Capitolul şapte

Rata plusvalorii

1. Gradul de exploatare a forţei de muncă

Plusvaloarea, pe care a produs-o în procesul de producţie capitalul avansat C, adică valorificarea valorii-capital avansate C, se prezintă în primul rînd ca un excedent al valorii produsului peste suma valorii elementelor sale de producţie.

Capitalul C se împarte în două părţi, o sumă de bani c care este cheltuită pentru mijloace de producţie şi altă sumă de bani v care este cheltuită pentru forţa de muncă; c reprezintă partea de valoare transformată în capital constant, v partea de valoare transformată în capital variabil. Aşadar, iniţial C = c + v; de pildă: capitalul avansat de 500 l. st. = 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] La sfîrşitul procesului de producţie se obţine marfa a cărei valoare = c + v + p, p fiind plusvaloarea; de pildă: 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p] Capitalul iniţial C s-a transformat în C', din 500 l. st. în 590 l. st. Diferenţa dintre amîndouă este = p, o plusvaloare de 90. Întrucît valoarea elementelor de producţie este egală cu valoarea capitalului avansat, a spune că excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor sale de producţie este egală cu sporul la capitalul avansat sau cu plusvaloarea produsă este de fapt o tautologie.

Această tautologie cere însă o determinare mai precisă. Ceea ce se compară cu valoarea produsului este valoarea elementelor consumate în procesul de producţie a lui. Am văzut însă că acea parte a capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă transmite produsului numai o parte din valoarea sa, în timp ce cealaltă parte îşi menţine vechea sa formă de existenţă. Întrucît această din urmă parte nu joacă nici un rol în formarea valorii, putem să facem abstracţie de ea aici. Dacă am include-o în calcul, nu s-ar schimba nimic. Să presupunem că c = 410 l. st. şi se compune din materii prime de 312 l. st., din materiale auxiliare de 44 l. st. şi din maşini care se uzează în cursul procesului de 54 l. st., şi că valoarea maşinilor realmente întrebuinţate este de 1.054 l. st. Ca valoare avansată pentru crearea valorii-produs nu considerăm decît valoarea a 54 l. st., pe care maşinile o pierd prin funcţionarea lor şi o transmit deci produsului. Dacă am include în calcul şi cele 1.000 l. st. care continuă să existe în forma lor veche de maşină cu abur etc, ar trebui să le calculăm de ambele părţi, de partea valorii avansate şi de partea valorii produsului^26a), şi am obţine astfel respectiv 1.500 l. st. şi 1.590 l. st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar fi, ca şi înainte, de 90 l. st. Prin capitalul constant avansat pentru producerea valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în producţie.

Adoptînd această ipoteză, să ne întoarcem la formula C = c + v, care se transformă în C' = c + v + p, datorită cărui fapt şi C se transformă în C'. Se ştie că valoarea capitalului constant nu face decît să reapară în produs. Valoarea-produs realmente nou creată în cursul procesului este deci diferită de valoarea produsului obţinut din proces; ea nu este, aşadar, cum se pare la prima vedere, c + v + p sau 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st.[p], ci v + p sau 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p]; nu 590 l. st., ci 180 l. st. Dacă c, capitalul constant, ar fi = 0, cu alte cuvinte dacă ar exista ramuri industriale în care capitalistul n-ar avea de întrebuinţat mijloace de producţie produse, adică nici materii prime, nici materiale auxiliare, nici unelte de muncă, ci numai substanţe din natură şi forţă de muncă, n-ar exista o parte constantă de valoare care să fie transmisă produsului. Acest element al valorii produsului, în cazul nostru 410 l. st., ar dispărea, dar valoarea-produs de 180 l. st., care conţine 90 l. st. plusvaloare, ar rămîne tot atît de mare ca şi în ipoteza că c ar reprezenta o foarte mare sumă de valoare. Am avea C = 0 + v = v, şi C', capitalul valorificat, = v + p, C'—C ca şi înainte = p. Dacă, dimpotrivă, p = 0, cu alte cuvinte dacă forţa de muncă a cărei valoare este avansată în capitalul variabil nu ar fi produs decît un echivalent, am avea C = c + v, iar C' (valoarea produsului) = c + v + 0, deci C = C'. Capitalul avansat nu s-ar fi valorificat.

Ştim într-adevăr că plusvaloarea nu este decît o consecinţă a schimbării valorii lui v, adică a acelei părţi a capitalului care e transformată în forţă de muncă, că deci v + p = v + Δv (v plus un increment al lui v). Dar schimbarea reală a valorii şi raportul în care se schimbă valoarea sînt estompate de faptul că, din cauza creşterii părţii sale variabile, creşte întregul capital avansat. El a fost de 500 şi devine 590. Analiza procesului în forma lui pură cere deci să se facă cu totul abstracţie de acea parte a valorii produsului în care nu reapare decît valoarea capitalului constant, adică să se considere capitalul constant c = 0, aplicîndu-se astfel o lege a matematicii în care se operează cu mărimi variabile şi constante, mărimea constantă nefiind legată de cea variabilă decît prin adunare sau scădere,

O altă dificultate rezultă din forma iniţială a capitalului variabil. Astfel, în exemplul de mai sus C' = 410 l. st. capital constant + 90 l. st. capital variabil + 90 l. st. plusvaloare. Dar 90 l. st. sînt o mărime dată, deci constantă, şi pare deci absurd să fie tratate ca o mărime variabilă. Dar 90 l. st. [v], adică 90 l. st. capital variabil, nu sînt aici de fapt decît un simbol pentru procesul pe care-l parcurge această valoare. Partea de capital avansată pentru cumpărarea forţei de muncă este o cantitate determinată de muncă materializată, deci o mărime — valoare constantă, ca şi valoarea forţei de muncă care a fost cumpărată. Dar în procesul de producţie, locul celor 90 l. st. avansate îl ia forţa de muncă în funcţiune, locul muncii moarte îl ia munca vie, locul unei mărimi stabile îl ia una fluidă, locul unei mărimi constante îl ia una variabilă. Rezultatul este reproducerea lui v, plus un increment al lui v. Din punctul de vedere al producţiei capitaliste, întreg acest proces reprezintă o automişcare a valorii iniţial constante, transformată în forţă de muncă. Ei i se atribuie procesul şi rezultatul său. Prin urmare, dacă formula 90 l. st. capital variabil sau valoare ce se valorifică apare contradictorie, ea nu face decît să exprime o contradicţie imanentă producţiei capitaliste.

La prima vedere pare straniu să consideri capitalul constant egal cu 0. Totuşi aşa se procedează mereu în viaţa de toate zilele. Dacă cineva vrea să calculeze, de pildă, cîştigul pe care îl realizează Anglia în industria bumbacului, scade în primul rînd preţul bumbacului plătit Statelor Unite, Indiei, Egiptului etc.; cu alte cuvinte, consideră egală cu 0 valoarea capitalului care nu face decît să reapară în valoarea produsului.

