Transformarea unei sume de bani în mijloace de producţie şi în forţă de muncă este prima mişcare pe care o efectuează cantitatea de valoare care urmează să îndeplinească funcţia de capital. Ea are loc pe piaţă, în sfera circulaţiei. A doua fază a mişcării, procesul de producţie, se încheie în momentul în care mijloacele de producţie au fost transformate în marfă a cărei valoare depăşeşte valoarea elementelor ei componente, adică conţine capitalul avansat iniţial plus o plusvaloare. Aceste mărfuri trebuie apoi aruncate din nou în sfera circulaţiei. Ele trebuie vîndute, valoarea lor trebuie realizată în bani, aceşti bani trebuie transformaţi din nou în capital, şi aceasta se repetă mereu. Acest circuit, care parcurge mereu aceleaşi faze succesive, formează circulaţia capitalului.
Prima condiţie a acumulării este: capitalistul să-şi vîndă mărfurile şi să transforme din nou în capital cea mai mare parte a banilor obţinuţi. În cele ce urmează se presupune că capitalul parcurge în mod normal procesul circulaţiei. Acest proces va fi analizat amănunţit în cartea a doua.
Capitalistul care produce plusvaloarea, adică stoarce direct de la muncitor muncă neplătită şi o fixează în mărfuri, este, ce-i drept, primul apropriator al acestei plusvalori, nicidecum însă ultimul ei proprietar. El trebuie să o împartă ulterior cu capitaliştii care îndeplinesc alte funcţii în ansamblul producţiei sociale, cu proprietarul funciar etc. Plusvaloarea se scindează deci în diferite părţi. Fragmentele ei revin unor categorii diferite de persoane şi iau forme diferite, independente unele de altele, ca: profit, dobîndă, profit comercial, rentă funciară etc. Aceste forme modificate ale plusvalorii vor putea fi analizate abia în cartea a treia.
Aici presupunem, aşadar, că, pe de o parte, capitalistul care produce marfa o vinde la valoarea ei, şi nu ne mai oprim asupra reîntoarcerii lui pe piaţa de mărfuri, făcînd deci abstracţie atît de formele noi pe care le dobîndeşte capitalul în sfera circulaţiei, cît şi de condiţiile concrete ale reproducţiei ascunse în aceste forme. Pe de altă parte, îl considerăm pe producătorul capitalist proprietar al întregii plusvalori, sau, dacă vreţi, reprezentant al tuturor persoanelor care participă la împărţirea ei. La început vom privi, aşadar, acumularea în mod abstract, adică ca un simplu moment al procesului de producţie nemijlocit.
De altfel, în măsura în care are loc acumularea, capitalistul reuşeşte să vîndă marfa produsă şi să transforme din nou banii obţinuţi pe ea în capital. Mai departe, scindarea plusvalorii în diferite părţi nu schimbă cu nimic natura ei şi nici condiţiile necesare în care ea devine element al acumulării. Oricare ar fi partea de plusvaloare pe care producătorul capitalist o reţine pentru sine însuşi sau o cedează altora, el este întotdeauna primul care şi-o însuşeşte. Prin urmare, ceea ce noi presupunem în prezentarea procesului de acumulare are loc şi în realitate. Pe de altă parte, scindarea plusvalorii şi mişcarea intermediară a circulaţiei voalează forma fundamentală simplă a procesului de acumulare. O analiză pură a acestuia din urmă cere deci să facem în prealabil abstracţie de toate fenomenele care ascund jocul interior al mecanismului lui.
Oricare ar fi forma socială a procesului de producţie, el trebuie să fie continuu, adică să parcurgă din nou, în mod periodic, aceleaşi faze. O societate nu poate înceta să consume, după cum nu poate înceta să producă. Privit în conexiunea sa continuă şi în fluxul neîntrerupt al reînnoirii sale, orice proces de producţie social este deci, în acelaşi timp, un proces de reproducţie.
Condiţiile producţiei sînt în acelaşi timp condiţiile reproducţiei. Nici o societate nu poate să producă încontinuu, adică să reproducă, fără să transforme din nou, încontinuu o parte a produselor ei în mijloace de producţie, adică în elemente ale noii producţii. Celelalte condiţii rămînînd neschimbate, ea nu poate să-şi reproducă sau să-şi menţină avuţia la acelaşi nivel decît înlocuind, in natura, mijloacele de producţie, adică mijloacele de muncă, materiile prime şi materialele auxiliare, întrebuinţate în cursul, să zicem, al unui an, printr-o cantitate egală de exemplare noi, de acelaşi fel, separată din masa anuală de produse şi încorporată din nou procesului de producţie. Aşadar, o cantitate determinată din produsul anual aparţine producţiei. Destinată de la bun început consumului productiv, ea există în cea mai mare parte în forme naturale care exclud de la sine consumul individual.
Dacă producţia are formă capitalistă, reproducţia are şi ea aceeaşi formă. După cum în modul de producţie capitalist procesul muncii nu apare decît ca un mijloc pentru procesul de valorificare, tot astfel nici reproducţia nu apare decît ca un mijloc pentru a reproduce valoarea avansată, sub formă de capital, adică de valoare care se autovalorifică. Rolul economic caracteristic al capitalistului este atribuit unei persoane numai pentru că banii ei funcţionează încontinuu în calitate de capital. Dacă, de pildă, suma de bani de 100 l. st. avansată s-a transformat anul acesta în capital şi a produs o plusvaloare de 20 l. st., ea trebuie să repete în anul următor ş.a.m.d. aceeaşi operaţie. Ca increment periodic al valorii-capital, sau ca rod periodic al capitalului în funcţiune, plusvaloarea îmbracă forma unui venit provenit din capital1).
