Această lucrare care apare într-o nouă ediţie, a constituit prima încercare a lui Marx de a explica, cu ajutorul concepţiei sale materialiste, o pagină din istoria contemporană, pornind de la situaţia economică dată. În „Manifestul Comunist“1) această teorie a fost aplicată în linii mari la întreaga istorie modernă; în articolele publicate de Marx şi de mine în ,,Neue Rheinische Zeitung“2), am folosit-o în permanenţă pentru a explica unele evenimente politice din zilele noastre. Aici însă trebuia demonstrată, pentru o îndelungată perioadă de dezvoltare istorică pe cît de critică, pe atît de tipică pentru întreaga Europă, legătura cauzală lăuntrică şi, prin urmare, potrivit concepţiei autorului, trebuiau reduse evenimentele politice la acţiunea unor cauze, în ultimă instanţă, economice.
În aprecierea unor evenimente şi a unei serii de evenimente în curs nu se va putea ajunge niciodată pînă la cauzele economice finale. Chiar astăzi, încă, cînd presa de specialitate oferă un material atît de bogat, nu este posibil, nici măcar în Anglia, să se urmărească zi de zi dezvoltarea industriei şi a comerţului pe piaţa mondială şi schimbările care survin în metodele de producţie, în aşa fel încît să se poată face în orice moment bilanţul general pe baza acestor factori foarte complecşi şi în permanentă schimbare, dintre care, în plus, cei mai importanţi acţionează de cele mai multe ori vreme îndelungată pe ascuns înainte de a irumpe deodată în mod năvalnic la suprafaţă. Nu-ţi poţi face niciodată o idee de ansamblu clară asupra istoriei economice a unei perioade date chiar în momentul desfăşurării evenimentelor respective, ci numai ulterior, după ce materialul a fost adunat şi triat. Statistica este aici un mijloc auxiliar necesar, dar rămîne totdeauna în urmă. Pentru evenimentele în curs nu o dată va fi, aşadar, nevoie ca acest factor, cel mai hotărîtor, să fie considerat ca factor constant, iar situaţia economică existentă la începutul perioadei respective să fie considerată ca fiind dată şi invariabilă pentru întreaga perioadă, sau să fie luate în consideraţie numai astfel de schimbări ale acestei situaţii care decurg din înseşi evenimentele existente în mod evident şi deci, de asemenea, întru totul evidente. Metoda materialistă este de aceea nevoită aici mult prea des să se mărginească să reducă conflictele politice la lupta de interese dintre clasele sociale şi fracţiunile de clasă existente, create de dezvoltarea economică şi să demonstreze că diferitele partide politice sînt expresia mai mult sau mai puţin adecvată a acestor clase şi fracţiuni de clase.
Este de la sine înţeles că această neglijare inevitabilă a schimbărilor concomitente ale situaţiei economice, baza propriu-zisă a tuturor proceselor pe care urmează să le cercetăm, constituie o sursă de greşeli. Dar toate condiţiile unei prezentări sintetice a evenimentelor curente cuprind în ele în mod inevitabil surse de greşeli; ceea ce nu opreşte însă pe nimeni să scrie istoria evenimentelor curente.
Cînd Marx a început să scrie această lucrare, sus-menţionata sursă de greşeli era cu mult mai greu de evitat. A urmări în timpul revoluţiei din 1848-1849 transformările economice care se desfăşurau concomitent sau chiar a le avea în cîmpul vizual era pur şi simplu imposibil. Şi tot atît de imposibil era acest lucru în timpul primelor luni de exil la Londra, în toamna şi în iarna anului 1849-1850. Or, tocmai atunci a început Marx să-şi scrie lucrarea. Şi, în ciuda acestor împrejurări nefavorabile, Marx a putut, datorită cunoaşterii exacte atît a situaţiei economice a Franţei dinainte de revoluţia din februarie, cît şi a istoriei politice a acestei ţări după revoluţia din februarie, să facă o expunere a evenimentelor care dezvăluie legăturile lor lăuntrice cu o perfecţiune care a rămas neîntrecută pînă în prezent; această expunere a trecut în mod strălucit dublul examen la care Marx însuşi a supus-o ulterior.
Primul examen l-a trecut atunci cînd Marx, începînd din primăvara anului 1850, a găsit un nou răgaz pentru a se dedica studiilor economice şi s-a apucat, în primul rînd, să studieze istoria economică a ultimilor zece ani. Ca urmare, înseşi faptele i-au dovedit clar ceea ce pînă atunci a dedus el pe jumătate aprioric dintr-un material incomplet; că criza comercială mondială din 1847 a fost aceea care a generat revoluţiile din februarie şi din martie şi că prosperitatea industrială care treptat s-a făcut din nou simţită de la mijlocul anului 1848, ajungînd la apogeu în 1849 şi 1850, a fost forţa dătătoare de viaţă a reacţiunii europene, care s-a întărit din nou. Acest lucru a fost hotărîtor. În timp ce în primele trei articole (apărute în numerele din ianuarie, februarie şi martie ale revistei „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“, Hamburg, 18503) mai străbate speranţa într-un nou avînt apropiat al energiei revoluţionare, cronica istorică (mai-octombrie) scrisă de Marx şi de mine pentru ultimul număr, un număr dublu, apărut în toamna anului 1850, rupe o dată pentru totdeauna cu aceste iluzii: ,,O nouă revoluţie este cu putinţă numai ca urmare a unei noi crize: Dar venirea ei e tot atît de certă ca şi izbucnirea crizei“4). Aceasta era însă şi singura modificare esenţială care trebuia făcută. În ceea ce priveşte interpretarea dată evenimentelor în capitolele anterioare şi legăturile cauzale stabilite acolo, nu era absolut nimic de modificat, după cum o dovedeşte continuarea relatării evenimentelor petrecute de la 10 martie pînă în toamna anului 1850, cuprinsă în aceeaşi cronică. De aceea în ediţia de faţă am inclus această continuare ca un al patrulea articol5).
