitalului adiţional nr. I, adică o consecinţă a aceloraşi relaţii; în măsura în care fiecare tranzacţie în parte corespunde întotdeauna legii schimbului de mărfuri, adică în măsura în care capitalistul cumpără întotdeauna forţa de muncă, iar muncitorul o vinde întotdeauna — şi se poate admite că o vinde chiar la valoarea ei reală —, este evident că legea aproprierii, sau, cu alte cuvinte, legea proprietăţii private, bazată pe producţia de mărfuri şi pe circulaţia mărfurilor, se transformă prin propria ei dialectică interioară, inevitabilă, tocmai în contrariul ei direct. Schimbul de echivalente, aşa cum a apărut în prima operaţie, a suferit asemenea modificări, încît se dovedeşte a fi numai o aparenţă, deoarece, în primul rînd, partea de capital schimbată contra forţei de muncă nu este ea însăşi decît o parte a produsului muncii altuia însuşite fără echivalent, iar în al doilea rînd această parte a capitalului nu trebuie numai înlocuită de către producătorul ei, muncitorul, dar ea trebuie înlocuită cu un surplus. Relaţia de schimb dintre capitalist şi muncitor devine deci o simplă aparenţă, proprie procesului de circulaţie, o simplă formă, străină de propriul ei conţinut, pe care doar îl estompează. Cumpărarea şi vînzarea continuă de forţă de muncă este forma. Conţinutul constă în aceea că capitalistul schimbă încontinuu o parte a muncii altuia deja materializate, pe care şi-o însuşeşte neîncetat fără echivalent, contra altei cantităţi, mai mari, de muncă vie a altuia. La început dreptul de proprietate ne-a apărut ca fiind întemeiat pe muncă proprie. Cel puţin aşa trebuia să presupunem, întrucît faţă în faţă stau numai posesori de marfă egali în drepturi, iar mijlocul de a-şi însuşi o marfă străină este numai înstrăinarea mărfii proprii, care nu poate fi produsă decît prin muncă. Acum, proprietatea apare, în ceea ce-l priveşte pe capitalist, ca dreptul de a-şi însuşi munca neplătită a altuia sau produsul ei, iar în ceea ce-l priveşte pe muncitor ca imposibilitatea de a-şi însuşi propriul său produs. Separarea proprietăţii de muncă devine consecinţa necesară a unei legi care aparent pornea de la identitatea lor²³⁾.

Oricît s-ar părea deci că modul de apropriere capitalist contrazice legile iniţiale ale producţiei de mărfuri, acest mod de apropriere nu izvorăşte nicidecum din violarea acestor legi, ci, dimpotrivă, din aplicarea lor. O scurtă privire retrospectivă asupra fazelor succesive ale mişcării, al căror punct final este acumularea capitalistă, ne va arăta din nou acest lucru.

Am văzut mai întîi că transformarea iniţială a unei sume de valoare în capital s-a efectuat întru totul conform legilor schimbului. Unul dintre contractanţi îşi vinde forţa de muncă, celălalt o cumpără. Primul primeşte valoarea mărfii sale înstrăinînd către cel de-al doilea valoarea ei de întrebuinţare — munca. Cel de-al doilea contractant transformă mijloacele de producţie care îi aparţin, cu ajutorul muncii, care de asemenea îi aparţine, într-un produs nou, care de asemenea îi aparţine de drept.

Valoarea acestui produs cuprinde, în primul rînd, valoarea mijloacelor de producţie folosite. Munca utilă nu poate consuma aceste mijloace de producţie fără a transmite valoarea lor noului produs; dar pentru a putea fi vîndută, forţa de muncă trebuie să fie în stare să furnizeze muncă utilă în ramura industrială în care ea urmează să fie folosită.

Mai departe, valoarea noului produs mai cuprinde echivalentul valorii forţei de muncă şi plusvaloare. Şi aceasta pentru că forţa de muncă vîndută pentru un anumit interval de timp, o zi, o săptămînă etc., posedă o valoare mai mică decît valoarea pe care o creează întrebuinţarea ei în acest interval de timp. Dar muncitorului i s-a plătit valoarea de schimb a forţei sale de muncă, şi în felul acesta el a înstrăinat valoarea ei de întrebuinţare, aşa cum se întîmplă în orice cumpărare şi vînzare.

Faptul că această marfă specială care este forţa de muncă are o valoare de întrebuinţare specifică, şi anume de a furniza muncă, deci de a crea valoare, nu poate afecta legea generală a producţiei de mărfuri. Dacă deci suma de valoare avansată sub formă de salariu nu se regăseşte pur şi simplu în produs, ci se regăseşte sporită cu o plusvaloare, acest fapt nu se explică prin aceea că vînzătorul ar fi fost înşelat, căci el a primit valoarea mărfii sale, ci prin simpla consumare a acestei mărfi de către cumpărător.

Legea schimbului cere ca numai valorile de schimb ale mărfurilor care se schimbă între ele să fie egale. Cît despre valorile lor de întrebuinţare, ea presupune de la bun început că ele sînt diferite şi nu are nimic comun cu consumarea lor, care începe abia după ce tranzacţia a fost încheiată şi executată.

Transformarea iniţială a banilor în capital se efectuează, aşadar, în conformitatea cea mai perfectă cu legile economice ale producţiei de mărfuri şi cu dreptul de proprietate care decurge din ele. Cu toate acestea, ea are drept rezultat:

1. că produsul îi aparţine capitalistului, şi nu muncitorului;

2. că valoarea acestui produs cuprinde, în afară de valoarea capitalului avansat, o plusvaloare, care pe muncitor l-a costat muncă, dar pe capitalist nu l-a costat nimic şi care devine totuşi proprietate de drept a capitalistului;

3. că muncitorul şi-a conservat forţa de muncă şi poate să o vîndă din nou dacă găseşte un cumpărător.

Reproducţia simplă nu este decît repetarea periodică a acestei prime operaţii; de fiecare dată banii se transformă iarăşi în capital. Legea nu este deci încălcată; dimpotrivă, ea are doar prilejul de a se manifesta permanent.

„Plusieurs échanges successifs n'ont fait du dernier que le répresentant du premier“^*1. (Sismondi, l.c., p. 70.)

Şi, cu toate acestea, am văzut că reproducţia simplă este suficientă pentru a imprima acestei prime operaţii — în măsura în care este considerată ca fenomen izolat — un cu totul alt caracter.

„Parmi ceux qui se partagent le revenu naţional les uns“ (muncitorii) „y acquièrent chaque année un nouveau droit par un nouveau travail, les autres“ (capitaliştii) „y ont acquis antérieurement un droit permanent par un travail primitif“^*2. (Sismondi, l.c., p. 110, 111.)

Se ştie că tărîmul muncii nu este singurul tărîm pe care primul născut face minuni.

Nu are, de altfel, nici o importanţă dacă reproducţia simplă este înlocuită cu reproducţia pe scară lărgită, cu acumularea. În primul caz, capitalistul cheltuieşte întreaga plusvaloare, iar în al doilea caz el îşi dovedeşte virtuţile civice, consumînd numai o parte şi transformînd restul în bani.

Plusvaloarea este proprietatea lui; ea nu a aparţinut niciodată altcuiva. Dacă o avansează pentru producţie, el face acest lucru din propriul său fond, aşa cum a făcut în ziua în care a păşit pentru prima dată pe piaţă. Că acum acest fond provine din munca neplătită a muncitorilor săi, nu schimbă absolut cu nimic lucrurile. Dacă muncitorul B este angajat pe seama plusvalorii produse de muncitorul A, în primul rînd A a furnizat această plusvaloare, primind pînă la ultimul ban preţul echitabil al mărfii sale, în al doilea rînd, această chestiune nu-l priveşte de loc pe muncitorul B. Ceea ce cere B şi ceea ce are dreptul să ceară este ca să i se plătească de către capitalist valoarea forţei sale de muncă.

„Tous deux gagnaient encore; l'ouvrier parce qu'on lui avançait les fruits de son travail“ (mai exact: du travail gratuit d'autres ouvriers) „avant qu'il fut fait“; (mai exact: avant que le sien ait porté de fruit) „le maître, parce que le travail de cet ouvrier valait plus que le salaire“ (mai exact: produisait plus de valeur que celle de son salaire)^*3. (Sismondi, l.c., p. 135.)

E drept că lucrurile arată cu totul altfel atunci cînd privim producţia capitalistă în fluxul neîntrerupt al reînnoirii ei şi considerăm, în locul capitalistului individual şi al muncitorului individual, totalitatea lor, clasa capitaliştilor, şi, în opoziţie cu ea, clasa muncitoare. În felul acesta am folosi însă un criteriu cu totul străin producţiei de mărfuri.

În producţia de mărfuri stau faţă în faţă vînzătorul şi cumpărătorul, independenţi unul de altul. Relaţiile lor reciproce iau sfîrşit în ziua cînd expiră contractul încheiat între ei. Dacă tranzacţia se reînnoieşte, acest lucru se întîmplă pe baza unui contract nou, care nu are nimic comun cu cel anterior, şi numai întîmplător pot apărea acelaşi cumpărător şi acelaşi vînzător.

Dacă este vorba deci să considerăm producţia de mărfuri sau un fenomen care ţine de ea conform propriilor ei legi economice, atunci trebuie să luăm fiecare act de schimb în mod izolat, în afara oricărei legături cu actul de schimb care l-a precedat sau cu cel care îi urmează. Şi întrucît cumpărările şi vînzările se încheie numai între indivizi izolaţi, este inadmisibil să căutăm în ele relaţii între clase sociale întregi.

Oricît de lung ar fi şirul reproducţiilor periodice şi al acumulărilor premergătoare prin care a trecut capitalul astăzi în funcţiune, el îşi păstrează virginitatea sa iniţială. Atîta timp cît la fiecare act de schimb — luat în parte — sînt respectate legile schimbului, modul de apropriere poate suferi o schimbare radicală fără a afecta cu nimic dreptul de proprietate care corespunde producţiei de mărfuri. Acelaşi drept de proprietate rămîne în vigoare atît la început, cînd produsul îi aparţine producătorului şi cînd acesta, schimbînd echivalent contra echivalent, nu se poate îmbogăţi decît prin muncă proprie, cît şi în perioada capitalistă cînd avuţia socială devine, într-o măsură tot mai mare, proprietate a acelora care sînt în stare să-şi însuşească necontenit munca neplătită a altora.

Acest rezultat devine inevitabil de îndată ce forţa de muncă este vîndută în mod liber ca marfă de către muncitor. Dar numai din acest moment producţia de mărfuri se generalizează şi devine forma tipică de producţie; numai din acest moment fiecare produs este produs din capul locului pentru vînzare şi orice avuţie produsă trece prin sfera circulaţiei. Abia atunci cînd munca salariată devine baza producţiei de mărfuri, aceasta din urmă se impune întregii societăţi; dar numai din acest moment producţia de mărfuri îşi dezvoltă toate potențele ei. A spune că apariţia muncii salariate denaturează producţia de mărfuri echivalează cu a spune că, dacă vrea să nu fie denaturată, producţia de mărfuri nu trebuie să se dezvolte. În aceeaşi măsură în care, dezvoltîndu-se după propriile ei legi imanente, ea se transformă în producţie capitalistă, în aceeaşi măsură legile proprietăţii proprii producţiei de mărfuri se transformă în legi ale aproprierii capitaliste²⁴⁾.

Am văzut că, chiar şi la reproducţia simplă, întregul capital avansat iniţial, oricare i-ar fi provenienţa, se transformă în capital acumulat sau plusvaloare capitalizată. Dar în fluxul producţiei, orice capital avansat iniţial devine o mărime infinitezimală (magnitudo evanescens în sens matematic) în comparaţie cu capitalul acumulat direct, adică în comparaţie cu plusvaloarea sau plusprodusul transformat din nou în capital, indiferent dacă acestea funcţionează în mîna care l-a acumulat sau în altă mînă. De aceea economia politică prezintă, în genere, capitalul ca „avuţie acumulată“ (plusvaloare transformată sau venit) „care este folosită din nou pentru producerea de plusvaloare“²⁵⁾, sau pe capitalist ca „posesor al plusprodusului“²⁶⁾. Aceeaşi concepţie, dar într-o altă formă, se exprimă atunci cînd se spune că orice capital existent este dobîndă acumulată sau capitalizată, căci dobînda nu este decît o parte a plusvalorii²⁷⁾.