Dacă acest venit îi serveşte capitalistului doar ca fond de consum, adică dacă acest venit este consumat în mod tot atît de periodic cum este obţinut, are loc, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, o reproducţie simplă. Cu toate că ea nu este decît o simplă repetare a procesului de producţie pe aceeaşi scară, această simplă repetare sau continuitate imprimă procesului anumite caractere noi, sau, mai curînd, face să dispară caracterele aparente pe care le prezintă sub aspectul său de act singular.
Procesul de producţie începe prin cumpărarea forţei de muncă pentru un timp determinat, şi acest început este reînnoit continuu de îndată ce termenul pentru care munca a fost vîndută a expirat, şi totodată a expirat şi o anumită perioadă de producţie, o săptămînă, o lună etc. Muncitorul însă este plătit abia după ce forţa sa de muncă a funcţionat şi a realizat, sub formă de mărfuri, atît propria ei valoare, cît şi plusvaloarea. Muncitorul a produs deci atît plusvaloarea, pe care deocamdată o privim doar ca fond de consum al capitalistului, cît şi fondul din care el însuşi este plătit, capitalul variabil, înainte ca acesta din urmă să-i parvină sub formă de salariu, şi el are de lucru numai atîta timp cît continuă să-l reproducă. De aici formula economiştilor, menţionată în capitolul şaisprezece la cifra II, care reprezintă salariul ca parte a produsului însuşi2). Este o parte a produsului reprodus încontinuu de muncitorul însuşi şi care revine încontinuu la acesta sub forma salariului. Capitalistul îi plăteşte, desigur, valoarea mărfii în bani. Aceşti bani nu sînt decît forma transformată a produsului muncii. În timp ce muncitorul transformă o parte din mijloacele de producţie în produs, o parte din produsul său anterior se transformă din nou în bani. Munca sa de astăzi sau din semestrul următor se plăteşte cu munca sa din săptămîna trecută sau din semestrul trecut. Iluzia creată de forma bani dispare în momentul în care în locul capitalistului individual şi al muncitorului individual se ia în considerare clasa capitaliştilor şi clasa muncitorilor. Clasa capitaliştilor îi dă încontinuu clasei muncitorilor, sub formă de bani, titluri asupra unei părţi din produsul creat de aceasta din urmă şi însuşit de cea dintîi. Muncitorul restituie în mod tot atît de continuu aceste titluri clasei capitaliştilor şi capătă astfel partea care îi revine din propriul lui produs. Forma marfă a produsului şi forma bani a mărfii camuflează această tranzacţie.
Capitalul variabil nu este deci decît o formă istorică specială de manifestare a fondului de mijloace de subzistenţă sau a fondului de muncă, de care muncitorul are nevoie pentru întreţinerea şi reproducerea sa şi pe care, în toate sistemele de producţie socială, el trebuie să-l producă şi să-l reproducă întotdeauna el însuşi. Fondul de muncă revine la el încontinuu numai sub formă de mijloace de plată a muncii sale, pentru că propriul său produs se îndepărtează încontinuu de el sub formă de capital. Dar această formă de manifestare a fondului de muncă nu schimbă cu nimic faptul că capitalistul avansează muncitorului munca materializată a acestuia3). Să luăm un ţăran clăcaş. El lucrează cu propriile sale mijloace de producţie pe ogorul său propriu, să zicem, 3 zile pe săptămînă. În celelalte 3 zile ale săptămînii el face muncă de clacă pe pămîntul proprietarului funciar. Ţăranul clăcaş reproduce încontinuu propriul său fond de muncă, iar acesta nu ia niciodată, faţă de el, forma unor mijloace de plată avansate de o a treia persoană pentru munca sa. În schimb, nici munca sa forţată neplătită nu ia niciodată forma unei munci liber consimţite şi plătite. Dacă mîine proprietarul funciar îşi însuşeşte ogorul, animalele de tracţiune, sămînţa, într-un cuvînt mijloacele de producţie ale ţăranului clăcaş, acesta va trebui, de aici înainte, să-şi vîndă forţa sa de muncă moşierului. Celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, el va continua să muncească 6 zile pe săptămînă, şi anume 3 zile pentru sine şi 3 zile pentru fostul său moşier, devenit acum patronul care-i plăteşte salariu. El va continua să folosească mijloacele de producţie ca mijloace de producţie şi să transmită valoarea lor asupra produsului. Acum, ca şi înainte, o anumită parte din produs va intra în procesul de reproducţie. Dar aşa cum munca de clacă ia acum forma muncii salariate, fondul de muncă pe care ţăranul clăcaş continuă să-l producă şi să-l reproducă el însuşi ia forma unui capital avansat de fostul său stăpîn. Economistul burghez, a cărui minte mărginită nu este în stare să deosebească forma de manifestare de ceea ce se manifestă în ea, închide ochii asupra faptului că şi astăzi încă fondul de muncă apare, pe globul pămîntesc, doar în mod excepţional sub formă de capital4).
Într-adevăr, capitalul variabil nu-şi pierde caracterul de valoare avansată din fondul propriu al capitalistului4a) decît dacă procesul de producţie capitalist este privit în fluxul continuu al reînnoirii sale. Dar acest proces trebuie să înceapă undeva şi cîndva. Pornind de la punctul de vedere pe care ne-am situat pînă acum, este deci probabil că, într-un anumit moment, capitalistul a devenit posesor de bani printr-o acumulare primitivă oarecare, independentă de munca neplătită a altuia, şi datorită acestui fapt a putut să păşească pe piaţă în calitate de cumpărător de forţă de muncă. Dar simpla continuitate a procesului de producţie capitalist, adică reproducţia simplă, generează şi alte schimbări deosebite, care nu afectează numai partea variabilă a capitalului, ci capitalul total.
