Capitolul doisprezece

Diviziunea muncii şi manufactura

1. Dubla origine a manufacturii

Cooperarea întemeiată pe diviziunea muncii dobîndeşte forma ei clasică în manufactură. Ca formă caracteristică a procesului de producţie capitalist, ea predomină în perioada manufacturieră propriu-zisă, care, privită în mare, durează de la mijlocul secolului al XVI-lea pînă în ultima treime a secolului al XVIII-lea.

Manufactura ia naştere în două feluri.

Fie că muncitori de meserii diferite, independente, prin ale căror mîini trebuie să treacă un produs pînă la finisarea lui, sînt reuniţi într-un singur atelier, sub comanda aceluiaşi capitalist. O trăsură, de pildă, era produsul colectiv al activităţilor unui mare număr de meseriaşi independenţi, caretaşi, şelari, croitori, lăcătuşi, curelari, strungari, ceaprazari, sticlari, zugravi, lustruitori, poleitori etc. Manufactura de trăsuri reuneşte pe toţi aceşti meseriaşi diferiţi în acelaşi atelier, unde ei lucrează simultan şi combinat. O trăsură, ce-i drept, nu poate fi poleită înainte de a fi confecţionată. Dar dacă se lucrează multe trăsuri deodată, o parte poate fi poleită fără întrerupere, în timp ce altă parte trece printr-o fază anterioară a procesului de producţie. Pînă aici ne aflăm încă pe terenul cooperaţiei simple, care îşi găseşte gata pregătit materialul ei uman şi materialul de obiecte. Foarte curînd însă intervine o schimbare esenţială. Croitorul, lăcătuşul, curelarul etc., folosit numai la confecţionarea trăsurilor, pierde încetul cu încetul, o dată cu obişnuinţa, şi capacitatea de a-şi exercita vechiul meşteşug în toată amploarea lui. Pe de altă parte, activitatea sa unilateralizată capătă acum cea mai adecvată formă pentru sfera restrînsă de activitate. Iniţial manufactura de trăsuri apărea drept o combinare de meşteşuguri independente. Încetul cu încetul ea devine diviziune a producţiei de trăsuri în diferitele ei operaţii speciale, din care fiecare în parte se cristalizează ca funcţie exclusivă a unui muncitor, totalitatea lor fiind executată de totalitatea acestor muncitori parţiali reuniţi. Tot aşa manufactura de postav, precum şi o serie întreagă de alte manufacturi au luat naştere din combinarea unor meşteşuguri diferite, sub comanda aceluiaşi capital²⁶⁾.

Dar manufactura ia naştere şi pe cale opusă. Un număr mare de meseriaşi care fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, de pildă, hîrtie, sau caractere tipografice, sau ace, sînt folosiţi simultan şi în acelaşi atelier de acelaşi capital. Aceasta e cooperarea în forma ei cea mai simplă. Toţi aceşti meseriaşi (cu o calfă sau două eventual) confecţionează pe de-a-întregul marfa şi efectuează astfel pe rînd diferitele operaţii necesare pentru producerea ei. Ei continuă să lucreze după vechiul mod meşteşugăresc. Curînd însă împrejurările exterioare determină o altă folosire atît a concentrării muncitorilor în acelaşi spaţiu, cît şi a simultaneităţii muncilor lor. Astfel, de pildă, o cantitate mai mare de marfă finită trebuie livrată într-un anumit termen. Munca va fi prin urmare împărţită. În loc ca diferitele operaţii să fie efectuate succesiv de acelaşi meşteşugar, operaţiile sînt separate una de alta, izolate, puse una alături de alta în spaţiu, fiecare din ele este încredinţată altui meşteşugar, toate împreună fiind îndeplinite simultan de cei care cooperează. Această împărţire incidentală se repetă, avantajele ei caracteristice ies la iveală si ea se înrădăcinează treptat ca diviziune sistematică a muncii. Dintr-un produs individual al unui meşteşugar independent care face de toate, marfa se transformă într-un produs social al unei colectivităţi de meseriaşi, fiecare îndeplinind mereu una şi aceeaşi operaţie parţială. Aceleaşi operaţii care se contopeau ca activităţi succesive ale breslaşului german producător de hîrtie, în manufactura olandeză de hîrtie au devenit independente, s-au transformat în operaţii parţiale concomitente ale unui măre număr de muncitori care cooperează. Meşterul breslaş din Nürnberg producător de ace formează elementul de bază al manufacturii engleze de ace. Dar pe cînd meseriaşul din Nürnberg efectua singur poate 20 de operaţii succesive, aici, în scurt timp, 20 de meseriaşi efectuează simultan numai cîte una din cele 20 de operaţii, care, pe baza experienţei, au fost şi mai mult scindate, izolate şi autonomizate ca funcţii exclusive ale cîte unui singur muncitor.

Originea manufacturii, desprinderea ei din meşteşug are deci un dublu caracter. Pe de o parte, ea purcede de la combinarea unor meserii independente, diferite, care se dezautonomizează şi se unilateralizează într-atît încît nu mai reprezintă decît operaţii parţiale ce se completează una pe alta în procesul de producţie al uneia şi aceleiaşi mărfi. Pe de altă parte, ea purcede de la cooperarea unor meseriaşi de aceeaşi specialitate şi descompune aceeaşi meserie individuală în diferitele ei operaţii distincte, izolîndu-le şi autonomizîndu-le pe acestea într-atît încît fiecare din ele devine funcţia exclusivă a unui anume muncitor. Pe de o parte, aşadar, manufactura introduce diviziunea muncii într-un anumit proces de producţie sau dezvoltă această diviziune, pe de altă parte ea combină meşteşuguri înainte separate. Oricare ar fi însă punctul de plecare al manufacturii, forma ei finală este aceeaşi: un mecanism de producţie ale cărui organe sînt oamenii.

Pentru o justă înţelegere a diviziunii muncii în manufactură, este esenţial să reţinem următoarele puncte: în primul rînd descompunerea procesului de producţie în fazele sale distincte se confundă aici întru totul cu scindarea activităţii meseriaşului în diferitele ei operaţii parţiale. Compusă sau simplă, operaţia îşi păstrează caracterul de meşteşug, prin urmare dependentă de forţa, îndemînarea, agilitatea şi siguranţa cu care muncitorul individual îşi mînuieşte unealta. Meseria rămîne baza. Această bază tehnică îngustă exclude o descompunere realmente ştiinţifică a procesului de producţie, deoarece fiecare proces parţial prin care trece produsul trebuie să poată fi executat ca operaţie parţială a meseriaşului. Tocmai pentru că, în felul acesta, iscusinţa meşteşugărească rămîne baza procesului de producţie, fiecare muncitor se adaptează în exclusivitate la o funcţie parţială, iar forţa sa de muncă este transformată pe viaţă într-un organ al acesltei funcţii parţiale. În sfîrşit, această diviziune a muncii constituie un gen de cooperare deosebit şi multe din avantajele ei izvorăsc din natura generală a cooperării, nu din această formă specială a ei.

2. Muncitorul parţial şi unealta sa

Dacă intrăm acum în amănunte, este clar, în primul rînd, că un muncitor care execută toată viaţa una şi aceeaşi operaţie simplă îşi transformă întregul corp într-un organ automat şi unilateral al ei şi are deci nevoie de mai puţin timp pentru a o efectua decît meseriaşul care execută alternativ o serie întreagă de operaţii. Dar muncitorul colectiv combinat, care formează mecanismul viu al manufacturii, e alcătuit numai din asemenea muncitori parţiali unilaterali. În comparaţie cu meseria autonomă, se produce deci mai mult într-un timp mai scurt, adică sporeşte forţa productivă a muncii²⁷⁾. De asemenea se perfecţionează şi metoda fiecărei munci parţiale atunci cînd aceasta devine funcţia independentă şi exclusivă a unei singure persoane. Repetarea continuă a aceleiaşi activităţi restrînse şi concentrarea atenţiei asupra acestui domeniu restrîns indică, pe baza experienţei, modalitatea de a obţine efectul util urmărit printr-un efort cît mai mic. Întrucît însă întotdeauna generaţii diferite de muncitori trăiesc simultan şi lucrează împreună în aceleaşi manufacturi, procedeele tehnice astfel dobîndite curînd se consolidează, se acumulează şi se transmit din generaţie în generaţie²⁸⁾.

Manufactura produce într-adevăr virtuozitatea muncitorului parţial, reproducînd în interiorul atelierului separarea naturală a meseriilor, pe care a găsit-o în societate, şi împingînd-o sistematic la extrem. Pe de altă parte, transformarea, produsă de manufactură, a muncii parţiale în profesia pe viaţă a unui om corespunde tendinţei orînduirilor sociale anterioare de a da meseriilor un caracter ereditar, de a le pietrifica în caste sau, atunci cînd anumite împrejurări istorice creau o variabilitate a individului incompatibilă cu sistemul castelor, de a le osifica în bresle. Castele şi breslele sînt rezultatul acţiunii aceleiaşi legi naturale care, în regnul animal şi vegetal, reglementează diferenţierea plantelor şi animalelor în specii şi subspecii, cu singura diferenţă că, la un anumit nivel al dezvoltării, ereditatea castelor sau exclusivitatea breslelor sînt decretate lege socială²⁹⁾.

„Muselinele din Dakka nu au fost niciodată întrecute în fineţe, nici stămburile şi alte ţesături din Koromandel în splendoare şi trăinicie a culorilor. Şi totuşi ele sînt produse fără capital, fără maşini, fără diviziunea muncii şi fără vreunul din celelalte mijloace care oferă producţiei în Europa atîtea înlesniri. Ţesătorul este un individ izolat care produce ţesătura, la comanda unui client, cu un război de ţesut de cea mai simplă construcţie, constînd cîteodată numai din bare de lemn rudimentar îmbinate. El nu are nici măcar un dispozitiv pentru întinderea urzelii; războiul de ţesut trebuie deci să rămînă întins pe toată lungimea lui şi devine atît de lung şi de inform, încît nu încape în coliba producătorului, care se vede astfel silit să-şi efectueze munca sub cerul liber, cu întreruperi la orice schimbare a vremii“³⁰⁾.

Numai îndemînarea specială acumulată din generaţie în generaţie şi moştenită din tată în fiu conferă hindusului, ca şi păianjenului, această virtuozitate. Şi totuşi ţesătorul acesta hindus efectuează o muncă foarte complicată în comparaţie cu majoritatea muncitorilor din manufacturi.

Un meseriaş care execută succesiv diferitele procese parţiale pe care le implică confecţionarea unui produs trebuie să schimbe ba locul, ba uneltele. Trecerea de la o operaţie la alta întrerupe fluxul muncii sale şi creează, ca să zicem aşa, pori în ziua sa de muncă. Porii aceştia se strîng de îndată ce el efectuează toată ziua, fără întrerupere, una şi aceeaşi operaţie, sau dispar în măsura în care scade alternarea operaţiilor pe care le efectuează. Aici, productivitatea sporită se datoreşte fie unei cheltuiri sporite de forţă de muncă într-un interval de timp dat, deci intensităţii sporite a muncii, fie unei scăderi a consumului neproductiv de forţă de muncă. Într-adevăr, surplusul de forţă cheltuită pe care îl necesită orice trecere de la repaus la mişcare se compensează printr-o prelungire a duratei vitezei normale deja atinse. Pe de altă pante, continuitatea muncii uniforme face să scadă elanul şi energia, întrucît îl lipseşte pe muncitor de relaxarea şi farmecul pe care le găseşte în alternarea activităţilor.

Productivitatea muncii nu depinde numai de virtuozitatea muncitorului, ci şi de perfecţiunea uneltelor sale. Unelte de acelaşi fel, ca, de pildă, unelte de tăiat, de sfredelit, de presat, de lovit etc., se întrebuinţează în diferite procese de muncă, iar în acelaşi proces de muncă aceeaşi unealtă serveşte la diferite operaţii. Dar de îndată ce diferitele operaţii ale unui proces de muncă sînt separate una de alta şi fiecare operaţie parţială ia în mîna muncitorului parţial o formă cît mai adecvată şi deci exclusivă, se impun modificări ale uneltelor înainte utilizabile în scopuri diferite. Direcţia în care se face această modificare a formei rezultă din experienţa în cursul căreia ies la iveală dificultăţile speciale provocate de folosirea uneltelor în forma lor nemodifioată. Diferenţierea uneltelor de muncă, prin care unelte de acelaşi fel dobîndesc pentru fiecare întrebuinţare specială anumite forme fixe, şi specializarea lor, prin care fiecare asemenea instrument special acţionează din plin numai în mîna unor muncitori parţiali specifici, caracterizează manufactura. Numai la Birmingham se produc circa 500 de varietăţi de ciocane, din care fiecare serveşte nu numai la un proces de producţie deosebit, ci un număr de ciocane diferite de multe ori servesc pentru operaţii diferite din cadrul aceluiaşi proces. Perioada manufacturieră simplifică, perfecţionează şi multiplică uneltele de muncă, adaptîndu-le funcţiilor distincte exclusive ale muncitorilor parţiali³¹⁾. Totodată ea creează astfel una din premisele materiale ale maşinii, care constă într-o combinare a mai multor unelte simple.