Fără îndoială că nu numai raportul dintre plusvaloare şi acea parte a capitalului din care ea rezultă direct şi a cărei schimbare a valorii o reprezintă are o mare importanţă economică, ci şi raportul dintre plusvaloare şi întregul capital avansat. Acest raport îl vom trata pe larg în cartea a treia. Pentru ca o parte a capitalului să fie valorificată prin transformarea ei în forţă de muncă, trebuie ca o altă parte a capitalului să fie transformată în mijloace de producţie. Pentru ca să funcţioneze capitalul variabil, trebuie avansat capital constant în proporţii corespunzătoare, potrivit cu caracterul tehnic determinat al procesului de muncă. Dar împrejurarea că pentru un proces chimic sînt necesare retorte şi alte recipiente nu ne împiedică ca la analiză să facem abstracţie de retortă. În măsura în care crearea valorii şi schimbarea valorii sînt privite în sine, adică în formă pură, mijloacele de producţie, aceste întruchipări materiale ale capitalului constant, furnizează doar materia în care urmează să se fixeze forţa fluidă, creatoare de valoare. Din această cauză natura acestei materii, bumbac sau fier, nu prezintă nici o importanţă. Valoarea acestei materii de asemenea nu prezintă importanţă. Este necesar doar ca ea să existe într-o cantitate suficientă pentru a putea absorbi cantitatea de muncă care urmează să se cheltuiască în decursul procesului de producţie. Această cantitate fiind dată, valoarea ei poate să urce sau să soadă, ea poate să nu aibă valoare, cum e cazul cu pămîntul şi cu marea; procesul de creare şi de schimbare a valorii nu este afectat de acest fapt²⁷⁾.

Considerăm, aşadar, deocamdată partea constantă a capitalului ca fiind egală cu zero. Capitalul avansat se reduce deci de la c + v la v, iar valoarea. produsului c + v + p la valoarea nou produsă v + p. Dacă valoarea nou produsă = 180 l. st., în care se exprimă munca efectuată în cursul întregii durate a procesului de producţie, trebuie să scădem valoarea capitalului variabil = 90 l. st., pentru a obţine plusvaloarea = 90 l. st. Cifra de 90 l. st. = p exprimă aici mărimea absolută a plusvalorii produse. Mărimea ei relativă însă, adică proporţia în care capitalul variabil a crescut, este determinată, evident, de raportul dintre plusvaloare şi capitalul variabil, adică este exprimată în . Prin urmare, în exemplul de mai sus ea se exprimă în ⁹⁰/₉₀ = 100%. Această creştere relativă a capitalului variabil, adică mărimea relativă a plusvalorii, eu o numesc rata plusvalorii²⁸⁾.

Am văzut că în cursul unei părţi a procesului de muncă muncitorul nu produce decît valoarea forţei sale de muncă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă care-i sînt necesare. Deoarece el produce in condiţii bazate pe diviziunea socială a muncii, muncitorul nu produce mijloacele sale de subzistenţă în mod direct, ci sub forma unei mărfi speciale, de pildă a firelor, adică o valoare egală cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă, sau cu banii cu care le cumpără. Acea parte din ziua sa de muncă pe care o întrebuinţează în acest scop este mai mare sau mai mică, în funcţie de valoarea mijloacelor sale medii de subzistenţă zilnice, adică în funcţie de timpul de muncă mediu necesar zilnic pentru producerea lor. Dacă valoarea mijloacelor sale de subzistenţă zilnice reprezintă, în medie, 6 ore de muncă materializate, muncitorul trebuie să lucreze, în medie, 6 ore pe zi pentru a produce această valoare. Dacă nu ar lucra pentru capitalist, ci pentru sine însuşi, în mod independent, el ar trebui de asemenea, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, să muncească, în medie, aceeaşi parte alicotă a zilei ca să producă valoarea forţei sale de muncă şi, în felul acesta, să cîştige mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa proprie, adică pentru reproducerea sa continuă. Întrucît însă în acea parte a zilei de muncă în care el produce valoarea pe o zi a forţei de muncă, să zicem 3 şilingi, el nu produce decît un echivalent pentru valoarea ei pe care capitalistul a plătit-o deja^28a) şi nu face deci decît să înlocuiască prin valoarea nou creată valoarea capitalului variabil avansat, această producţie de valoare apare ca o simplă reproducţie. Acea parte a zilei de muncă în care are loc această reproducţie o numesc deci timp de muncă necesar, iar munca cheltuită în decursul ei — muncă necesară²⁹⁾. Necesară pentru muncitor, pentru că este independentă de forma socială a muncii sale. Necesară pentru capital şi pentru lumea lui, pentru că existenţa permanentă a muncitorului constituie baza lor.

A doua perioadă a procesului de muncă, în care muncitorul trudeşte dincolo de limitele muncii necesare, îl costă desigur muncă, cheltuire de forţă de muncă, dar nu creează valoare pentru el. Ea creează plusvaloare, care-l ispiteşte pe capitalist prin farmecul creaţiei din nimic. Această parte a zilei de muncă o numesc timp de supramuncă, iar munca cheltuită în decursul ei — supramuncă (surplus labour). Pe cît este de important pentru cunoaşterea valorii în general ca ea să fie considerată simplă cristalizare de timp de muncă, simplă muncă materializată, pe atît este de important pentru cunoaşterea plusvalorii ca ea să fie considerată simplă cristalizare de timp de supramuncă, simplă supramuncă materializată. Numai forma în care această supramuncă este stoarsă producătorului nemijlocit, muncitorului, determină deosebirea dintre formaţiunile economice ale societăţii, de pildă dintre societatea sclavagistă şi societatea bazată pe munca salariată³⁰⁾.

Întrucît valoarea capitalului variabil = valoarea forţei de muncă care a fost cumpărată de el, întrucît valoarea acestei forţe de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată, la rîndul ei, de partea excedentară a zilei de muncă, rezultă că: plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport în care se află supramumca faţă de munca necesară, adică rata plusvalorii = . Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a muncii fluide.

Rata plusvalorii este, aşadar, expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către capitalist^30a).

Potrivit presupunerii noastre, valoarea produsului era = 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p], iar capitalul avansat = 500 l. st. Întrucît plusvaloarea = 90 şi capitalul avansat = 500, după metoda de calcul obişnuită ar rezulta că rata plusvalorii (care este confundată cu rata profitului) = 18%, un raport atît de scăzut, încît d-l Careyⁱ⁾ şi alţi adepţi ai „armoniei“ ar fi înduioşaţi. În realitate însă rata plusvalorii nu este = sau , ci = , deci nu , ci = 100%, mai mult decît încincitul gradului de exploatare aparent. Cu toate că în cazul dat nu cunoaştem mărimea absolută a zilei de muncă, nici perioada procesului de muncă (zi, săptămînă etc.), în sfîrşit nici numărul muncitorilor pe care capitalul variabil de 90 l. st. îi pune în mişcare în acelaşi timp, rata plusvalorii arată în mod exact, datorită convertibilităţii ei în , raportul dintre cele două părţi componente ale zilei de muncă. Acesta este de 100%. Aşadar, muncitorul a muncit o jumătate de zi pentru sine şi cealaltă jumătate pentru capitalist.