Dacă plusvaloarea creată periodic, de pildă anual, cu un capital de 1.000 l. st. este de 200 l. st. şi dacă această plusvaloare este consumată în fiecare an, este clar că, după repetarea timp de cinci ani consecutiv a aceluiaşi proces, suma plusvalorii consumate este egală cu 5×200, adică cu valoarea-capital avansată iniţial de 1.000 l. st. Dacă plusvaloarea anuală ar fi consumată numai parţial, de pildă dacă s-ar consuma numai jumătate din ea, rezultatul ar fi acelaşi după repetarea timp de zece ani consecutiv a procesului, de producţie, căci 10×100=1.000. În general, valoarea-capital avansată împărţită la plusvaloarea consumată anual dă numărul de ani sau numărul perioadelor de reproducţie după a căror trecere capitalul iniţial avansat a fost consumat de capitalist şi deci a dispărut. Iluzia capitalistului că el consumă numai produsul muncii neplătite a altuia, plusvaloarea, şi că conservă, neatinsă valoarea-capital iniţială nu poate să schimbe nimic în această privinţă. După trecerea unui anumit număr de ani, valoarea-capital care îi aparţine este egală cu suma plusvalorii pe care el şi-a însuşit-o fără echivalent în cursul acestui număr de ani; iar suma valorii consumate de el este egală cu valoarea-capital iniţială. El deţine, ce-i drept, un capital a cărui mărime nu s-a schimbat şi din care o parte — clădirile, maşinile etc. — existau deja în momentul în care el şi-a început afacerile. Dar aici este vorba de valoarea capitalului, şi nu de componentele lui materiale. Dacă cineva îşi consumă întreaga sa avere făcînd datorii care sînt egale cu valoarea acestei averi, întreaga avere nu mai reprezintă decît suma totală a datoriilor. Tot astfel, atunci cînd capitalistul a consumat echivalentul capitalului său avansat, valoarea acestui capital nu mai reprezintă decît suma plusvalorii pe care el şi-a însuşit-o fără a da nimic în schimb. Din valoarea capitalului vechi nu mai există nici un atom.
Aşadar, cu totul independent de orice acumulare, simpla continuitate a procesului de producţie, adică reproducţia simplă, transformă inevitabil, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, orice capital în capital acumulat sau în plusvaloare capitalizată. Chiar dacă acest capital a fost, atunci cînd a intrat în procesul de producţie, proprietate agonisită prin munca personală a aceluia care îl foloseşte, el devine, mai curînd sau mai tîrziu, valoare însuşită fără echivalent sau materializare, sub formă de bani sau sub altă formă, a unei munci neplătite a altuia.
Aşa cum am văzut în capitolul patru, pentru ca banii să fie transformaţi în capital nu este suficientă existenţa producţiei de mărfuri*1 şi a circulaţiei mărfurilor. Pentru aceasta este necesar, în primul rînd, să se întîlnească, în calitate de cumpărător şi de vînzător, de o parte posesorul de valoare sau de bani şi de cealaltă parte posesorul substanţei creatoare de valoare; de o parte posesorul de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă şi de cealaltă parte posesorul a nimic altceva decît al forţei de muncă. Aşadar, separarea produsului muncii de munca însăşi, separarea condiţiilor obiective ale muncii de factorul subiectiv — forţa de muncă a fost, de fapt, baza dată, punctul de plecare al procesului de producţie capitalist.
Ceea ce iniţial n-a fost însă decît punct de plecare se creează încontinuu din nou şi se eternizează ca rezultat propriu al producţiei capitaliste, datorită simplei continuităţi a procesului, datorită reproducţiei simple. Pe de o parte, procesul de producţie transformă încontinuu avuţia materială în capital, în mijloace de valorificare şi mijloace de consum pentru capitalist. Pe de altă parte, muncitorul iese încontinuu din acest proces aşa cum a intrat: personal fiind izvor de avuţie, dar lipsit de orice mijloace de a realiza această avuţie pentru sine însuşi. Întrucît înainte de intrarea lui în proces, munca lui a fost înstrăinată de el, însuşită de capitalist şi încorporată capitalului, ea se concretizează încontinuu, în cursul procesului, într-un produs străin. Întrucît procesul de producţie este în acelaşi timp un proces de consumare a forţei de muncă de către capitalist, produsul muncitorului nu se transformă continuu numai în marfă, ci şi în capital, în valoare care absoarbe forţa creatoare de valoare, în mijloace de subzistenţă care cumpără persoane, în mijloace de producţie care îi folosesc pe producători5). Muncitorul însuşi produce deci încontinuu avuţia obiectivă sub formă de capital, o forţă străină de el, care îl domină şi îl exploatează, iar capitalistul produce, tot încontinuu, forţa de muncă ca izvorul subiectiv al avuţiei, separat de mijloacele propriei sale materializări şi realizări, abstract, existent doar în organismul muncitorului, pe scurt, îl produce pe muncitor ca muncitor salariat6). Această reproducţie continuă, această eternizare a muncitorului este condiţia sine qua non a producţiei capitaliste.