Muncitorul parţial şi unealta sa formează elementele simple ale manufacturii. Să cercetăm acum manufactura în ansamblul ei.

 3. Cele două forme de bază ale manufacturii — manufactura eterogenă şi manufactura organică

O clasificare a manufacturii scoate la iveală două forme de bază, care, în pofida îmbinării lor ocazionale, constituie totuşi două tipuri esenţialimente deosebite şi joacă roluri cu totul diferite, mai ales ulterior, cînd manufactura se transformă, devenind marea industrie mecanizată. Acest dubiu caracter al manufacturii izvorăşte din natura produsului însuşi. Acesta e format sau prin simpla combinare mecanică a unor produse parţiale independente, sau îşi datorează forma definitivă unui şir consecutiv de procese şi manipulaţii conexe.

Astfel, o locomotivă e alcătuită din mai bine de 5 000 de piese independente. Ea nu poate trece însă drept exemplu pentru primul tip de manufactură propriu-zisă, deoarece reprezintă o creaţie a marii industrii. Putem să luăm însă ceasornicul, cu ajutorul căruia şi William Pettyⁱ⁾ a ilustrat diviziunea muncii în manufactură. Din operă individuală a unui meseriaş din Nürnberg, ceasornicul s-a transformat în produsul social al nenumăraţilor lucrători parţiali, cum ar fi: lucrători care fac mecanismul brut, arcuri de ceasornic, cadrane, arcuri spirale, găuri pentru pietre şi pîrghii de rubin, arătătoare, carcase, şuruburi, apoi poleitorii; aceşti lucrători se subîmpart iarăşi: de pildă, cei care fac rotiţe (la rîndul lor se divid în cei care fac rotiţe de alamă şi cel care fac rotiţe de oţel), cel care face pinioane de angrenaj, cel care face mecanismul arătătoarelor, acheveur de pignon (fixează rotiţele de pinioanele de angrenaj şi şlefuieşte faţetele etc.), cel care face fusurile, planteur de finissage (fixează diferite roţi şi pinioane de angrenaj în mecanism), finisseur de barillet (taie dinţii, lărgeşte orificiile pînă la dimensiunile necesare, căleşte piedicile), cel care face regulatorul, la regulatorul cu cilindri, cel care face cilindrii, cel care face balansierul, cel care face rotiţa balansierului, cel care face compasul (care reglează ceasornicul), planteur d'échappement (cel care face regulatorul propriu-zis); apoi repasseur de barillet (finisează lăcaşele arcurilor şi piedicile), şlefuitorul de arcuri, şlefuitorul de rotiţe, şlefuitorul de şuruburi, cel care desenează cifrele, cel care face cadranele (topeşte emailul pe cupru), fabricant de pendants (face doar belciugele pentru carcasă), finisseur de charnière (fixează ştiftul de alamă în mijlocul carcasei etc.), faiseur de secret (face resorturile care deschid capacul), graveur, ciseleur, polisseur de boîte^*1 etc. etc.; în fine, repasseur-ul, care montează întreg ceasornicul şi îl predă în stare de funcţiune. Doar puţine piese ale ceasornicului trec prin mîini diferite, şi toate aceste membra disjecta¹¹⁸ se strîng abia în mîna care le transformă în ultimă instanţă într-un tot mecanic. Acest raport exterior al produsului finit faţă de diferitele sale elemente face ca aici, ca la alte produse similare, combinarea muncitorilor parţiali în acelaşi atelier să fie incidentală. Muncile parţiale pot şi ele, la rîndul lor, să fie îndeplinite de meseriaşi independenţi unul de altul, cum se întîmplă în cantoanele Waadt şi Neuchâtel, în timp ce la Geneva, de pildă, există mari manufacturi de ceasornice, adică are loc cooperarea nemijlocită a muncitorilor parţiali sub comanda unui capital. Şi în acest din urmă caz, numai rareori cadranul, arcul şi carcasa se confecţionează în manufactură. În acest domeniu, producţia combinată manufacturieră este rentabilă doar în împrejurări excepţionale, deoarece între muncitorii care lucrează la domiciliu concurenţa este foarte mare, fărîmiţarea producţiei într-o mulţime de procese eterogene permite doar în mică măsură folosirea unor mijloace de muncă comune şi, la o asemenea producţie dispersată, capitalistul economiseşte cheltuielile pentru clădirile atelierelor etc.³²⁾ Totuşi şi situaţia acestor muncitori parţiali care lucrează la domiciliu, dar pentru un capitalist (fabricant, établisseur), este cu totul diferită de aceea a meseriaşului independent, care lucrează pentru propriii săi clienţi³³⁾.

Al doilea tip de manufactură, forma perfecţionată a acesteia, confecţionează produse care trec prin faze de dezvoltare conexe, printr-o serie consecutivă de procese, aşa cum, de pildă, în manufactura de ace de cusut sîrma trece prin mîinile a 72, ba chiar a 92 de muncitori parţiali specializaţi.

În măsura în care această manufactură combină meserii iniţial dispersate, ea reduce distanţa în spaţiu dintre diferitele faze ale confecţionării produsului. Timpul de trecere a acestuia dintr-un stadiu în celălalt este scurtat, la fel şi munca prin care se realizează aceste treceri³⁴⁾. În comparaţie cu meseria, se cîştigă astfel forţă productivă, şi anume acest cîştig rezultă din caracterul general de cooperare al manufacturii. Pe de altă parte, principiul diviziunii muncii, specific manufacturii, reclamă o izolare a diferitelor faze ale producţiei, autonomizate ca tot atîtea operaţii parţiale ale meseriaşului. Stabilirea şi menţinerea legăturii dintre funcţiile izolate necesită trecerea continuă a produsului dintr-o mînă într-alta şi dintr-un proces într-altul. Din punctul de vedere al marii industrii, acest fapt apare ca o limitare caracteristică, imanentă principiului manufacturii şi care sporeşte cheltuielile de producţie³⁵⁾.

Dacă vom considera o anumită cantitate de materii prime, de pildă, de cîrpe în manufactura de hîrtie sau de sîrmă în manufactura de ace, vom vedea că, pînă ajung la forma lor finală, ele parcurg în timp în mîinile diferiţilor muncitori parţiali o serie de faze succesive ale producţiei. Dacă vom considera însă atelierul ca un singur mecanism total, vom constata că materiile prime se află simultan în toate fazele de producţie deodată. Cu o parte din numeroasele sale mîini înzestrate cu instrumente, muncitorul colectiv, format prin combinarea muncitorilor parţiali, aşază sîrma, în timp ce, concomitent, cu alte mîini şi instrumente, el o întinde, o taie, o ascute etc. Succesiunea temporală a diferitelor faze ale procesului s-a transformat într-o alăturare spaţială. De aici şi cantitatea mai mare de marfă finită livrată în acelaşi interval de timp³⁶⁾. Această simultaneitate rezultă, ce-i drept, din forma de cooperare generală a procesului total, cu toate acestea însă manufactura nu numai că găseşte condiţiile cooperării gata pregătite, ci, în parte, le şi creează prin divizarea activităţii meseriaşului. Pe de altă parte, ea realizează această organizare socială a procesului de muncă numai ferecîndu-l pe muncitor de aceeaşi operaţie de detaliu.

Întrucît produsul parţial al fiecărui muncitor parţial reprezintă, totodată, doar o fază deosebită de dezvoltare a aceluiaşi produs, un muncitor furnizează celuilalt, sau un grup de muncitori furnizează celuilalt grup, materia lor primă. Rezultatul muncii unuia constituie punctul de plecare pentru munca celuilalt. Prin urmare, aici un muncitor dă de lucru în mod direct celuilalt. Timpul de muncă necesar pentru realizarea în fiecare proces parţial a efectului util urmărit se stabileşte pe baza experienţei, iar mecanismul total al manufacturii porneşte de la premisa că într-un anumit timp de muncă se obţine un anumit rezultat. Numai cu această condiţie diferitele procese de muncă care se completează unul pe altul se pot desfăşura neîntrerupt, simultan şi alăturat în spaţiu. E clar că această interdependenţă nemijlocită a muncilor, şi deci a muncitorilor, îl sileşte pe fiecare în parte să nu folosească pentru funcţia sa decît timpul strict necesar, şi în felul acesta se realizează o continuitate, uniformitate, regularitate, organizare³⁷⁾ şi mai ales o intensitate a muncii cu totul alta decît în meseriile independente sau chiar în cooperarea simplă. Faptul că pentru producerea unei mărfi trebuie să fie folosit numai timpul de muncă socialmente necesar apare, în producţia de mărfuri în general, ca o constrîngere exterioară datorită concurenţei, pentru că, superficial vorbind, fiecare producător în parte trebuie să vîndă marfa la preţul ei de piaţă. În manufactură, în schimb, confecţionarea unei anumite cantităţi de produse într-un anumit timp de muncă devine o lege tehnică a însuşi procesului de producţie³⁸⁾.

Dar diferitele operaţii necesită durate de timp inegale şi dau deci în intervale de timp egale cantităţi inegale de produse parţiale. Pentru ca aceiaşi muncitor să execute zilnic una şi aceeaşi operaţie, pentru diferitele operaţii trebuie deci folosit într-o anumită proporţie un număr diferit de muncitori, de pildă e nevoie de 4 turnători şi 2 defalcatori la 1 şlefuitor într-o manufactură de caractere tipografice, întrucît într-o oră un turnător toarnă 2 000 de litere, un defalcator desface 4 000 şi un şlefuitor şlefuieşfe 8 000. Aici revine principiul cooperării în forma sa cea mai simplă, adică folosirea simultană a unui mare număr de oameni care fac munci similare; de data aceasta însă, el exprimă un raport organic. Aşadar, diviziunea manufacturieră a muncii nu numai că simplifică şi diversifică organele calitativ deosebite ale muncitorului colectiv social, dar creează şi un raport matematic fix pentru determinarea volumului cantitativ al acestor organe, adică pentru numărul relativ de muncitori sau pentru mărimea relativă a grupurilor de muncitori afectate fiecărei funcţii speciale. Ea dezvoltă, o dată cu diferenţierea calitativă, normele şi proporţiile cantitative ale procesului de muncă social.

Dacă pe baza experienţei a fost stabilit raportul cel mai adecvat între diferitele grupuri de muncitori parţiali pentru anumite proporţii ale producţiei, aceste proporţii nu pot fi mărite decît folosind un multiplu al fiecărui grup de muncitori³⁹⁾ Se mai adaugă faptul că acelaşi individ execută anumite munci pe scară mai mare tot atît de bine ca şi pe scară mai mică, de pildă munca de supraveghere, deplasarea produselor parţiale dintr-o fază a producţiei în alta etc. Autonomizarea acestor funcţii sau atribuirea lor unor muncitori speciali devine deci rentabilă abia o dată cu sporirea numărului de muncitori folosiţi; această sporire însă trebuie să afecteze simultan, în aceeaşi proporţie, toate grupurile.

Fiecare grup, adică un număr de muncitori cu aceeaşi funcţie parţială, se compune din elemente omogene şi formează un organ distinct al mecanismului total. În unele manufacturi însă, grupul însuşi constituie un organism de muncă diferenţiat, în timp ce mecanismul total este format prin repetarea sau multiplicarea acestor organisme productive elementare. Să luăm, de pildă, manufactura buteliilor de sticlă. Ea se scindează în trei faze esenţialmente distincte. În primul rînd faza pregătitoare, prepararea pastei de sticlă, adaosul de nisip, var etc., şi topirea acestei paste pînă ajunge masă fluidă de sticlă⁴⁰⁾. În această primă fază lucrează muncitori parţiali diferiţi, la fel ca şi în faza finală, în care buteliile sînt scoase din cuptoarele de uscat, sortate, ambalate etc. Între aceste două faze se situează sticlăritul propriu-zis, adică prelucrarea masei fluide de sticlă. La aceeaşi gură a unui cuptor de sticlă lucrează un grup, numit în Anglia „hole“ (gaură) şi alcătuit dintr-un bottle maker (lucrător care face butelii) sau finisher (finisor), un blower (suflător), un gatherer (strîngător), un putter up (stivuitor) sau whetter off (tăietor) şi un taker in (hamal). Aceşti cinci muncitori parţiali constituie tot atîtea organe speciale ale unui singur organism de muncă, care poate acţiona numai ca unitate, deci numai prin cooperarea directă a celor cinci. Dacă organismului îi lipseşte unul din cele cinci membre, el rămîne paralizat. Acelaşi cuptor de sticlă are însă mai multe deschizături, în Anglia, de pildă, 4—6, fiecare din ele conţinînd un creuzet de argilă cu sticlă fluidă, la care lucrează cîte un grup aparte de muncitori, cu aceeaşi componenţă cvintuplă. Alcătuirea fiecărei grupe în parte se întemeiază aici nemijlocit pe diviziunea muncii, în timp ce legătura dintre diferitele grupe de acelaşi fel constituie o cooperare simplă, care, folosind în comun unul din mijloacele de producţie, în speţă cuptorul de sticlă, îl exploatează mai economic. Un asemenea cuptor de sticlă, cu cele 4—6 grupuri ale sale, formează o sticlărie, iar o manufactură de sticlă cuprinde un multiplu de asemenea sticlării, împreună eu instalaţiile şi cu muncitorii destinaţi fazelor pregătitoare şi finale ale producţiei.