Prin urmare, metoda de calculare a ratei plusvalorii este pe scurt aceasta: luăm întreaga valoare a produsului şi considerăm egală cu zero partea constantă a valorii-capital, care nu face decît să reapară în valoarea produsului. Suma de valoare rămasă este singura valoare-produs creată realmente în procesul de formare a mărfii. Dacă plusvaloarea este dată, o scădem din această valoare-nou creată pentru a afla capitalul variabil. Procedăm invers dacă acesta din urmă este dat şi dacă vrem să aflăm plusvaloarea. Dacă ambele sînt date, trebuie efectuată doar operaţia finală, calcularea raportului dintre plusvaloare şi capitalul variabil, .

Oricît de simplă ar fi această metodă, este totuşi util să-l familiarizăm pe cititor, cu ajutorul cîtorva exemple, cu principiul care stă la baza acestei metode şi cu care el nu este obişnuit.

Să luăm mai întîi ca exemplu o filatură cu 10.000 de fusuri mule, care filează din bumbac american fir nr. 32 şi care produce 1 pfund de fire pe săptămînă de fiecare fus. Deşeurile reprezmtă 6%. Se prelucrează deci săptămînal 10.600 de pfunzi de bumbac, obţinîndu-se 10.000 de pfunzi de fire şi 600 de pfunzi de deşeuri. În aprilie 1871, acest bumbac costă 7³/₄ pence pfundul, deci pentru 10.600 de pfunzi se plăteşte suma rotundă de 342 l. st. Cele 10.000 de fusuri, inclusiv maşinile pentru operaţiile preliminare filatului şi maşina cu abur costă 1 l. st. per fus, deci 10.000 l. st. Uzura lor este de 10% = 1.000 l. st., sau pe săptămînă 20 l. st. Chiria pentru clădirea fabricii este de 300 l. st., sau de 6 l. st. săptămînal. Cărbunele (4 pfunzi per oră şi per cal-putere, la 100 de cai-putere (după indicator) şi 60 de ore pe săptămînă, inclusiv încălzirea clădirii), 11 tone pe săptămînă, la preţul de 8 şilingi şi 6 pence tona, costă în total 4¹/₂ l. st. pe săptămînă; gaz 1 l. st. pe săptămînă, ulei 4¹/₂ l. st. pe săptămînă; deci toate materialele auxiliare 10 l. st. pe săptămînă. Partea constantă a valorii este deci de 378 l. st. pe săptămînă. Salariile însumează 52 l. st. pe săptămînă. Preţul firelor este de 12¹/₄ pence pfundul, adică 10.000 de pfunzi = 510 l. st.; plusvaloarea este deci 510—430 = 80 l. st. Considerăm partea constantă a valorii de 378 l. st. = 0, deoarece ea nu joacă nici un rol în formarea valorii în decurs de o săptămînă. Rămîne valoarea-nou creată în decurs de o săptămînă de 132 = 52 [v] + 80 [p] l. st. Prin urmare, rata plusvalorii = ⁸⁰/₅₂ = 153¹¹/₁₃%. La o zi medie de muncă de 10 ore aceasta înseamnă: muncă necesară = 3³¹/₃₃ ore şi supramuncă = 6²/₃₃ ore³¹⁾.

Jacobⁱ⁾ face pentru anul 1815, socotind preţul grîului la 80 de şilingi cuarterul şi o producţie medie de 22 de busheli la acru, un acru aducînd astfel 11 l. st., următorul calcul⁷³, foarte defectuos din cauza compensării anterioare a mai multor posturi, dar totuşi suficient pentru scopul nostru:

Presupunînd în permanenţă că preţul produsului = valoarea sa, plusvaloarea se repartizează aici între diferitele rubrici: profit, dobîndă, zeciuială etc. Aceste rubrici nu prezintă interes pentru noi. Le adunăm şi obţinem plusvaloarea de 3 l. st. şi 11 şilingi. Cele 3 l. st. şi 19 şilingi pentru sămînţă şi îngrăşăminte, ca parte constantă a capitalului, le considerăm egale cu zero. Rămîne capitalul variabil avansat de 3 l. st. şi 10 şilingi, în locul căruia a fost produsă o valoare nouă de 3 l. st. 10 şilingi + 3 l. st. 11 şilingi.

Prin urmare = , mai mult de 100%. Muncitorul întrebuinţează mai mult de jumătate din ziua sa de muncă pentru a produce o plusvaloare, pe care, sub diferite pretexte, şi-o împart între ele diferite persoane^31a).

2. Exprimarea valorii produsului în părţi proporţionale ale produsului

Să revenim acum la exemplul care ne-a arătat cum face capitalistul din bani capital. Munca necesară a filatorului său a fost de 6 ore, supramunca tot de 6 ore; gradul de exploatare a forţei de muncă a fost deci de 100%.

Produsul zilei de muncă de 12 ore sînt 20 de pfunzi de fire în valoare de 30 de şilingi. Nu mai puţin de ⁸/₁₀ din această valoare a firelor (24 de şilingi) sînt formate din valoarea mijloacelor de producţie consumate, care nu fac decît să reapară în produs (20 de pfunzi de bumbac de 20 de şilingi, fusuri etc. de 4 şilingi), constînd, cu alte cuvinte, din capital constant. Celelalte ²/₁₀ sînt valoarea nouă de 6 şilingi, apărută în procesul filatului; jumătate din această valoare nouă înlocuieşte valoarea pe o zi a forţei de muncă care a fost avansată, sau capitalul variabil, iar cealaltă jumătate constituie o plusvaloare de 3 şilingi. Valoarea totală a celor 20 de pfunzi de fire se compune deci precum urmează:

Valoarea firelor de 30 de şilingi =

= 24 de şilingi [c]  + 3 şilingi [v] + 3 şilingi [p]

Întrucît această valoare totală este exprimată în produsul total de 20 de pfunzi de fire, trebuie ca şi diferitele elemente ale valorii să poată fi reprezentate în părţi proporţionale ale produsului.

Dacă valoarea de 30 de şilingi există sub forma a 20 de pfunzi de fire, atunci ⁸/₁₀ din această valoare, adică partea sa constantă de 24 de şilingi, există în ⁸/₁₀ din produs, adică în 16 pfunzi de fire. Din aceştia, 13¹/₃ pfunzi reprezintă valoarea materiei prime, a bumbacului filat, în sumă de 20 de şilingi, iar 2²/₃ pfunzi reprezintă valoarea materialelor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate, a fusurilor etc., în sumă de 4 şilingi.

Aşadar, 13¹/₃ pfunzi de fire reprezintă tot bumbacul prelucrat în produsul total de 20 de pfunzi de fire, materia primă a produsului total, şi nimic mai mult. E drept că ei nu conţin decît 13¹/₃ pfunzi de bumbac în valoare de 13¹/₃ şilingi, dar valoarea care le-a fost adăugată, adică 6²/₃ şilingi, constituie un echivalent al bumbacului întrebuinţat pentru ceilalţi 6²/₃ pfunzi de fire. E ca şi cum acestei din urmă cantităţi de fire i s-ar fi smuls bumbacul, şi tot bumbacul produsului total s-ar fi îngrămădit în 13¹/₃ pfunzi de fire. În schimb însă, această cantitate de fire nu conţine acum nici un atom din valoarea materialelor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate şi nici din valoarea nou creată în procesul filatului.