2. Concepţia greşită a economiei politice despre reproducţia pe scară lărgită

Înainte de a stabili exact ce este acumularea, adică transformarea plusvalorii din nou în capital, este necesar să înlăturăm un echivoc generat de economia politică clasică.

Aşa cum mărfurile pe care capitalistul le cumpără pentru consumul său propriu cu o parte a plusvalorii nu-i servesc ca mijloace de producţie şi de valorificare, tot astfel nici munca pe care el o cumpără pentru satisfacerea trebuinţelor sale naturale şi sociale nu este muncă productivă. În loc ca prin cumpărarea acestor mărfuri şi a muncii să transforme plusvaloarea în capital, el, dimpotrivă, o consumă sau o cheltuieşte ca venit al său. În opoziţie cu concepţia vechii aristocraţii, concepţie care, după cum spune pe drept cuvînt Hegelⁱ⁾, „constă în consumarea a ceea ce există“¹⁶³ şi se manifestă deosebit de evident în fastul vieţii lor personale, economia politică burgheză consideră hotărîtor să proclame acumularea capitalului ca primă îndatorire cetăţenească şi să propovăduiască fără încetare că nu poţi acumula dacă consumi tot venitul, în loc să cheltuieşti o bună parte din el pentru a angaja muncitori productivi suplimentari, care aduc mai mult decît costă ei. Pe de altă parte, ea a trebuit să lupte împotriva prejudecăţii populare, care confundă producţia capitalistă cu tezaurizarea²⁸⁾ şi crede, din această cauză, că avuţia acumulată este o avuţie care în forma ei naturală dată este ferită de distrugere, prin urmare sustrasă sferei consumului şi chiar sferei circulaţiei. În realitate, retragerea banilor din sfera circulaţiei ar fi în opoziţie directă cu valorificarea lor ca capital, iar acumularea de mărfuri în vederea tezaurizării ar fi o adevărată absurditate^28a). Acumularea de mărfuri în cantităţi mari este rezultatul unei stagnări a circulaţiei sau al supraproducţiei²⁹⁾. Într-adevăr, în concepţia populară se confundă, pe de o parte, imaginea bunurilor acumulate în fondul de consum al celor avuţi şi care se consumă treptat şi, pe de altă parte, formarea de rezerve, fenomen propriu tuturor modurilor de producţie şi asupra căruia ne vom opri cînd vom analiza procesul de circulaţie.

Economia politică clasică are deci dreptate atunci cînd subliniază ca un moment caracteristic al procesului de acumulare faptul că plusprodusul este consumat de către muncitorii productivi, şi nu de către muncitorii neproductivi. Dar aici începe şi eroarea ei. A. Smithⁱ⁾ a introdus moda de a prezenta acumularea ca simplă consumare a plusprodusului de către muncitorii productivi, adică de a prezenta capitalizarea plusvalorii ca simplă transformare a ei în forţă de muncă. Să-l ascultăm, de pildă, pe Ricardoⁱ⁾:

„Trebuie să se înţeleagă că toate cele ce se produc într-o ţară sînt consumate; dar există o foarte mare deosebire între ceea ce este consumat de cei care reproduc o valoare nouă şi ceea ce este consumat de cei care nu reproduc o asemenea valoare nouă. Cînd spunem că venitul este economisit şi adăugat la capital, înţelegem prin aceasta că partea din venit considerată ca fiind adăugată la capital este consumată de muncitori productivi, şi nu de muncitori neproductivi. Nu există eroare mai mare decît aceea de a presupune că un capital este sporit prin nonconsum“³⁰⁾.

Nu există eroare mai mare decît aceea a lui A. Smith, repetată de Ricardo şi de toţi economiştii care i-au urmat, anume că

„partea din venit considerată ca fiind adăugată la capital este consumată de muncitorii productivi“.

Potrivit acestei concepţii, orice plusvaloare care se transformă în capital devine capital variabil. În realitate, ca şi valoarea avansată iniţial, ea se împarte în capital constant şi capital variabil, în mijloace de producţie şi forţă de muncă. Forţa de muncă este forma în care capitalul variabil există în procesul de producţie. În acest proces, ea însăşi este consumată de către capitalist. Prin funcţia ei — munca —, ea consumă mijloace de producţie. În acelaşi timp, banii plătiţi cu prilejul cumpărării forţei de muncă se transformă în mijloace de subzistenţă, care nu sînt consumate de „munca productivă“, ci de „muncitorul productiv“. Printr-o analiză cu totul eronată, A. Smith ajunge la rezultatul absurd că, dacă fiecare capital individual se scindează într-o parte constantă şi una variabilă, capitalul social constă doar din capital variabil, adică este cheltuit în întregime pentru plata salariilor. De pildă, un fabricant de postav transformă 2.000 l. st. în capital. El cheltuieşte o parte din aceşti bani pentru cumpărarea de ţesători şi cealaltă parte pentru fire de lînă, maşini etc. Dar cei de la care cumpără firele şi maşinile, la rîndul lor, plătesc cu o parte a banilor munca etc., pînă ce toate cele 2.000 l. st. sînt cheltuite pentru plata salariilor, adică pînă ce întreg produsul reprezentat de cele 2.000 l. st. este consumat de către muncitorii productivi. E clar: întreaga forţă a acestui argument rezidă în cuvîntul „etc.“, care ne trimite de la Ana la Caiafa. Într-adevăr, A. Smith întrerupe analiza tocmai acolo unde încep dificultăţile³¹⁾.

Atîta timp cît avem în vedere numai fondul producţiei anuale totale, procesul de reproducţie anual poate fi înţeles uşor. Dar toate elementele componente ale producţiei anuale trebuie aduse pe piaţa de mărfuri, şi aici începe dificultatea. Mişcările capitalurilor individuale şi ale veniturilor personale se încrucişează, se amestecă şi se pierd într-o deplasare generală — în circulaţia avuţiei sociale — care tulbură privirea şi-l pune pe cercetător în faţa unor probleme foarte complicate. În secţiunea a treia din cartea a doua voi face o analiză a legăturilor reale care există aici. — Este marele merit al fiziocraţilor de a fi încercat să dea pentru prima dată, în al lor „Tableau économique“¹⁶⁵, o imagine a producţiei anuale în forma în care ea reiese din circulaţie³²⁾.

Se înţelege, de altfel, de la sine că economia politică nu a omis să folosească în interesul clasei capitaliştilor teza lui A. Smith potrivit căreia întreaga parte a produsului net care este transformată în capital este consumată de clasa muncitoare.

3. Împărţirea plusvalorii în capital şi venit. Teoria abstinenţei

În capitolul precedent am considerat plusvaloarea, respectiv plusprodusul, doar ca fond de consum individual al capitalistului„ iar în capitolul de faţă am considerat-o pînă acum doar ca fond de acumulare. în realitate însă, plusvaloarea nu este numai unul sau numai altul, ci amîndouă în acelaşi timp. O parte din plusvaloare este consumată de capitalist sub formă de venit³³⁾, altă parte din ea este folosită sub formă de capital, adică este acumulată.

Dacă masa plusvalorii este dată, una din aceste părţi este cu atît mai mare cu cît cealaltă este mai mică. Presupunînd că toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate, raportul în care se efectuează această împărţire determină mărimea acumulării. Cel ce efectuează această împărţire este însă proprietarul plusvalorii, capitalistul. Împărţirea este deci un act de voinţă al lui. Despre acea parte a tributului încasat de el, parte pe care o acumulează, se spune că o economiseşte pentru că nu o consumă, adică pentru că îşi îndeplineşte funcţia sa de capitalist, şi anume funcţia de a se îmbogăţi.

Numai în măsura în care este capital personificat, capitalistul are o valoare istorică şi acel drept istoric la existenţă, care, după cum spune spiritualul Lichnowskiⁱ⁾, nu are nici o dată¹⁶⁶. Numai în această măsură necesitatea temporară a propriei sale existenţe rezidă în necesitatea temporară a modului de producţie capitalist. Dar tot în aceeaşi măsură mobilul activităţii lui nu este valoarea de întrebuinţare şi consumul, ci valoarea de schimb şi sporirea ei. Ca un fanatic al sporirii valorii, el constrînge implacabil omenirea la producţie pentru producţie, deci la dezvoltarea forţelor de producţie sociale şi la crearea condiţiilor materiale de producţie, singurele care pot constitui baza reală a unei forme superioare a societăţii, al cărei principiu fundamental să fie dezvoltarea deplină şi liberă a fiecărui individ. Numai ca personificare a capitalului capitalistul se bucură de respect. În această calitate, el este dominat, ca şi tezaurizatorul, de pasiunea oarbă de îmbogăţire. Ceea ce însă la tezaurizator apare ca o manie individuală este la capitalist efectul mecanismului social, în care el nu este decît o rotiţă. În afară de aceasta, dezvoltarea producţiei capitaliste face necesară o sporire continuă a capitalului investit într-o întreprindere industrială, iar concurenţa impune fiecărui capitalist individual legile imanente ale modului de producţie capitalist ca legi coercitive exterioare. Ea îl sileşte să-şi sporească încontinuu capitalul pentru a-l conserva, iar de sporit el nu poate să-l sporească decît cu ajutorul acumulării progresive.

De aceea, în măsura în care activitatea sa nu este decît o funcţie a capitalului, care găseşte în persoana lui voinţă şi conştiinţă, capitalistul consideră propriul său consum particular ca fiind o jefuire a acumulării capitalului său, aşa cum în contabilitatea italiană cheltuielile particulare figurează la debitul capitalistului faţă de capitalul său. Acumularea este cucerirea lumii avuţiei sociale. O dată cu extinderea masei materialului uman exploatat, ea extinde şi dominaţia directă şi indirectă a capitalistului³⁴⁾.

Dar pretutindeni păcatul originar are urmări. O dată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, a acumulării şi a avuţiei, capitalistul încetează de a fi simplă întruchipare a capitalului. Ei încearcă un „simţămînt omenesc“¹⁶⁷ pentru propria lui persoană şi devine atît de cult, încît respinge batjocoritor ascetismul ca o prejudecată a tezaurizatorului de modă veche. În timp ce capitalistul clasic înfierează consumul individual ca păcat împotriva funcţiei sale şi ca „abstinenţă“ de la acumulare, capitalistul modernizat este în stare să considere acumularea ca „renunţare“ la desfătări. „Ah, două suflete-s în el! Cum se zbat în piept să nu mai locuiască împreună!“¹⁶⁸

La începuturile istorice ale modului de producţie capitalist — şi orice parvenit capitalist trece individual prin această fază istorică — predomină setea de îmbogăţire şi avariţia ca pasiuni absolute. Dar progresul producţiei capitaliste nu creează numai o lume de desfătări. Cu dezvoltarea speculaţiei şi a creditului, el deschide mii de izvoare pentru o îmbogăţire subită. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, un grad convenţional de risipă, care este în acelaşi timp etalare a bogăţiei şi deci mijloc de obţinere a creditului, devine chiar o necesitate comercială pentru „nefericitul“ capitalist. Luxul intră în cheltuielile de reprezentare ale capitalului. De altfel, capitalistul nu se îmbogăţeşte, ca tezaurizatorul, în raport cu munca sa proprie şi cu nonconsumul său, ci în măsura în care stoarce forţă de muncă străină şi îi impune muncitorului renunţarea la toate plăcerile vieţii. Ce-i drept, risipa capitalistului nu are niciodată caracterul de bona fide pe care îl are risipa uşuraticului senior feudal, ci, dimpotrivă, în spatele ei se ascunde întotdeauna avariţia cea mai josnică şi calculul cel mai meschin, risipa capitalistului creşte totuşi o dată cu acumularea, fără a o prejudicia însă. Totodată, în pieptul nobil al capitalistului se dezvoltă un conflict faustian între patima acumulării şi înclinaţia spre desfătări.