În sfîrşit, manufactura, aşa cum parţial rezultă din combinarea unor meserii diferite, poate evolua, transformîndu-se într-o combinaţie a unor manufacturi diferite. Astfel, sticlăriile mai mari din Anglia îşi fabrică singure creuzetele de argilă, pentru că de calitatea lor depinde esenţialmente reuşita sau nereuşita produsului. Aici manufactura unui mijloc de producţie este combinată cu manufactura produsului. Invers, manufactura produsului poate fi combinată cu alte manufacturi, în care produsul însuşi serveşte la rîndul său ca materie primă, sau cu ale căror produse se combină ulterior. Astfel, de pildă, manufactura de flintglas se combină cu şlefuitul sticlei sau cu turnătoria de alamă, aceasta din urmă în vederea montării unor garnituri de metal pe diverse obiecte de sticlă. Diferitele manufacturi combinate formează, în acest caz, secţiuni mai mult sau mai puţin separate în spaţiu ale unei singure manufacturi de ansamblu, constituind în acelaşi timp procese de producţie independente, fiecare cu propria sa diviziune a muncii. În pofida anumitor avantaje pe care le prezintă, manufactura combinată nu dobîndeşte pe bază proprie o adevărată unitate tehnică. O asemenea unitate ia naştere abia o dată cu transformarea manufacturii în industrie mecanizată.

Perioada manufacturieră, care curînd proclamă reducerea timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor drept principiu conştient⁴¹⁾, dezvoltă sporadic şi folosirea maşinilor, în special pentru anumite prime procese simple, care cer un mare număr de oameni şi o mare cheltuire de forţe. Astfel n-a durat mult şi în manufactura de hîrtie tocarea zdrenţelor a început să se facă în mori de hîrtie, iar în metalurgie zdrobirea minereurilor prin aşa-numitele pive de minereu⁴²⁾. Maşina în forma ei elementară fusese transmisă încă de Imperiul roman sub înfăţişarea morii de apă⁴³⁾. Perioada meseriilor a lăsat moştenire marile invenţii: busola, praful de puşcă, tiparul şi ceasornicul automat. În genere însă, maşinile joacă acel rol secundar pe care li le atribuie Adam Smithⁱ⁾ alături de diviziunea muncii⁴⁴⁾. Foarte importantă devine folosirea sporadică a maşinilor în secolul al XVII-lea, deoarece oferea marilor matematicieni ai timpului jaloane practice şi stimulente pentru crearea mecanicii moderne.

Mecanismul specific perioadei manufacturiere rămîne însuşi muncitorul colectiv, combinat dintr-un mare număr de muncitori parţiali. Diferitele operaţii pe care producătorul unei mărfi le efectuează alternativ şi care se împletesc în ansamblul procesului său de muncă îl solicită foarte mult. O operaţie reclamă mai multă forţă, o alta mai multă îndemînare, o a treia mai multă atenţie etc. Or, acelaşi individ nu posedă toate aceste calităţi în acelaşi grad. După separarea, autonomizarea şi izolarea diferitelor operaţii, muncitorii sînt împărţiţi, clasificaţi şi grupaţi potrivit calităţilor lor predominante. Dacă particularităţile lor naturale formează trunchiul pe care se altoieşte diviziunea muncii, manufactura, odată introdusă, dezvoltă forţe de muncă care prin însăşi natura lor sînt apte numai pentru funcţiuni speciale, unilaterale. Acum muncitorul colectiv posedă toate calităţile productive în acelaşi grad înalt de virtuozitate şi, totodată, le cheltuieşte în modul cel mai economic, deoarece foloseşte toate organele sale, individualizate în muncitori distincţi sau în grupuri distincte de muncitori, exclusiv pentru îndeplinirea funcţiilor lor specifice⁴⁵⁾. Unilateralitatea şi chiar imperfecţiunea muncitorului parţial, devenit unul din organele muncitorului colectiv, se transformă în perfecţiune a sa⁴⁶⁾. Deprinderea de a efectua o funcţie unilaterală îl transformă într-un organ care în mod firesc acţionează cu precizie, în timp ce conexiunea mecanismului total îl constrînge să acţioneze cu regularitatea unei piese de maşină⁴⁷⁾.

Întrucît diferitele funcţii ale muncitorului colectiv sînt mai simple sau mai complexe, inferioare sau superioare, organele sale, adică forţele individuale de muncă, necesită nivele de pregătire foarte diferite şi posedă deci valori foarte diferite. Manufactura dezvoltă, prin urmare, o ierarhie a forţelor de muncă, căreia îi corespunde o scară a salariilor. Dacă, pe de o parte, muncitorul individual se adaptează la o funcţie unilaterală, de care este legat pe viaţă, pe de altă parte şi diferitele operaţii ale muncii sînt nu mai puţin adaptate acelei ierarhii a aptitudinilor naturale şi dobîndite⁴⁸⁾. Dar fiecare proces de producţie implică anumite manipulaţii simple, de care e capabil orice om, fără nici o pregătire. Acum şi aceste manipulaţii sînt desprinse din legătura lor fluidă cu momentele mai importante ale muncii şi osificate în funcţii exclusive.

De aceea, manufactura creează în fiecare meserie pe care pune stăpînire o categorie de aşa-zişi muncitori neiscusiţi, pe care meseriile îi excludeau fără apel. Dacă manufactura dezvoltă pînă la virtuozitate specializarea absolut unilaterală în dauna capacităţii generale de muncă, ea începe să facă o specialitate din lipsa oricărei pregătiri. Alături de gradaţia ierarhică apare separaţia simplă a muncitorilor în iscusiţi şi neiscusiţi. Pentru aceştia din urmă cheltuielile de instruire sînt cu totul suprimate, iar pentru primii ele scad, comparativ cu cele ale meseriaşului, din cauza simplificării funcţiunii. În ambele cazuri valoarea forţei de muncă scade⁴⁹⁾. O excepţie are loc în măsura în care diferenţierea procesului de muncă creează noi funcţii de coordonare, care în munca meseriaşului nu existau de loc sau nu existau în aceleaşi proporţii. Relativa devalorizare a forţei de muncă, provocată de suprimarea sau reducerea cheltuielilor de instruire, implică în mod direct o mai mare valorificare a capitalului, căci tot ceea ce reduce timpul necesar pentru reproducerea forţei de muncă măreşte domeniul supramuncii.

4. Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea muncii în cadrul societăţii

Am analizat mai întîi originea manufacturii, apoi elemente ei simple, muncitorul parţial şi unealta sa, şi, în sfîrşit, mecanismul ei în ansamblu. Vom atinge acum, pe scurt, raportul dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi diviziunea socială a muncii, diviziune care constituie baza generală a oricărei producţii de mărfuri.

Dacă avem în vedere numai munca însăşi, împărţirea producţiei sociale în categoriile ei mari [im allgemeinen], ca agricultură, industrie etc., poate fi considerată ca diviziune generală a muncii, împărţirea acestor categorii de producţie în specii şi subspecii ca diviziune particulară [im besonderen] a muncii, iar diviziunea muncii în cadrul unui atelier ca diviziune a muncii în detaliu [im einzelnen]⁵⁰⁾.

Diviziunea muncii în cadrul societăţii şi limitarea corespunzătoare a indivizilor la sfere profesionale distincte se dezvoltă, ca şi diviziunea muncii în cadrul manufacturii, de la puncte de plecare opuse. În cadrul unei familii^50a) şi, mai dezvoltat, în cadrul unui trib, apare o diviziune naturală a muncii întemeiată pe deosebirile de sex şi de vîrstă, adică pe bază pur fiziologică; această diviziune îşi lărgeşte sfera o dată cu lărgirea vieţii sociale, cu creşterea numerică a populaţiei şi, mai ales, o dată cu apariţia conflictelor dintre diferitele triburi şi cu subjugarea unui trib de către celălalt. Pe de altă parte, cum am observat mai înainte^*2, schimbul de produse apare acolo unde vin în contact diferite familii, triburi şi comunităţi, căci nu persoanele particulare, ci familiile, triburile etc. sînt la începuturile civilizaţiei cele care intră în relaţii ca unităţi independente. Diferite comunităţi găsesc în mediul natural înconjurător mijloace de producţie diferite şi mijloace de subzistenţă diferite. Modul lor de viaţă şi de a produce, precum şi produsele lor sînt de aceea diferite. Această deosebire naturală a determinat, de îndată ce s-a stabilit un contact între comunităţi, schimbul reciproc de produse şi deci transformarea treptată a acestor produse în mărfuri. Schimbul nu creează o deosebire între sferele de producţie, ci pune în legătură sfere deosebite, transformîndu-le astfel în ramuri mai mult sau mai puţin interdependente ale producţiei sociale totale. Aici diviziunea socială a muncii ia naştere din schimbul dintre sfere de producţie iniţial diferite, dar independente una de alta. Acolo unde diviziunea fiziologică a muncii alcătuieşte punctul de plecare, organele distincte ale unui întreg compact şi unitar se separă unul de altul, se descompun — impulsul principal pentru acest proces de descompunere constituindu-l schimbul de mărfuri cu alte comunităţi — şi se autonomizează pînă la punctul în care legătura dintre diferitele munci este mijlocită de schimbul produselor ca mărfuri. Într-un caz avem desautonomizare a ceea ce înainte era autonom, în celălalt caz autonomizare a ceea ce înainte era neautonom.

Baza oricărei diviziuni dezvoltate a muncii, mijlocite prin schimbul de mărfuri, o constituie separarea oraşului de sat⁵¹⁾. Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii este rezumată în mişcarea acestei opoziţii, opoziţie asupra căreia însă nu vom insista aici.

Aşa cum premisa materială pentru diviziunea muncii în cadrul manufacturii o constituie un anumit număr de muncitori folosiţi simultan, tot astfel premisa materială pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii o constituie numărul populaţiei şi densitatea ei, care înlocuieşte aici aglomerarea în acelaşi atelier⁵²⁾. Această densitate însă este ceva relativ. O ţară relativ slab populată, dar cu mijloace de comunicaţie dezvoltate posedă o populaţie mai densă decît o ţară mai populată, dar cu mijloace de comunicaţie nedezvoltate; astfel statele nordice ale Uniunii americane, de pildă, au o populaţie mai densă decît India⁵³⁾.

Întrucît premisa generală a modului de producţie capitalist o constituie producţia de mărfuri şi circulaţia mărfurilor, diviziunea manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a diviziunii muncii în cadrul societăţii. Pe de altă parte, diviziunea manufacturieră a muncii dezvoltă şi multiplică la rîndul ei această diviziune socială a muncii. O dată cu diferenţierea uneltelor de muncă se diferenţiază tot mai mult şi meseriile care produc aceste unelte⁵⁴⁾. Dacă producţia manufacturieră cuprinde o meserie care pînă atunci era legată de alte meserii, ca meserie principală sau secundară, şi era exercitată de acelaşi producător, separarea şi autonomizarea reciprocă au loc imediat. Dacă manufactura cuprinde o fază specială din producţia unei mărfi, atunci diferitele ei faze de producţie se transformă în diferite meserii independente. Am arătat deja că acolo unde produsul nu este decît o îmbinare pur mecanică a produselor parţiale, muncile parţiale pot şi ele, la rîndul lor, să se transforme în meserii autonome. Pentru a realiza şi mai complet diviziunea muncii în cadrul unei manufacturi, aceeaşi ramură de producţie este scindată în manufacturi diferite, în parte cu totul noi, în funcţie de diversitatea materiilor ei prime sau de diversitatea formelor pe care le poate căpăta aceeaşi materie primă. Astfel, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numai în Franţa se ţeseau peste 100 de feluri de mătăsuri, iar la Avignon, de pildă, era lege ca „fiecare ucenic să se consacre unui singur fel de producţie şi să nu înveţe confecţionarea mai multor feluri de produse în acelaşi timp“. Diviziunea teritorială a muncii, care leagă anumite ramuri de producţie de anumite districte ale unei ţări, primeşte un impuls nou de la producţia manufacturieră, care exploatează orice particularitate⁵⁵⁾. În perioada manufacturieră, un material bogat pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii îl furnizează extinderea pieţei mondiale şi sistemul colonial, care fac parte din sfera condiţiilor generale de existenţă a acestei perioade. Nu e locul aici să arătăm mai pe larg cum această diviziune a muncii cuprinde, pe lîngă sfera economică, şi toate celelalte sfere ale societăţii, punînd pretutindeni bazele acelei stricte specializări şi ale unei parcelări a omului care l-a făcut încă pe A. Fergusonⁱ⁾, dascălul lui A. Smith, să exclame: „Noi formăm o naţiune de iloţi, şi nu există oameni liberi printre noi“⁵⁶⁾.