Tot aşa ceilalţi 2²/₃ pfunzi de fire, care conţin restul de capital constant (= 4 şilingi), nu reprezintă decît valoarea materialelor auxiliare şi a mijloacelor de muncă consumate în producerea produsului total de 20 de pfunzi de fire.

Opt zecimi din produs, adică 16 pfunzi de fire, cu toate că, privite din punct de vedere corporal, ca valoare de întrebuinţare, ca fire, sînt creaţie a muncii filatorului, în aceeaşi măsură ca şi celelalte părţi ale produsului, nu conţin totuşi, în această ordine de idei, munca filatorului, muncă absorbită în cursul procesului filatului. E ca şi cum ele s-ar fi transformat în fire fără să fi fost filate, ca şi cum forma lor de fire ar fi pură înşelătorie. Într-adevăr, atunci cînd capitalistul le vinde cu 24 de şilingi, cumpărîndu-şi din nou cu această sumă mijloace de producţie, se vede că 16 pfunzi de fire nu sînt decît buanbac, fusuri, cărbune etc. deghizate.

Dimpotrivă, cele ²/₁₀ din produs rămase, adică cei 4 pfunzi de fire, nu reprezintă acum nimic altceva decît valoarea nouă de 6 şilingi, produsă în cursul celor 12 ore de filat. Ceea ce ele conţineau ca valoare a materiilor prime şi a mijloacelor de muncă consumate a ieşit din ele şi a intrat în primii 16 pfunzi de fire. Munca filatorului întruchipată în 20 de pfunzi de fire este concentrată în ²/₁₀ din produs. Este ca şi cum filatorul ar fi filat 4 pfunzi de fire din aer sau din bumbac şi cu fusuri care, fiind furnizate de natură, fără contribuţia muncii omeneşti, nu adaugă produsului nici o valoare.

Din cei 4 pfunzi de fire, în care se află deci întreaga valoare-nou creată în cursul unei zile de filat, jumătate nu reprezintă decît echivalentul forţei de muncă consumate, deci capitalul variabil de 3 şilingi; iar ceilalţi 2 pfunzi de fire nu reprezintă decît plusvaloarea de 3 şilingi.

Deoarece 12 ore de muncă ale filatorului se materializează în 6 şilingi, în valoarea firului de 30 de şilingi sînt materializate 60 de ore de muncă. Ele există în 20 de pfunzi de fire, din care ⁸/₁₀ sau 16 pfunzi sînt materializarea a 48 de ore de muncă anterioare procesului filatului, adică a muncii materializate în mijloacele de producţie ale firelor, iar ²/₁₀ sau 4 pfunzi sînt materializarea celor 12 ore de muncă cheltuite în însuşi procesul filatului.

Am văzut mai înainte că valoarea firelor este egală cu suma valorii nou create în cursul producerii lor plus valorile existente anterior în mijloacele lor de producţie. Acum am văzut cum părţile componente ale valorii produsului, diferite din punct de vedere funcţional sau conceptual, pot fi exprimate în părţi proporţionale ale produsului însuşi.

Această scindare a produsului — a rezultatului procesului de producţie — într-o cantitate de produs care nu reprezintă decît munca pe care o conţin mijloacele de producţie, adică partea de capital constant, în altă cantitate care nu reprezintă decît munca necesară adăugată în cursul procesului de producţie, adică partea variabilă a capitalului, şi într-o ultimă cantitate de produs care nu reprezintă decît supramuncă adăugată în cursul aceluiaşi proces, adică plusvaloarea, este pe cît de simplă pe atît de importantă, după cum va arăta aplicarea ei ulterioară la unele probleme complicate şi încă nerezolvate.

Acum noi am considerat produsul total ca un rezultat finit al unei zile de muncă de 12 ore. Dar putem să-l urmărim şi în procesul lui de formare şi să exprimăm totuşi produsele parţiale ca părţi ale produsului, diferite din punct de vedere funcţional.

Filatorul produce în 12 ore 20 de pfunzi de fire, deci într-o oră 1²/₃ pfunzi, iar în 8 ore 13¹/₃ pfunzi, adică un produs parţial de valoare egală cu valoarea totală a bumbacului care se filează în cursul întregii zile de muncă. Tot astfel produsul parţial al următoarei ore şi 36 de minute este = 2²/₃ pfunzi de fire şi reprezintă deci valoarea mijloacelor de muncă consumate în cursul a 12 ore de muncă. Tot aşa în următoarea oră şi 12 minute filatorul produce 2 pfunzi de fire = 3 şilingi, o valoare a produsului egală cu întreaga valoare creată în 6 ore de muncă necesară. În sfîrşit, în ultimele ⁶/₅ de oră el produce alţi 2 pfunzi de fire, a căror valoare este egală cu plusvaloarea creată de supramunca sa de o jumătate de zi. Acest mod de a calcula îi serveşte fabricantului englez pentru uzul său casnic, şi el va spune, de pildă, că în primele 8 ore, adică în primele ²/₃ ale zilei de muncă, el îşi acoperă costul bumbacului etc. Vedem deci că formula este justă; ea nu este de fapt decît prima formulă transpusă din spaţiu, unde părţile produsului stau gata unele lîngă altele, în timp, unde ele se succed. Dar formula poate să fie însoţită şi de reprezentări foarte barbare, mai ales în capetele care sînt tot atît de interesate din punct de vedere practic în procesul de valorificare, pe cît sînt de interesate în a-i da o interpretare greşită din punct de vedere teoretic. Astfel, unii îşi pot închipui că filatorul nostru produce sau înlocuieşte, de pildă, în primele 8 ore ale zilei sale de muncă valoarea bumbacului, în următoarea oră şi 36 de minute valoarea mijloacelor de muncă consumate, în următoarea oră şi 12 minute valoarea salariului şi că el nu consacră fabricantului, producerii de plusvaloare, decît faimoasa „ultimă oră“. Filatorului i se atribuie astfel o dublă minune: de a produce bumbacul, fusul, maşina cu abur, cărbunele, uleiul etc. în acelaşi moment în care filează cu ajutorul lor şi de a face dintr-o zi de muncă de o intensitate dată cinci asemenea zile. Căci în cazul nostru producţia materiei prime şi a mijloacelor de muncă necesită ²⁴/₆, adică 4 zile de muncă de cîte 12 ore, iar transformarea lor în fire o altă zi de muncă de 12 ore. Că setea de îmbogăţire crede în asemenea minuni şi că găseşte întotdeauna un sicofant doctrinar care să le demonstreze, reiese din următorul exemplu devenit celebru.