„Dezvoltarea industriei din Manchester — se spune într-o scriere publicată în 1795 de doctorul Aikinⁱ⁾ — poate fi împărţită în patru perioade. În prima perioadă, fabricanţii au fost siliţi să muncească din greu pentru întreţinerea lor“.

Ei s-au îmbogăţit îndeosebi jefuindu-i pe părinţii care le aduceau fiii ca apprentices (ucenici) şi care trebuiau să plătească bani grei pentru acest lucru, deşi fiii lor răbdau de foame. Pe de altă parte, profitul mediu era scăzut, iar pentru acumulare trebuiau făcute mari economii. Ei trăiau ca tezaurizatori şi nu consumau nici măcar dobînzile la capitalul lor.

„În perioada a doua, ei au început să strîngă oarecare avere, dar, ca şi înainte, continuau să muncească din greu“, căci exploatarea nemijlocită a muncii costă muncă, lucru pe care îl ştie orice vătaf de sclavi, „şi să trăiască la fel da modest... În perioada a treia a început luxul, şi afacerile au fost extinse prin trimiterea de călăreţi“ (commis-voyageurs călări) „în toate oraşele comerciale ale regatului spre a strînge comenzi. Este de presupus că pînă în 1690 nu au existat decît puţine sau chiar nu au existat capitaluri între 3.000 şi 4.000 l. st., realizate în industrie. Cam în această perioadă însă sau ceva mai tîrziu, industriaşii ajunseseră să acumuleze bani şi au început să-şi ridice case de piatră în locul celor de lemn şi tencuială... La Manchester, încă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, fabricantul care oferea musafirilor săi o cană de vin din străinătate devenea subiect de discuţii şi comentarii pentru toţi vecinii săi“.

Înainte de apariţia maşinilor, fabricanţii care se întîlneau seara la cîrciumă nu cheltuiau niciodată mai mult de 6 pence pentru un pahar de punci şi 1 penny pentru un pachet de tutun. Abia în 1758 s-a văzut pentru prima oară — şi faptul acesta a făcut epocă — „o persoană angajată efectiv în afaceri într-un echipaj propriu!“. „Perioada a patra“, ultima treime a secolului al XVIII-lea, „este perioada de mare lux şi risipă, ca urmare a extinderii întreprinderilor“³⁵⁾. Ce ar spune bunul dr. Aikin dacă ar învia şi ar vedea Manchesterul de azi!

Acumulaţi, acumulaţi! Aşa porunceşte Moiseⁱ⁾, aşa poruncesc profeţii!¹⁶⁹ „Industria furnizează materialul care se acumulează prin economie“³⁶⁾. Aşadar, economisiţi, economisiţi, adică transformaţi în capital o parte cît mai mare din plusvaloare sau din plusprodus! Acumulare pentru acumulare, producţie pentru producţie, iată formula prin care economia politică clasică a definit menirea istorică a perioadei burgheze. Ea nu s-a înşelat nici un moment în ceea ce priveşte durerile facerii avuţiei³⁷⁾, dar la ce folosesc lamentările despre necesitatea istorică? Dacă pentru economia politică clasică proletarul nu este decît o maşină pentru producerea plusvalorii, capitalistul nu este nici el decît o maşină pentru transformarea acestei plusvalori în capital adiţional. Ea priveşte cu toată seriozitatea funcţia lui istorică. Pentru a-i feri conştiinţa de conflictul tragic dintre înclinaţia spre plăceri şi setea de îmbogăţire, Malthus susţinea, la începutul deceniului al treilea al acestui secol, o diviziune a muncii care îi rezerva capitalistului angrenat efectiv în producţie misiunea de a acumula, iar celorlalţi participanţi la împărţirea plusvalorii, adică aristocraţiei funciare, înalţilor demnitari ai statului şi ai bisericii etc., misiunea de a risipi. Este de cea mai mare importanţă, spune el, „să facem deosebire între pasiunea pentru risipă şi pasiunea pentru acumulare (the passion for expenditure and the passion for accumulation)“³⁸⁾. Domnii capitalişti, transformaţi de mult în oameni de viaţă şi de lume, au sărit în sus. Cum? exclamă unul din exponenţii lor, un ricardian, d-l Malthus preconizează rente funciare ridicate, impozite ridicate etc., astfel încît consumatorii neproductivi să fie un stimulent permanent pentru industriaş! Fireşte, lozinca e producţia, producţia pe scară tot mai largă, dar

„printr-un asemenea procedeu producţia e mai mult stînjenită decît stimulată. De asemenea, nu este de loc echitabil (nor is it quite fair) ca un număr de oameni să trîndăvească numai pentru a-i stimula pe alţii din al căror caracter se poate deduce (wbo are likely, from their characters) că sînt în stare să facă treabă dacă sînt siliţi“³⁹⁾.

Pe cît i se pare de inechitabil a-l îndemna pe capitalistul industrial să acumuleze, luîndu-i caimacul din lapte, pe atît i se pare de necesar ca muncitorul să fie redus pe cît posibil la salariul rninim, „pentru a i se menţine dorinţa de a munci“. De asemenea, el nu ascunde nici un moment faptul că aproprierea de muncă neplătită constituie secretul îmbogăţirii.

„O cerere sporită din partea muncitorilor nu înseamnă nimic altceva decît consimţămîntul lor de a lua mai puţin din propriul lor produs şi de a ceda o parte mai mare întreprinzătorilor; şi dacă se spune că acest fapt provoacă, prin reducerea consumului“ (muncitorilor), un „glut“ (suprasaturarea pieţei, supraproducţia), „eu nu pot să răspund decît că glut este sinonim cu profit ridicat“⁴⁰⁾.

Această dispută savantă despre felul în care prada stoarsă de la muncitori ar trebui repartizată, în modul cel mai avantajos pentru acumulare, între capitalistul industrial şi proprietarul funciar trîndav etc., a fost întreruptă de revoluţia din iulie. Curînd după aceea, proletariatul de la oraş a tras clopotele de alarmă la Lyon, iar proletariatul agricol din Anglia a trecut la incendieri. De o parte a canalului se răspîndea owenismulⁱ⁾, dincolo st.-simonismulⁱ⁾ şi fourierismulⁱ⁾. A sosit timpul economiei politice vulgare. Exact cu un an înainte de a fi descoperit, la Manchester, că profitul (inclusiv dobînda) la capital este produsul „ultimei, a celei de-a douăsprezecea ore de muncă“, neplătite. Nassau W. Seniorⁱ⁾ a anunţat lumii o altă descoperire. „Eu — declară el solemn — înlocuiesc cuvîntul capital, privit ca instrument de producţie, cu cuvîntul abstinenţă (abţinere)“⁴¹⁾. Iată o mostră neîntrecută a „descoperirilor“ economiei vulgare! Ea înlocuieşte o categorie economică printr-o frază de sicofant. Voilà tout^*5. „Cînd sălbaticul — ne învaţă Senior — confecţionează arcuri, el face o muncă industrială, dar nu practică abstinenţa“. Aceasta ne explică cum şi de ce în orînduirile sociale anterioare mijloacele de muncă se confecţionau „fără abstinenţa“ capitalistului. „Cu cît societatea progresează mai mult, cu atît ea cere mai multă abstinenţă“⁴²⁾, şi anume de la aceia a căror muncă constă în a-şi însuşi munca, altora şi produsul ei. Toate condiţiile procesului de muncă se transformă de aici înainte în tot atîtea acte de abstinenţă ale capitalistului. Că grîul nu este numai mîncat, ci şi semănat, aceasta o datorăm abstinenţei capitalistului! Că vinului i se lasă timp să fermenteze, se datorează abstinenţei capitalistului!⁴³⁾ Capitalistul îşi jefuieşte propria sa persoană atunci cînd „îi împrumută (!) muncitorului instrumentele de producţie“, adică atunci cînd el le valorifică în calitate de capital, unindu-le cu forţa de muncă, în loc să consume maşinile cu abur, bumbacul, căile ferate, îngrăşămintele, caii de tracţiune etc., sau, cum îşi imaginează în mod pueril economistul vulgar, în loc să risipească „valoarea lor“ în lux şi în alte mijloace de consum⁴⁴⁾. Cum ar putea clasa capitaliştilor să facă acest lucru, este o taină pe care pînă în prezent economia vulgară nu a divulgat-o. Oricum, lumea trăieşte numai graţie autoflagelării acestui adorator modern al lui Vişnuⁱ⁾, capitalistul. Nu numai acumularea, dar şi simpla „conservare a unui capital cere un efort continuu pentru a rezista tentaţiei de a-l consuma“⁴⁵⁾. Aşadar, pur şi simplu, sentimentul de umanitate ne porunceşte, evident, să-l scăpăm pe capitalist de martiraj şi de ispită, în acelaşi mod în care, nu de mult, abolirea sclaviei l-a scăpat pe proprietarul de sclavi din Georgia de o grea dilemă: să cheltuiască pe şampanie întregul plusprodus stors de la sclavul negru sau să transforme din nou o parte din acest plusprodus în mai mulţi negri şi în mai mult pămînt.

În cele mai diferite formaţiuni social-economice are loc nu numai reproducţie simplă, ci şi reproducţie lărgită, deşi aceasta din urmă are loc în proporţii diferite. Cu timpul se produce mai mult şi se consumă mai mult, prin urmare mai mult produs se transformă în mijloace de producţie. Acest proces nu apare însă ca acumulare de capital, şi deci nici ca funcţie a capitalistului, atîta timp cît mijloacele de producţie, şi deci şi produsul şi mijloacele de subzistenţă, nu i se opun muncitorului sub formă de capital⁴⁶⁾. Richard Jones, decedat acum cîţiva ani, succesor al lui Malthus la catedra de economie politică a Colegiului Indiilor orientale de la Haileybury, ilustrează bine acest lucru cu ajutorul a două fapte importante. Întrucît majoritatea poporului indian o formează ţăranii care-şi cultivă singuri pămîntul, produsul, mijloacele de muncă şi de subzistenţă ale acestora nu există niciodată „sub forma (in the shape) unui fond care a fost economisit din venit străin (saved from revenue), şi, prin urmare, nu trec printr-un proces prealabil de acumulare (a previous process of accumulation)“⁴⁷⁾. Pe de altă parte, în provinciile în care dominaţia engleză a destrămat cel mai puţin vechiul sistem, muncitorii neagricoli primesc de lucru direct de la marii proprietari funciari, cărora le revine o parte din plus-produsul agricol sub formă de tribut sau de rentă funciară. O parte din acest produs este consumată în formă naturală de către marii proprietari funciari, altă parte este transformată de către muncitori, tot pentru proprietarii funciari, în articole de lux şi în alte articole de consum, restul formînd salariul muncitorilor, care sînt proprietari ai uneltelor lor de muncă. Producţia şi reproducţia pe scară lărgită îşi urmează aici cursul fără amestecul acelui sfînt miraculos, al acelui cavaler al tristei figuri care e capitalistul „abstinent“.

4. Împrejurări care, independent de proporţia în care plusvaloarea se împarte în capital şi venit, determină volumul acumulării. Gradul de exploatare a forţei de muncă. — Forţa productivă a muncii. — Diferenţa crescîndă dintre capitalul folosit în producţie şi cel consumat. — Mărimea capitalului avansat

Dacă presupunem că proporţia în care plusvaloarea se împarte în capital şi venit este dată, mărimea capitalului acumulat depinde, evident, de mărimea absolută a plusvalorii. În ipoteza că 80% se capitalizează şi 20% se consumă, capitalul acumulat va reprezenta 2.400 l. st. sau 1.200 l. st., după cum plusvaloarea totală a fost de 3.000 sau de 1.500 l. st. Prin urmare, la determinarea mărimii acumulării concurează toate împrejurările care determină masa plusvalorii. Le enumerăm aici încă o dată, dar numai în măsura în care ele oferă puncte de vedere noi în ceea ce priveşte acumularea.