În pofida însă a numeroaselor analogii şi a legăturii dintre diviziunea muncii în cadrul societăţii şi cea din cadrul atelierului, între ele există nu numai o deosebire de grad, dar şi o deosebire de esenţă. Analogia pare incontestabilă în special acolo unde există o legătură intrinsecă între diferite ramuri de producţie. De pildă, crescătorul de vite produce piei crude, tăbăcarul le transformă în piele, iar cizmarul transformă pielea în cizme. Aici fiecare produce un semifabricat, iar forma ultimă, finită, reprezintă produsul combinat al muncilor lor separate. Se mai adaugă diferitele ramuri de activitate care furnizează crescătorului de vite, tăbăcarului, cizmarului mijloacele de producţie. Putem să ne închipuim, aşa cum face A. Smith, că această diviziune socială a muncii nu se deosebeşte de cea manufacturieră decît subiectiv, această deosebire existînd numai pentru observator, care aici cuprinde cu o singură privire diferitele munci parţiale unite în spaţiu, pe cînd dincolo dispersarea lor pe un spaţiu întins şi numărul mare al muncitorilor folosiţi în fiecare ramură estompează legătura care există între ele⁵⁷⁾. Care este însă legătura dintre muncile independente ale crescătorului de vite, tăbăcarului şi cizmarului? Existenţa produselor lor respective ca mărfuri. Ce caracterizează, în schimb, diviziunea manufacturieră a muncii? Faptul că muncitorul parţial nu produce o marfă⁵⁸⁾. Abia produsul comun al muncitorilor parţiali se transformă în marfă^58a). Diviziunea muncii în cadrul societăţii este mijlocită prin cumpărarea şi vînzarea produselor diferitelor ramuri de muncă, în timp ce în manufactură legătura dintre muncile parţiale este mijlocită prin vînzarea diferitelor forţe de muncă către acelaşi capitalist care le foloseşte ca forţă de muncă combinată. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune concentrarea mijloacelor de producţie în mîna unui capitalist, în timp ce diviziunea socială a muncii presupune dispersarea mijloacelor de producţie în mîinile unui mare număr de producători de mărfuri, independenţi unul de altul. Spre deosebire de manufactură, unde legea de fier a raporturilor numerice sau a proporţiilor strict determinate subsumează anumite mase de muncitori unor funcţii anumite, repartizarea producătorilor de mărfuri şi a mijloacelor lor de producţie între diferitele ramuri de producţie sociale este determinată de liberul joc al întîmplării şi al arbitrarului. Ce-i drept, diferitele sfere de producţie tind continuu către un echilibru, pe de o parte, deoarece fiecare producător de mărfuri trebuie să producă o valoare de întrebuinţare, deci trebuie să satisfacă o anumită trebuinţă socială, volumul acestor trebuinţe fiind diferit din punct de vedere cantitativ şi diferitele mase de trebuinţe fiind legate interior într-un sistem natural, pe de altă parte, deoarece legea valorii mărfurilor determină partea pe care societatea o poate cheltui din totalul timpului ei de muncă disponibil cu producerea fiecărui fel de marfă în parte. Dar această tendinţă permanentă a diferitelor sfere de producţie către echilibru se manifestă numai ca reacţie împotriva anihilării continue a acestui echilibru. Regula care acţionează apriori şi metodic la diviziunea muncii în interiorul atelierului nu acţionează la diviziunea muncii în cadrul societăţii decît aposteriori, ca o necesitate lăuntrică, o necesitate naturală oarbă care învinge arbitrarul anarhic al producătorilor de mărfuri şi care poate fi sesizată numai în oscilaţiile barometrice ale preţurilor de piaţă. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune puterea necondiţionată a capitalistului asupra unor oameni care nu constituie decît componente ale unui mecanism total care îi aparţine; diviziunea socială a muncii pune faţă în faţă producători de mărfuri independenţi, care nu recunosc altă putere în afară de aceea a concurenţei, a constrîngerii pe care o exercită asupra lor presiunea intereselor lor reciproce, aşa cum şi în regnul animal bellum omnium contra omnes¹¹⁹ constituie mai mult sau mai puţin condiţiile de existenţă ale tuturor speciilor. Aceeaşi conştiinţă burgheză care proslăveşte diviziunea manufacturieră a muncii, anexarea pe viaţă a muncitorului la o operaţie parţială şi subordonarea necondiţionată a muncitorilor parţiali de către capital ca o organizare a muncii care sporeşte forţa productivă a acesteia din urmă, condamnă cu aceeaşi tărie orice control şi orice reglementare socială conştientă a procesului social de producţie ca o violare a drepturilor inviolabile de proprietate, în libertatea şi în „genialitatea“ autodeterminantă ale capitalistului individual. Este foarte caracteristic că apologeţii entuziaşti ai sistemului de fabrică nu au de obiectat nimic mai rău împotriva oricărei organizări generale a muncii sociale decît că ea ar preface întreaga societate într-o fabrică.

Dacă anarhia diviziunii sociale a muncii şi despotismul diviziunii manufacturiere a muncii se condiţionează reciproc în societatea în care domină modul de producţie capitalist, dimpotrivă, unele forme anterioare ale societăţii în care separarea meseriilor s-a dezvoltat spontan, pentru a se cristaliza apoi şi a fi în cele din urmă consfinţită prin lege, oferă, pe de o parte, imaginea unei organizări sistematice şi autoritare a muncii sociale, în timp ce, pe de altă parte, exclud cu totul diviziunea muncii în cadrul atelierului, sau o dezvoltă doar pe scară foarte redusă, sau numai sporadic şi incidental⁵⁹⁾.

Astfel, de pildă, micile şi arhaicele obşti hinduse, care în mare parte dăinuie şi azi, se întemeiază pe posesiunea în comun a pămîntului, pe legătura nemijlocită dintre agricultură şi meserie şi pe o statornică diviziune a muncii, care la întemeierea unor noi obşti serveşte de plan şi de model. Ele alcătuiesc unităţi de producţie autarhice, a căror suprafaţă de producţie variază între o sută şi cîteva mii de acri. Cea mai mare parte a produselor se confecţionează pentru nevoile proprii directe ale obştii, nu ca marfă, astfel încît producţia însăşi este independentă de diviziunea muncii, mijlocită prin schimbul de mărfuri care există în întreaga societate hindusă. Numai surplusul de produse se transformă în marfă, în parte mai întîi în mîna statului, căruia din timpuri imemoriale îi revine şi o anumită cantitate de produse sub formă de rentă în natură. Diferitele regiuni ale Indiei cunosc forme diferite de obşti. În forma cea mai simplă, obştea lucrează pămîntul în comun şi împarte produsele între membrii ei, în timp ce torsul, ţesutul etc. constituie o îndeletnicire casnică secundară, o îndeletnicire independentă a fiecărei familii. Alături de această masă, cu îndeletniciri omogene, găsim pe „locuitorul principal“, care întruneşte funcţiile de judecător, de şef al poliţiei şi de perceptor într-o singură persoană; pe contabil, care ţine evidenţa muncilor agricole, însemnînd şi înregistrînd tot ce se referă la ele; un al treilea slujbaş, care urmăreşte pe criminali şi ocroteşte pe călătorii străini, însoţindu-i dintr-un sat într-altul; pe grănicer, care păzeşte hotarele obştii de încălcări din partea obştilor vecine; pe inspectorul apelor, care distribuie din rezervoarele comune apa pentru nevoile agriculturii; pe brahman, care îndeplineşte funcţiile cultului religios; pe învăţător, care învaţă pe copiii obştii să scrie pe nisip şi să citească; pe brahmanul calendarului, care, ca astrolog, indică perioadele pentru însămînţare şi pentru recoltare, precum şi ceasurile bune şi cele rele pentru toate muncile agricole; un fierar şi un tîmplar, care confecţionează şi repară toate uneltele agricole; pe olar, care lucrează toate vasele pentru sat; pe bărbier, pe spălător pentru curăţitul hainelor, pe argintar, pe alocuri pe poet, care în unele obşti înlocuieşte pe argintar, în altele pe învăţător. Această duzină de persoane e întreţinută pe cheltuiala întregii obşti. Dacă populaţia sporeşte, se înfiinţează pe un teren necultivat o nouă obşte după modelul celei vechi. Mecanismul acestei comunităţi prezintă o diviziune sistematică a muncii, dar o diviziune manufacturieră a ei nu e cu putinţă, întrucît penltru fierar, tîmplar etc. piaţa rămîne neschimbată; cel mult în raport cu mărimea satelor, în loc de un fierar, de un olar etc. există doi sau trei⁶⁰⁾. Legea care reglementează diviziunea muncii în obşte acţionează aici cu implacabila forţă a unei legi naturale; fiecare meseriaş în parte, ca fierarul şi ceilalţi, execută toate operaţiile care ţin de meseria sa într-un mod tradiţional, dar independent şi fără a recunoaşte vreo autoritate în atelierul său. Organismul simplu al producţiei în aceste obşti autarhice, care se reproduc mereu în aceeaşi formă şi care, dacă din întîmplare sînt distruse, se reconstituie în acelaşi loc şi sub acelaşi nume⁶¹⁾, oferă cheia pentru misterul invariabilităţii societăţilor asiatice, care contrastează atît de izbitor cu necontenita dizolvare şi realcătuire a statelor asiatice şi cu necontenitele schimbări dinastice. Structura elementelor economice fundamentale ale societăţii rămîne neatinsă de furtunile din sfera nebuloasă a politicii.

Precum am mai observat, legile breslelor prin extrema limitare a numărului de calfe pe care le putea folosi meşterul breslaş împiedicau sistematic transformarea acestuia într-un capitalist. De asemenea nu-i era permis să folosească calfe decît exclusiv în meseria în care era el însuşi meşter. Breasla se apăra cu străşnicie împotriva oricărei violări a domeniului ei de către capitalul comercial, singura formă liberă a capitalului care i se opunea. Comerciantul putea să cumpere orice marfă, însă munca nu o putea cumpăra ca marfă. El era tolerat doar ca scupşcic [debitant] al produselor meşteşugăreşti. Dacă împrejurările exterioare reclamau o diviziune progresivă a muncii, breslele existente se scindau în subspecii, sau se formau bresle noi alături de cele vechi, dar fără să aibă loc o reunire într-un singur atelier a unor meserii diferite. Deşi separarea, izolarea şi perfecţionarea meseriilor au constituit condiţiile materiale de existenţă a perioadei manufacturiere, organizarea de breaslă excludea diviziunea manufacturieră a muncii. În general, muncitorul era legat de mijloacele sale de producţie ca melcul de cochilie, şi astfel lipsea primul factor de bază al manufacturii, autonomizarea mijloacelor de producţie sub formă de capital, opus muncitorului.

În timp ce diviziunea muncii în ansamblul unei societăţi, indiferent dacă e mijlocită de schimbul de mărfuri sau nu, este proprie celor mai diferite formaţiuni social-economice, diviziunea manufacturieră a muncii constituie o creaţie cu totul specifică a modului de producţie capitalist.

5. Caracterul capitalist al manufacturii

Un număr mai mare de muncitori sub comanda aceluiaşi capital alcătuieşte punctul de plecare natural atît al cooperării în genere, cît şi al manufacturii. Invers, diviziunea manufacturieră a muncii face din creşterea numărului de muncitori folosiţi o necesitate tehnică. Numărul minim de muncitori pe care trebuie să-l folosească un capitalist îi este prescris acum prin diviziunea existentă a muncii. Pe de altă parte, avantajele unei noi diviziuni sînt condiţionate de o nouă creştere a numărului de muncitori, realizabilă numai prin multipli. Dar o dată cu partea variabilă a capitalului trebuie să crească şi partea lui constantă, şi anume, pe lîngă volumul condiţiilor comune de producţie, cum sînt clădirile, furnalele etc., vor trebui să sporească îndeosebi, şi într-un ritm cu mult mai rapid decît numărul muncitorilor, materiile prime. Masa de materii prime consumate într-o perioadă de timp de către o anumită cantitate de muncă va creşte în aceeaşi proporţie în care creşte forţa productivă a muncii ca urmare a diviziunii ei. Creşterea volumului minim de capital necesar capitaliştilor sau, cu alte cuvinte, transformarea progresivă a mijloacelor de subzistenţă şi de producţie sociale în capital este, prin urmare, o lege care rezultă din caracterul tehnic al manufacturii⁶²⁾.