Consumul muncitorului este de două feluri. În producţia însăşi, el consumă prin munca sa mijloace de producţie şi le transformă în produse de o valoare mai mare decît aceea a capitalului avansat. Acesta este consumul său productiv. El este în acelaşi timp consumul forţei sale de muncă de către capitalistul care a cumpărat-o. Pe de altă parte, muncitorul cheltuieşte pentru procurarea mijloacelor de subzistenţă banii ce i-au fost plătiţi atunci cînd i-a fost cumpărată forţa de muncă: acesta este consumul său individual. Consumul productiv şi consumul individual al muncitorului sînt deci total diferite. În cazul consumului productiv, el acţionează ca forţă motrice a capitalului şi aparţine capitalistului; în cazul consumului individual, ei îşi aparţine lui însuşi şi îndeplineşte funcţii vitale în afara procesului de producţie. Rezultatul unuia este viaţa capitalistului, iar rezultatul celuilalt este viaţa muncitorului.
Cînd am analizat „ziua de muncă“ etc., am arătat, în treacăt, că muncitorul este silit adesea să facă din consumul său individual un simplu episod al procesului de producţie. În acest caz el folosește mijloace de subzistenţă pentru a-şi menţine în funcţiune forţa de muncă, aşa cum o maşină cu abur este alimentată cu cărbune şi cu apă, sau cum o roată este unsă cu lubrifianţi. Mijloacele sale de consum nu sînt astfel decît mijloace de consum ale unui mijloc de producţie; consumul său individual este nemijlocit consum productiv. Faptul acesta apare însă ca un abuz care nu e legat de esenţa procesului de producţie capitalist7).
Altfel arată lucrurile atunci cînd privim nu pe capitalistul individual şi pe muncitorul individual, ci clasa capitaliştilor şi clasa muncitorilor, nu procese singulare de producţie a mărfii, ci procesul de producţie capitalist în fluxul său şi în amploarea sa socială. — Cînd capitalistul transformă o parte din capitalul său în forţă de muncă, el îşi valorifică astfel capitalul său total. El omoară două muşte dintr-o lovitură. El profită nu numai de ceea ce primeşte de la muncitor, dar şi de ceea ce îi dă. Capitalul înstrăinat în schimbul forţei de muncă este transformat în mijloace de subzistenţă, a căror consumare serveşte la reproducerea muşchilor, nervilor, oaselor şi creierului muncitorilor existenţi şi la producerea de noi muncitori. Prin urmare, consumul individual al clasei muncitoare, în limitele absolut necesare, este, aşadar, transformarea din nou a mijloacelor de subzistenţă, înstrăinate de capital în schimbul forţei de muncă, în forţă de muncă ce poate să fie din nou exploatată de capital. Aceasta este producţie şi reproducţie a mijlocului de producţie celui mai necesar pentru capitalist, a muncitorului însuşi. Consumul individual al muncitorului rămîne deci un moment al producţiei şi reproducţiei capitalului, indiferent dacă are loc în interiorul atelierului, al fabricii etc. sau în afara lor, în interiorul procesului de muncă sau în afara lui, exact ca şi curăţitul maşinii, indiferent dacă această operaţie se face în timpul procesului de muncă sau în timpul unor anumite pauze ale acestuia. Nu are nici o importanţă faptul că consumul individual al muncitorului se realizează pentru el, şi nu pentru capitalist. Tot astfel nici consumul animalelor de povară nu încetează de a fi un moment necesar al procesului de producţie numai pentru că animalul se delectează cu ceea ce mănîncă. Conservarea şi reproducerea continuă a clasei muncitoare rămîne o condiţie permanentă a reproducerii capitalului. Capitalistul poate să lase fără grijă îndeplinirea acestei condiţii pe seama instinctului de conservare şi de perpetuare al muncitorilor. Singura lui grijă este de a limita consumul lor individual pe cît posibil la strictul necesar, şi e departe de a folosi acea brutalitate sud-americană cu care muncitorul este constrîns să consume alimente mai substanţiale în locul altora mai puţin substanţiale8).
De aceea capitalistul şi ideologul său, economistul, consideră ca productivă numai acea parte a consumului individual al muncitorului necesară pentru perpetuarea clasei muncitoare, parte care trebuie deci să fie efectiv consumată pentru ca şi capitalul să consume forţa de muncă; ceea ce muncitorul consumă în plus pentru propria sa delectare este consum neproductiv9). Dacă acumularea capitalului ar determina o ridicare a salariului şi deci o sporire a mijloacelor de consum ale muncitorului, fără ca să fie consumată mai multă forţă de muncă de către capital, capitalul suplimentar ar fi consumat în mod neproductiv10). Într-adevăr: consumul individual al muncitorului este pentru el însuşi neproductiv, căci acest consum nu reproduce decît individul cu nevoile sale; el este productiv pentru capitalist şi pentru stat, căci el este producţie a forţei care produce avuţia altora11).
Aşadar, din punct de vedere social clasa muncitoare este, chiar şi în afara procesului de muncă nemijlocit, o anexă a capitalului, ca şi instrumentul de muncă neînsufleţit. Însuşi consumul ei individual nu este, în anumite limite, decît un moment al procesului de reproducţie a capitalului. Şi însuşi acest proces, îndepărtînd continuu produsul muncii muncitorilor de la polul lor spre polul opus, acela al capitalului, are grijă ca aceste instrumente de producţie conştiente de sine să nu dezerteze. Consumul individual al muncitorilor asigură, pe de o parte, propria lor conservare şi reproducere şi, pe de altă parte, prin distrugerea mijloacelor de subzistenţă, determină reapariţia lor continuă pe piaţa muncii. Sclavul roman era legat de stăpînul său prin lanţuri, muncitorul salariat este legat de stăpînul său prin fire invizibile. Aparenţa independenţei sale este menţinută prin schimbarea continuă a patronului individual şi prin fictio juris*2 a contractului.