După cum ştim, rata plusvalorii depinde în primul rînd de gradul de exploatare a forţei de muncă. Economia politică acordă o importanţă atît de mare rolului pe care îl joacă gradul de exploatare, încît identifică uneori creşterea rapidă a acumulării sub influenţa sporirii forţei productive a muncii cu creşterea ei rapidă sub influenţa exploatării sporite a muncitorului⁴⁸⁾. În secţiunile consacrate producţiei plusvalorii am presupus întotdeauna că salariul este cel puţin egal cu valoarea forţei de muncă. În practică însă, reducerea forţată a salariului sub această valoare joacă un rol prea important ca să nu ne oprim o clipă asupra ei. Ea transformă de fapt, în anumite limite, fondul de consum necesar al muncitorului într-un fond de acumulare a capitalului.

„Salariile — spune J. St. Mill — nu au forţă productivă, ele sînt preţul unei forţe productive; salariile nu contribuie, alături de munca însăşi, la producţia de mărfuri, aşa cum nu contribuie nici preţul maşinii. Dacă munca ar putea fi obţinută fără a fi cumpărată, salariile ar fi de prisos“⁴⁹⁾.

Dar dacă muncitorii ar putea să se hrănească cu aer, ei nu ar putea fi cumpăraţi cu nici un preţ. Munca lor gratuită este deci o limită în sens matematic: ne putem apropia mereu de ea, dar nu o putem atinge niciodată. Tendinţa permanentă a capitalului este de a-i reduce pe muncitori la acest nivel nihilist. Un scriitor din secolul al XVIII-lea, pe care l-am citat de multe ori, autorul lucrării „Essay on Trade and Commerce“, nu face decît să trădeze secretul cel mai intim al capitalului englez atunci cînd declară că sarcina istorică vitală a Angliei este să reducă salariul muncitorilor englezi la nivelul celui din Franţa şi Olanda⁵⁰⁾. El spune, între altele, cu naivitate;

„Dar dacă săracii noştri“ (expresie metaforică pentru muncitori) „doresc să trăiască în lux..., munca lor va fi, desigur, scumpă... Ţi se face părul măciucă cînd te gîndeşti la masa uriaşă de lucruri de prisos (heap of superfluities), ca rachiu, gin, ceai, zahăr, fructe exotice, bere tare, pînzeturi imprimate, tutunul de prizat şi de fumat etc., pe care le consumă muncitorii noştri manufacturieri“⁵¹⁾.

Autorul citează scrierea unui fabricant din Northamptonshire, care se tînguieşte cu privirile îndreptate spre cer:

„Munca este cu o întreagă treime mai ieftină în Franţa decît în Anglia; căci săracii din Franţa muncesc din greu şi o duc greu cu hrana şi cu îmbrăcămintea; ei consumă în special pîine, fructe, legume, rădăcini şi peşte uscat, carne mănîncă foarte rar şi, dacă grîul e scump, mănîncă şi pîine foarte puţină“⁵²⁾. „La aceasta se adaugă — continuă autorul eseului — faptul că ei beau numai apă sau băuturi slabe, astfel că cheltuiesc foarte puţini bani... E, desigur, greu să ajungem la o asemenea stare de lucruri, totuşi nu este imposibil, de vreme ce ea este o realitate atît în Franţa, cît şi în Olanda“⁵³⁾.

Două decenii mai tîrziu, Benjamin Thompsonⁱ⁾ (alias conte Rumford), un şarlatan american, yankeu ajuns baron, a urmat aceeaşi linie filantropică, spre marea mulţumire a lui dumnezeu şi a oamenilor. „Eseurile“ lui sînt o carte de bucate cu reţete de tot felul pentru a înlocui cu surogate ieftine mîncărurile normale, prea scumpe, ale muncitorilor. O reţetă deosebit de reuşită a acestui, „filozof“ uimitor este următoarea:

„Cinci pfunzi de orz, cinci pfunzi de porumb, scrumbii de 3 pence, sare de 1 penny, oţet de 1 penny, piper şi zarzavat de 2 pence — total 20³/₄ pence dă o supă pentru 64 de persoane, iar în cazul preţurilor medii la cereale, costul acestei supe poate fi redus la ¹/₄ pence“ (mai puţin de 3 pfennigi) „de persoană“⁵⁴⁾.

O dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste, falsificarea de mărfuri a făcut ca idealurile lui Thompson să devină de prisos⁵⁵⁾.

La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-Iea, fermierii şi landlorzii englezi au impus minimul absolut de salariu, plătind zilerilor agricoli mai puţin decît minimul sub formă de salariu, iar restul sub forma de ajutoare date de către parohii. Iată un exemplu de scamatorii la care recurg Dogberryⁱ⁾-ii englezi atunci cînd fixează în mod „legal“ tarifele de salarizare:

„Cînd squire-ii au fixat, în 1795, salariile pentru Speenhamland, ei luaseră masa de prînz, dar şi-au închipuit, probabil, că muncitorii nu au nevoie de asemenea lucru... Ei au hotărît ca salariul săptămînal să fie de 3 şilingi dacă pîinea de 8 pfunzi şi 11 uncii costă un şiling şi să crească cu regularitate pînă cînd pîinea va costa 1 şiling şi 5 pence. Dacă preţul pîinii va continua să crească, salariul va continua să scadă proporţional, iar cînd preţul pîinii va ajunge la 2 şilingi, hrana unui om va fi redusă cu ¹/₅ faţă de ce fusese înainte“⁵⁶⁾.

În 1814, în faţa comisiei de anchetă a Camerei lorzilor, un anume A. Bennett, mare fermier, judecător de pace, administrator al unei case pentru săraci şi însărcinat cu reglementarea salariilor, a fost întrebat:

„Se respectă o proporţie oarecare între valoarea muncii pe o zi şi ajutorul pe care muncitorii îl primesc din partea parohiei?“ Răspuns: „Da. Venitul săptămînal al fiecărei familii este completat peste salariul ei nominal pînă la o sumă corespunzînd unei pîini de un gallon (8 pfunzi şi 11 uncii) şi sumei de 3 pence de persoană... Considerăm pîinea de un gallon ca fiind suficientă pentru întreţinerea unei familii timp de o săptămînă , iar cele 3 pence sînt pentru îmbrăcăminte; dacă însă parohia preferă să dea ea hainele, cele 3 pence se scad. Această practică există nu numai în toată partea de apus a Wiltshire-ului, ci cred că în toată ţara“⁵⁷⁾. „În felul acesta — exclamă un scriitor burghez din acea epocă — fermierii au degradat ani de-a rîndul o clasă respectabilă a compatrioţilor lor, silindu-i să-şi găsească un refugiu în casele de muncă..., fermierul şi-a mărit propriile sale cîştiguri, îrnpiedicînd acumularea chiar şi a fondului de consum absolut necesar al muncitorilor“⁵⁸⁾.

Rolul pe care îl joacă astăzi jefuirea directă a fondului de consum necesar al muncitorului în formarea plusvalorii, şi deci a fondului de acumulare a capitalului, s-a văzut, de pildă, cu prilejul analizării aşa-numitei munci la domiciliu (vezi cap. XV, 8, c.). Alte date asemănătoare vom da în secţiunea de faţă.

Deşi în toate ramurile industriale partea din capitalul constant care constă din mijloace de muncă trebuie să ajungă pentru folosirea unui anumit număr de muncitori, determinat de mărimea întreprinderii, ea nu trebuie totuşi să crească proporţional cu cantitatea de muncă utilizată. Să presupunem că într-o fabrică o sută de muncitori prestează, muncind opt ore pe zi, 800 de ore de muncă. Dacă capitalistul vrea să sporească acest număr de ore cu 50%, el poate angaja 50 de muncitori noi; dar atunci el trebuie să avanseze un nou capital nu numai pentru salarii, ci şi pentru mijloace de muncă. Dar el poate să-i pună pe cei 100 de muncitori vechi să muncească 12 ore în loc de 8, şi astfel vor fi suficiente mijloacele de muncă deja existente, numai că ele se vor uza mai repede. În felul acesta munca în plus obţinută printr-o încordare mai mare a forţei de muncă poate să sporească substanţa acumulării, adică plusprodusul şi plusvaloarea, fără o sporire corespunzătoare a părţii constante a capitalului.

În industria extractivă, de pildă în mine, materia primă nu este o parte componentă a capitalului avansat. Aici obiectul muncii nu este produsul unei munci anterioare, ci e dăruit de natură în mod gratuit. Astfel sînt minereurile, mineralele, cărbunele de pămînt, piatra etc. Aici capitalul constant constă aproape exclusiv din mijloace de muncă care suportă foarte bine folosirea unei cantităţi sporite de muncă (de pildă, prin introducerea schimburilor de zi şi de noapte). Dar, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, masa şi valoarea produsului vor spori direct proporţional cu munca utilizată. Ca şi în prima zi a producţiei, factorii primari care dau naştere produsului, care dau naştere deci şi elementelor materiale ale capitalului, omul şi natura, merg mînă în mînă. Datorită elasticităţii forţei de muncă, sfera acumulării se lărgeşte fără o sporire prealabilă a capitalului constant.

În agricultură, o extindere a suprafeţei cultivate nu este posibilă fără a se avansa suplimentar seminţe şi îngrăşăminte. Dar, de îndată ce acestea au fost avansate, chiar şi cultivarea mecanizată a pămîntului sporeşte considerabil cantitatea de produs. O cantitate mai mare de muncă efectuată de acelaşi număr de muncitori sporeşte fertilitatea solului, fără să fie nevoie de noi avansări pentru mijloace de muncă. Aşadar, acţiunea directă a omului asupra naturii devine izvor direct al unei acumulări sporite, fără participarea unui nou capital.

În sfîrşit, în industria propriu-zisă orice cheltuire suplimentară pentru muncă presupune o cheltuire suplimentară corespunzătoare pentru materii prime, nu însă în mod necesar şi pentru mijloace de muncă. Şi întrucît industria extractivă şi agricultura furnizează industriei prelucrătoare materii prime şi materii prime pentru mijloacele ei de muncă, aceasta din urmă beneficiază şi de suplimentul de produse pe care primele două l-au creat fără cheltuire de capital suplimentar.

Rezultatul general este următorul: încorporîndu-şi cei doi factori primari de creare a avuţiei, forţa de muncă şi pămîntul, capitalul capătă o capacitate de expansiune care îi permite să extindă elementele acumulării sale dincolo de limitele care, aparent, sînt determinate de propria sa mărime, de valoarea şi de masa de mijloace de producţie deja produse, în care el există.

Alt factor important în acumularea capitalului este gradul de productivitate al muncii sociale.

O dată cu forţa productivă a muncii creşte masa de produse în care se concretizează o valoare determinată, deci şi o plusvaloare de mărime dată. Dacă rata plusvalorii rămîne neschimbată sau chiar dacă scade mai încet decît creşte forţa productivă a muncii, masa plusprodusului creşte. Prin urmare, dacă proporţia în care acesta din urmă este împărţit în venit şi capital adiţional rămîne neschimbată, consumul capitalistului poate să crească fără să aibă loc o scădere a fondului de acumulare. Mărimea relativă a fondului de acumulare poate chiar să crească în detrimentul fondului de consum, în timp ce ieftinirea mărfurilor îi pune capitalistului la dispoziţie tot atîtea mijloace de consum ca mai înainte sau chiar mai multe. Dar o dată cu sporirea productivităţii muncii are loc, aşa cum s-a văzut, ieftinirea muncitorului, prin urmare creşterea ratei plusvalorii, chiar în cazul cînd salariul real creşte. Acesta din urmă nu creşte niciodată în aceeaşi proporţie cu productivitatea muncii. Aşadar, aceeaşi valoare a capitalului variabil pune în mişcare mai multă forţă de muncă, şi, prin urmare, mai multă muncă. Aceeaşi valoare a capitalului constant se exprimă în mai multe mijloace de producţie, adică în mai multe mijloace de muncă, material de muncă şi materiale auxiliare, furnizează deci o cantitate mai mare de elemente care formează atît produsul, cît şi valoarea, sau de elemente care absorb munca. De aceea, dacă valoarea capitalului adiţional rămîne neschimbată sau chiar scade, are loc o acumulare accelerată. Nu numai că se produce o lărgire sub raport material a proporţiilor reproducţiei, dar producţia de plusvaloare creşte mai rapid decît valoarea capitalului adiţional.