În manufactură, la fel ca în cooperarea simplă, organismul de muncă aflat în funcţiune este o formă de existenţă a capitalului. Mecanismul social de producţie alcătuit dintr-un număr mare de muncitori parţiali individuali aparţine capitalistului. Forţa productivă care rezultă din combinarea muncilor apare, aşadar, ca forţă productivă a capitalului. Manufactura propriu-zisă nu numai că supune pe muncitorul, pînă atunci independent, comenzii şi disciplinei capitalului, dar pe deasupra ea creează o diferenţiere ierarhică a muncitorilor înşişi. În timp ce cooperarea simplă păstrează, în linii mari, neschimbat felul de muncă al indivizilor, manufactura îl revoluţionează din temelii şi atacă forţa individuală de muncă la rădăcina ei. Ea îl mutilează pe muncitor, transformîndu-l într-o fiinţă monstruoasă prin dezvoltarea artificială unilaterală a dexterităţii sale, înăbuşind un univers întreg de înclinaţii şi aptitudini productive, aşa cum în statele din La Plata un animal întreg este tăiat pentru a i se lua numai pielea ori seul. Diferitele munci parţiale speciale sînt nu numai repartizate între indivizi diferiţi, ci individul însuşi este divizat, transformat într-un instrument automat al unei munci parţiale⁶³⁾, astfel încît fabula absurdă a lui Menenius Agrippa^{i) 120}, care îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său trup, devine realitate⁶⁴⁾. Dacă la început muncitorul îşi vinde forţa de muncă capitalului din pricină că îi lipsesc mijloacele materiale pentru producerea unei mărfi, acum însăşi forţa sa individuală de muncă rămîne ineficace atîta timp cît nu este vîndută capitalului. Ea acţionează numai într-o conexiune care se realizează abia după vînzarea ei, în atelierul capitalistului. Pus în imposibilitatea de a crea ceva în mod independent, corespunzător aptitudinilor sale naturale, muncitorul din manufactură îşi desfăşoară activitatea sa productivă doar ca accesoriu al atelierului capitalistului⁶⁵⁾. Aşa cum poporul ales avea înscris pe frunte că îi aparţine lui Iehovaⁱ⁾, tot astfel diviziunea muncii îşi pune pecetea pe muncitorul din manufactură ca proprietate a capitalului.

Cunoştinţele, inteligenţa şi voinţa de care dă dovadă ţăranul sau meseriaşul independent, fie numai şi pe o scară redusă — aşa cum la sălbatic în viclenia personală se manifestă întreaga artă a războiului —, nu se cer decît atelierului în ansamblu. Potenţele spirituale ale producţiei iau proporţii într-o direcţie pentru că dispar în multe altele. Ceea ce pierd muncitorii parţiali se concentrează, opunîndu-li-se, de cealaltă parte, în capital⁶⁶⁾. Faptul că potenţele spirituale ale procesului material de producţie le sînt opuse muncitorilor ca proprietate străină şi ca forţă care îi domină este un rezultat al diviziunii manufacturiere a muncii. Acest proces de separare începe în cadrul cooperării simple, unde capitalistul reprezintă faţă de fiecare muncitor în parte unitatea şi voinţa organismului social de muncă. Acest proces se dezvoltă în manufactură, care îl mutilează pe muncitor, transformîndu-l în muncitor parţial, şi se desăvîrşeşte în marea industrie, care desparte ştiinţa, ca potenţă independentă a producţiei, de muncă, şi o sileşte să slujească capitalul⁶⁷⁾.

Îmbogăţirea muncitorului colectiv, deci a capitalului, cu forţă productivă socială este condiţionată în manufactură de sărăcirea muncitorului de forţa sa productivă individuală.

„Ignoranţa este mama industriei ca şi a superstiţiilor. Meditaţia şi imaginaţia sînt supuse erorii; dar obişnuinţa de a mişca piciorul sau mîna într-un anumit fel nu depinde nici de una, nici de cealaltă. Manufacturile prosperă deci cel mai mult acolo unde viaţa spirituală a oamenilor este strivită în aşa fel, încît atelierul poate fi privit ca o maşină ale cărei componente sînt oamenii“⁶⁸⁾.

Într-adevăr, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, unele manufacturi foloseau de preferinţă pentru anumite operaţii simple, care constituiau însă secrete de fabricaţie, oameni semiidioţi⁶⁹⁾.

„Intelectul marii majorităţi a oamenilor — spune A. Smith — se dezvoltă cu necesitate din îndeletnicirile lor zilnice şi prin ele. Un om care îşi cheltuieşte toată viaţa cu efectuarea cîtorva operaţii simple... n-are prilejul să-şi exerseze mintea... În general el devine atît de stupid şi de ignorant, pe cît îi este cu putinţă unei fiinţe omeneşti să devină“.

După ce descrie obtuzitatea muncitorului parţial, Smith continuă:

„Monotonia vieţii sale sedentare îi atrofiază, bineînţeles, şi orice avînt al spiritului... Ea îi distruge chiar energia trupului şi îl face incapabil de a-şi folosi forţa cu elan şi tenacitate în afara ocupaţiei parţiale pentru care a fost educat. Dexteritatea în meseria sa specială se arată astfel a fi dobîndită în dauna aptitudinilor sale intelectuale, sociale şi de luptă. Dar în orice societate industrială şi civilizată aceasta este starea la care trebuie să decadă cu necesitate omul muncii sărac (the labouring poor), adică marea masă a poporului“⁷⁰⁾.

Pentru a împiedica completa degenerare a masei poporului, pricinuită de diviziunea muncii, A. Smith recomandă organizarea învăţămîntului public de către stat, deşi îl vede administrat cu precauţiune în doze homeopatice. În mod consecvent se pronunţă împotriva acestei idei traducătorul şi comentatorul său francez, G. Garnierⁱ⁾, care în timpul primului Imperiu francez s-a transformat în mod cu totul firesc în senator. După părerea lui, învăţămîntul public ar contrazice legile fundamentale ale diviziunii muncii, şi, prin introducerea lui, s-ar „proscrie întregul nostru sistem social“.

„Ca orice altă diviziune a muncii — spune el —, separarea dintre munca fizică şi cea intelectuală⁷¹⁾ devine mai accentuată şi mai distinctă pe măsură ce societatea“ (el foloseşte în mod just această expresie pentru a desemna capitalul, proprietatea funciară şi statul lor) „devine mai bogată. Asemenea oricărei alte diviziuni a muncii, această diviziune a muncii reprezintă rezultatul progresului din trecut şi cauza progresului viitor... Îi este oare îngăduit guvernului să contracareze această diviziune a muncii şi să frîneze mersul ei firesc? Are el dreptul să folosească o parte din veniturile statului pentru a încerca să încurce şi să amestece două categorii de muncă care tind spre diviziune şi separare?“⁷²⁾

O anumită mutilare fizică şi spirituală este inseparabilă chiar de diviziunea muncii în ansamblul societăţii. Dar întrucît perioada manufacturieră duce cu mult mai departe această fisiune socială a diferitelor ramuri de activitate şi întrucît, pe de altă parte, abia o dată cu diviziunea care îi este caracteristică atacă individul la rădăcina vieţii sale, ea este şi prima care oferă patologiei industriale materialul şi stimulul⁷³⁾.

„A diviza un om înseamnă a-l executa dacă merită pedeapsa cu moartea şi a-l asasina dacă nu o merită. Divizarea muncii este asasinarea unui popor“⁷⁴⁾.

La începuturile ei, cooperarea întemeiată pe diviziunea muncii, adică manufactura, reprezintă o creaţie spontană. De îndată ce a cîştigat oarecare stabilitate şi extindere, ea devine forma conştientă, metodică şi sistematică a modului de producţie capitalist. Istoria manufacturii propriu-zise ne arată cum diviziunea muncii, specifică ei, dobîndeşte cele mai adecvate forme, la început pe cale experimentală, oarecum în spatele persoanelor care acţionează, şi tinde apoi, asemenea meşteşugului de breaslă, să păstreze prin tradiţie forma odată găsită, pe care în unele cazuri o şi păstrează secole de-a rîndul. Schimbarea acestei forme are loc — cu excepţia aspectelor secundare — numai ca urmare a unei revoluţionari a uneltelor de muncă. Manufactura modernă — nu vorbesc aici de marea industrie bazată pe folosirea maşinilor — sau găseşte acolo unde apare, în marile oraşe, gata pregătite acele disjecta membra poetae¹²³, pe care nu-i rămîne decît să le adune, aşa cum se întîmplă cu manufactura de confecţii; sau principiul diviziunii se impune de la sine, diferitele operaţii ale producţiei meşteşugăreşti fiind pur şi simplu atribuite în exclusivitate unor anumiţi muncitori (ca, de pildă, la legătorie). În asemenea cazuri nu se cere nici măcar o experienţă de o săptămînă pentru a stabili proporţia numerică dintre braţele de muncă necesare pentru fiecare operaţie în parte⁷⁵⁾.

Prin diferenţierea activităţii meşteşugăreşti, prin specificizarea uneltelor de muncă, prin formarea muncitorilor parţiali, prin gruparea şi combinarea lor într-un mecanism de ansamblu, diviziunea manufacturieră a muncii creează diferenţierea calitativă şi proporţionalitatea cantitativă a proceselor sociale de producţie, prin urmare o anumită organizare a muncii sociale, şi totodată dezvoltă astfel o nouă forţă productivă socială a muncii. Ca formă specific capitalistă a procesului social de producţie — şi pe bazele pe care le-a găsit ea nu putea să se dezvolte decît în forma capitalistă — ea nu constituie decît o metodă deosebită de a produce plusvaloare relativă, cu alte cuvinte de a spori, pe seama muncitorilor, autovalorificarea capitalului, adică ceea ce se numeşte avuţia socială, „wealth of nations“ etc. Ea nu numai că dezvoltă forţa productivă socială a muncii pentru capitalist, în loc să o dezvolte pentru muncitor, dar face acest lucru prin schilodirea muncitorului individual. Ea creează condiţii noi pentru dominaţia capitalului asupra muncii. Dacă, prin urmare, ea apare, pe de o parte, ca un progres istoric şi ca o etapă necesară în procesul de dezvoltare economică a societăţii, pe de altă parte ea apare ca un mijloc de exploatare civilizată şi rafinată.

Economia politică, care devine ştiinţă propriu-zisă abia în perioada manufacturieră, în genere priveşte diviziunea socială a muncii numai din punctul de vedere al diviziunii manufacturiere a muncii⁷⁶⁾, ca mijloc de a produce mai multă marfă cu aceeaşi cantitate de muncă, de a ieftini deci mărfurile şi de a accelera acumularea capitalului. În directă opoziţie cu această accentuare a cantităţii şi a valorii de schimb, autorii antichităţii clasice se limitează exclusiv la calitate şi la valoare de întrebuinţare⁷⁷⁾). Ca urmare a separării ramurilor de producţie sociale, afirmă ei, mărfurile produse sînt mai bune, diferitele înclinaţii şi talente ale oamenilor îşi aleg sfere de activitate corespunzătoare⁷⁸⁾, deoarece fără limitarea la o anumită sferă nu se poate realiza nicăieri ceva însemnat⁷⁹⁾. Prin urmare, atît produsul cît şi producătorul se perfecţionează prin diviziunea muncii. Dacă uneori se menţionează în treacăt şi creşterea masei produselor, acest lucru se întîmplă numai atunci cînd este vorba de o mai mare abundenţă a valorii de întrebuinţare. Nu se spune nimic despre valoarea de schimb, despre ieftinirea mărfurilor. Acest punct de vedere al valorii de întrebuinţare predomină atît la Platon^{i) 80)}, care consideră diviziunea muncii ca bază a separării sociale a stărilor, cît şi la Xenofon^{i) 81)}, care, cu instinctul său caracteristic burghez, se apropie ceva mai mult de diviziunea muncii în cadrul atelierului. Republica lui Platon¹²⁷, în măsura în care consideră diviziunea muncii drept principiu constitutiv al statului, nu reprezintă decît idealizarea ateniană a sistemului egiptean al castelor, aşă cum Egiptul trecea pentru alţi contemporani ai săi, de pildă pentru Isokrate^{i) 82)}, drept ţară industrială model, păstrîndu-şi această însemnătate şi pentru grecii din timpul Imperiului roman⁸³⁾.

În perioada manufacturieră propriu-zisă, adică în perioada în care manufactura constituie forma dominantă a modului de producţie capitalist, realizarea deplină a propriilor ei tendinţe se loveşte de obstacole multiple. Cu toate că, precum am văzut, în afara unei diferenţieri ierarhice a muncitorilor, ea duce la o simplă separare între muncitori iscusiţi şi muncitori neiscusiţi, numărul acestora din urmă rămîne foarte redus din cauza influenţei precumpănitoare a celor dintîi. Cu toate că ea îşi adaptează operaţiile de detaliu la diferitele grade de maturitate, de dezvoltare şi de forţă a organelor sale de muncă vii, tinzînd deci spre exploatarea productivă a femeilor şi copiilor, această tendinţă în genere eşuează, lovindu-se de obiceiurile şi de rezistenţa muncitorilor bărbaţi. Deşi diferenţierea activităţii meşteşugăreşti reduce cheltuielile de instruire şi deci scade valoarea muncitorilor, pentru munca de detaliu mai dificilă se cere totuşi un timp de instruire mai îndelungat, la care muncitorii nu vor nicidecum să renunţe, chiar şi acolo unde e de prisos. Astfel în Anglia întîlnim aşa-zisele laws of apprenticeship^*7, cu cei şapte ani de ucenicie ai lor în vigoare pînă la sfîrşitul perioadei manufacturiere, ele fiind desfiinţate abia de marea industrie. Deoarece iscusinţa meşteşugărească rămîne factorul de bază al manufacturii, iar mecanismul de ansamblu care funcţionează în manufactură nu posedă un schelet obiectiv independent de muncitorii înşişi, capitalul are în permanenţă de luptat cu nesupunerea muncitorilor.