Pe vremuri, acolo unde considera necesar, capitalul îşi impunea printr-o lege coercitivă dreptul de proprietate asupra muncitorului liber. Astfel, de pildă, pînă în 1815 în Anglia emigrarea muncitorilor de fabrică era interzisă sub sancţiuni aspre.
Reproducerea clasei muncitoare include totodată transmiterea şi acumularea iscusinţei de la o generaţie la alta12). În ce măsură capitalistul socoteşte existenţa unei asemenea clase de muncitori iscusiţi printre condiţiile de producţie care îi aparţin lui, în ce măsură el o consideră de fapt ca existenţă reală a capitalului său variabil se vede atunci cînd o criză îl pune în pericol de a pierde această condiţie de producţie. Se ştie că în Lancashire etc., ca urmare a războiului civil din America şi a crizei de bumbac care l-a însoţit, cea mai mare parte a muncitorilor din industria bumbacului au fost aruncaţi în stradă. Din rîndurile clasei muncitoare însăşi şi ale altor pături sociale s-a auzit strigătul: ajutor din partea statului sau colectă naţională benevolă în sprijinul emigrării muncitorilor „excedentari“ în coloniile engleze sau în Statele Unite. „Times“ a publicat atunci (24 martie 1863) o scrisoare a lui Edmund Potteri), fost preşedinte al Camerei de comerţ din Manchester. Această scrisoare a fost calificată, cu drept cuvînt, în Camera comunelor ca „manifest al fabricanţilor“13). Dăm aici cîteva pasaje caracteristice, în care se vorbeşte deschis despre titlul de proprietate al capitalului asupra forţei de muncă.
„Li se spune muncitorilor din industria bumbacului că numărul lor este prea mare..., că numărul lor trebuie redus poate cu o treime pentru ca astfel să se poată stabili o cerere sănătoasă pentru restul de două treimi... Opinia publică pledează insistent pentru emigrare... Patronul“ (adică fabricantul de bumbac) „nu poate să consimtă ca oferta de braţe de muncă să scadă; el are dreptul să considere că acest lucru este la fel de inechitabil pe cît este de nejust.... Dacă emigrarea este sprijinită din fondul public, el are dreptul să ceară să fie ascultat şi chiar să protesteze“.
Acelaşi Potter arată în continuare cît de utilă este industria bumbacului, cum ea „a absorbit, fără îndoială, populaţia excedentară din Irlanda şi din districtele agricole ale Angliei“, cît de mari sînt proporţiile pe care ea le-a luat, cum în 1860 ea a acoperit 5/13 din întregul export englez şi cum, după numai cîţiva ani, ea va lua o nouă amploare prin extinderea pieţei, îndeosebi a celei indiene, şi prin asigurarea „aprovizionării cu bumbac la preţul de 6 pence pfundul“. În continuare, el spune:
„Timpul — un an, doi, poate trei — va produce cantitatea necesară... De aceea aş pune întrebarea: nu merită oare această industrie să fie menţinută? Nu merită oare maşinile“ (adică maşinile de muncă vii) „să fie întreţinute în bună stare şi nu este oare o prostie dintre cele mai mari să ne gîndim să renunţăm la ele? Eu cred că da. Admit că muncitorii nu sînt o proprietate (I allow that the workers are not a property), că ei nu sînt proprietatea nici a Lancashire-ului, nici a patronilor; dar ei sînt forţa amîndurora, ei sînt forţa intelectuală şi instruită care nu poate fi înlocuită în decursul vieţii unei generaţii; dimpotrivă, celelalte maşini, maşinile la care ei lucrează (the mere machinery which they work), ar putea în bună parte să fie înlocuite şi perfecţionate în mod avantajos în decurs de douăsprezece luni14). Dacă veţi încuraja sau veţi permite (!) emigrarea forţei de muncă, ce se va întîmpla cu capitalistul? (Encourage or allow the working power to emigrate, and what of the capitalist?)“
Suspinul acesta pornit din inimă aminteşte de mareşalul curţii, Kalbi) 159.