Dezvoltarea forţei productive a muncii exercită influenţă şi asupra capitalului iniţial, adică asupra capitalului care se află deja în procesul de producţie. O parte din capitalul constant aflat în funcţiune constă din mijloace de muncă, de pildă maşini etc., care nu sînt consumate, şi deci reproduse sau înlocuite prin exemplare noi de acelaşi fel, decît în cursul unor perioade mai îndelungate. Dar în fiecare an o parte din aceste mijloace de muncă dispare, ajunge la punctul final al funcţiei ei productive. Această parte se găseşte deci în fiecare an în faza reproducţiei sale periodice sau a înlocuirii ei prin exemplare noi de acelaşi fel. Dacă forţa productivă a muncii se dezvoltă în ramurile în care se produc aceste mijloace de muncă — şi ea se dezvoltă continuu o dată cu progresul ştiinţei şi tehnicii —, locul maşinilor, uneltelor, aparatelor etc. vechi îl iau altele noi, mai eficiente şi, avînd în vedere randamentul lor, mai ieftine. Capitalul vechi este reprodus într-o formă mai productivă, fără a mai vorbi de neîncetatele modificări parţiale pe care le suferă mijloacele de muncă existente. Cealaltă parte a capitalului constant, materiile prime şi materialele auxiliare, este reprodusă încontinuu în cursul anului, iar materiile prime provenite din agricultură sînt reproduse de obicei anual. Aşadar, introducerea unor metode perfecţionate etc. acţionează aici aproape simultan asupra capitalului adiţional şi asupra capitalului aflat deja în funcţiune. Orice progres în domeniul chimiei nu numai că sporeşte numărul materiilor utile şi modurile de întrebuinţare a celor deja cunoscute, extinzînd deci, o dată cu creşterea capitalului, şi sferele lui de plasare, ci arată totodată cum deşeurile procesului de producţie şi de consum pot fi introduse din nou în circuitul procesului de reproducţie, spre a crea astfel materia unui nou capital, fără o cheltuire prealabilă de capital. După cum exploatarea sporită a bogăţiilor naturale se realizează numai printr-un efort sporit al forţei de muncă, tot astfel ştiinţa şi tehnica transmit capitalului în funcţiune capacitatea de a se extinde, fără ca această capacitate să fie dependentă de mărimea dată a capitalului. Ştiinţa şi tehnica acţionează totodată asupra părţii din capitalul iniţial intrate în fază de reînnoire. În forma sa nouă, capitalul îşi însuşeşte în mod gratuit progresul social realizat îndărătul formei sale vechi. Ce-i drept, această dezvoltare a forţei productive este însoţită de o depreciere parţială a capitalurilor în funcţiune, în măsura în care această depreciere se face simţită în mod acut din cauza concurenţei, principala greutate provocată de ee este suportată de muncitor, prin a cărui exploatare sporită capitalistul caută să se despăgubească.

Munca transmite produsului valoarea mijloacelor de producţie consumate de ea. Pe de altă parte, valoarea şi masa mijloacelor de producţie puse în mişcare de o cantitate de muncă dată cresc proporţional cu sporirea productivităţii muncii. Prin urmare, chiar dacă aceeaşi cantitate de muncă adaugă întotdeauna produsului ei aceeaşi sumă de valoare nouă, totuşi, o dată cu creşterea productivităţii muncii creşte şi vechea valoare-capital, pe care această cantitate de muncă o transmite în acelaşi timp produsului.

Dacă, de pildă, un filator englez şi unul chinez muncesc acelaşi număr de ore cu aceeaşi intensitate, amîndoi vor produc într-o săptămînă valori egale. Cu toată această egalitate, există însă o deosebire enormă între valoarea produsului săptămînal al englezului, care lucrează cu maşini puternice, şi aceea a produsului săptămînal al chinezului, care nu are decît o roată de tors. În acelaşi timp în care chinezul prelucrează un pfund de bumbac, englezul prelucrează multe sute de pfunzi. O sumă de valori vechi de o sută de ori mai mare face să crească valoarea produsului său în care ele sînt conservate într-o formă nouă utilă, putînd astfel funcţiona din nou în calitate de capital. „În 1782 — ne informează F. Engels — întreaga cantitate de lînă din ultimii trei ani stătea neprelucrată“ (în Anglia) „din lipsă de muncitori şi ar fi rămas aşa dacă nu ar fi intervenit inventarea noilor maşini care au tors-o“⁵⁹⁾. Munca materializată sub formă de maşini nu a creat, fireşte, nemijlocit nici un muncitor, dar ea a permis unui număr mic de muncitori ca, prin adăugarea unei cantităţi relativ mici de muncă vie, nu numai să consume lîna în mod productiv şi să-i adauge o valoare nouă, ci şi să conserve sub formă de fire etc. valoarea ei veche. Totodată, ea a creat mijlocul şi stimulentul pentru reproducţia lărgită a lînii. Este o însuşire naturală a muncii vii de a conserva valoarea veche creînd valoare nouă. O dată cu creşterea eficienţei, a volumului şi valorii mijloacelor de producţie, adică o dată cu creşterea acumulării care însoţeşte dezvoltarea forţei productive a muncii, munca conservă şi eternizează, într-o formă mereu înnoită, o valoare-capital mereu crescîndă⁶⁰⁾. Această capacitate naturală a muncii apare ca capacitate de autoconservare proprie capitalului căruia ea îi este incorporată, exact în felul în care forţa productivă socială a muncii apare ca însuşire a capitalului, iar aproprierea continuă a supramuncii de către capitalist apare ca autovalorificare continuă a capitalului. Toate forţele muncii apar ca forţe ale capitalului, aşa cum toate formele valorii mărfii apar ca forme ale banilor.

O dată cu creşterea capitalului creşte şi diferenţa dintre capitalul folosit în producţie şi cel consumat. Cu alte cuvinte: creşte masa de valoare şi masa materială a mijloacelor de muncă, de pildă clădiri, maşini, ţevi de drenaj, vite de muncă, aparate de felul, care funcţionează în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte, în procese de producţie care se repetă continuu, adică servesc pentru obţinerea unui anumit efect util în întregimea lui, timp ce se uzează numai treptat, adică nu-şi pierd valoarea de treptat, transmiţînd-o, tot treptat, produsului. În măsura în care aceste mijloace de muncă participă la crearea produsului fără să-i adauge valoare, adică în măsura în care ele sînt folosite în întregime, dar nu sînt consumate decît parţial, ele prestează, aşa cum am mai arătat, acelaşi serviciu gratuit pe care îl prestează forţele naturii, apa, aburul, aerul, electricitatea etc. Acest serviciu gratuit al muncii trecute, înglobate şi însufleţite de munca vie, se acumulează o dată cu creşterea proporţiilor acumulării.

Întrucît munca trecută se deghizează întotdeauna în capital, adică pasivul muncii lui A, B, C etc. se deghizează în activ al non-muncitorului, burghezii şi economiştii preamăresc meritele muncii trecute; geniul scoţian MacCullochⁱ⁾ consideră chiar că munca trecută trebuie să primească o recompensă specială proprie (dobîndă, profit etc.)⁶¹⁾. Prin urmare, importanţa mereu crescîndă a muncii trecute care participă la procesul de muncă viu sub forma de mijloace de producţie este deci atribuită nu muncitorului a cărui muncă trecută şi neplătită funcţionează aici, ci întruchipării acestei munci, înstrăinate de muncitor, întruchipării ei în capital. Agenţii practici ai producţiei capitaliste şi ideologii lor guralivi nu sînt în stare să conceapă mijlocul de producţie separat de masca sa socială caracteristică, antagonistă, pe care o poartă astăzi, după cum stăpînul de sclavi nu este în stare să-l conceapă pe muncitorul însuşi separat de rolul lui de sclav.

Dacă gradul de exploatare a forţei de muncă este dat, masa plusvalorii este determinată de numărul muncitorilor exploataţi în acelaşi timp, iar acesta corespunde, deşi în proporţii variabile, mărimii capitalului. Prin urmare, cu cît creşte mai mult capitalul datorită acumulării succesive, cu atît creşte mai mult şi suma de valoare care se împarte în fond de consum şi fond de acumulare. Capitalistul poate deci să ducă o viaţă de huzur şi în acelaşi timp să se „abţină“ mai mult. În sfîrşit, toate resorturile producţiei acţionează cu atît mai energic cu cît se extind, o dată cu masa capitalului avansat, proporţiile producţiei.

5. Aşa-numitul fond de muncă

Am văzut în cursul acestei analize că, departe de a fi o mărime fixă, capitalul este o parte elastică a avuţiei sociale, care se schimbă continuu în funcţie de proporţia în care plusvaloarea se împarte în venit şi în capital adiţional. Am văzut, de asemenea, că, chiar dacă mărimea capitalului în funcţiune este dată, forţa de muncă, ştiinţa şi pămîntul care îi sînt încorporate (prin pămînt înţelegem, din punct de vedere economic, toate obiectele muncii existente în natură fără contribuţia omului) formează potențe elastice ale capitalului, potențe care, în anumite limite, acordă acestuia un cîmp de acţiune independent de mărimea lui. Am făcut abstracţie aici de condiţiile procesului de circulaţie, care fac ca aceeaşi masă de capital să acţioneze într-un grad foarte diferit. Întrucît am presupus cadrul producţiei capitaliste, deci o formă a procesului social de producţie care s-a dezvoltat cu totul spontan, am făcut abstracţie de orice combinaţie mai raţională care ar putea fi realizată nemijlocit şi sistematic cu mijloacele de producţie şi cu forţele de muncă existente. Economiei politice clasice i-a plăcut întotdeauna să considere capitalul social ca o mărime fixă cu un grad de acţiune fix. Dar această prejudecată a devenit dogmă numai datorită arhifilistinului Jeremias Benthamⁱ⁾, acest oracol searbăd, pedant şi prolix al intelectului plat burghez din secolul al XIX-lea⁶²⁾. Bentham este între filozofi ceea ce este Martin Tupperⁱ⁾ între poeţi. Amîndoi au putut să fie fabricaţi numai în Anglia⁶³⁾. Din punctul de vedere al dogmei sale, cele mai simple fenomene ale procesului de producţie, de pildă expansiunile şi contracţiile lui subite, ba chiar şi acumularea, sînt cu totul de neînţeles⁶⁴⁾. Dogma aceasta a fost folosită atît de Bentham însuşi, cît şi de Malthus, James Mill, MacCulloch etc. în scopuri apologetice, îndeosebi pentru a prezenta o parte a capitalului, capitalul variabil, adică capitalul care este transformat în forţă de muncă, drept o mărime fixă. S-a creat legenda că existenţa materială a capitalului variabil, adică masa de mijloace de subzistenţă pe care el le reprezintă pentru muncitor, sau aşa-numitul fond de muncă este o parte distinctă a avuţiei sociale, limitată de natură, şi ale cărei limite sînt insurmontabile. Pentru a pune în mişcare acea parte a avuţiei sociale care urmează să funcţioneze în calitate de capital constant sau, în expresia materială, în calitate de mijloace de producţie, este nevoie de o anumită masă de muncă vie. Această masă este determinată de tehnica producţiei. Nu este dat însă nici numărul de muncitori necesar pentru a pune în funcţiune această masă de muncă, căci acest număr variază odată cu gradul de exploatare a forţei de muncă individuale, nici preţul acestei forţe de muncă, ci numai limita lui minimă, care, de altfel, este foarte elastică. Faptele care stau la baza dogmei sînt următoarele: pe de o parte, muncitorul nu are nici un cuvînt de spus atunci cînd e vorba de împărţirea avuţiei sociale în mijloace de consum ale non-muncitorilor şi în mijloace de producţie. Pe de altă parte, muncitorul nu poate lărgi aşa-numitul „fond de muncă“ în detrimentul „venitului“ celor bogaţi decît în cazuri excepţional de favorabile⁶⁵⁾.