„Slăbiciunea naturii umane — exclamă amicul Ure — este atît de mare, încît muncitorul, cu cît e mai iscusit, cu atît e mai încăpăţînat şi cu atît mai greu te poţi înţelege cu el, şi astfel, prin cerbicia sa, el pricinuieşte mecanismului de ansamblu pagube serioase“⁸⁴⁾.

 Plîngerile în legătură cu lipsa de disciplină a muncitorilor se fac auzite de-a lungul întregii perioade manufacturiere⁸⁵⁾. Şi chiar dacă n-am dispune de mărturiile scriitorilor din această epocă, însuşi faptul că din secolul al XVI-lea pînă în epoca marii industrii capitalul nu reuşeşte să acapareze tot timpul de muncă disponibil al muncitorilor din manufacturi, că manufacturile au o viaţă scurtă şi peregrinează dintr-o ţară în alta o dată cu imigrarea sau emigrarea muncitorilor vorbeşte mai elocvent decît o bibliotecă întreagă. „Într-un fel sau altul trebuie să se facă ordine“, exclamă în 1770 autorul, citat în repetate rînduri, al lucrării „Essay on Trade and Commerce“. Ordine, repetă ca un ecou 66 de ani mai tîrziu doctorul Andrew Ure, „ordine“ lipsea în manufactura întemeiată pe „dogma scolastică a diviziunii muncii“, şi „Arkwrightⁱ⁾ făcu ordine“.

În plus, manufactura nu era în stare nici să cuprindă producţia socială în toată întinderea ei, nici să o revoluţioneze în adîncime. Ea trona ca operă de artă economică pe baza largă a meseriilor de la oraşe şi a industriei casnice săteşti. La un anumit grad de dezvoltare, propria ei bază tehnică îngustă a intrat în conflict cu nevoile producţiei create de ea însăşi.

Una din cele mai desăvîrşite creaţii ale manufacturii era atelierul pentru producerea uneltelor de muncă înseşi, în special a aparatelor mecanice complicate care începuseră să fie utilizate.

„Un asemenea atelier — spune Ure — oferea imaginea diviziunii munca în variatele sale gradaţii. Burghiul, dalta, strungul aveau fiecare muncitori proprii, încadraţi ierarhic după gradul lor de iscusinţă“¹²⁸.

Acest produs al diviziunii manufacturiere a muncii producea, la rîndul său, maşini, care desfiinţează activitatea meşteşugărească ca principiu regulator al producţiei sociale. Astfel, pe de o parte, este înlăturată baza tehnică pentru anexarea pe viaţa a muncitorului la o funcţie parţială. Pe de altă parte, cad barierele pe care acelaşi principiu încă le mai punea în calea dominaţiei capitalului.

26) Pentru a oferi un exemplu mai modern pentru acest mod de apariţie a manufacturii cităm următoarele: La Lyon şi la Nîmes filatura şi ţesătoria de mătase „sînt cu totul patriarhale; ele folosesc multe femei şi mulţi copii, fără să-i extenueze însă şi fără să-i distrugă; ele îi lasă în frumoasele văi ale rîurilor Drôme, Var, Isère şi în valea Vaucluse pentru a creşte viermi de mătase şi a depăna firele de pe coconi; ele nu devin niciodată cu adevărat o industrie de fabrică. La o examinare mai atentă vedem că... principiul diviziunii muncii capătă aici un caracter aparte. Există, ce-i drept, depanatoare, răsucitori de mătase, vopsitori, apretori de urzeală şi ţesători, dar ei nu sînt reuniţi în acelaşi atelier şi nu depind de acelaşi meşter; toţi sînt independenţi“. (A. Blanquiⁱ⁾, „Cours d'Écon. Industrielle“. Recueilli par A. Blaiseⁱ⁾, Paris 1838—1839, p. 79.) De cînd Blanqui a scris cele de mai sus, diferiţi muncitori independenţi au fost parţial reuniţi în fabrici. { Notă la ediţia a 4-a. — Iar de cînd Marx a scris cele de mai sus, în aceste fabrici s-a încetăţenit războiul de ţesut mecanic, care înlătură cu repeziciune războiul manual. Şi industria de mătase din Krefeld ar avea multe de spus în această privinţă. — F. E.}

27) „Cu cît un proces de muncă de mare complexitate poate fi divizat mai detaliat şi repartizat între mai mulţi muncitori parţiali, cu atît va fi executat, în mod necesar, mai bine şi mai repede, cu mai puţină pierdere de timp şi de muncă“. („The Advantages of the East India Trade“, Lond. 1720, p. 71,)

28) „Munca care se efectuează cu uşurinţă este îndemînare transmisă“. (Th. Hodgskinⁱ⁾, „Popular Political Economy“, p. 48.)

29) „Şi artele... au atins în Egipt un grad înalt de perfecţiune. Căci e singura ţară în care meseriaşilor nu le este îngăduit să se amestece în treburile altei clase de cetăţeni, ei fiind ţinuţi să practice doar meseria care, potrivit legii, se moşteneşte în neamul lor... La alte popoare găsim că meseriaşii îşi risipesc atenţia în prea multe direcţii... Ba se dedică agriculturii, ba fac negoţ, ba se îndeletnicesc cu două sau trei meserii deodată. În ţările libere ei participă de obicei la adunările populare. În Egipt, dimpotrivă, meseriaşii sînt supuşi la grele cazne dacă se amestecă în treburile publice sau practică mai multe meserii deodată. În felul acesta, nimic nu-i reţine să se dedice cu totul meseriei lor. Pe deasupra, moştenind de la strămoşi o mulţime de procedee, ei se străduiesc cu sîrg să născocească altele noi“. (Diodorus Siculusⁱ⁾, „Historische Bibliothek“, 81, I, c. 74.)

30) „Historical and descriptive Account of Brit. India etc.“ By Hugh Murrayⁱ⁾, James Wilsonⁱ⁾ etc., Edinburgh 1832, v. II, p. 449, 450. Războiul de ţesut din India este construit în înălţime, astfel încît urzeala este montată vertical.

31) În opera sa epocală „Despre originea speciilor“, Darwinⁱ⁾ observă cu privire la organele naturale ale plantelor şi ale animalelor: „Atîta timp cît unul şi acelaşi organ îndeplineşte activităţi diferite, cauza modificărilor sale ar putea fi găsită poate în faptul că selecţia naturală păstrează sau suprimă cu mai puţină rigurozitate orice mică deviere a formei decît dacă acelaşi organ ar avea o singură destinaţie specială. Astfel cuţitele folosite pentru a tăia tot felul de lucruri pot avea în genere o formă similară, în timp ce o unealtă hărăzită unei singure întrebuinţări trebuie să aibă la orice nouă întrebuinţare şi o nouă formă“.

32) În 1854 Geneva a produs 80 000 de ceasornice, nici măcar a cincea parte din producţia de ceasornice a cantonului Neuchâtel. Numai Chaux-de-Fonds, care poate fi socotit o singură manufactură de ceasornice, furnizează anual de două ori cît Geneva. În perioada 1850—1861 Geneva a furnizat 720 000 de ceasornice. Vezi „Report from Geneva on the Watch Trade“, în „Reports by H. M's Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures Commerce etc.“, nr. 6, 1863. Dacă procesele disparate în care se divide confecţionarea produselor pur şi simplu asamblate îngreuiază ca atare foarte mult transformarea unor astfel de manufacturi în producţia mecanizată a marii industrii, la ceasornice se mai adaugă alte două impedimente, şi anume dimensiunile minuscule şi delicateţea elementelor lor, precum şi caracterul de lux, de unde marea diversitate a ceasornicelor, încît cele mai bune firme londoneze, de pildă, nu produc în tot cursul anului nici măcar o duzină de ceasornice care să fie la fel. Fabrica de ceasornice Vacheron & Constantin, care foloseşte cu succes maşinile, nu furnizează mai mult de 3—4 varietăţi diferite ca mărime şi formă.

33) În producţia ceasornicelor, exemplul clasic al manufacturii eterogene, sus-amintita diferenţiere şi specializare a uneltelor de muncă, rezultată din divizarea activităţii meseriaşului, poate fi studiată foarte precis.

34) „Cînd oamenii lucrează atît de aproape unul de altul, transportul trebuie în mod necesar să fie mai redus“. („The Advantages of the East India Trade“, p. 106.)

35) „În manufactură separarea diferitelor faze ale producţiei, ca rezultat al folosirii muncii manuale, sporeşte enorm cheltuielile de producţie; pierderea provine în special din simpla deplasare dintr-un proces de muncă într-altul“. („The Industry of Nations“, Lond. 1855, part. II, p. 200.)

36) „Ea“ (diviziunea muncii) „determină şi o economie de timp, deoarece divizează munca în diferitele ei operaţii, care pot fi executate în acelaşi moment... Prin efectuarea simultană a tuturor proceselor de muncă diferite pe care o singură persoană ar fi trebuit să le efectueze separat pot fi, de pildă, confecţionate acum o mulţime de ace în acelaşi timp în care, în alte împrejurări, un singur ac ar fi putut să fie doar tăiat sau ascuţit“. (Dugald Stewartⁱ⁾, l. c., p. 319.)

37) Cu cît e mai mare în fiecare manufactură diversitatea în rîndurile muncitorilor specializaţi..., cu atît e mai mare organizarea şi ritmicitatea fiecărei munci în parte, cu atît e nevoie de mai puţin timp şi de mai puţină muncă“. („The Advantages etc.“, p. 68.)

38) Totuşi în multe ramuri producţia manufacturieră nu atinge acest rezultat decît incomplet, pentru că nu ştie să controleze cu precizie condiţiile chimice şi fizice generale ale procesului de producţie.

39) „Dacă pe baza experienţei s-a stabilit, potrivit naturii specifice a produselor fiecărei manufacturi, atît metoda cea mai avantajoasă de a scinda procesul de producţie în operaţii parţiale, cît şi numărul de muncitori necesari pentru aceste operaţii, toate întreprinderile care nu folosesc un multiplu exact al acestui număr vor produce cu cheltuieli mai mari... Aceasta este una din cauzele colosalei extinderi a întreprinderilor industriale“. (Ch. Babbageⁱ⁾, „On the Economy of Machinery“, Lond. 1832, ch. XXI, p. 172, 173.)

40) În Anglia cuptorul de topire este separat de cuptorul unde se prelucrează sticla, în timp ce în Belgia, de pildă, acelaşi cuptor serveşte la ambele operaţii.

41) Ceea ce se poate vedea, între altele, la W. Petty, John Bellersⁱ⁾, Andrew Yarrantonⁱ⁾, în „The Advantages of the East India Trade“ şi la J. Vanderlintⁱ⁾.

42) Încă spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, pentru zdrobitul şi spălatul minereurilor se foloseau în Franţa pive şi ciururi.

43) Întreaga istorie a evoluţiei maşinilor poate fi urmărită cercetînd istoria morilor de cereale. În limba engleză, fabrica se cheamă şi astăzi mill (moară). În scrierile tehnologice germane din primele decenii ale secolului al XIX-lea se mai întîlneşte cuvîntul Mühle (moară) nu numai pentru orice maşină pusă în mişcare cu ajutorul forţelor naturii, ci şi pentru toate manufacturile care folosesc aparate mecanice.

44) După cum se va vedea mai îndeaproape în cartea a patra a acestei lucrări, A. Smith nu a formulat nici o singură teză nouă cu privire la diviziunea muncii. Ceea ce îl caracterizează însă ca economist reprezentativ al perioadei manufacturiere este accentul pe care îl pune pe diviziunea muncii. Rolul subordonat pe care îl atribuie maşinilor a provocat, la începutul dezvoltării marii industrii, obiecţiile lui Lauderdaleⁱ⁾, iar într-o perioadă de mai mare dezvoltare a ei pe acelea ale lui Ureⁱ⁾. De asemenea, A. Smith confundă diferenţierea uneltelor, la care muncitorii parţiali ai manufacturii au contribuit activ, cu inventarea maşinilor. Nu muncitorii manufacturieri, ci savanţii, meseriaşii şi chiar ţăranii (Brindleyⁱ⁾) etc. sînt cei care joacă aici un rol.

45) „Prin divizarea procesului de muncă în mai multe operaţii diferite, din care fiecare necesită alt grad de îndemînare şi de forţă, patronul manufacturii poate să-şi procure cantitatea exactă de forţă şi de îndemînare, corespunzătoare fiecărei operaţii în parte. Dacă, dimpotrivă, execuţia întregii lucrări ar cădea în sarcina unui singur muncitor, acelaşi individ ar trebui să posede destulă îndemînare pentru operaţiile cele mai delicate şi destulă forţă pentru operaţiile cele mai anevoioase“. (Ch. Babbage, l.c., ch. XIX.)

46) De pildă, o dezvoltare unilaterală a muşchilor, o deformare a oaselor etc.

47) Întrebat de un membru al comisiei de anchetă prin ce mijloace este stimulată sîrguinţa băieţilor care muncesc, d-l Wm. Marshall, general manager (director general) al unei manufacturi de sticlă răspunde foarte just: „Ei nici nu pot să-şi neglijeze munca; o dată ce au început să muncească, trebuie să şi continue; ei nu sînt decît părţi ale unei maşini“. („Child. Empl. Comm., Fourth Report“, 1865, p. 247.)