„...Înlăturaţi elita muncitorilor, şi capitalul fix se va deprecia în mare măsură, iar capitalul circulant nu va rezista în condiţiile unei oferte reduse de muncă de calitate inferioară... Ni se spune că muncitorii înşişi doresc să emigreze. În ceea ce-i priveşte este foarte firesc... Reduceţi, comprimaţi industria bumbacului luîndu-i forţa de muncă (by taking away its working power), reducîndu-i cheltuielile pentru salarii, să zicem cu 1/3, deci cu 5.000.000, dar ce se va întîmpla cu clasa imediat superioară, aceea a micilor negustori? Ce se va întîmpla cu renta funciară, cu chiria pentru cottages?... Ce se va întîmpla cu micii arendaşi, cu proprietarii de imobile mai înstăriţi şi cu proprietarii funciari? Şi spuneţi-mi acum dacă poate exista un plan mai funest pentru toate clasele ţării decît acest plan de slăbire a naţiunii prin exportarea celor mai buni muncitori de fabrică şi prin deprecierea unei părţi din capitalul şi din avuţia ei cea mai productivă?“ „Eu propun un împrumut de 5.000.000—6.000.000, eşalonat pe 2 sau 3 ani, administrat de comisari speciali subordonaţi administraţiilor pentru asistenţa săracilor din districtele industriei bumbacului; acest lucru trebuie reglementat printr-o lege specială, stabilindu-se o muncă obligatorie pentru menţinerea valorii morale a muncitorilor care primesc pomană... Poate să existe oare ceva mai rău pentru proprietarii funciari şi pentru patroni (can anything be worse for landowners or masters) decît să renunţe la cei mai buni muncitori ai lor, să demoralizeze şi să indispună pe cei rămaşi, printr-o emigrare masivă şi pustiitoare şi prin deprecierea capitalului şi a valorii într-o provincie întreagă?“
Potter, acest reprezentant ales al proprietarilor de filaturi de bumbac, distinge două feluri de „maşini“, ambele aparţinînd în egală măsură capitalistului; unele se află în fabrica sa, iar celelalte se află noaptea şi duminica în afara fabricii, în cottages. Unele sînt neînsufleţite, celelalte sînt însufleţite. Maşinile neînsufleţite nu numai că se deteriorează şi se depreciază în fiecare zi, dar datorită progresului tehnic continuu cele mai multe se învechesc într-atît, încît pot fi înlocuite avantajos cu maşini noi în decurs de cîteva luni. Maşinile însufleţite, dimpotrivă, sînt cu atît mai bune cu cît durează mai mult, cu cît acumulează mai mult priceperea unor generaţii întregi. În răspunsul dat acestui magnat al industriei, „Times“ scrie între altele:
„D-l E. Potter este atît de impresionat de importanţa extraordinară şi absolută a patronilor din industria bumbacului, încît, pentru a menţine această clasă şi pentru a-i eterniza meseria, vrea să închidă o jumătate de milion de muncitori, împotriva voinţei lor, într-o mare şi morală casă de muncă. Nu merită oare această industrie să fie menţinută? întreabă d-l Potter. Desigur, răspundem noi, prin toate mijloacele onorabile. Nu merită oare maşinile să fie întreţinute în bună stare? întreabă în continuare d-l Potter. Aici ne oprim. Prin maşină d-l Potter înţelege maşina umană, el ne asigură că nu intenţionează să o considere proprietate absolută. Trebuie să mărturisim că nu considerăm de loc că «merită» şi nici măcar că e posibil ca maşina umană să fie întreţinută în bună stare, adică să fie închisă şi unsă cu ulei, pînă cînd va fi nevoie de ea. Maşina umană are particularitatea de a rugini din cauza lipsei de activitate, oricît ar fi unsă şi curăţită. În afară de aceasta, maşina umană este în stare, aşa cum am văzut, să dea singură drumul la abur şi să explodeze sau să facă tărăboi pe străzile oraşelor noastre mari. Poate că d-l Potter are dreptate cînd spune că este nevoie de un timp mai îndelungat pentru reproducerea muncitorilor, dar avînd mecanici şi bani la îndemînă, vom găsi întotdeauna muncitori harnici şi viguroşi, din care să facem mai mulţi maiştri de fabrică decît va fi nevoie vreodată... D-l Potter vorbeşte despre o nouă înviorare a industriei peste 1, 2 sau 3 ani şi ne cere să nu încurajăm sau să permitem emigrarea forţei de muncă! El spune că e natural ca muncitorii să dorească să emigreze, dar este de părere că naţiunea trebuie să închidă în districtele în care este concentrată industria bumbacului, împotriva voinţei lor, această jumătate de milion de muncitori împreună cu cei 700.000 de membri ai familiilor lor, să le înfrîngă prin forţă nemulţumirea, această consecinţă inevitabilă, şi să-i întreţină cu ajutorul pomenilor, în aşteptarea zilei cînd patronii din industria bumbacului ar putea avea din nou nevoie de ei... A sosit timpul ca marea opinie publică din aceste insule să facă ceva pentru a salva «această forţă de muncă» ele cei care vor să o trateze aşa cum tratează cărbunele, fierul şi bumbacul (to save this «working power from those who would deal with it as they deal with iron, coal and cotton)“15).
Articolul din „Times“ nu a fost decît un jeu d'esprit*5. „Marea opinie publică“ împărtăşea de fapt părerea d-lui Potter că muncitorul de fabrică face parte din inventarul mobil al fabricii. Emigrarea muncitorilor a fost împiedicată16). Ei au fost închişi în „morala casă de muncă“ din districtele în care este concentrată industria bumbacului şi continuă să constituie „forţa (the strength) patronilor din industria bumbacului din Lancashire“.
Aşadar, procesul de producţie capitalist reproduce, prin însăşi desfăşurarea sa, separarea forţei de muncă de condiţiile muncii. Totodată, el reproduce şi eternizează condiţiile exploatării muncitorului. El îl sileşte încontinuu pe muncitor să-şi vîndă forţa de muncă pentru a putea trăi şi îi dă încontinuu capitalistului posibilitatea de a o cumpăra pentru a se îmbogăţi17). Acum nu simpla întîmplare este aceea care pune faţă în faţă pe piaţa de mărfuri pe capitalist şi pe muncitor în calitate de cumpărător şi de vînzător. Mecanismul procesului însuşi îl aruncă în permanenţă pe acesta din urmă îndărăt pe piaţa de mărfuri în calitate de vînzător al forţei sale de muncă şi transformă încontinuu produsul acestuia în mijloc de cumpărare în mîna celuilalt. În realitate muncitorul aparţine capitalului înainte de a se fi vîndut capitalistului. Dependenţa lui economică18) este concomitent determinată şi camuflată de reînnoirea periodică a autovînzării sale, de schimbarea patronilor săi individuali şi de oscilaţiile preţului de piaţă al muncii19).
Prin urmare, procesul de producţie capitalist, privit în conexiunea lui, cu alte cuvinte ca proces de reproducţie, nu produce numai marfă, numai plusvaloare; el produce şi reproduce însăşi relaţia capital, pe capitalist de o parte, pe muncitorul salariat de altă parte20).