La ce tautologie absurdă se ajunge dacă se transformă limitele capitaliste ale fondului de muncă în limite determinate de natura societăţii în general, se poate vedea, de pildă, la profesorul Fawcettⁱ⁾:

„Capitalul circulant⁶⁶⁾ al unei ţări — spune el — este fondul ei de muncă. Pentru a calcula deci salariul mediu în bani pe care îl primeşte fiecare muncitor, nu avem decît să împărţim acest capital la numărul populaţiei muncitoare“⁶⁷⁾.

Aşadar, mai întîi adunăm salariile individuale efectiv plătite, apoi susţinem că acest total formează suma de valoare a „fondului de muncă“ stabilit de dumnezeu şi de natură. În sfîrşit, împărţim suma astfel obţinută la numărul de muncitori, pentru a descoperi astfel din nou cît îi poate reveni în medie fiecăru muncitor. Un procedeu extrem de ingenios. El nu-l împiedică pe d-l Fawcett să spună în aceeaşi clipă:

„Avuţia totală acumulată în fiecare an în Anglia se împarte în două părţi. O parte este folosită în Anglia pentru menţinerea propriei noastre industrii. Cealaltă parte este exportată în alte ţări... Partea folosită în industria noastră reprezintă o parte neînsemnată a avuţiei acumulate în fiecare an în această ţară“⁶⁸⁾.

Aşadar, partea mai mare a plusprodusului, care sporeşte în fiecare an şi care îi este sustrasă muncitorului englez fără echivalent, nu este capitalizată în Anglia, ci în alte ţări. Dar o dată cu capitalul adiţional se exportă şi o parte a „fondului de muncă“ inventat de dumnezeu şi de Bentham⁶⁹⁾.

21) „Acumularea capitalului: folosirea unei părţi a venitului în calitate de capital“, (Malthusⁱ⁾, „Definitions etc.“, ed. Cazenoveⁱ⁾, p. 11.) „Transformarea venitului în capital“. (Malthus, „Princ. of Pol. Econ. “, 2nd ed., Lond. 1836, p. 320.)

21a) Se face abstracţie aici de comerţ exterior, prin intermediul căruia o naţiune poate să transforme articole de lux în mijloace de producţie sau de subzistenţă, şi invers. Pentru a privi obiectul analizei noastre în puritatea sa, fără împrejurările secundare care îl estompează, trebuie să considerăm întreaga lume comercială ca o singură naţiune şi să presupunem că producţia capitalistă s-a instaurat pretutindeni şi a pus stăpînire pe toate ramurile industriale.

21b) Analiza pe care Sismondi o face acumulării are marele defect că autorul se mulţumeşte cu expresia: „transformarea venitului în capital“, şi nu analizează condiţiile materiale ale acestei operaţii.

21c) „Munca iniţială căreia capitalul lui îi datorează apariţia“. (Sismondi, l.c., éd. Paris, t. I, p. 109.)

22) „Munca creează capitalul înainte ca acesta să folosească munca“. („Labour creates capital, before capital employs labour“.) (E. G. Wakefieldⁱ⁾, „England and America“, London 1833, vol. II, p. 110.)

23) Proprietatea capitalistului asupra produsului muncii altuia „este o consecinţă necesară a legii aproprierii, al cărei principiu fundamental era dimpotrivă, titlul de proprietate exclusiv al fiecărui muncitor asupra produsului propriei sale munci“. (Cherbuliezⁱ⁾, „Richesse ou Pauvreté“, Paris 1841, p 58, unde această transformare dialectică nu este însă dezvoltată în mod just.)

24) Ce demnă de admiraţie este deci ingeniozitatea lui Proudhonⁱ⁾, care vrea să desfiinţeze proprietatea capitalistă, opunîndu-i... legile eterne ale proprietăţii proprii producţiei de mărfuri!

 25) „Capitalul este avuţie acumulată, folosită în scopul obţinerii profitului“. (Malthus, l.c. [p. 262].) „Capitalul... constă din avuţie economisită din venit şi folosită în vederea obţinerii unui profit“. (R. Jonesⁱ⁾, „Text-book of lectures on the Political Economy of Nations“, Hertford 1852, p. 16.)

26) „Posesorii de plusprodus sau capital“. („The Source and Remedy of the National Difficulties. A Letter to Lord John Russellⁱ⁾“, Lond. 1821, [p. 4].)

27) „Capitalul, împreună cu dobînda compusă la fiecare parte a capitalului economisit, a crescut într-atît, încît întreaga avuţie din lume care aduce un venit a devenit de mult dobîndă la capital“. (London „Economist“, 19 iulie 1851.)

28) „Nici un economist din zilele noastre nu poate înţelege prin economisire numai tezaurizare; dar abstracţie făcînd de acest procedeu mărginit şi insuficient, această expresie poate fi aplicată la avuţia naţională numai într-un singur sens, şi anume în sensul care trebuie să rezulte dintr-o utilizare diferită a economiilor, bazată pe o diferenţiere reală a diverselor feluri de muncă plătite cu aceste economii“. (Malthus, l.c., p. 38, 39.)

28a) Astfel la Balzacⁱ⁾, care a studiat amănunţit toate nuanţele avariţiei, bătrînul cămătar Gobseckⁱ⁾ a început să tezaurizeze mărfuri atunci cînd dăduse în mintea copiilor.

29) „Acumulare de capitaluri... stagnarea schimbului... supraproducție“. (Th. Corbetⁱ⁾, l.c., p. 14.)

30) Ricardo, l.c., p. 163, notă. 

31) Cu toată „Logica“¹⁶⁴ sa, d-l J. St. Millⁱ⁾ nu sesizează nici măcar asemenea neajunsuri ale analizei făcute de predecesorii săi care, chiar în limitele orizontului burghez şi pur şi simplu din punctul de vedere al unui specialist reclamă rectificări. Întotdeauna el se limitează la a înregistra cu un dogmatism şcolăresc confuziile maeştrilor săi. La fel procedează şi în cazul de față: „Privind lucrurile în perspectivă, capitalul însuşi se transformă în întregime în salarii; şi chiar atunci cînd el este înlocuit prin vînzarea produselor, el se transformă din nou în salarii“.

32) În prezentarea procesului de reproducţie, deci şi a acumulării, A. Smith nu numai că nu a făcut nici un fel de progres, dar în multe privinţe a făcut regrese evidente în comparaţie cu predecesorii săi, în special în comparaţie cu fiziocraţii. De iluzia sa menţionată în text este legată dogma cu adevărat uimitoare pe care tot el a lăsat-o moştenire economiei politice, dogmă potrivit căreia preţul mărfurilor se compune din salariu, profit (dobîndă) şi rentă funciară, deci numai din salariu şi plusvaloare. Pornind de la această bază, Storchⁱ⁾ mărturiseşte cu naivitate: „Este imposibil să descompunem preţul necesar în elementele sale cele mai simple“. (Storch, l.c., Petersb., édit. 1815, t. II, p. 141, notă.) Frumoasă ştiinţă economică, care declară că este imposibil de a descompune preţul mărfurilor în elementele sale cele mai simple! Vom vorbi mai amănunţit despre aceasta în secţiunea a 3-a a cărţii a doua şi în secţiunea a 7-a a cărţii a treia.

33) Cititorul va observa că folosesc cuvîntul venit [revenue] în două sensuri: în primul rînd, pentru a desemna plusvaloarea ca produs care rezultă periodic din capital şi, în al doilea rînd, pentru a desemna acea parte a acestui produs care, periodic, este consumată de capitalist sau adăugată de el la fondul său de consum. Menţin acest dublu sens al cuvîntului pentru că el corespunde terminologiei economiştilor englezi și francezi.

34) Cămătarul, acest tip de capitalist demodat şi totuşi mereu reînnoit, este folosit de Lutherⁱ⁾ ca exemplu pentru a scoate foarte bine în evidenţă setea de putere ca element al dorinţei de îmbogăţire. „Păgînii au fost în stare să ajungă, pe cale raţională, la concluzia că un cămătar este un hoţ şi ucigaş împătrit. Noi, creştinii, însă îi cinstim într-atîta, încît aproape îi venerăm pentru banii lor... Cine fură hrana altuia, îl jefuieşte, făptuieşte o crimă tot atît de mare (în măsura în care depinde de el) ca şi acela care ucide pe altul prin înfometare. Astfel face cămătarul şi totuşi el şade liniştit în jilţul său cînd pe drept s-ar cuveni să fie spînzurat şi mîncat de tot atîţia corbi cîţi galbeni a furat, numai să aibă pe el atîta carne cît să ajungă la toţi. Dar hoţii mărunți sînt spinzuraţi... Hoţii mărunţi sînt ţintuiţi în obezi, hoţii cei mari se lăfăiesc în aur şi mătăsuri... Astfel pe pămînt omul nu are (în afară de diavol) un duşman mai mare decît avarul şi cămătarul, căci el vrea să fie dumnezeu peste toţi oamenii. Turcii, războinicii, tiranii sînt şi ei oameni răi, dar ei trebuie să-i lase pe oameni să trăiască şi să recunoască că sînt răi şi haini. Şi ei pot, ba uneori chiar trebuie, să fie îndurători. Dar cămătarul, om hapsîn, vrea ca lumea întreagă să cadă pradă foamei, setei, jalei şi mizeriei, pentru ca numai el să aibă totul, iar ceilalţi să primească totul de la el ca de la un dumnezeu şi să-i fie robi în vecii vecilor... El poartă veşminte scumpe, lanţuri de aur şi inele, se ghiftuieşte, se făleşte că e om cumsecade şi evlavios... Cămătarul este un monstru uriaş şi înfricoşător, o fiară care pustieşte totul, mai rău decît Cacusⁱ⁾, Gerionⁱ⁾ sau Anteuⁱ⁾. Şi se împopoţonează şi vrea să pară evlavios ca să nu se vadă unde au ajuns boii pe care el îi trage de-a-ndaratelea în văgăuna sa. Dar Herculeⁱ⁾ va auzi răgetele boilor şi strigătele prizonierilor, îl va căuta pe Cacus printre stînci şi îi va elibera pe boi din mîna răufăcătorului. Căci Cacus e numele răufăcătorului, cămătarul evlavios care fură, jefuieşte şi înghite totul. Şi totuşi el nu vrea să recunoască că e răufăcător şi are grijă ca nimeni să nu vadă cum el trage boii de-a-ndaratelea în văgăuna sa, şi lasă să se creadă, după urmele copitelor lor, că le-a dat drumul. Tot astfel cămătarul vrea să înşele lumea, să o facă să creadă că el e folositor şi că îi dă boi, cînd de fapt îi ia ei pe toţi şi îi mănîncă de unul singur. Şi dacă tîlharii, ucigaşii sînt traşi pe roată şi decapitaţi, cu atît mai mult ar trebui să fie cămătarii traşi pe roată, sfîşiaţi... alungaţi, blestemaţi şi decapitaţi“. (Martin Luther, l.c.)

35) Dr. Aikin, „Description of the Country from 30 to 40 miles round Manchester“, Lond. 1795, p. [181], 182 şi urm. [188].

36) A. Smith, l. c., b. II, ch. III, [p. 367].

37) Însuşi J. B. Sayⁱ⁾ spune: „Economiile celor bogaţi se fac pe seama celor săraci“¹⁷⁰. „Proletarul roman trăia aproape exclusiv pe seama societăţii... Aproape că s-ar putea spune că societatea modernă trăieşte pe seama proletarilor, pe seama acelei părţi pe care ea le-o sustrage la retribuirea muncii“. (Sismondi, „Études etc.“, t. I, p. 24.)

38) Malthus, l.c., p. 319, 320.

39) „An Inquiry into those principles respecting the Nature of Demand etc.“. p. 67.

40) L.c., p. 59.