48) În apoteoza pe care o face marii industrii, doctorul Ure sesizează caracterul specific al manufacturii mai bine decît economiştii anteriori, care nu nutreau atîta interes pentru polemică, şi mai bine chiar decît contemporanii săi, Babbage, de pildă, care, deşi îi este superior, ca matematician şi ca tehnician, totuşi nu analizează marea industrie decît din punctul de vedere al manufacturii. Ure observă: „în esenţă, diviziunea muncii înseamnă adaptarea muncitorului la fiecare operaţie parţială“. Pe de altă parte, el consideră această diviziune ca o „adaptare a muncilor la diferitele aptitudini individuale“ şi caracterizează, în sfîrşit, întregul sistem al manufacturii ca „un sistem de gradaţii după criteriul îndemînării“, ca „o diviziune a muncii după gradele diferite de iscusinţă“ etc. (Ure, „Philos. of Manuf.“, p. 19—23 passim.)

49) „Orice meseriaş care... e pus în situaţia de a se perfecţiona prin practicarea unei singure operaţii... devine un muncitor mai ieftin“. (Ure, l.c., p. 19.)

50) „Diviziunea muncii porneşte de la separarea profesiunilor celor mai diverse şi merge pînă la acea diviziune care împarte între mai mulţi muncitori confecţionarea unuia şi aceluiaşi produs, ca în manufactură“. (Storchⁱ⁾, „Cours d'Écon. Pol.“, ediţia pariziană, t. I, p. 173.) „La popoarele care au atins un anumit grad de civilizaţie găsim trei feluri de diviziune a muncii: prima, pe care o numim generală, se reduce la împărţirea producătorilor în agricultori, meseriaşi şi comercianţi; ea corespunde celor trei ramuri principale ale muncii naţionale; a doua, care ar putea fi numită specială, este diviziunea fiecărui gen de muncă în specii...; în sfîrşit, a treia diviziune a muncii, care ar trebui desemnată ca diviziune a operaţiei de muncă sau ca diviziune a muncii propriu-zise, este aceea care are loc în fiecare meserie şi profesiune în parte..., care este introdusă în majoritatea manufacturilor şi atelierelor“. (Skarbekⁱ⁾, l. c., p. 84, 85.)

50a) {Notă la ediţia a 3-a. — Studii ulterioare, foarte temeinice, asupra epocii primitive a omenirii l-au dus pe autor la concluzia că, la început, nu familia a fost aceea care s-a transformat în trib, ci, invers, tribul a fost forma naturală iniţială a societăţii omeneşti întemeiate pe legăturile de sînge, astfel că formele foarte variate ale familiei se dezvoltă abia mai tîrziu din legăturile de trib care încep să se destrame. — F. E.}.

51) Această chestiune a fost cel mai bine tratată de sir James Steuartⁱ⁾. Cît de puţin e cunoscută astăzi opera sa, apărută cu 10 ani înaintea lui „Wealth of Nations“, se vede între altele din faptul că admiratorii lui Malthusⁱ⁾ nici nu ştiu măcar că în prima ediţie a lucrării sale asupra „populaţiei“, abstracţie făcînd de partea pur declamatorie, acesta îi copiază pe popii Wallaceⁱ⁾ şi Townsendⁱ⁾, dar mai ales pe Steuart.

52) „Există o anumită densitate a populaţiei, necesară atît pentru legăturile sociale cît şi pentru acea colaborare a forţelor prin care randamentul muncii sporeşte“. (James Millⁱ⁾, l.c., p. 50.) „Dacă numărul muncitorilor creşte, creşte şi forţa productivă a societăţii direct proporţional cu rezultatul acestei creşteri, înmulţit cu efectele diviziunii muncii“. (Th. Hodgskin, l. c., p. 120.)

53) Începînd din 1861, în urma cererii mari de bumbac în unele districte, de altfel dens populate, ale Indiilor orientale, producţia de bumbac a fost extinsă pe seama producţiei de orez. Urmarea a fost o foamete parţială, întrucît, din lipsa mijloacelor de comunicaţie, aşadar din lipsa unei legături fizice, lipsa de orez dintr-un district nu putea fi compensată prin aprovizionarea din alte districte.

54) Astfel fabricarea suveicilor alcătuia în Olanda o ramură specială a industriei încă din secolul al XVII-lea.

55) „Nu e împărţită oare manufactura de lînă din Anglia în diferite părţi sau ramuri, care s-au statornicit în anumite regiuni unde ele sînt practicate de preferinţă sau exclusiv? Postavurile fine se fabrică la Somersetshire, cele de calitate inferioară la Yorkshire, cele dublu late la Exeter, mătasea la Sudbury, crepurile la Norwich, postavurile cu 50% lînă la Kertdal, păturile la Whitney etc. !“ (Berkeley, „The Querist“, 1750, § 520.)

56) A. Ferguson, „History of Civil Society“, Edinb., 1767, part. IV, sect. II, p. 285.

57) În manufacturile propriu-zise, spune Smith, diviziunea muncii pare mai mare deoarece „cei folosiţi în fiecare ramură de muncă în parte pot fi adesea reuniţi într-un singur atelier şi pot fi cuprinşi de către observator cu o singură privire. În marile manufacturi (!) în schimb, care sînt destinate a satisface trebuinţele principale ale marii mase a populaţiei, în fiecare ramură de activitate sînt folosiţi atîţia muncitori, încît reunirea lor într-un singur atelier este imposibilă... diviziunea nu este nici pe departe atît de evidentă“. (A. Smith, „Wealth of Nations“, b. I, ch. I.) Celebrul pasaj din acelaşi capitol care începe cu cuvintele: „Să privim avutul celui mai de rînd meseriaş sau ziler dintr-o ţară civilizată şi înfloritoare etc.“, zugrăvind apoi cît de numeroase şi variate sînt activităţile care conlucrează pentru satisfacerea trebuinţelor unui simplu muncitor, este copiat aproape cuvînt cu cuvînt din notele la lucrarea lui B. de Mandevilleⁱ⁾: „Fable of the Bees, or Private Vices, Publick Benefits“. (Prima ediţie fără „Remarks“, 1705; cu „Remarks“, în 1714.)

58) „Nu mai există lucru care să poată fi considerat recompensă naturală a muncii unui individ. Fiecare muncitor produce doar o parte dintr-un întreg, şi, cum fiecare parte nu are în sine nici valoare şi nici utilitate, nu există lucru pe care muncitorul ar putea să-l ia şi să spună: acesta este produsul meu şi vreau să-1 păstrez pentru mine“. („Labour defended against the claims of Capital“, Lond. 1825, p. 25.) Autorul acestei excelente scrieri este mai sus-citatul Th. Hodgskin.

58a) Notă la ediţia a 2-a. Această deosebire dintre diviziunea socială a muncii şi diviziunea ei manufacturieră le-a fost demonstrată practic yankeilor. Unul din noile impozite născocite la Washington în timpul războiului civil a fost o taxă de 6% la „toate produsele industriale“. Întrebare: Ce este un produs industrial? Răspunsul legiuitorului: Un lucru e produs „cînd e confecţionat“ (when it is made), şi e confecţionat cînd e gata pentru vînzare. Şi acum un exemplu din multe altele. La New York şi la Philadelphia diferite manufacturi „confecţionaseră mai înainte umbrele, cu tot ce ţine de ele. Dar întrucît o umbrelă constituie un mixtum compositum de părţi cu totul eterogene, acestea s-au transformat încetul cu încetul în produse ale unor ramuri exploatate independent una de alta şi aflate în localităţi diferite. Produsele parţiale ale acestor ramuri intrau ca mărfuri independente în manufactura de umbrele, care nu mai făcea decît să le asambleze într-un întreg. Yankeii au botezat asemenea produse „assembled articles“ (articole asamblate), denumire care li se cuvenea mai ales ca locuri de asamblare a impozitelor. Astfel umbrela „asambla“ mai întîi taxa de 6% asupra preţului fiecăruia din elementele ei şi apoi pe aceea de 6% asupra preţului produsului finit.

59) „Se poate... stabili ca o regulă generală: cu cît diviziunea muncii în cadrul societăţii este mai puţin determinată de către o autoritate, cu atît mai mult se dezvoltă diviziunea muncii în cadrul atelierului, şi cu atît mai mult aceasta este supusă autorităţii unui singur individ. Prin urmare, în ceea ce priveşte diviziunea muncii, există un raport invers între autoritatea din cadrul atelierului şi autoritatea din cadrul societăţii“. (Karl Marx, l. c., p. 130, 131.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol, 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 149. — Nota trad.)

60) Lieut. Col. Mark Wilksⁱ⁾, „Historioal Sketches of the South of India“, Lond. 1810—1817, v. I, p. 118—120. O bună descriere a diferitelor forme ale obştii hinduse poate fi găsită la George Campbellⁱ⁾ „Modern India“, London 1852.

61) „În această formă simplă... au trăit locuitorii ţării din timpuri imemoriale. Hotarele satelor s-au schimbat numai arareori; şi cu toate că războiul, foametea şi molimele s-au abătut adeseori asupra satelor şi chiar le-au pustiit, aceleaşi nume, aceleaşi hotare, aceleaşi interese şi chiar aceleaşi familii s-au păstrat vreme de secole. Locuitorii nu se sinchiseau de prăbuşirea sau de împărţirea monarhiilor; atîta timp cît satul rămîne întreg, nu-i interesează cărei puteri îi e cedat sau sub stăpinirea cărui suveran a trecut; economia lui internă rămîne neschimbată“. (Th. Stamfort Rafflesⁱ⁾, late Lieut. Gov. of Java, „The History of Java“, Lond. 1817, v. I, p. 285.)

62) „Nu este suficient ca acel capital“ (adică mijloacele de subzistenţă şi de producţie necesare în acest scop) „necesar pentru subdivizarea meseriilor să existe în societate; mai e nevoie ca el să se fi acumulat în mîna întreprinzătorilor în mase îndeajuns de importante, pentru a le da acestora posibilitatea să lucreze pe scară mare... Cu cît creşte diviziunea, cu atît folosirea permanentă a unui număr constant de muncitori necesită un capital din ce în ce mai mare în unelte, materii prime etc.“ (Storch, „Cours d'Écon. Polit.“, ediţia pariziană, t. I, p. 250, 251.) „Concentrarea uneltelor de producţie şi diviziunea muncii sînt tot atît de strîns legate una de alta ca şi centralizarea puterii de stat şi diviziunea intereselor private pe tărîm politic“. (Karl Marx, l. c., p. 134.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 151. — Nota trad.)

63) Dugald Stewart îi numeşte pe muncitorii din manufacturi „automate vii... folosite pentru munci parţiale“. (L. c., p. 318.)

64) La corali fiecare individ formează într-adevăr stomacul întregii colonii. Dar el îi procură hrană coloniei, în loc de a i-o lua, cum făceau patricienii romani cu plebeii.

65) „Muncitorul care cunoaşte o meserie în toate amănuntele ei poate să-şi exercite activitatea şi să-şi cîştige existenţa oriunde: celălalt“ (muncitorul din manufactură) „nu este decît un accesoriu, şi, despărţit de tovarăşii săi de muncă, el nu este nici priceput şi nici independent, fiind silit să accepte legea pe care alţii cred de cuviinţă să i-o impună“. (Storch, l.c., édit. Petersb. 1815, t. I, p. 204.)

66) A. Ferguson, l. c., p. 281: „Unul poate cîştiga ceea ce altul a pierdut“.

67) „Omul de ştiinţă şi muncitorul productiv sînt total separaţi unul de altul, şi ştiinţa, în loc de a servi muncitorului drept mijloc pentru sporirea propriei sale forţe productive, i se opune aproape pretutindeni... Cunoştinţele devin un instrument susceptibil de a fi separat de muncă şi de a fi opus ei“. (W. Thompsonⁱ⁾, „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth“, London 1824, p. 274.)

68) A. Ferguson, l. c., p. 280.

69) J. D. Tuckettⁱ⁾, „A History of the Past and Present State of the Labouring Population“, Lond. 1846, v. I, p. 148.

70) A. Smith, „Wealth of Nations“, b. V, ch. I, art. II. Ca discipol al lui A. Ferguson, care a expus urmările dăunătoare ale diviziunii muncii, A. Smith se lămurise pe deplin în această chestiune. La începutul lucrării sale, unde face ex professo apologia diviziunii muncii, el o menţionează doar în treacăt ca izvor al inegalităţii sociale. El îl reproduce pe Ferguson abia în cartea a V-a, care tratează despre veniturile statului. În „Misère de la Philosophie“ am spus cele cuvenite cu privire la legătura istorică dintre Ferguson, A. Smith, Lemonteyⁱ⁾ şi Sayⁱ⁾ în critica lor privind diviziunea muncii;: tot acolo am prezentat pentru prima oară diviziunea manufacturieră a muncii ca formă specifică a modului de producţie capitalist. (l.c., p. 122 şi urm.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 143—155. — Nota trad.)

71) Ferguson spune încă în „History of Civil Society“, p. 281: „În această epocă a diviziunilor muncii gîndirea însăşi poate deveni o profesie aparte“.