1) „Cei avuţi, care consumă produsele muncii altora, obţin aceste produse numai prin actul schimbului (cumpărare de mărfuri). Se pare deci că fondul lor de rezervă se va epuiza curînd... Dar în orînduirea socială actuală, avuţia a căpătat puterea de a se reproduce prin munca altuia... Avuţia, ca şi munca şi prin muncă, furnizează un rod anual, care poate fi distrus în fiecare an fără ca cel avut să sărăcească. Rodul acesta este venitul care provine din capital“. (Sismondii), „Nouv. Princ. d'Écon. Pol.“, t. I, p. 81, 82.)
2) „Salariile, ca şi profiturile, trebuie considerate ca o parte a produsului finit“. (Ramsayi), l. c., p. 142.) „Partea din produs care îi revine muncitorului sub formă de salariu“. (J. Milli), „Elements etc.“, trad. de Parisoti), Paris 1823, p. 33, 34.)
3) „Dacă se întrebuinţează capital pentru a se avansa salariile muncitorilor, acest capital nu adaugă nimic la fondul de întreţinere a muncii“. (Cazenovei), într-o notă la lucrarea lui Malthusi) „Definitions in Polit. Econ.“, London 1853, p. 22, editată de el.)
4) „Nici măcar pe un sfert din suprafaţa globului mijloacele de subzistenţă ale muncitorilor nu sînt avansate de către capitalişti“. (Richard Jonesi), „Textbook of Lectures on the Polit. Economy of Nations“, Hertford 1852, p. 36.)
4a) „Deşi patronul avansează muncitorului manufacturier salariul, în realitate muncitorul nu-l costă nimic, valoarea acestui salariu fiindu-i în general restituită, împreună cu profitul, în valoarea sporită a obiectului pentru care a fost folosită munca muncitorului“. (A. Smithi), l. c., Book II, ch. III, p. 355.)
5) „Aceasta este o însuşire deosebit de remarcabilă a consumului productiv. Ceea ce se consumă în mod productiv este capital şi devine capital prin consum“. (James Mill, l.c., p. 242.) J. MilI nu a reuşit însă să explice în ce constă această „însuşire deosebit de remarcabilă“.
6) „Este, fireşte, adevărat că prin introducerea manufacturii se dă de lucru unui mare număr de săraci, dar ei nu încetează de a fi săraci, iar crearea unor noi întreprinderi manufacturiere sporeşte numărul săracilor“. („Reasons for a limited Exportation of Wool“, Lond. 1677, p. 19.) „Afirmînd că îi întreţine pe săraci, fermierul spune o absurditate. În realitate, ei sînt întreţinuţi în mizerie“. („Reasons for the late Increase of the Poor Rates: or a comparative view of the prices of labour and provisions“, Lond. 1777, p. 31.)
7) Rossii) nu ar fi perorat cu atîta emfază despre acest lucru dacă ar fi pătruns într-adevăr misterul lui „productive consumption“.
8) „Muncitorii din minele din America de Sud, a căror muncă zilnică (poate cea mai grea din lume) constă în a aduce la suprafaţă, cărînd în spinare de la o adîncime de 450 de picioare, o cantitate de minereu în greutate de 130—200 de pfunzi, se hrănesc numai cu pîine şi fasole; ei ar prefera să mănînce numai pîine, dar patronii lor, care au constatat că, mîncînd numai pîine ei nu pot să muncească atît de intens, îi tratează ca pe cai şi-i silesc să mănînce fasole; fasolea este relativ mai bogată în fosfat de calciu decît pîinea“ (Liebigi), l.c., partea I, p. 194, notă.)
9) James Mill, l.c., p. 238 şi urm.
10) „Dacă preţul muncii ar spori atît de mult încît, cu toată sporirea capitalului, nu s-ar putea folosi mai multă muncă, eu aş spune că asemenea sporire a capitalului este consumată neproductiv“. (Ricardoi), l.c., p. 163.)
11) „Singurul consum productiv în sensul propriu al cuvîntului este consumul sau distrugerea de avuţie“ (este vorba de consumarea mijloacelor de prducţie) „de către capitalişti în scopul reproducţiei... Muncitorul... este un consumator productiv pentru persoana care îl foloseşte şi pentru stat, dar, strict vorbind, nu pentru sine însuşi“. (Malthus, „Definitions etc.“, p. 30.)
12) „Singurul lucru despre care se poate spune că este acumulat şi dinainte pregătit este iscusinţa muncitorului... Acumularea şi menţinerea iscusinţei, operaţie deosebit de importantă, se realizează, în ceea ce priveşte marea masă a muncitorilor, fără nici o cheltuire de capital“. (Hodgskini), „Labour Defended etc.“, p. 12, 13.)
13) „Această scrisoare poate fi privită ca manifest al fabricanţilor“. (Ferrandi), Moţiune cu privire la cotton famine*3, şedinţa Camerei comunelor din 27 aprilie 1863.)
14) Ne amintim că acelaşi capital cîntă pe altă strună în împrejurări normale, atunci cînd e vorba să reducă salariul. În acest caz „patronii“ declară la unison (vezi secţiunea a patra, nota 188, p. 389*4): „Muncitorii de fabrică nu trebuie să uite că munca lor este în realitate o categorie cu totul inferioară de muncă calificată; că nici o altă muncă nu poate fi învăţată mai uşor şi, avînd în vedere calitatea ei, nu este plătită mai bine, că nici o altă muncă nu poate fi însuşită într-un timp atît de scurt şi într-o măsură atît de mare printr-o scurtă instruire chiar şi a celui mai puţin pregătit. Maşinile patronului“ (care, după cum ni se spune acum, pot fi înlocuite în mod avantajos în decurs de 12 luni cu altele perfecţionate) „joacă de fapt un rol mult mai important în domeniul producţiei decît munca şi priceperea muncitorului“ (care acum nu pot fi înlocuite nici în 30 de ani), „care nu reclamă decît o pregătire de 6 luni şi pot fi învăţate de orice argat“.