Al doilea examen a fost şi mai sever. Imediat după lovitura de stat de la 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Bonaparte, Marx a prelucrat din nou istoria Franţei din februarie 1848 pînă la acest eveniment, care încheie temporar perioada revoluţionară. („Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, ediţia a treia, Hamburg, Meissner, 18856)). În această broşură, perioada prezentată în lucrarea pe care o reedităm este analizată din nou, deşi mai pe scurt. N-avem decît să comparăm această a doua expunere, scrisă în lumina evenimentului hotărîtor petrecut cu un an şi ceva mai tîrziu, cu lucrarea noastră şi vom vedea că autorul nu a avut de făcut decît foarte puţine modificări.
Ceea ce mai conferă acestor lucrări o importanţă cu totul deosebită este faptul că ea dă pentru prima dată formula în care partidele muncitoreşti din toate ţările lumii îşi rezumă în mod unanim revendicarea transformării economice: însuşirea mijloacelor de producţie de către societate. În capitolul al doilea, în legătură cu „dreptul la muncă“, denumit acolo ,,prima formulă stîngace care rezumă revendicările revoluţionare ale proletariatului“, se spune: „Dar îndărătul dreptului la muncă stă puterea asupra capitalului, îndărătul puterii asupra capitalului stă însuşirea mijloacelor de producţie, subordonarea lor clasei muncitoare asociate, deci desfiinţarea atît a muncii salariate, cît şi a capitalului şi a relaţiilor lor reciproce7). Prin urmare, aici a fost formulată pentru prima oară teza prin care socialismul muncitoresc modern se deosebeşte net atît de toate nuanţele socialismului feudal, burghez, mic-burghez etc., cît şi de confuza comunitate de bunuri preconizată de comunismul utopic, precum şi de cel muncitoresc spontan. Dacă ulterior Marx a extins formula şi asupra însuşirii mijloacelor de schimb, această lărgire a formulei, care de altfel decurge de la sine din „Manifestul Comunist“, nu era decît un corolar al tezei fundamentale. De curînd, cîţiva înţelepţi din Anglia au mai adăugat că şi „mijloacele de repartiţie“ trebuie să fie transmise societăţii. Acestor domni le-ar fi greu să spună care sînt aceste mijloace de repartiţie economice, deosebit de mijloacele de producţie şi de schimb; în afară de cazul cînd nu s-au referit cumva la mijloacele de repartiţie politice: impozite, ajutoare pentru săraci, inclusiv dotaţia Sachsenwaldă[N44] şi alte dotaţii. Dar, în primul rînd, aceste mijloace de repartiţie sînt de pe acum în posesiunea colectivităţii, a statului sau a comunei, şi, în al doilea rînd, tocmai pe ele vrem să le desfiinţăm.
Cînd a izbucnit revoluţia din februarie, noi toţi ne aflam, în ceea ce priveşte reprezentările noastre despre condiţiile şi desfăşurarea mişcărilor revoluţionare, sub influenţa experienţei istorice de pînă atunci, mai ales a experienţei Franţei. Căci Franţa a fost aceea care a dominat întreaga istorie a Europei din 1789 încoace şi tot de la ea a pornit acum din nou semnalul unei răsturnări generale. Era deci de la sine înţeles şi inevitabil ca reprezentările noastre despre natura şi desfăşurarea revoluţiei „sociale“ proclamate la Paris în februarie 1848, revoluţia proletariatului, să fie puternic colorate de amintirile modelelor din 1789-1830. Şi atunci cînd insurecţia de la Paris şi-a găsit ecou în revoluţiile victorioase de la Viena, Milano, Berlin, cînd întreaga Europă pînă la graniţa rusească a fost antrenată în mişcare, cînd apoi în iunie la Paris s-a dat prima mare bătălie între proletariat şi burghezie pentru dominaţie, cînd însăşi victoria clasei ei a zdruncinat burghezia din toate ţările în aşa măsură încît s-a refugiat din nou în braţele reacţiunii monarho-feudale abia răsturnate, atunci pentru noi, date fiind împrejurările, nu mai exista nici o îndoială că marea luptă hotărîtoare a început, că ea trebuie dusă pînă la capăt într-o perioadă revoluţionară lungă şi plină de vicisitudini, dar care nu se poate încheia decît cu victoria definitivă a proletariatului.
După întrîngerile din 1849 nu am împărtăşit cîtuşi de puţin iluziile democraţiei vulgare grupate in partibus[N45] în jurul guvernelor provizorii ale viitorului. Aceasta conta pe o victorie apropiată şi definitivă a „poporului“ asupra „asupritorilor“, noi - pe o luptă îndelungată, după înlăturarea „asupritorilor“, între elementele antagoniste care se aflau chiar în rîndurile acestui „popor“. Democraţia vulgară se aştepta de la o zi la alta la o nouă explozie; noi am declarat încă în toamna anului 1850 că cel puţin prima etapă a perioadei revoluţionare s-a încheiat şi că pînă la izbucnirea unei noi crize economice mondiale nu mai era nimic de aşteptat. De aceea am şi fost excomunicaţi ca trădători ai revoluţiei de aceiaşi oameni care mai tîrziu, aproape fără excepţie, au pactizat cu Bismarck, în măsura în care Bismarck a socotit că ei merită această osteneală.
Istoria a arătat însă că nici noi nu am avut dreptate, că părerea noastră de atunci a fost o iluzie. Istoria a mers şi mai departe: ea nu numai că a spulberat eroarea noastră, de atunci, dar a schimbat radical şi condiţiile în care proletariatul trebuie să ducă lupta. Modul de luptă folosit în 1848 este astăzi depăşit în toate privinţele şi reprezintă un punct care, cu acest prilej, merită să fie cercetat mai îndeaproape.