3. „Ultima oră“ a lui Senior

Într-o frumoasă dimineaţă a anului 1836, Nassau W. Seniorⁱ⁾, renumit pentru cunoştinţele sale economice şi pentru stilul său frumos, un fel de Claurenⁱ⁾ printre economiştii englezi, a fost chemat de la Oxford la Manchester pentru a învăţa acolo el însuşi economia politică, în loc să-i înveţe pe alţii, cum făcea la Oxford. Fabricanţii îl aleseseră ca reprezentant al lor în lupta împotriva Factory Act-ului⁷⁴, promulgat nu de mult, şi împotriva agitaţiei pentru ziua de muncă de 10 ore, care ţintea şi mai departe. Cu obişnuitul lor simţ practic deosebit de ascuţit, ei şi-au dat seama că domnul profesor „wanted a good deal of finishing“^*4. L-au chemat deci la Manchester. La rîndul lui, domnul profesor a stilizat lecţia primită la Manchester de la fabricanţi în pamfletul: „Letters on the Factory Act, as it affects the cotton manufacture“, Londra 1837. Aici se pot citi, între altele, următoarele lucruri instructive:

 „În condiţiile actualei legi, nici o fabrică în care lucrează persoane sub 18 ani nu poate lucra mai mult de 11¹/₂ ore pe zi, adică 12 ore în primele 5 zile si 9 ore sîmbăta. Analiza (!) ce urmează arată însă că într-o asemenea fabrică tot cîştigul net provine din ultima oră. Un fabricant investeşte 100.000 l. st.— 80.000 l. st. în clădirea fabricii şi în maşini, 20.000 în materii prime şi în salarii. Presupunînd că într-un an capitalul face o singură rotaţie şi presupunînd un cîştig brut de 15%, volumul producţiei şi livrărilor anuale ale fabricii trebuie să însumeze mărfuri în valoare de 115.000 l. st. ...Fiecare din cele 23 de jumătăţi de oră de muncă pe zi produce ⁵/₁₁₅ sau ¹/₂₃ din aceste 115.000 l. st. Din aceste ²³/₂₃ care constituie totalul celor 115.000 l. st. (constituting the whole 115.000 l. st.), ²⁰/₂₃, adică 100.000 din cele 115.000, nu fac decît să înlocuiască capitalul; ¹/₂₃ sau 5.000 l. st. din cele 15.000 cîştig brut (!) înlocuiesc uzura fabricii şi a maşinilor. Cele ²/₂₃ care au mai rămas, adică ultimele două jumătăţi de oră ale fiecărei zile, produc cîştigul net de 10%. Prin urmare, dacă preţurile rămînînd neschimbate, fabrica ar lucra 13 ore în loc de 11¹/₂, ea şi-ar spori cu aproximativ 2.600 l. st. capitalul circulant, cîştigul net ar creşte de peste două ori. Pe de altă parte, dacă ziua de muncă s-ar reduce cu 1 oră, cîştigul net ar dispărea, iar dacă s-ar reduce cu 1¹/₂ ore, ar dispărea şi cîştigul brut“³²⁾.

Şi aceasta numeşte domnul profesor „o analiză“! Dacă ar fi dat crezare lamentărilor fabricanţilor, potrivit cărora muncitorii îşi irosesc timpul cel mai bun al zilei cu producerea, deci cu reproducerea sau cu înlocuirea valorii clădirilor, a maşinilor, a bumbacului, a cărbunilor etc., orice analiză ar fi fost inutilă. El ar fi trebuit să răspundă pur şi simplu: Domnilor! Dacă veţi reduce numărul orelor de muncă de la 11¹/₂ ore la 10 ore, în acest caz, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, consumul zilnic de bumbac, maşini etc. se va reduce cu 1¹/₂ ore. Cîştigaţi deci exact atît cît pierdeţi. Muncitorii voştri vor irosi în viitor 1¹/₂ ore mai puţin cu reproducerea sau înlocuirea valorii-capital avansate. Dacă nu i-ar fi crezut pe cuvînt, considerînd, ca specialist ce este, că e necesară o analiză, el trebuia, în primul rînd, să invite pe domnii fabricanţi ca, într-o chestiune care priveşte exclusiv raportul dintre cîştigul net şi mărimea zilei de muncă, să nu pună de-a valma maşinile şi clădirile fabricilor, materiile prime şi munca, ci să binevoiască a pune într-o parte capitalul constant cuprins în clădirile fabricilor, în maşini, în materii prime etc., iar în cealaltă parte capitalul avansat pentru salarii. Dacă atunci ar fi rezultat, poate, că, după socoteala fabricanţilor, muncitorul reproduce sau înlocuieşte salariul în ²/₂ ore de muncă, adică într-o oră, analistul nostru ar fi trebuit să continue astfel:

Potrivit datelor voastre, muncitorul produce în penultima oră salariul său, iar în ultima oră plusvaloarea voastră, sau cîştigul net. Întrucît în perioade de timp egale el produce valori egale, produsul penultimei ore are aceeaşi valoare ca şi produsul ultimei ore. Mai mult, el nu produce valoare decît în măsura în care cheltuieşte muncă, iar cantitatea muncii sale este măsurată prin timpul său de muncă. Acesta din urmă este, potrivit datelor voastre, de 11¹/₂ ore zilnic. O parte din aceste 11¹/₂ ore el o întrebuinţează pentru producerea sau înlocuinea salariului său, cealaltă parte pentru producerea cîştigului vostru net. Altceva el nu mai face în cursul zilei de muncă. Întrucît însă, potrivit datelor voastre, salariul său şi plusvaloarea furnizată de el sînt valori de aceeaşi mărime, el produce, evident, salariul său în 5³/₄ ore şi cîştigul vostru net în celelalte 5³/₄ ore. Mai departe, întrucît valoarea firelor produse în două ore este egală cu suma valorii a salariului său plus cîştigul vostru net, această valoare a firelor trebuie măsurată cu 11¹/₂ ore de muncă, şi anume produsul penultimei ore cu 5³/₄ ore de muncă, iar cel al ultimei ore de muncă ditto^*6. Ajungem acum la un punct, sensibil. Atenţie deci! Penultima oră de muncă este o oră de muncă tot atît de obişnuită, ca şi prima. Ni plus, ni moins^*7. Cum poate să producă deci filatorul într-o singură oră de muncă o valoare-fire care reprezintă 5³/₄ ore de muncă? El nu face realmente o asemenea minune. Ceea ce produce el ca valoare de întrebuinţare într-o oră de muncă este o anumită cantitate de fire. Valoarea acestor fire este măsurată cu 5³/₄ ore de muncă, din care 4³/₄ sînt cuprinse, fără contribuţia lui, în mijloacele de producţie consumate în fiecare oră, în bumbac, maşini etc., iar ⁴/₄ , sau o oră, sînt adăugate de el însuşi. Aşadar, întrucît salariul lui este produs în 5³/₄ ore şi întrucît firele produse într-o oră de filat conţin de asemenea 5³/₄ ore de muncă, nu este nici o scamatorie dacă valoarea nou creată în cele 5³/₄ ore de filat ale sale este egală cu valoarea produsului unei ore de filat. Vă înşelaţi însă amarnic dacă credeţi că el pierde chiar şi un singur atom de timp din ziua sa de muncă cu reproducerea sau „înlocuirea“ valorii bumbacului, maşinilor etc. Prin faptul că munca sa face din bumbac şi fusuri fire, prin faptul că el filează, valoarea bumbacului şi a fusurilor trece de la sine asupra firelor. Lucrul acesta se datoreşte calităţii muncii sale, nu cantităţii ei. E drept că într-o oră el va transmite firelor mai multă valoare-bumbac etc. decît în ¹/₂ oră, dar numai pentru că într-o oră el filează mai mult bumbac decît în ¹/₂ oră. Vedeţi, aşadar: afirmaţia voastră potrivit căreia muncitorul produce în penultima oră valoarea salariului său şi în ultima cîştigul net nu înseamnă nimic altceva decît că în firele produse în două ore ale zilei sale de muncă, indiferent dacă aceste ore se află la început sau la sfîrşit, sînt întruchipate 11¹/₂ ore de muncă, exact atîtea ore cîte numără întreaga sa zi de muncă. Iar afirmaţia că în primele 5³/₄ ore el produce salariul său şi în ultimele 5³/₄ ore cîştigul vostru net nu înseamnă iarăşi nimic altceva decît că primele 5³/₄ ore le plătiţi, iar ultimele 5³/₄ ore nu le plătiţi. Vorbesc de plata muncii, nu de plata forţei de muncă, pentru a folosi jargonul vostru. Dacă veţi compara acum, domnilor, raportul dintre timpul de muncă pe care-l plătiţi şi timpul de muncă pe care nu-l plătiţi, veţi vedea că acesta este raportul dintre o jumătate de zi şi o jumătate de zi, deci 100%, ceea ce înseamnă, desigur, un procentaj frumuşel. Nu există, de altfel, nici cea mai mică îndoială că dacă v-aţi pune „braţele de muncă“ să muncească 13 ore în loc de 11¹/₂ şi dacă aţi adăuga pur şi simplu cele ¹/₂ ore suplimentare supramuncii, ceea ce este de aşteptat din partea voastră, această supramuncă va creşte de la 5³/₄ ore la 7¹/₄, iar rata plusvalorii va creşte deci de la 100% la 126²/₂₃%. Daţi dovadă însă de un optimism exagerat dacă speraţi că, adăugîndu-i-se 1¹/₂ ore, ea va creşte de la 100 la 200% şi chiar la mai mult de 200%, adică „va creşte de peste două ori“. Pe de altă parte — inima omului este un lucru curios, mai ales atunci cînd omul şi-o poartă în pungă — sînteţi din cale-afară de pesimişti dacă vă temeţi că reducerea zilei de muncă de la 11¹/₂ la 10¹/₂ ore ar avea ca rezultat pierderea întregului vostru cîştig net. Nicidecum. Presupunînd că celelalte împrejurări rămîn neschimbate, supramunca ar scădea de la 5³/₄ la 4³/₄ ore, ceea ce înseamnă de asemenea o rată a plusvalorii destul de frumuşică, anume 82 ¹⁴/₂₃%. Iar acea fatală „ultimă oră“, despre care voi aţi băsmit mai mult decît hiliaştii⁷⁵ despre sfîrşitul lumii, este „all bosh“^*8. Pierderea ei nu vă va lipsi de „cîştigul net“, aşa cum nu-i va lipsi pe copiii de ambele sexe, pe care voi îi folosiţi, de „puritatea sufletească“^32a).