72) G. Garnier, t. V al traducerii sale, p. 4—5.

73) Ramazziniⁱ⁾, profesor de medicină practică la Padua, publică în 1713 lucrarea sa „De morbis artificum“, tradusă în limba franceză în 1777 şi retipărită în 1841 în „Encyclopédie des Sciences Médicales. 7me Div. Auteurs Classiques“. Perioada marii industrii a lărgit, fireşte, foarte mult lista bolilor profesionale ale muncitorilor. Vezi, între altele, „Hygiène physique et morale de l'ouvrier dans les grandes villes en génral, et dans la ville de Lyon en particulier“, Par le Dr. A. L. Fonteretⁱ⁾, Paris 1858, şi [R. H. Rohatzsch] „Die Krankheiten, welche verschiedenen Ständen, Altern und Geschlechterh eigenthümlich sind“, 6 Bände, Ulm 1840. În 1854 Society of Arts¹²¹ a numit o comisie de anchetă cu privire la patologia industrială. Lista documentelor adunate de această comisie se găseşte în catalogul lui „Twickenham Economic Museum“. Foarte importante sînt „Reports on Public Health“ oficiale. Vezi şi Eduard Reichⁱ⁾, M.D., „Ueber die Entartung des Menschen“, Erlangen 1868.

74) „To subdivide a man is to execute him, if he deserves the sentence, to assassinate him, if he does not... the subdivision of labour is the assassination of a people“. (D. Urquhartⁱ⁾, „Familiar Words“, London 1855, p. 119.) Hegelⁱ⁾ avea concepţii foarte eretice asupra diviziunii muncii. „Oameni culţi pot fi consideraţi în primul rînd aceia care pot face tot ceea ce fac alţii“, spune el în a sa „Filozofie a dreptului“¹²².

75) Credinţa naivă în geniul inventiv de care dă dovadă apriori capitalistul în aplicarea diviziunii muncii o mai păstrează doar profesorii germani, ca, de pildă, d-l Roscherⁱ⁾, care, drept recunoştinţă pentru faptul că diviziunea muncii izvorăşte de-a gata din capul de Jupiterⁱ⁾ al capitalistului, îl gratifică pe acesta cu „diferite salarii“. Aplicarea mai largă sau mai restrînsă a diviziunii muncii depinde de mărimea pungii, nu de mărimea geniului.

76) Într-o mai mare măsură decît A. Smith, alţi autori mai vechi, ca Petty, ca autorul anonim al lucrării „Advantages of the East India Trade“ etc., au relevat caracterul capitalist al diviziunii manufacturiere a muncii.

77) Excepţie printre moderni fac cîţiva autori din secolul al XVIII-lea, ca Beccariaⁱ⁾ şi James Harrisⁱ⁾, care, în privinţa diviziunii muncii, repetă aproape exclusiv spusele anticilor. Astfel Beccaria scrie: „Oricine ştie din proprie experienţă că atunci cînd mîna şi intelectul se deprind cu acelaşi fel de munci şi de produse, acestea sînt efectuate mai uşor, mai spornic şi mai bine decît dacă fiecare individ ar produce izolat cele necesare lui... în acest mod oamenii se împart în diferite clase şi stări, în folosul general şi în avantajul fiecăruia“. (Casare Beccaria, „Elementi di Econ. Publica“, ed. Custodiⁱ⁾, Part. Moderna, t. XI, p. 28.) James Harris, mai tîrziu Earl of Malmesburyⁱ⁾, celebru prin al său „Diaries“ referitor la misiunea sa diplomatică la Petersburg, spune el însuşi într-o notă la „Dialogue concerning. Happiness“, London 1741¹²⁴, retipărit ulterior în „Three Treatises etc.“, 3. ed., Lond. 1772: „Întreaga argumentare a faptului că societatea reprezintă o organizare naturală“ (şi anume prin „diviziunea îndeletnicirilor“) „este în întregime împrumutată din cartea a doua a «Republicii» lui Platon“.

78) Astfel, în Odiseea, XIV, 228 „Căci fiecare bărbat se desfată cu o altă îndeletnicire“ şi Archilochusⁱ⁾ la Sextus Empiricusⁱ⁾: „Fiecare îşi desfată spiritul cu altă muncă“¹²⁵.

79) „Πολλ' ήπίστατο έργα, κακώς δ'ήπίστατο πάντα“^*3. — Ca producător de mărfuri, atenianul se simţea superior spartanului, pentru că acesta putea să dispună în război de oameni, dar nu de bani. Şi la Tucidideⁱ⁾ găsim că Pericleⁱ⁾ ar fi spus în cuvîntarea prin care îi incita pe atenieni la războiul peloponesiac: „Cei care muncesc pentru propriile lor trebuinţe sînt mai degrabă dispuşi să poarte război cu trupurile lor decît cu bani“. (Tucidide, l. I, c. 141.) Totuşi idealul lor a rămas şi în producţia materială, αύταρκεία^*4, care este opusă diviziunii muncii, „căci la aceştia există bunăstare, la ceilalţi însă şi independenţă“. Mai trebuie să luăm în considerare că în epoca răsturnării celor 30 de tirani¹²⁶, abia dacă existau 5 000 de atenieni fără proprietate funciară.

80) Platon explică diviziunea muncii în cadrul comunităţii prin multilateralitatea trebuinţelor şi prin unilateralitatea facultăţilor indivizilor. La el, punctul de vedere principal este acela că muncitorul trebuie să se conformeze muncii sale, şi nu munca să se conformeze muncitorului, lucru inevitabil dacă muncitorul practică îndeletniciri diferite, din care una sau alta este pentru el îndeletnicire secundară. „Pentru că nu munca este la cheremul timpului liber al celui care o efectuează, ci muncitorul trebuie să se supună muncii, şi în chip statornic. Acest lucru e necesar. Reiese deci că dacă unul singur face un singur obiect, după înclinaţia sa naturală şi la momentul potrivit, liber de alte îndeletniciri, se produce mai mult, mai lesne şi mai frumos“. („De Republica“, I, 2. ed., Baiter, Orelli etc.) Tot aşa la Tucidide, l. c. 142: „Navigaţia este o artă ca oricare alta şi ea nu poate fi practicată în nici un caz ca îndeletnicire secundară; ba mai mult, alături de ea nici o altă îndeletnicire nu poate fi practicată ca îndeletnicire secundară“. Dacă munca, spune Platon, îl va aştepta pe muncitor, momentul critic al producţiei va fi adesea pierdut, iar opera zădărnicită, „έργου χαιρόν διόλλυται“^*5. Această idee a lui Platon o regăsim în protestul proprietarilor de albitorii din Anglia împotriva clauzei din legea pentru reglementarea muncii în fabrici care fixează o oră anumită pentru masa tuturor muncitorilor. Întreprinderea lor, spun ei, nu se poate conduce după muncitori, deoarece „dintre diferitele operaţii ale pîrlitului, spălatului, albitului, măngăluitului, călcatului şi vopsitului, nici una nu poate fi întreruptă într-un anumit moment fără a pricinui pagube... Impunerea aceleiaşi ore de masă pentru toţi muncitorii poate uneori să pericliteze bunuri de valoare, prin întreruperea procesului de muncă“. Le platonisme où va-t-il se nicher!^*6

81) Nu e numai o cinste să primeşti mîncăruri de la masa regelui perşilor, spune Xenofon, dar aceste mîncăruri sînt şi mult mai gustoase decît altele. „Nu e de mirare, căci după cum celelalte arte ating desăvîrşirea în oraşele mari, tot aşa şi mîncărurile regelui sînt pregătite în mod cu totul deosebit. În oraşele mici acelaşi om face mese, pluguri, paturi, uşi; adeseori mai clădeşte şi case, şi e mulţumit dacă în felul acesta găseşte îndeajuns de lucru pentru a-şi asigura traiul. E cu neputinţă ca un om care face atîtea să le facă bine pe toate. Dimpotrivă, în oraşele mari, unde fiecare găseşte mulţi cumpărători, ajunge şi o singură meserie pentru a hrăni un om. De multe ori nici nu e nevoie de o meserie întreagă, ci unul lucrează încălţări pentru bărbaţi şi altul încălţări pentru femei. Uneori unul trăieşte numai din cusutul încălţărilor, altul din croitul lor; unul nu face decît să croiască straie, celălalt nu face decît să. le coasă. Or, se cere ca cel ce face munca cea mai simplă s-o facă şi cel mai bine. Tot aşa stau lucrurile şi cu arta de a pregăti mîncăruri“. (Xen. „Cyrop.“, 1. VIII, c. 2.) Xenofan are în vedere aici exclusiv calitatea valorii de întrebuinţare, cu toate că şi el ştie că gradul de diviziune a muncii depinde de extensia pieţei.

82) „El“ (Busirisⁱ⁾) „i-a împărţit pe toţi în caste deosebite..., a poruncit ca aceiaşi oameni să practice mereu aceleaşi meserii, fiindcă ştia că cei ce-şi schimbă îndeletnicirea nu ajung a cunoaşte cu temei nici una; cei ce rămîn însă întotdeauna la aceleaşi îndeletniciri ating desăvîrşirea. Într-adevăr, vom găsi că în privinţa artelor şi meseriilor, ei şi-au întrecut rivalii mai mult decît îl întrece meşterul pe cîrpaci, şi că au creat instituţii pentru menţinerea orînduirii de stat şi a puterii regilor atît de desăvîrşite, încît filozofii cu faimă laudă orînduirea de stat a Egiptului mai mult decît pe oricare alta“. (Isokr., „Busiris“, c. 8.)

83) Comp. Diod. Sic.

84) Ure, l. c., p. 20.

85) Cele spuse în text sînt valabile mai mult pentru Anglia decît pentru Franţa şi mai mult pentru Franţa decît pentru Olanda.

*1 — poleitorul de carcase. — Nota trad.

*2 Vezi volumul de faţă, p. 102—103. — Nota red.

*3 — „ştia multe meserii, dar pe toate le ştia prost“. — Nota trad.

*4 — autarhia. — Nota trad.

*5 — „se pierde vremea potrivită pentru muncă“. — Nota trad.

*6 — Iată unde s-a refugiat platonismul! — Nota trad.

*7 — legi cu privire la ucenici. — Nota trad.

118. Vezi adnotarea 49. — Nota red.

119. Bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor) — expresie din lucrarea „Leviathan“ a lui Thomas Hobbes. — Nota red.

120. Potrivit legendei, patricianul roman Menenius Agrippa i-a convins pe plebeii răsculaţi în anul 494 î.e.n. să se supună istorisindu-le fabula cu părţile corpului omenesc care s-au răzvrătit împotriva stomacului. Menenius Agrippa compara societatea din vremea sa cu organismul viu ale cărui mîini erau plebeii, care hrăneau stomacul acestui organism — pe patricieni. Aşa cum separarea mîinilor de stomac duce inevitabil la moartea organismului tot aşa refuzul plebeilor de a-şi îndeplini obligaţiile ar fi dus la pieirea statului Romei antice. — Nota red.

121. Society of Arts (Societatea artelor şi meseriilor) — societate burghezo-iluministă cu caracter filantropic, fondată în 1754 la Londra. Societatea declara grandilocvent că scopul ei este „încurajarea artelor, meseriilor şi comerţului“ şi a tot ce poate duce la „ocuparea pauperilor, lărgirea comerţului şi îmbogăţirea ţării“ etc. Ea a încercat să joace rolul de mediator între muncitori şi întreprinzători. Marx o numea „societatea artelor şi înşelătoriilor“. — Nota red.

122. Hegel. „Grundlinien der Philosophie des Rechts“, Werke. Zweite Auflage. Bd. VIII, Berlin, 1840, S. 247. („Bazele filozofiei dreptului“). — Nota red.

123. Vezi adnotarea 49. — Nota red.

124. Aici găsim la Marx o inexactitate. În realitate autorul lucrării „Concerning Happiness, A. Dialogue“ nu este diplomatul James Harris, care a publicat cartea „Diaries and Correspondence“, ci tatăl acestuia, James Harris. — Nota red.

125. Marx reproduce această expresie a lui Archilochus după lucrarea lui Sextus Empiricus: „Adversus mathematicos“, liber XI, 44. — Nota red.

126. Epoca răsturnării celor 30 de tirani — perioada de la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n., cînd la Atena a fost instaurată democraţia sclavagistă în locul regimului despotic al celor treizeci de oligarhi. În această perioadă la Atena a luat o mare dezvoltare capitalul comercial şi cămătăresc. — Nota red.

127. Republica lui Platon — statul ideal conceput de Platon, expresie idealizată a intereselor aristocraţiei sclavagiste. La baza lui se află împărţirea cetăţenilor liberi în: „filozofi“, cărora le revenea funcţia de conducere a statului, militari, apărători ai statului împotriva duşmanilor externi şi interni, şi agricultori, meseriaşi şi negustori care trebuiau să întreţină prin munca lor clasa dominantă. — Nota red.

128. Se citează p. 21 din lucrarea lui A. Ure (vezi adnotarea 76). — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul unsprezece. Cooperarea  |  Capitolul treisprezece. Maşinile şi marea industrie >>
Marx/Engels