Toate revoluţiile de pînă acum n-au făcut decît să înlocuiască dominaţia unei anumite clase cu dominaţia altei clase; toate clasele dominante de pînă acum erau însă numai mici minorităţi faţă de clasa dominantă a poporului. Astfel, o minoritate dominantă era răsturnată şi în locul ei altă minoritate punea mîna pe cîrma statului şi modela instituţiile statului potrivit intereselor ei. De fiecare dată acesta era grupul minorităţii, care, dat fiind stadiul dezvoltării economice, era capabil şi menit să-şi exercite dominaţia şi tocmai din această cauză - şi numai din această cauză - majoritatea dominată sau participa la revoluţia în favoarea acestui grup, sau accepta pasivă revoluţia. Dacă facem abstracţie de conţinutul concret al fiecăreia dintre ele, forma comună a tuturor acestor revoluţii constă în aceea că erau revoluţii ale minorităţii. Chiar dacă majoritatea participa la aceste revoluţii, ea acţiona - conştient sau nu - numai în interesul unei minorităţi; dar tocmai acest lucru, sau chiar numai atitudinea pasivă a majorităţii, care nu opunea nici o rezistenţă, crea aparenţa că această minoritate ar reprezenta întregul popor.
După primul mare succes, minoritatea învingătoare, de regulă, se scinda; o parte se declara mulţumită cu cele obţinute, cealaltă voia să meargă mai departe, formula noi revendicări, care corespundeau cel puţin în parte intereselor reale sau imaginare ale maselor largi populare. În unele cazuri aceste revendicări mai radicale au fost înfăptuite, dar de cele mai multe ori numai pentru un timp; partidul mai moderat redobîndea preponderenţa, iar aceste din urmă cuceriri erau reduse din nou, total sau parţial, la zero; învinşii strigau atunci că au fost trădaţi sau puneau înfrîngerea pe seama întîmplării. În realitate însă, lucrurile se petreceau de cele mai multe ori astfel: cuceririle primei victorii erau consolidate abia de-a doua victorie a partidului mai radical; cînd acest ţel era atins, îndeplinindu-se astfel ceea ce era necesar în momentul respectiv, radicalii împreună cu succesele lor părăseau din nou scena. Toate revoluţiile epocii moderne, începînd cu marea revoluţie engleză din secolul al XVII-lea, au avut aceste trăsături, care păreau inerente oricărei lupte revoluţionare. Ele păreau proprii şi luptei pe care o ducea proletariatul pentru eliberarea sa, cu atît mai mult cu cît tocmai în 1848 puteau fi număraţi pe degete oamenii în stare să înţeleagă cît de cît direcţia în care trebuia căutată această eliberare. Chiar la Paris masele proletare erau şi după victorie cu totul nelămurite asupra drumului pe care trebuie să-l urmeze. Şi, totuşi, mişcarea exista: instinctivă, spontană, de nestăvilit. Nu era oare tocmai aceasta situaţia în care o revoluţie - condusă, ce-i drept, de o minoritate, dar de astă dată nu în interesul minorităţii, ci în interesul cel mai autentic al majorităţii - trebuia să reuşească? Dacă în toate perioadele revoluţionare mai lungi masele largi populare puteau fi atît de uşor amăgite prin simple momeli false ale grupurilor minorităţii care-şi croiau drum, cum ar fi putut să fie ele mai puţin receptive la idei care oglindeau în modul cel mai fidel situaţia lor economică, idei care nu erau decît expresia limpede, raţională a nevoilor lor pe care ele încă nu le înţelegeau, ci abia le simţeau în mod vag? Ce-i drept, această stare de spirit revoluţionară a maselor făcea loc mai totdeauna şi de cele mai multe ori foarte curînd unei oboseli sau se transforma chiar într-o stare de spirit contrară de îndată ce iluzia se risipea şi survenea dezamăgirea. Dar aici nu era vorba de momeli, ci de realizarea intereselor celor mai autentice ale imensei majorităţi, interese care, ce-i drept, pe atunci nu îi erau nicidecum clare acestei uriaşe majorităţi, dar care curînd, în cursul înfăptuirii lor practice, datorită evidenţei lor convingătoare trebuiau să-i devină destul de clare. Şi mai ales, aşa cum a demonstrat Marx în articolul al treilea, în primăvara anului 1850, atunci cînd dezvoltarea republicii burgheze, născută din revoluţia „socială“ din 1848, a făcut ca adevărata dominaţie să se concentreze în mîna marii burghezii - care în plus avea o stare de spirit monarhistă - iar toate celelalte clase sociale, ţăranii ca şi micii burghezi, să se grupeze în jurul proletariatului, aşa încît, la repurtarea victoriei în comun şi după această victorie, nu ele, ci proletariatul, devenit mai înţelept datorită experienţei dobîndite, trebuia să devină factorul hotărîtor, - nu se putea oare conta atunci pe deplin pe transformarea revoluţiei minorităţii într-o revoluţie a majorităţii?