41) Senior, „Principes fondamentaux de l'Écon. Pol.“, trad. Arrivabeneⁱ⁾, Paris 1836, p. 309. Adepţii vechii şcoli clasice consideră această concepţie ca fiind totuşi prea extravagantă. „Domnul Senior înlocuieşte expresia muncă și capital cu expresia muncă şi abstinenţă... Abstinenţa este o simplă negaţie. Nu abstinenţa, ci întrebuinţarea capitalului utilizat productiv constituie izvorul profitului“. (John Cazenove, l.c., p. 130, notă.) D-l John St. Mill, dimpotrivă, reproduce pe o pagină teoria profitului a lui Ricardo, iar pe altă pagină adoptă „remuneration of abstinence“^*4 a lui Senior. Pe cît îi este de străină „contradicţia“ hegeliană, sursa oricărei dialectici, pe atît îi sînt de familiare contradicţiile banale.

Adaos la ediţia a 2-a. Economistului vulgar nu i-a trecut niciodată prin minte ideea simplă că orice acţiune omenească poate fi privită ca „abţinere“ de la opusul ei. A mînca înseamnă a se abţine de la post, a merge înseamnă a se abţine de la a sta pe loc, a munci înseamnă a se abţine de la trîndăvie, a trîndăvi înseamnă a se abţine de la muncă etc. Aceşti domni ar face bine să reflecteze la cuvintele lui Spinozaⁱ⁾: Determinatio est negatio¹⁷¹.

42) Senior, l.c., p. 342.

43) „Nimeni... nu şi-ar semăna, de pildă, grîul, lăsîndu-l timp de un an în părnînt, şi nu şi-ar ţine vinul ani de zile în beci, în loc să le consume imediat, pe ele sau echivalentele lor,... dacă n-ar spera să obţină o valoare suplimentară etc.“ (Scropeⁱ⁾, „Polit. Econ.“, edit. de A. Potterⁱ⁾, New York 1841, p. 133.)¹⁷²

44) „Privaţiunea pe care şi-o impune capitalistul împrumutînd muncitorului mijloacele sale de producţie“ (acest eufemism este întrebuinţat pentru a identifica, după maniera verificată a economiştilor vulgari, pe muncitorul salariat, exploatat de capitalistul industrial, cu capitalistul industrial însuşi, care foloseşte bani împrumutaţi de la un alt capitalist !) „în loc să folosească valoarea lor pentru propriul lui consum, transformîndu-le în obiecte utile sau de agrement“. (G. de Molinariⁱ⁾, l.c, p. 36.)

45) „La conservation d'un capital exige... un effort... constant pour résister à la tentation de le consommer“. (Courcelle-Seneuilⁱ⁾, l.c., p. 20.)

46) „Diferitele categorii de venit care contribuie în modul cel mai intens la progresul capitalului naţional se schimbă pe diferite trepte ale dezvoltării lor şi sînt deci cu totul diferite la naţiunile care se află pe trepte diferite ale acestei dezvoltări... Profitul... este o sursă de acumulare lipsită de importanţă, în comparaţie cu salariul şi cu renta, pe treptele de jos ale dezvoltării sociale. Cînd forţele industriei naţionale au făcut realmente un pas considerabil înainte, profitul capătă o importanţă relativ mai mare ca sursă de acumulare“. (Richard Jones, „Textbook etc.“, p. 16, 21.)

47) L. c., p. 36 şi urm. { La ediţia a 4-a. — Este, probabil, o eroare, pasajul nu a fost găsit. — F.E. }

48) „Ricardo spune: «în diferite stadii ale dezvoltării societăţii, acumularea capitalului sau a mijloacelor de a utiliza»“ (adică de a exploata) „«munca este mai rapidă sau mai puţin rapidă şi trebuie să depindă în orice caz de forţa productivă a muncii. În general, forţa productivă a muncii este cea mai mare acolo unde există din abundenţă pămînt fertil...» Dacă aici prin forţa productivă a muncii se înţelege că partea alicotă din fiecare produs care revine celor care l-au produs prin muncă proprie este foarte mică, afirmaţia lui Ricardo este o tautologie, deoarece partea care rămîne este, fireşte, fondul din care, dacă proprietarul său găseşte de cuviinţă (if the owner pleases), se poate acumula capital. Dar de obicei acest lucru nu se întîmplă tocmai acolo unde pămîntul este cel mai fertil“. („Observations on certain verbal disputes etc.“, p. 74.)

49) J. St. Mill, „Essays on some unsettled Questions of Polit. Economy“, Lond. 1844, p. 90, 91.

50) „An Essay on Trade and Commerce“, Lond. 1770, p. 44. Tot astfel, ziarul „Times“ a publicat în decembrie 1866 şi ianuarie 1867 destăinuirile unor proprietari de mine din Anglia în care se vorbeşte de situaţia fericită a minerilor belgieni, care nu cer şi nu primesc mai mult decît le este strict necesar ca să poată trăi, spre binele „patronilor“ lor. Muncitorii belgieni rabdă multe, dar ca să figureze în „Times“ ca muncitori model, asta e chiar prea mult! Răspunsul a fost dat la începutul lui februarie 1867 de greva minerilor belgieni (de la Marchienne), înăbuşită cu ajutorul gloanţelor şi al pulberei.

51) L. c., p. 44, 46.

52) Fabricantul din Northamptonshire comite o pia fraus^*6, care, avîndu-se în vedere emoţia, este scuzabilă. El pretinde că face o comparaţie între viaţa muncitorilor manufacturieri englezi şi a celor francezi, dar în pasajul citat mai sus, cum singur mărturiseşte mai tîrziu, el vorbeşte despre muncitorii agricoli francezi!

53) L. c., p. 70, 71. Notă la ediţia a 3-a. Astăzi, datorită concurenţei apărute între timp pe piaţa mondială, sîntem mult mai înaintaţi în această privinţă. „Dacă China devine o mare ţară industrială — declară alegătorilor săi deputatul Stapletonⁱ⁾ —, nu văd cum ar putea populaţia muncitoare din Europa să reziste în luptă, fără a se coborî la nivelul concurenţilor ei.“ („Times“, 3 septembrie 1873.) —. Idealul capitalului englez nu-l mai constituie salariile de pe continent, ci salariile din China.

54) Benjamin Thompson, „Essays, poliţical, economical and philosophical etc.“, 3 vol., Lond. 1796—1802, vol. I, p. 294. În lucrarea sa „The State of the Poor, or an History of the Labouring Classes in England etc.“, sir F. M. Edenⁱ⁾ recomandă călduros supa pentru săraci a lui Rumford directorilor caselor de muncă şi pe un ton de reproş atrage atenţia muncitorilor englezi că „în Scoţia multe familii în loc să mănînce grîu, secară şi carne, mănîncă luni de-a rîndul terci din fulgi de ovăz şi din făină de orz, făcut doar cu sare şi apă, şi trăiesc destul de confortabil (and that very comfortably too)“. (L. c., v. I, b. II, ch. II, p. 503.) „Aluzii“ asemănătoare s-au făcut în secolul al XIX-lea. „Muncitorii agricoli englezi — se spune de pildă — nu vor să mănînce terciuri de cereale de calitate inferioară. În Scoţia, unde educaţia este mai bună, această prejudecată este, după cît se pare, necunoscută“. (Charles H. Parryⁱ⁾ M. D., „The Question of the Necessity of the existing Cornlaws considered“, Lond. 1816, p. 69.) Acelaşi Parry se plînge însă că în prezent (1815) situaţia muncitorului englez este mai proastă decît în timpul lui Eden (1797).

55) Din rapoartele ultimei comisii parlamentare pentru anchetarea falsificărilor de alimente se vede că în Anglia nici falsificarea de medicamente nu constituie o excepţie, ci o regulă. De pildă, analizarea a 34 de probe de opiu, cumpărate de la tot atîtea farmacii din Londra, a dovedit că 31 erau falsificate, conţinînd capsule de mac, făină de grîu, gumă, humă, nisip etc. Multe nu aveau nici un atom de morfină.

56) G. L. Newnhamⁱ⁾ (barrister at law): „A Review of the Evidence before the Committees of the two Houses of Parliament on the Cornlaws“, Lond. 1815, p. 20, notă.

57) L. c., p. 19, 20.

58) Ch. H. Parry, l. c., p. 77, 69. În ce-i priveşte, domnii landlorzi nu numai că s-au „despăgubit“ pentru pierderile suferite în războiul antiiacobin, pe care l-au purtat în numele Angliei, dar s-au şi îmbogăţit extraordinar. „În 18 ani rentele lor s-au dublat, s-au întreit, s-au împătrit şi, în cazuri excepţionale, s-au înşesit“ (l. c., p. 100, 101).

59) Friedrich Engels, „Lage der arbeitenden Klasse in England“, p. 20. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 258. — Nota trad.)

60) Din cauză că a analizat defectuos procesul muncii şi procesul de valorificare, economia politică clasică nu a înţeles niciodată cum trebuie acest moment important al reproducţiei, lucru care se poate vedea, de pildă, la Ricardo. El spune, de exemplu: Oricare ar fi variaţiile forţei productive, „un milion de oameni produc întotdeauna, în fabrici, aceeaşi valoare“. Lucrul acesta este exact dacă durata şi intensitatea muncii lor sînt date. Ceea ce nu împiedică însă — şi în anumite concluzii ale sale Ricardo scapă din vedere acest fapt — ca un milion de oameni, atunci cînd forţa productivă a muncii lor este diferită, să transforme în produs mase foarte diferite de mijloace de producţie, să conserve în produsul lor mase de valoare foarte diferite, şi deci să livreze produse cu valoare foarte diferită. Remarcăm în treacăt că Ricardo a încercat în zadar să-i explice lui J. B. Say cu ajutorul acestui exemplu deosebirea dintre valoarea de întrebuinţare (pe care aici o numeşte wealth, avuţie materială) şi valoarea de schimb. Say răspunde: „În ceea ce priveşte dificultatea la care se referă Ricardo atunci cînd spune că, lucrînd cu metode perfecţionate, un milion de oameni pot să producă de două, de trei ori mai multă avuţie fără a produce mai multă valoare, această dificultate dispare dacă producţia este privită, aşa cum e just, ca un schimb în care se dau serviciile productive ale muncii, ale pămîntului şi ale capitalurilor, pentru a se obţine produse. Prin intermediul acestor servicii productive obţinem toate produsele care există pe lume... Prin urmare... sîntem cu atît mai bogaţi, serviciile noastre productive au o valoare cu atît mai mare, cu cît este mai mare cantitatea de lucruri utile pe care ele ni le aduc în cadrul schimbului numit producţie“. (J. B. Say, „Lettres à M. Malthus“, Paris 1820, p. 163, 169.) „Difficulté“^*7 — ea există pentru el, nu pentru Ricardo — pe care Say vrea să o explice este următoarea: de ce nu sporeşte valoarea valorilor de întrebuinţare dacă cantitatea lor sporeşte ca urmare a sporirii forţei productive a muncii? Răspuns: dificultatea va dispărea dacă vom binevoi să numim valoarea de întrebuinţare valoare de schimb. Valoarea de schimb este ceva care one way or another^*8 are o legătură cu schimbul. Să numim deci producţia un „schimb“ de muncă și de mijloace de producţie contra produsului şi e clar ca lumina zilei că obţinem cu atît mai multe valori de schimb, cu cît producţia ne livrează mai multă valoare de întrebuinţare. Cu alte cuvinte: cu cît o zi de muncă livrează mai multe valori de întrebuinţare, de pildă ciorapi, fabricantului de ciorapi, cu atît mai bogat este el în ciorapi. Dar Say descoperă deodată că o „creătere a cantităţii“ ciorapilor provoacă o scădere a „preţului“ lor (care nu are, bineînţeles, nimic comun cu valoarea de schimb), „deoarece concurenţa îi sileşte“ (pe producători) „să-şi vîndă produsele cu atît cît ele îi costă“. De unde vine însă profitul dacă fabricantul vinde mărfurile la preţul care îl costă? Dar never mind^*9. Say declară că, drept urmare a productivităţii sporite, fiecare primeşte acum în schimbul aceluiaşi echivalent două perechi de ciorapi în loc de o pereche etc., cum primea înainte. Rezultatul la care ajunge este tocmai afirmaţia lui Ricardo, pe care voia să o combată. După acest efort intelectual extraordinar, el îl apostrofează triumfător pe Malthus cu cuvintele: „Iată, domnul meu, doctrina bine fundamentată, fără de care, vă asigur, e imposibil să rezolvi problemele cele mai dificile ale economiei politice şi mai ales problema: cum se poate ca o naţiune să devină mai bogată atunci cînd valoarea produselor ei scade, cu toate că avuţia reprezintă valoare“ (l. c., p. 170). Un economist englez spune despre alte asemenea artificii din „Lettres“ ale lui Say: „Această manieră afectată de a flecari (those affected ways of talking) formează ceea ce d-lui Say îi place să numească doctrina sa, pe care el o recomandă lui Malthus spre a o preda la Hertford, şi care, după cum afirmă el, se predă «dans plusieurs partiee l'Europe»^*10“. El spune: Dacă găsiţi ceva paradoxal în aceste afirmaţii, uitați-vă la ceea ce exprimă ele, şi îndrăznesc să cred că vi se vor părea foarte simple şi foarte rezonabile». Fără îndoială, ceea ce ne va apărea ca rezultat al acestui proces va părea oricum, numai original sau important nu“. („An Inquiry into those Principles respecting the Nature of Demand etc.“, p. 110.)