15) „Times“ din 24 martie 1863.
16) Parlamentul n-a votat nici un farthing pentru emigrare, ci numai a promulgat legi care împuterniceau municipalităţile să-i menţină pe muncitori la graniţa dintre viaţă şi moarte, sau să-i exploateze fără să le plătească un salariu normal. Dar cînd, trei ani mai tîrziu, a izbucnit o epizootie, parlamentul a nesocotit în mod grosolan eticheta parlamentară şi a votat imediat milioane pentru despăgubirea landlorzilor milionari, ai căror arendaşi se despăgubiseră prin ridicarea preţului la carne. Vociferările sălbatice ale landlorzilor cu prilejul deschiderii parlamentului în 1866 au dovedit că nu trebuie să fii hindus ca să te închini vacii Sabalai) şi nici Jupiteri) ca să te transformi în bou.
17) „Muncitorul cerea mijloace de subzistenţă pentru a trăi, patronul cerea muncă pentru a cîştiga“. (Sismondi, l.c., p. 91.)
18) O formă rurală grosolană a acestei dependenţe există în comitatul Durham. Acesta e unul din puţinele comitate în care împrejurările nu-i asigură arendaşului un titlu de proprietate incontestabil asupra muncitorilor agricoli. Industria minieră le dă acestora din urmă posibilitatea să aleagă. De aceea, aici arendaşul ia în arendă, contrar obiceiului, numai terenuri pe care se află cottages pentru muncitori. Chiria pentru cottages constituie o parte din salariu. Aceste cottages sînt denumite „hind's houses“*6. Ele sînt închiriate muncitorilor cu condiţia îndeplinirii unor anumite servituți cu caracter feudal, pe baza unui contract numit „bondage“ (dependenţă) care îl obligă, printre altele, pe muncitor ca în timpul cît lucrează în altă parte să trimită în locul său pe fiica sa sau pe altcineva. Muncitorul se numeşte bondsman, şerb. Aceste relaţii arată un aspect cu totul nou al consumului individual al muncitorului ca un consum pentru capital, adică ca un consum productiv: „E interesant de relevat faptul că pînă şi excrementele acestui bondsman sînt considerate ca venit accesoriu de către stăpînul său calculat... Arendaşul nu permite să se construiască în întreaga regiune alte latrine decît cele instalate de el şi în această privinţă nu admite nici cea mai mică încălcare a drepturilor lui de suzeran“. („Public Health. VII. Rep. 1864“, p. 188.)
19) Ne amintim că în ceea ce priveşte munca copiilor etc. dispare chiar şi formalitatea autovînzării.
20) „Capitalul presupune munca salariată, munca salariată presupune capitalul. Ele se condiţionează reciproc, se creează reciproc. Un muncitor dintr-o fabrică de bumbac produce oare numai ţesături de bumbac? Nu, el produce capital. El produce valori, care servesc din nou pentru subordonarea muncii lui şi, prin intermediul ei, pentru crearea de valori noi“. (Karl Marx, „Lohnarbeit und Kapital“, în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 266 din 7 aprilie 1849.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Editura politică, 1959. — Nota trad.) Articolele publicate sub acest titlu în „Neue Rheinische Zeitung“ reprezintă fragmente din prelegerile pe care le-am ţinut pe această temă în 1847 la Asociaţia muncitorilor germani din Bruxelles160; publicarea lor a fost întreruptă de revoluţia din februarie.
*1 În ediția a 4-a: producției de valoare. — Nota red.
*2 — ficţiunea juridică. — Nota trad.
*3 — lipsa de bumbac. — Nota trad.
*4 Vezi volumul de faţă, p. 431—432. — Nota red.
*5 — un joc al spiritului. — Nota trad.
*6 — „case pentru muncitori agricoli“. — Nota trad.
159. Marx face aluzie aici la comportarea mareşalului curţii, Kalb, din tragedia lui Schilleri) „Intrigă şi iubire“. În actul al treilea al piesei (scena a doua) la început Kalb refuză să participe la intriga pe care o urzea preşedintele la curtea prinţului. Preşedintele îl ameninţă atunci că îşi va da demisia, ceea ce ar fi atras după sine şi demisia lui Kalb. Înspăimîntat, Kalb replică: „Dar cu mine cum rămîne?... Ce v-a venit! Sînteţi doar un om învățat! Dar eu... mon Dieu! Ce voi mai fi eu dacă alteţa sa mă va demite?“. — Nota red.
160. Este vorba de Asociaţia muncitorilor germani, înfiinţată de Marx şi Engels la sfîrşitul lunii august 1847 la Bruxelles în scopul educării politice a muncitorilor germani care locuiau în Belgia şi al propagării ideilor comunismului ştiinţific în rîndurile lor. Sub conducerea lui Marx şi Engels şi a tovarăşilor lor de luptă, Asociaţia a devenit centrul legal de unire a forţelor proletare revoluţionare din Belgia. Cele mai bune elemente ale Asociaţiei au făcut parte din comunitatea din Bruxelles a Ligii comuniştilor. După revoluţia burgheză din februarie 1848 din Franţa, Asociaţia şi-a încetat activitatea în urma arestării şi expulzării membrilor ei de către poliţia belgiană. — Nota red.