Istoria a arătat că nici noi şi nici cei care gîndeau la fel ca noi nu am avut dreptate. Ea a arătat limpede că pe atunci dezvoltarea economică pe continentul european era încă departe de a fi atît de maturizată încît să poată fi înlăturată producţia capitalistă; ea a demonstrat acest lucru prin revoluţia economică, care, începînd din 1848, a cuprins întregul continent şi abia atunci a statornicit cu adevărat marea industrie în Franţa, Austria, Ungaria, Polonia şi de curînd în Rusia şi a făcut din Germania de-a dreptul o ţară industrială de prim rang, şi toate acestea pe bază capitalistă, prin urmare pe o bază care în 1848 avea încă foarte multe posibilităţi de extindere. Dar tocmai această revoluţie industrială a introdus pretutindeni claritate în relaţiile de clasă, a înlăturat o sumedenie de categorii intermediare, transmise din perioada manufacturieră, iar în Europa răsăriteană, chiar din perioada cînd meseriile erau organizate în bresle, a generat o adevărată burghezie şi un adevărat proletariat al marii industrii, împingîndu-le pe primul plan al dezvoltării sociale. Şi, ca urmare, lupta dintre aceste două clase mari, care în 1848, în afară de Anglia, se dădea doar la Paris şi poate încă în cîteva mari centre industriale, s-a extins asupra întregii Europe, ajungînd la o intensitate care în 1848 era încă de neconceput. Pe atunci numeroase evanghelii confuze ale diferitelor secte cu panaceele lor, acum o singură teorie unanim recunoscută, extrem de clară: teoria lui Marx care formulează cu precizie scopul final al luptei; pe atunci mase nedezvoltate, dezbinate şi care diferă între ele după localitate şi naţionalitate, legate doar prin sentimentul suferinţelor comune şi oscilînd dezorientate între entuziasm şi desperare, acum o unică mare armată internaţională a socialiştilor, înaintînd vertiginos, crescînd pe zi ce trece ca număr, organizare, disciplină, conştiinţă şi încredere in victorie. Dacă nici măcar această puternică armată a proletariatului nu şi-a atins încă ţelul, dacă, departe de a cuceri victoria printr-o singură mare lovitură, ea trebuie să înainteze încet, cucerind printr-o luptă grea şi dîrză o poziţie după alta, aceasta dovedeşte o dată pentru totdeauna că în 1848 era cu neputinţă să se obţină transformarea socială printr-o simplă lovitură dată prin surprindere.
O burghezie scindată în două fracţiuni dinastice-monarhice[N46], care cerea însă înainte de toate linişte şi siguranţă pentru afacerile ei băneşti, iar în faţa ei un proletariat, ce-i drept învins, dar încă ameninţător, în jurul căruia se grupau tot mai mult mic-burghezii şi ţăranii - ameninţarea continuă a unei explozii violente, care, cu toate acestea, nu oferea nici o perspectivă de rezolvare definitivă, - iată situaţia parcă anume creată pentru lovitura de stat a celui de-al treilea pretendent, pseudodemocrat, Ludovic Bonaparte. Cu ajutorul armatei el a pus capăt la 2 decembrie 1851 situaţiei încordate, asigurînd Europei liniştea internă, pentru a o ferici în schimb cu o nouă eră de războaie[N47]. Perioada revoluţiilor de jos era temporar încheiată; a urmat o perioadă a revoluţiilor de sus.
Revenirea la imperiu în 1851 a fost o nouă dovadă că aspiraţiile proletare din acea vreme nu ajunseseră la maturitate. Dar chiar imperiul avea să creeze condiţiile în care ele aveau să ajungă la maturitate. Liniştea internă a asigurat posibilitatea unui nou avînt industrial, iar necesitatea de a da o ocupaţie armatei şi de a abate spre exterior tendinţele revoluţionare a generat războaiele prin care Bonaparte, sub pretextul apărării „principiului naţionalităţilor“[N48] căuta prin tot felul de tertipuri să obţină teritorii pe care să le anexeze Franţei. Imitatorul său Bismarck a adoptat aceeaşi politică pentru Prusia; în 1866 el a săvîrşit lovitura sa de stat, revoluţia sa de sus, îndreptată împotriva Confederaţiei germane şi a Austriei şi, nu mai puţin, împotriva Camerei prusiene, care intrase în onflict cu guvernul. Dar Europa era prea mică pentru doi Bonaparte şi astfel ironia istoriei a făcut ca Bismarck să-l răstoarne pe Bonaparte, iar regele Wilhelm al Prusiei să întemeieze nu numai imperiul Germaniei mici, ci şi Republica Franceză. Rezultatul general a fost însă că în Europa independenţa şi unitatea internă a marilor naţiuni, cu excepţia Poloniei, a devenit un fapt, fireşte înăuntrul unor graniţe relativ modeste, dar totuşi destul de largi pentru ca procesul de dezvoltare a clasei muncitoare să nu mai fie frînat de complicaţii naţionale. Groparii revoluţiei din 1848 au devenit executorii ei testamentari. Iar alături de ei se şi ridica ameninţător moştenitorul lui 1848, proletariatul, reprezentat de Internaţională.
După războiul din 1870-1871, Bonaparte dispare de pe scenă, iar misiunea lui Bismarck este îndeplinită, el poate să devină din nou un iuncher de rînd. Încheierea acestei perioade o constituie însă Comuna din Paris. Încercarea perfidă a lui Thiers de a fura artileria Gărzii naţionale din Paris a provocat insurecţia victorioasă. S-a vădit din nou că la Paris nu mai este posibilă nici o altă revoluţie în afară de cea proletară. După victorie dominaţia a revenit de la sine, fără a fi contestată de nimeni, clasei muncitoare. Şi s-a vădit din nou cît de imposibilă era chiar şi atunci, la douăzeci de ani după perioada descrisă în lucrarea lui Marx, dominaţia clasei muncitoare. Pe de o parte, Franţa a lăsat Parisul în voia soartei, privind nepăsătoare cum sîngerează sub obuzele lui Mac-Mahon; pe de altă parte, Comuna se consuma în lupta sterilă dintre cele două partide care o scindau: blanquiştii (majoritatea) şi proudhoniştii (minoritatea), şi nici unii nici alţii nu ştiau ce trebuia făcut. Victoria uşoară din 1871 a rămas tot atît de infructuoasă ca şi lovitura prin surprindere din 1848.