Cînd va suna într-adevăr „ultimul ceas“ al vostru, să vă gîndiţi la profesorul din Oxford. Şi acum: Aş dori să am de-a face cu voi într-o lume mai bună. Adio!³³⁾... Semnalul „ultimei ore“ descoperite de Senior în 1836 a fost lansat din nou în „London Economist“ din 15 aprilie 1848 de către James Wilsonⁱ⁾, unul din principalii mandarini economişti, în legătură cu legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore.

4. Plusprodusul

 Acea parte a produsului (1/10 din 20 de pfunzi de fire, adică 2 pfunzi de fire în exemplul din secţiunea 2) în care e reprezentată plusvaloarea o numim plusprodus (surplus produce, produit net). Aşa cum rata plusvalorii nu este determinată de raportul acesteia faţă de suma totală a capitalului, ci numai faţă de partea lui variabilă, tot astfel şi mărimea plusprodusului nu este determinată de raportul lui faţă de restul produsului total, ci faţă de acea parte a produsului în care e reprezentată munca necesară. Aşa cum producerea de plusvaloare este scopul determinant al producţiei capitaliste, tot astfel nu mărimea absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusprodusului măsoară gradul de avuţie³⁴⁾.

Suma muncii necesare şi a supramuncii, a acelor intervale de timp în care muncitorul produce echivalentul care înlocuieşte forţa sa de muncă şi plusvaloarea, formează mărimea absolută a timpului său de muncă — ziua de muncă (working day).

26a) „Dacă considerăm valoarea capitalului fix întrebuinţat ca fiind o parte a capitalului avansat, trebuie ca la sfîrşitul anului să considerăm valoarea rămasă a acestui capital ca o parte a venitului anual“. (Malthusⁱ⁾, „Princ. of Pol. Econ.“, 2nd. ed., London 1836, p. 269.)

27) Notă la ediţia a 2-a. Se înţelege de la sine că, aşa cum spune Lucretiusⁱ⁾, „nil posse creari de nihilo“. Din nimic nimic nu se naşte⁷⁰. „Creare de valoare“ este transformarea forţei de muncă în muncă. La rîndul ei, forţa de muncă este în primul rînd o substanţă din natură, transformată în organism omenesc.

28) În acelaşi fel în care englezul spune „rate of profits“, „rate of interest“^*1 etc. În cartea a III-a se va vedea că rata profitului este uşor de înţeles dacă sînt cunoscute legile plusvalorii. Urmînd drumul invers, nu se înţelege ni l'un, ni l'autre^*2.

28a) {Notă la ediţia a 3-a. Autorul foloseşte aici limbajul economic curent. Ne amintim că la p. 137 (vezi volumul de faţă, p. 186—187) s-a arătat că de fapt nu capitalistul „avansează“ muncitorului, ci muncitorul capitalistului. — F.E.}

29) Pînă în prezent am folosit în lucrarea de faţă termenul „timp de muncă necesar“ pentru timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi în general. De acum înainte îl vom folosi şi pentru timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii specifice care e forţa de muncă. Folosirea aceloraşi termini technici^*3 în sens diferit este supărătoare; ea nu poate fi evitată însă cu desăvîrşire în nici o ştiinţă. Compară, de pildă, matematicile superioare şi matematicile elementare.

30) D-l Wilhelm Tucidide Roscher^{i) 71} descoperă, cu o genialitate într-adevăr Gottsched-iană^{i) 72}, că dacă formarea plusvalorii sau a plusprodusului şi acumularea legată de ele se datoresc în ziua de azi „spiritului de economie“ al capitalistului, care „pretinde“ în schimb „de pildă dobînda“, dimpotrivă, „pe treptele inferioare ale civilizaţiei... cei slabi sînt siliţi de cei puternici să facă economie“ (l. c., p. 82, 78.) Să facă economie de muncă? sau de produse excedentare inexistente? În afară de ignoranţa reală, teama apologetică în faţa unei analize conştiincioase a valorii şi a plusvalorii şi în faţa unui eventual rezultat insidios, subversiv din punctul de vedere al poliţiei determină pe Roscher & Co. să transforme motivele mai mult sau mai puţin plauzibile prin care capitalistul justifică însuşirea plusvalorii existente în fundamentarea genezei ei.

30a) Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că este expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă, rata plusvalorii nu este totuşi expresia mărimii absolute a exploatării. De pildă, dacă munca necesară = 5 ore şi supramunca = 5 ore, gradul de exploatare = 100%. Mărimea exploatării este măsurată aici prin 5 ore. Dacă însă munca necesară = 6 ore şi supramuncă = 6 ore, gradul de exploatare de 100% rămîne neschimbat, în timp ce mărimea exploatării creşte cu 20%, de la 5 la 6 ore.