61) MacCulloch şi-a obţinut brevetul pentru „wages of past labour“^*11 cu mult înainte ca Senior să-şi fi obţinut brevetul pentru „wages of abstinence“^*12.

62) Comp., între altele, J. Bentham, „Théorie des Peines et des Récompenses“, trad. Et. Dumont, 3ème éd„ Paris 1826, t. II, l. IV, ch. II.

63) Jeremias Bentham este un fenomen pur englezesc. În nici o epocă şi în nici o ţară nu a existat un filozof — nu face excepţie nici filozoful nostru Christian Wolfⁱ⁾ — care să fi debitat cu atîta emfază cele mai mari banalităţi. Principiul utilităţii nu este o invenţie a lui Bentham. El nu a făcut decît să reproducă neinspirat ceea ce Helvetiusⁱ⁾ şi alţi francezi din secolul al XVIII-lea spuseseră inspirat. Dacă vrem, de pildă, să ştim ce e util unui cîine, trebuie să studiem natura cîinelui. Această natură însăşi nu poate fi construită pe baza „principiului utilităţii“. Dacă vrem să aplicăm acest principiu la om, dacă vrem să judecăm acţiunile, mişcarea, relaţiile etc. umane pe baza principiului utilităţii, trebuie să cunoaştem natura umană în general şi modificările suferite de ea în fiecare epocă istorică dată. Pentru Bentham însă asemenea probleme nu există. El identifică în modul cel mai sec şi mai naiv din lume pe filistinul modern, îndeosebi pe filistinul englez, cu omul normal. Ceea ce este util acestui specimen de om normal şi lumii sale este util în sine. Cu ajutorul acestui etalon el apreciază apoi trecutul, prezentul şi viitorul. Astfel, de pildă, religia creştină este „utilă“ pentru că ea condamnă din punct de vedere religios aceleaşi fărădelegi pe care codul penal le condamnă din punct de vedere juridic. Critica literară este „dăunătoare“ pentru că îi împiedică pe oamenii onorabili să se delecteze cu Martin Tupper etc. S-ar fi putut umple munţi de cărţi cu maculatură scrisă de bravul om, a cărui deviză a fost „nulla dies sine linea“¹⁷³, Dacă aş avea curajul prietenului meu H. Heineⁱ⁾, l-aş numi pe domnul Jeremias un geniu al prostiei burgheze.

64) „Economiştii înclină prea adesea să considere o anumită cantitate de capital şi un anumit număr de muncitori ca instrumente de producţie de o forţă egală şi acţionînd cu o anumită intensitate constantă... Cei care spun că mărfurile sînt singurii agenţi ai producţiei afirmă prin aceasta că producţia nu poate fi de loc extinsă, căci pentru o asemenea extindere ar trebui sporite în prealabil mijloacele de subzistenţă, materiile prime şi uneltele, ceea ce nu înseamnă de fapt nimic altceva decît că o creştere a producţiei nu poate avea loc fără o creştere prealabilă a ei, sau, cu alte cuvinte, că nici o creştere nu este posibilă“. (S. Baileyⁱ⁾, „Money and its Vicissitudes“, p. 58 şi 70.) Bailey critică dogma de mai sus în special din punctul de vedere al procesului de circulaţie.

65) J. St. Mill spune în „Principles of Political Economy“ [b. II, ch. I, § 3]: ,.Produsul muncii se împarte în prezent invers proporţional cu munca — cea mai mare parte revine celor care nu muncesc niciodată, partea următoare ca mărime celor a căror muncă este aproape exclusiv nominală, şi astfel, în ordine descrescîndă, retribuirea se micşorează pe măsură ce munca devine mai grea şi mai neplăcută; omul care prestează munca fizică cea mai istovitoare şi mai extenuantă nu poate să aibă nici măcar siguranţa agonisirii celor necesare traiului“. Pentru a evita orice neînţelegere, subliniez că oameni ca J. St. Mill etc. trebuie condamnaţi pentru contradicţia dintre dogmele lor economice vechi şi tendinţele lor moderne, dar că ar fi cu totul injust să-i punem laolaltă cu droaia de economişti apologeţi vulgari.

66) H. Fawcett, Prof. of Polit. Econ. at Cambridge: „The Economic Position of the British Labourer“, Lond. 1865, p. 120.

67) Amintesc aici cititorului că categoriile: capital variabil şi capital constant au fost folosite pentru prima oară de mine. Economia politică de la A. Smith încoace confundă în permanenţă determinările pe care aceste categorii le conţin cu deosebirea dintre formele capitalului fix şi capitalului circulant, care rezultă din procesul de circulaţie. Despre acestea voi vorbi mai amănunţit în secţiunea a doua a cărţii a doua.

68) Fawcett, l. c., p. 123, 122.

69) S-ar putea spune că din Anglia se exportă anual nu numai capital, ci şi muncitori — sub forma emigraţiei. În text însă nu este vorba de loc de averea personală a emigranţilor, care în cea mai mare parte nu sînt muncitori. Majoritatea o formează fiii de fermieri. Capitalul adiţional englez exportat anual spre fructificare este incomparabili mai mare în raport cu acumularea anuală decît este emigraţia anuală în raport cu sporul anual al populaţiei.

*1 — „Mai multe acte de schimb succesive fac ca cel din urmă să nu fie decît reprezentantul celui dintîi“. — Nota trad.

*2 — „Dintre aceia care își împart între ei venitul național, unii (muncitorii) „dobîndesc în fiecare an prin muncă nouă un drept nou asupra lui, ceilalţi (capitaliştii) „au dobîndit anterior prin muncă iniţială un drept permanent asupra lui“. — Nota trad.

*3 — „Amîndoi au cîştigat chiar; muncitorul, pentru că i-au fost avansate roadele muncii sale“ (mai exact: ale muncii neplătite a altor muncitori) „înainte ca ea să fi fost efectuată“ (mai exact: înainte ca propria sa muncă să fi adus roade); „întreprinzătorul, pentru că munca acestui muncitor valora mai mult decît salariul lui“ (mai exact: a produs mai multă valoare decît aceea a salariului lui). — Nota trad.

*4 — „remunerarea abstinenţei“. — Nota trad.

*5 — Asta e tot. — Nota trad.

*6 — înşelăciune pioasă, — Nota trad.

*7 — „Dificultatea“. — Nota trad.

*8 — într-un fel sau altul. — Nota trad.

*9 — nu face nimic. — Nota trad.

*10 — în multe părţi ale Europei. — Nota trad.

*11 — salariu pentru munca trecută. — Nota trad.

*12 — salariu pentru abstinenţă. — Nota trad.

161. Simonde de Sismondi, „Nouveaux principes d'économie politique, ou de la richesse dans ses rapports avec la population“, Tome I, Paris, 1819, p. 119. — Nota red.

162. Avraam a avut de urmaş pe Isaac; Isaac a avut de urmaş pe Iacob etc. În Noul Testament (Evanghelia cea de la Matei, cap. I) se povesteşte cum a crescut neamul lui Avraam, străbunul evreilor şi cum din el se trage poporul evreu. — Nota red.

163. Hegel. „Grundlinien der Philosophie des Rechts“. Werke. Zweite Auflage, Bd. VIII, Berlin, 1840, S. 259. — Nota red.

164. Este vorba de lucrarea: J. St. Mill. „A System of Logic, ratiocinative and inductive, being a connected View of the Principles of Evidence and the Methods of Scientific Investigation“. In two volumes. Prima ediţie a apărut la Londra în 1843. Marx remarcă faptul că J. St. Mill, care a pretins că expune un „sistem de logică'', a fost superficial ca economist şi n-a respectat cerinţele elementare ale unei analize logice. — Nota red.

165. Tableau économique (Tabloul economic) — schema reproducţiei şi circulaţiei capitalului social total, elaborată pentru prima oară în ştiinţa economică de fiziocratul Quesnay. Despre acest tablou se vorbeşte mai amănunţit în lucrarea lui Marx „Teorii asupra plusvalorii“ (partea I, cap. 6), în capitolul zece al secţiunii a doua a lucrării lui Engels „Anti-Dühring“, scris de Marx precum şi în „Capitalul“, vol. II (capitolul al nouăsprezecelea). — Nota red.

166. Cuvintele citate aici „nu are nici o dată“ au fost folosite de cîteva ori de Lichnowski în cuvîntarea rostită în Adunarea Naţională de la Frankfurt împotriva dreptului istoric al Poloniei la independenţă. În loc de „Keinen Datum hat“, el a spus „Keinen Datum nicht hat“, întrebuinţînd, contrar regulilor limbii germane, două negaţii consecutive. De aceea, cuvîntarea sa a stîrnit rîsetele asistenţei. Amănunte despre cuvîntarea lui Lichnowski vezi în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 394. — Nota red.

167. Schiller. „Chezăşia“. — Nota red.

168. Sînt parafrazate cuvintele lui Faust. (Faust, partea I, scena 2 — „În faţa porţii oraşului“). — Nota red.

169. Potrivit unei legende care datează din perioada creştinismului primitiv, cărţile Bibliei care formează Vechiul Testament au fost scrise de Moise şi de alţi proroci. Marx foloseşte expresia „asta vine de la Moise şi de la proroci“ în sensul de ceea ce este principal, ceea ce este o primă poruncă etc. — Nota red.

170. J. B. Say. „Traité d'économie politique“. Cinquième édition, Tome premier, Paris, 1826, p. 130—131. — Nota red.

171. Determinatio est negatio — orice determinare este o negare. Marx reproduce aici principiul lui Spinoza în interpretarea hegeliană devenită celebră. La Spinoza această expresie are sensul că „orice limitare este o negare“ (Spinoza. „Corespondenţa“, Scrisoarea nr. 50). — Nota red.

172. Aici se citează lucrarea lui A. Potter „Political Economy: its Objects, Uses, and Principles: considered with Reference to the Condition of the American People“. New-York, 1841. După cum rezultă din Introducere, cea mai mare parte a acestei lucrări reprezintă o reproducere (cu modificări aduse de A. Potter) a primelor zece capitole din lucrarea lui J. Scrope „The Principles of Political Economy“ („Principiile economiei politice“), publicată în Anglia în 1833. — Nota red.

173. Cuvintele „nulla dies sine linea“ (nici o zi fără o linie) sînt atribuite celebrului pictor grec antic Apelles, care avea drept regulă să lucreze zilnic cît de puţin la picturile sale.  — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul douăzeci şi unu. Reproducţia simplă  |  Capitolul douăzeci şi trei. Legea generală a acumulării capitaliste >>
Marx/Engels