Se credea că o dată cu Comuna din Paris a fost îngropat definitiv şi proletariatul luptător. Dar tocmai dimpotrivă: de la Comună şi de la războiul franco-prusian a pornit avîntul său cel mai puternic. Revoluţionarea totală a întregului sistem militar prin înrolarea întregii populaţii apte pentru serviciul militar în armate al căror efectiv se număra acum cu milioanele, prin introducerea armelor de foc, a obuzelor şi a substanţelor explozibile de o eficacitate nemaicunoscută pînă atunci a pus brusc capăt, pe de o parte, perioadei războaielor bonapartiste şi a asigurat o dezvoltare paşnică a industriei, prin faptul că făcea imposibil orice alt război în afara unui război mondial, cu nemaipomenitele orori inerente lui, al cărui deznodămînt nu poate fi prevăzut. Pe de altă parte, această revoluţionare, determinînd creşterea în progresie geometrică a cheltuielilor pentru armată, a făcut să crească impozitele enorm de mult şi a împins astfel clasele mai sărace ale poporului în braţele socialismului. Anexarea Alsaciei şi Lorenei, cauză imediată a cursei nebuneşti a înarmărilor, a reuşit să aţîţe ura şovină pe care o nutreau una faţă de cealaltă burghezia franceză şi cea germană; pentru muncitorii celor două ţări însă, ea a devenit o nouă legătură de unire. Iar ziua aniversării Comunei din Paris a devenit prima sărbătoare comună a întregului proletariat.
Războiul din 1870-1871 şi înfrîngerea Comunei, după cum a prevăzut Marx, au strămutat vremelnic centrul de greutate al mişcării muncitoreşti europene din Franţa în Germania. Franţa a avut nevoie, fireşte, de ani îndelungaţi ca să-şi revină de pe urma vărsării de sînge din mai 1871. Dimpotrivă în Germania, unde industria, favorizată în plus de mana binefăcătoare a miliardelor franceze[N49] se dezvolta, ca într-o seră, tot mai rapid, social-democraţia creştea într-un ritm şi mai rapid, şi mai susţinut. Datorită priceperii cu care muncitorii germani au folosit votul universal introdus în 1866, creşterea uimitoare a partidului a devenit evidentă lumii întregi din cifre incontestabile: în 1871 social-democraţii au întrunit 102.000 de voturi, în 1874 - 352.000, în 1877 - 493.000. Apoi a urmat recunoaşterea de către cei de sus a acestor progrese sub forma legii excepţionale împotriva socialiştilor: partidul a fost vremelnic zdrobit, numărul voturilor pe care le-a întrunit a scăzut în 1881 la 312.000. Dar partidul a învins repede această situaţie, şi iată că, în condiţiile legii excepţionale, fără presă, fără organiizare legală, fără drept de asociere şi de întrunire, iată că abia acum a început o adevărată creştere rapidă: în 1884 - 550.000, în 1887 - 763.000, în 1890 - 1.427.000 de voturi. Atunci mîna statului a devenit neputincioasă. Legea împotriva socialiştilor a dispărut, numărul voturilor întrunite de socialişti a crescut la 1.787.000, reprezentînd mai bine de un sfert din totalul voturilor exprimate. Guvernul şi clasele dominante şi-au irosit toate mijloacele - fără folos, fără rost, fără succes. Dovezile evidente ale neputinţei lor, pe care autorităţile, de la paznicul de noapte pînă la cancelarul imperiului, au trebuit să le capete - şi încă din partea dispreţuiţilor muncitori! - se numărau cu milioanele. Statul a ajuns în impas, muncitorii se aflau abia la începutul drumului.
Dar pe lîngă primul serviciu, acela al însăşi existenţei lor ca cel mai puternic şi mai disciplinat partid socialist, aflat în cea rapidă creştere, muncitorii germani au mai adus cauzei clasei muncitoare un al doilea mare serviciu. Ei au dat tovarăşilor lor din toate ţările o armă nouă, o armă dintre cele mai ascuţite, arătîndu-le cum trebuie folosit votul universal.
Votul universal exista deja de multă vreme în Franţa, dar a fost discreditat pentru că guvernul bonapartist abuza de el. După Comună nu mai exista un partid muncitoresc care să-l poată folosi. Şi în Spania votul universal a fost introdus pe timpul republicii[N50], dar în Spania neparticiparea la alegeri devenise de mult o regulă pentru toate partidele de opoziţie serioase. Nici experienţele din Elveţia în legătură cu votul universal nu erau nicidecum încurajatoare pentru un partid muncitoresc. Muncitorii revoluţionari din ţările romanice s-au obişnuit să considere dreptul de vot ca ocursă, ca un instrument de înşelare folosit de guvern. În Germania,lucrurile stăteau altfel. Încă „Manifestul Comunist“ a proclamat8) cucerirea dreptului de vot universal, cucerirea democraţiei, ca una dintre primele şi cele mai importante sarcini ale proletariatului luptător, iar Lassalle a reluat această revendicare. Iar atunci cînd Bismark s-a văzut nevoit să introducă votul universal ca singurul mijloc de a cointeresa masele populare în planurile sale, muncitorii noştri au luat imediat lucrurile în serios şi l-au trimis pe August Bebel în primul Reichstag constituant. Iar din ziua aceea ei au folosit dreptul de vot într-un mod care le-a adus rezultate înmiite şi care a servit de model muncitorilor din toate ţările. Dreptul de vot ei l-au transformat - ca să ne exprimăm cu cuvintele folosite în programul marxist francez - de moyen de duperie qu'il a été jusqu'ici, en instrument d'émancipation - dintr-un instrument de înşelăciune, cum a fost pînă acum, într-un instrument de eliberare[N51]. Şi chiar dacă dreptul de vot universal nu ne-ar fi oferit alt avantaj decît acela că ne-a permis să ne numărăm la fiecare trei ani forţele; că prin creşterea neaşteptat de rapidă, constatată regulat, a numărului voturilor a sporit în aceeaşi măsură încrederea în victorie a muncitorilor, ca şi teama duşmanilor, devenind astfel cel mai bun mijloc de propagandă al nostru; că ne-a arătat exact care sînt propriile noastre forţe şi care sînt forţele tuturor partidelor adverse, oferindu-ne astfel un criteriu cum nu se poate mai bun pentru proporţionarea acţiunilor noastre, ferindu-ne în aceeaşi măsură de o şovăire inoportună, ca şi de o cutezanţă inoportună, - dacă acesta ar fi singurul avantaj pe care-l avem de pe urma dreptului de vot, şi tot ar fi mai mult decît deajuns. Dar votul universal ne-a dat mult mai mult. În timpul agitaţiei electorale, el ne-a oferit cel mai bun mijloc de a veni în contact cu masele populare acolo unde mai erau încă departe de noi, de a sili toate partidele să-şi apere de atacurile noastre părerile şi acţiunile în faţa întregului popor; pe lîngă aceasta, a oferit reprezentanţilor noştri în Reichstag o tribună de la înălţimea căreia ei se puteau adresa atît adversarilor lor din parlament, cît şi maselor din afara parlamentului, cu mai multă autoritate şi libertate decît o puteau face prin presă şi întruniri. La ce folosea guvernului şi burgheziei legea împotriva socialiştilor dacă agitaţia electorală şi discursurile socialiste din Reichstag o subminau într-una?