31) Notă la ediţia a 2-a. Exemplul dat în prima ediţie cu o filatură din anul 1860 cuprindea unele erori faptice. Datele din text, perfect exacte, mi-au fost furnizate de către un fabricant din Manchester. — Mai trebuie menţionat că în Anglia vechiul cal-putere se determina după diametrul cilindrului, pe cînd cel nou se determină după forţa reală pe care o arată indicatorul.

31a) Calculele de mai sus nu au decît valoarea unor ilustrări. Se presupune că preţurile = valorile. În cartea a III-a se va vedea că această egalizare nu se produce atît de simplu nici chiar pentru preţurile medii.

32) Senior, l. c., p. 12, 13. Nu ne oprim asupra unor ciudăţenii care nu prezintă importanţă pentru scopul urmărit de noi ca, de pildă, afirmaţia că fabricanţii socotesc înlocuirea maşinilor uzate etc., deci a unei părţi componente a capitalului, ca parte a cîştigului, brut sau net, murdar sau curat. Nu ne ocupăm nici de exactitatea sau inexactitatea cifrelor. Că aceste cifre nu au mai multă valoare decît aşa-numita „analiză“ a dovedit-o Leonard Hornerⁱ⁾ în „A Letter to Mr. Senior etc.“, London 1837. Leonard Horner, unul din Factory Inquiry Commissioners^*5 din 1833 şi inspector de fabrică, de fapt cenzor de fabrică, pînă în 1859, are merite nemuritoare în faţa clasei muncitoare din Anglia. Toată viaţa el a luptat nu numai împotriva fabricanţilor îndîrjiţi, ci şi împotriva miniştrilor, pentru care era cu mult mai important să numere „voturile“ fabricanţilor în Camera comunelor decît orele de muncă ale „braţelor de muncă“ în fabrică.

Adaos la nota 32. Expunerea lui Senior este confuză, chiar dacă se face complet abstracţie de conţinutul ei inexact. Iată ce voia el să spună de fapt: fabricantul îi foloseşte pe muncitori timp 11¹/₂ sau ²³/₂ ore pe zi. Ca şi o singură zi de muncă, munca dintr-un an constă din 11¹/₂ sau ²³/₂ ore (înmulţit cu numărul zilelor de muncă dintr-un an). Presupunînd acest lucru, cele ²³/₂ ore de muncă produc produsul anual de 115.000 l. st.; ¹/₂ oră de muncă produce ¹/₂₃ x 115.000 l. st.; ²⁰/₂ ore de muncă produc ²⁰/₂₃ x 115.000 l. st. = 100.000 l. st., adică ele înlocuiesc doar capitalul avansat. Rămîn ³/₂ ore de muncă, care produc ³/₂₃ x 115.000 l. st. = 15.000, adică cîştigul brut. Din aceste ³/₂ ore de muncă, ¹/₂ oră de muncă produce ¹/₂₃ x 115.000 l. st. = 5.000 l. st., adică ea compensează doar uzura fabricii şi a maşinilor. Ultimele două jumătăţi de oră de muncă, adică ultima oră de muncă, produc ²/₂₃ x 115.000 l. st. = 10.000 l. st., adică profitul net. În text Senior transformă ultimele ²/₂₃ ale produsului în părţi ale zilei de muncă.

32a) Dacă Senior a demonstrat că de „ultima oră de muncă“ depinde cîştigul net al fabricanţilor, existenţa industriei engleze a bumbacului, dominaţia Angliei pe piaţa mondială, doctorul Andrew Ureⁱ⁾ a demonstrat⁷⁶, pe deasupra, că dacă copiii şi tinerii sub 18 ani care lucrează în fabrici nu ar sta timp de 12 ore în atmosfera încinsă, dar pură din punct de vedere moral, a atelierului, ci ar fi împinşi cu „o oră“ mai devreme în lumea din afară, rece şi frivolă, ei ar pierde posibilitatea de a-şi mîntui sufletul, din cauza trîndăviei şi a viciului. Începînd din 1848, în rapoartele lor semestriale, inspectorii do fabrici îi ironizează mereu pe fabricanţi cu această „ultimă oră“, „ora fatală“. Astfel, d-l Howellⁱ⁾ spune, în raportul său despre condiţiile de muncă din fabrici, datat 31 mai 1855: „Dacă următorul calcul ingenios“ (îl citează pe Senior) „ar fi exact, de la 1850 încoace toate fabricile de bumbac din Regatul Unit ar fi lucrat în pierdere“. („Reports of the Insp. of Fact. for the half year ending 30th April 1855“, p. 19, 20.) Cînd în 1848 legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a fost aprobată de parlament, fabricanţii au impus unor muncitori din filaturile de in rurale, dispersate în comitatele Dorset şi Somerset, asupra cărora s-a extins acţiunea legii, o contrapetiţie, în care se spune între altele: „Petiţionarii voştri, părinţii,“ socotesc că o oră de repaus în plus nu ar avea alt efect decît demoralizarea copiilor lor, căci trîndăvia este cauza tuturor viciilor“. În această privinţă raportul cu privire la condiţiile de muncă în fabrici din 31 octombrie 1848 remarcă: „Atmosfera din filaturile de in în care lucrează copiii acestor părinţi afectuoşi şi virtuoşi este atît de îmbîcsită de praf şi de scamă de la materii prime, încît este extrem de neplăcut să stai, fie şi numai zece minute, în camerele de filat, căci nu poţi scăpa de scamele care-ţi intră în ochi, în urechi, în nas şi în gură. Munca însăşi cere, dată fiind viteza nebună a maşinilor, îndemînare şi mişcare neîntreruptă şi totodată o atenţie susţinută; pare cam dur să obligi pe părinţi să folosească expresia de «trîndăvie» la adresa propriilor lor copii, care sînt ferecaţi, scăzîndu-se timpul pentru masă, 10 ore pentru o asemenea muncă, în asemenea atmosferă... Copiii aceştia muncesc mai mult decît muncitorii agricoli din satele învecinate... Această nemiloasă acuzaţie de «trîndăvie şi viciu» trebuie înfierată ca ipocrizie şi făţărnicie neruşinată... Acea parte a societăţii care, acum aproximativ doisprezece ani, era revoltată de emfaza cu care se proclama în public, şi în mod foarte serios, sub oblăduirea unor înalte autorităţi, că întregul «cîştig net» al fabricantului provine din «ultima oră» de muncă şi că deci reducerea zilei de muncă cu o oră desfiinţează cîştigul net, acea parte a societăţii nu-şi va crede ochilor cînd va constata acum că descoperirea originală despre virtuţile «ultimei ore» a fost între timp în aşa măsură perfecţionată, încît cuprinde în egală măsură atît «morala» cît şi «profitul», şi în consecinţă dacă durata muncii copiilor se reduce la 10 ore pline, se duce de rîpă atît morala copiilor cît şi cîştigul net al acelora care îi folosesc, ambele depinzînd de această ultimă oră, de această oră fatală“. („Repts. of Insip. of Fact. for 31st Oct. 1843“, p. 101.) Acelaşi raport cu privire la condiţiile de muncă în fabrici aduce exemple de „morală“ şi de „virtute“ a acestor domni fabricanţi, de tertipurile, chiţibuşurile, ademenirile, ameninţările, falsificările etc. de care s-au folosit pentru a-i determina pe cîţiva muncitori timoraţi să semneze asemenea petiţii, pe care apoi să le prezinte parlamentului drept petiţii ale unei întregi ramuri industriale, ale unor comitate întregi. Foarte caracteristic pentru starea actuală a aşa-numitei „ştiinţe“ economice este faptul că nici Senior însuşi, care, spre cinstea lui, a luat ulterior atitudine energică în favoarea legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici, nici adversarii săi iniţiali şi nici cei ulteriori n-au ştiut să rezolve sofismele acestei „descoperiri originale“. Ei au apelat pur şi simplu la experienţă şi la fapte. Chestiunea why şi wherefore^*9 a rămas pentru ei un mister.