Dar o dată cu folosirea cu succes a votului universal a fost folosit un mod de luptă cu totul nou al proletariatului, care s-a dezvoltat rapid. S-a constatat că instituţiile de stat cu ajutorul cărora burghezia îşi organizează dominaţia mai oferă şi alte posibilităţi pentru lupta clasei muncitoare împotriva acestor instituţii înseşi. Muncitorii participau la alegerile pentru Landtagurile diferitelor state, pentru consiliile municipale, instanţele de judecată profesionale, ei disputau burgheziei orice post electiv dacă pentru ocuparea acestuia participau la vot un număr destul de mare de muncitori. Şi aşa se face că burghezia şi guvernul au ajuns să se teamă mult mai mult de acţiunea legală decît de cea ilegală a partidului muncitoresc, mai mult de succesele în alegeri decît de cele ale insurecţiei.
Căci şi aici condiţiile de luptă au suferit schimbări esenţiale. Insurecţia de tip vechi, lupta de stradă pe baricade, care pînă în 1848 pretutindeni hotăra în ultimă instanţă deznodămîntul ei, era în mare măsură învechită.
Să nu ne facem iluzii în această privinţă: o adevărată victorie a insurecţiei asupra armatei în lupta de stradă, adică o victorie ca cea repurtată în lupta dintre două armate, este un lucru dintre cele mai rare. Dar tot atît de rare sînt cazurile în care insurgenţii au contat pe o astfel de victorie. Ei nu urmăreau decît să frîngă spiritul de luptă al trupelor, exercitînd asupra lor o presiune morală, lucru care în lupta dintre armatele a două ţări beligerante nu avea nici o importanţă, sau, în orice caz, o importanţă mult mai mică. Dacă aceasta reuşeşte, trupele refuză să tragă sau comandanţii îşi pierd capul şi insurecţia iese victorioasă. Dacă nu reuşeşte, atunci, chiar în cazul unei inferiorităţi numerice, trupele au de partea lor superioritatea armelor, pregătirea, conducerea unică, folosirea planificată a forţelor de luptă şi disciplina. Maximul pe care-l poate atinge insurecţia într-o acţiune tactică efectivă este amenajarea şi apărarea, după toate regulile artei, a unei baricade. Sprijinul reciproc, dispozitivul şi folosirea rezervelor în mod corespunzător, într-un cuvînt coordonarea acţiunilor şi cooperarea dintre diferitele detaşamente necesare chiar şi pentru apărarea unui cartier dintr-un oraş, ca să nu mai vorbim de apărarea unui oraş mare în întregime, nu pot fi realizate decît în mod foarte defectuos sau chiar de loc; concentrarea forţelor de luptă într-un punct hotărîtor în cazul de faţă cade de la sine. De aceea forma de luptă predominantă este apărarea pasivă, iar dacă se trece pe alocuri la atac e numai o excepţie, în vederea unor incursiuni ocazionale şi a unor atacuri de flanc; de regulă însă, atacurile se limitează la ocuparea poziţiilor părăsite de trupele care se retrag. La aceasta se mai adaugă faptul că armata dispune de artilerie şi de geniu bine înarmate şi instruite, mijloace de luptă care, în mai toate cazurile, lipsesc cu desăvîrşire insurgenţilor. Nu este deci de mirare că chiar şi luptele de baricade, în care s-a dat dovadă de cel mai mare eroism - la Paris în iunie 1848, la Viena în octombrie 1848, la Dresda în mai 1849 -, s-au terminat cu înfrîngerea insurecţiei de îndată ce comandanţii trupelor atacatoare, făcînd abstracţie de considerente politice, acţionau conform punctelor de vedere pur militare şi se puteau bizui pe soldaţii lor.
Numeroasele succese repurtate de insurgenţi pînă în 1848 se datoresc unor cauze foarte variate. La Paris, în iulie 1830 şi în februarie 1848, ca şi în majoritatea luptelor de stradă din Spania, între insurgenţi şi trupe se afla o gardă civilă, care fie trecea direct de partea insurgenţilor, fie prin atitudinea ei pasivă, nehotărîtă făcea să şovăie şi trupele, şi pe deasupra furniza arme insurgenţilor. Acolo unde această gardă civilă lua de la început atitudine împotriva insurecţiei, ca în iunie 1848 la Paris, insurecţia era înfrîntă. La Berlin, în 1848, poporul a învins, în parte pentru că în noaptea dinainte de 19 martie şi în dimineaţa acelei zile i s-au alăturat noi forţe de luptă însemnate, în parte pentru că trupele erau obosite şi prost aprovizionate, în sfîrşit pentru că acţiunile lor erau paralizate de ordinele pe care le primeau. În toate cazurile însă, insurgenţii repurtau victoria pentru că trupele refuzau să tragă, pentru că comandanţii nu mai erau în stare să ia hotărîri sau pentru că aveau mîinile legate.
Aşadar, chiar şi în epoca clasică a luptelor de stradă, baricada avea mai mult un efect moral decît unul material. Ea era un mijloc menit să zdruncine fermitatea trupelor. Dacă rezista pînă cînd reuşea să atingă acest scop, victoria era cîştigată; dacă nu, lupta se termina cu o înfrîngere. <Acesta e punctul principal care trebuie avut în vedere şi atunci cînd se studiază şansele unor lupte de stradă, care, eventual, ar putea avea loc în viitor>9).
Aceste şanse erau10) destul de slabe chiar şi în 1849. Burghezia trecuse pretutindeni de partea guvernelor, reprezentanţii „culturii şi ai proprietăţii“ salutau şi ospătau trupele care porneau la înăbuşirea insurecţiilor. Mirajul baricadei a dispărut, soldatul nu mai vedea îndărătul ei „poporul“, ci nişte rebeli, instigatori, jefuitori, indivizi care împart averile, drojdia societăţii; cu timpul, ofiţerii se obişnuiseră cu tactica luptei de stradă, ei nu mai înaintau de-a dreptul şi fără acoperire asupra parapetului improvizat, ci îl învăluiau prin grădini, curţi şi case. Şi, cu oarecare dibăcie, acest lucru reuşea acum în două cazuri din zece.
De atunci însă s-au mai schimbat foarte multe, şi toate în favoarea trupelor. Dacă oraşele mari au crescut mult, apoi efectivul armatelor a crescut şi mai mult. Din 1848 populaţia Parisului şi a Berlinului nu a crescut de patru ori, pe cînd garnizoanele lor s-au mărit mai mult decît de patru ori. Datorită căilor ferate, efectivul acestor garnizoane poate deveni în 24 de ore mai mult decît dublu, iar în 48 de ore el poate ajunge la proporţiile unei armate uriaşe. Armamentul acestor trupe, enorm sporite, a devenit incomparabil mai eficace. În 1848 - puşca cu percuţie, cu ţeava lisă şi cu încărcarea pe la gura ţevii; astăzi - puşca de calibru mic cu magazie, care se încarcă pe la culată şi care trage de patru ori mai departe, de zece ori mai precis şi de zece ori mai repede decît cealaltă. Atunci - ghiulelele sferice şi mitraliile cu acţiune relativ slabă ale artileriei; astăzi - grenadele explozive, din care una singură e suficientă pentru a distruge cea mai bună baricadă. Atunci - tîrnăcopul pionierului pentru a sparge zidurile; astăzi - cartuşul cu dinamită.
În ceea ce-i priveşte pe insurgenţi, dimpotrivă, toate condiţiile s-au înrăutăţit. E greu de presupus că o insurecţie cu care să simpatizeze toate păturile poporului se va repeta; e de presupus, că, în lupta de clasă păturile de mijloc nu se vor grupa niciodată toate, fără excepţie, în jurul proletariatului, aşa încît partidul reacţiunii, strîns în jurul burgheziei, să dispară aproape complet. „Poporul“ va apărea, astfel, întotdeauna împărţit, şi prin urmare va lipsi acea pîrghie puternică care în 1848 s-a dovedit atît de eficace. Dacă de partea insurgenţilor vor fi11) un număr mai mare de oameni care au făcut armata, înarmarea lor va fi şi mai grea. Armele de vînătoare şi de lux din armurării - chiar dacă, potrivit ordinelor poliţiei, nu sînt făcute în prealabil inutilizabile, scoţîndu-li-se o piesă din închizător - sînt departe de a fi la înălţimea armelor cu magazie ale soldaţilor chiar în lupta la mică distanţă. Pînă în 1848 oricine putea să-şi confecţioneze singur muniţia necesară din praf de puşcă şi plumb; astăzi pentru fiecare puşcă se cere un tip de cartuş diferit, şi ele se aseamănă numai prin aceea că sînt un produs ingenios al marii industrii, care deci nu poate fi confecţionat ex tempore12), astfel încît cea mai mare parte din puşti sînt inutile atunci cînd lipsesc cartuşele speciale, potrivite pentru ele. Şi, în sfîrşit, cartierele noi, construite după 1848 în marile oraşe, au străzi lungi, drepte şi largi, parcă anume făcute pentru acţiunea noilor tunurii şi puşti. Ar trebui să fie nebun revoluţionarul, care pentru lupta de baricade şi-ar alege el însuşi noile cartiere muncitoreşti din nordul şi estul Berlinului.
<Înseamnă oare aceasta că pe viitor lupta de stradă nu va mai juca nici nici un rol? Nicidecum. Aceasta înseamnă numai că din 1848 condiţiile au devenit mult mai nefavorabile pentru luptătorii din rîndurile populaţiei civile şi mult mai favorabile pentru trupe. Aşadar, în viitor o luptă de stradă va putea fi încununată de succes numai dacă această situaţie dezavantajoasă va fi compensată de alţi factori. De aceea lupta de stradă va apărea mai rar la începutul unei mari revoluţii decît în cursul desfăşurării ei ulterioare şi va trebui întreprinsă cu forţe mai mari. Atunci însă aceste forţe vor prefera, probabil, aşa cum s-a întîmplat în tot cursul marii revoluţii franceze, precum şi la 4 septembrie şi la 31 octombrie 1870 la Paris[N52], atacul deschis tacticii pasive de baricadă.>
Îşi dă oare acum seama cititorul de ce forţele13) dominante vor să ne atragă cu tot dinadinsul acolo unde trage puşca şi sfîrtecă sabia? De ce sîntem acum acuzaţi de laşitate pentru că nu mai ieşim de-a dreptul în stradă, unde sîntem siguri dinainte că ne aşteaptă înfrîngerea? De ce sîntem atît de insistent rugaţi să acceptăm, în sfîrşit, să servim drept carne de tun?