33) Totuşi, domnul profesor a avut un profit de pe urma excursiei sale la Manchester! În „Letters on the Factory Act“, tot cîştigul net, „profitul“ şi „dobînda“ şi chiar „something more“^*10, depinde de o oră de muncă neplătită a muncitorului. Cu un an înainte, în „Outlines of Political Economy“, lucrare scrisă pentru studenţii de la Oxford şi pentru filistinii culţi, Senior, obiectînd împotriva determinării ricardiene a valorii prin timpul de muncă, „a descoperit“ că profitul rezultă din munca capitalistului, iar dobînda din ascetismul său, din „abstinenţa“ sa. Născocirea era veche, dar cuvîntul „abstinenţă“ era nou. D-l Roscher l-a tradus exact în germană prin „Enthaltung“. Dar compatrioţii lui, mai puţin pricepuţi, în limba latină, toţi Wirt-ii, Schulz-ii^*11 şi alţi Micheli, l-au tradus prin cuvîntul cu rezonanţă călugărească „Entsagung“ („renunţare“).

34) „Pentru un individ care are un capital de 20.000 l. st. şi un profit de 2.000 l. st. anual, este absolut indiferent dacă capitalul său foloseşte 100 sau 1.000 de muncitori, dacă mărfurile produse sînt vîndute cu 10.000 sau cu 20.000 l. st., cu condiţia ca profitul său să nu scadă în nici un caz sub 2.000 l. st. Oare nu este acesta şi interesul real al întregii naţiuni? Dacă venitul ei net real, renta şi profitul ei rămîn neschimbate, nu are absolut nici o importanţă faptul dacă naţiunea numără 10.000.000 sau 12.000.000 de locuitori“. (Ricardoⁱ⁾, l. c., p. 416.) Cu mult înaintea lui Ricardo, Arthur Youngⁱ⁾, un fanatic al plus-produsului, autor pe cît de prolix, pe atît de incapabil, a cărui faimă este invers proporţională cu meritele sale, a spus printre altele: „Ce folos ar aduce într-un stat modern o provincie întreagă al cărei pămînt ar fi cultivat, oricît de bine, de mici agricultori independenţi, după metoda veche romană? Ce alt rost ar putea să aibă o asemenea situaţie decît acela de a crea oameni (the mene purpose of breeding men), ceea ce, de altfel, nu are nici un rost (is a most useless purpose)“. (Arthur Young, „Political Arithmetic etc.“, London 1774, p. 47.)

Adaos la nota 34. Ciudată este „puternica tendinţă de a prezenta venitul net drept avantajos pentru clasa muncitoare..., dar, evident, el e avantajos, nu fiindcă este net“. (Th. Hopkinsⁱ⁾, „On Rent of Land etc.“, London 1828, p. 126.)

*1 — „rata profitului“, „rata dobînzii“. — Nota trad.

*2 — nici una. nici alta. — Nota trad.

*3 — termeni tehnici. — Nota trad.

*4 — „mai are nevoie de o şlefuire zdravănă“. — Nota trad.

*5 — membrii comisiei pentru cercetarea condiţiilor de muncă din fabrici. — Nota trad.

*6 — de asemenea. — Nota trad.

*7 — nici mai mult, nici mai puţin. — Nota trad.

*8 — „absurditate crasă“. — Nota trad.

*9 — de ce şi din ce cauză. — Nota trad.

*10 — „ceva mai mult“. — Nota trad.

*11 În  limba  germană:  Wirt  înseamnă  şi  cîrciumar,  iar  Schulz  şi  primar.  — Nota trad.

70. Lucreţiu. „Poemul naturii“, cartea întîi, versurile 155—156. — Nota red.

71. Marx îl numeşte în ironie pe Wilhelm Roscher Wilhelm Tucidide Roscher deoarece, în prefaţa la ediţia I-a a cărţii sale „Die Grundlagen der National-ökonomie“ („Principiile economiei politice“), economistul vulgar „s-a declarat“, după cum spune Marx, cu multă modestie „Tucidide al economiei politice“. Citîndu-l pe Tucidideⁱ⁾, Roscher spune: „ca şi istoricul antic, doresc şi eu ca lucrarea mea să fie de folos celor care...“ etc. — Nota red.

72. Este vorba de scriitorul şi criticul literar german Gottsched, care a jucat un anumit rol pozitiv în literatură, dar care a manifestat în acelaşi timp o mare intoleranţă faţă de orice tendinţe novatoare în literatură. De aceea numele  lui  a  devenit sinonim  cu înfumurarea  şi  inexpresivitatea literară. — Nota red.

73. W. Jacob. „A Letter to S. Whitbread, being a Sequel to Considerations on the Protection Required by British Agriculture“, London, 1815, p. 33 („Scrisoare către S. Whitbread în legătură cu discutarea măsurilor protecţioniste dictate de interesele agriculturii britanice“). — Nota red.

74. Este vorba de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1833. În legătură cu aceasta vezi volumul de faţă, p. 289—290. — Nota red.

75. Hiliaşti (de la grecescul „hilias“ — o mie) — propovăduitorii doctrinei mistice-religioase despre a doua venire a lui Hristos şi instaurarea pe pămînt a „împărăţiei de o mie de ani“, a dreptăţii, egalităţii şi fericirii generale. Credinţele hiliaste au apărut în perioada destrămării orînduirii sclavagiste pe fondul asupririi insuportabile şi al suferinţelor îndurate de masele muncitoare, care căutau o ieşire în visuri fanteziste de eliberare. Aceste credinţe au cunoscut o largă răspîndire în primele timpuri ale creştinismului, iar ulterior au renăscut mereu în doctrinele diferitelor secte din Evul mediu. — Nota red.

76. A. Ure, „The Philosophy of Manufactures; or, An Exposition of the Scientific, Moral and Commercial Economy of the Factory System of Great Britain“. London, 1835, p. 406 („Filozofia fabricii sau Expunere a aspectului ştiinţific, moral şi comercial al economiei sistemului de fabrică în Marea Britanie“). — Nota red.

Capitalul, vol. I
<< Capitolul şase. Capital constant şi capital variabil  |  Capitolul opt. Ziua de muncă >>
Marx/Engels