Aceşti domni îşi irosesc zadarnic rugăminţile şi provocările. Nu sîntem atît de proşti. Ei ar putea să ceară în viitorul război tot atît de bine duşmanului lor să-şi aşeze trupele în linie, ca pe timpul bătrînului Fritz, sau în coloane constituite din divizii întregi, ca la Wagram[N53] şi Waterloo[N54], ba purtînd chiar în mînă puşca cu cremene. Dacă s-au schimbat condiţiile pentru războiul între popoare, apoi numai puţin s-au schimbat ele şi pentru lupta de clasă. A trecut vremea loviturilor prin surprindere, a revoluţiilor înfăptuite de o minoritate conştientă aflată în fruntea maselor inconştiente. Atunci cînd este vorba de o transformare totală a orînduirii sociale, masele trebuie să participe ele însele la aceasta, trebuie să înţeleagă ele însele despre ce este vorba, pentru ce anume îşi varsă sîngele şi îşi riscă viaţa14). Asta ne-a învăţat istoria ultimilor cincizeci de ani. Dar pentru ca masele să înţeleagă ce trebuie să facă este nevoie de o muncă îndelungată, perseverentă, şi tocmai munca aceasta o desfăşurăm noi acum, şi încă cu un succes care-i duce la desperare pe adversarii noştri.
Şi în ţările romanice lumea îşi dă tot mai mult seama că vechea tactică trebuie revizuită. Pretutindeni a fost imitat exemplul german de folosire a dreptului de vot, de cucerire a tuturor poziţiilor accesibile nouă; <pretutindeni atacurile nepregătite au trecut pe planul al doilea>. În Franţa, unde în decurs de peste o sută de ani pămîntul a fost răscolit de o serie de revoluţii, unde nu există nici un partid care să nu-şi fi dat tributul la conspiraţii, insurecţii şi tot felul de alte acţiuni revoluţionare; în Franţa, unde, în consecinţă, guvernul nu este cîtuşi de puţin sigur de armată şi unde, în genere, împrejurările sînt mult mai favorabile pentru o lovitură insurecţională decît în Germania, - chiar şi în Franţa socialiştii îşi dau tot mai mult seama că pentru ei o victorie durabilă nu este cu putinţă decît în cazul cînd ar cîştiga mai întîi de partea lor marea masă a poporului, adică, în cazul de faţă, pe ţărani. Şi aici s-a recunoscut că munca de propagandă desfăşurată cu răbdare şi activitatea parlamentară constituie sarcina imediată a partidului.
Succesele nu s-au lăsat aşteptate. Nu numai că au fost cucerite un şir întreg de consilii municipale, dar în Camere se află 50 de socialişti care au şi răsturnat trei guverne şi un preşedinte de republică. În Belgia, muncitorii şi-au cucerit anul trecut dreptul de vot[N55] şi au învins într-un sfert din totalul circumscripţiilor electorale. În Elveţia, în Italia, în Danemarca, ba chiar în Bulgaria şi în România, socialiştii sînt reprezentaţi în parlamente. În Austria, toate partidele au ajuns la concluzia unanimă că accesul în Reichsrat nu ne mai poate fi oprit. De intrat vom intra, aceasta e sigur; rămîne numai de văzut pe care are uşă? Şi chiar în Rusia dacă se va întruni faimosul Zemski sobor[N56], acea adunare naţională căreia i se împotriveşte atît de zadarnic tînărul Nicolaie, chiar şi acolo putem conta în mod cert că vom fi reprezentaţi.
Se înţelege de la sine că tovarăşii noştri din străinătate nu renunţă nicidecum la dreptul lor la revoluţie. Dreptul la revoluţie este de altfel, unicul „drept“ cu adevărat „istoric“, unicul drept pe care se întemeiază toate statele moderne fără excepţie, inclusiv Mecklenburgul, a cărui revoluţie a nobilimii s-a încheiat în 1755 prin „Erbvergleich“[N57] („acordul cu privire la succesiune“), această glorioasă consfinţire a feudalismului, care mai e în vigoare şi astăzi. Dreptul la revoluţie este atît de adînc înrădăcinat în conştiinţa generală, încît pînă şi generalul von Boguslawski deduce numai din acest drept al poporului dreptul la lovitura de stat pe care-l revendică pentru împăratul său.
Dar, orice s-ar întîmpla în alte ţări, social-democraţia germană are o poziţie deosebită şi, prin urmare, cel puţin pentru viitorul imediat şi o sarcină deosebită. Cele două milioane de alegători pe care îi trimite la urne, împreună cu tinerii şi femeile lipsiţi de drept de vot care stau în spatele lor, alcătuiesc masa cea mai numeroasă şi mai compactă, „detaşamentul de şoc“ hotărîtor al armatei proletare internaţionale. Această masă reprezintă de pe acum mai bine de un sfert din voturile exprimate, şi, cum dovedesc alegerile parţiale pentru Reichstag, alegerile pentru Landtagurile diferitelor state, pentru consiliile municipale şi cele pentru instanţele de judecată profesionale, ea creşte mereu. Creşterea ei se desfăşoară tot atît de spontan, de neîntrerupt, de nestăvilit şi în acelaşi timp tot atît de lin ca orice proces care are loc în natură. Toate încercările guvernului de a împiedica acest lucru s-au dovedit neputincioase. Putem conta de pe acum pe 2.250.000 de alegători. Dacă lucrurile vor continua să meargă aşa, pînă la sfîrşitul secolului vom cuceri cea mai mare parte a păturilor de mijloc ale societăţii, mica burghezie, ca şi ţărănimea cu gospodărie mică, şi vom deveni forţa hotărîtoare în ţară, în faţa căreia vor trebui, vrînd-nevrînd, să se plece toate celelalte forţe. Să contribuim fără preget la creşterea acestei forţe, pînă ce va depăşi de la sine actualul15) sistem de guvernare <să nu uzăm în lupte de avangardă acest detaşament de şoc, care se întăreşte pe zi ce trece, ci să-l păstrăm intact pînă în ziua hotărîtoare> - iată sarcina noastră principală. Şi nu există decît un singur mijloc care ar putea să oprească pentru moment creşterea necontenită a forţelor de luptă socialiste în Germania sau chiar s-o facă să regreseze pentru cîtva timp: o ciocnire de proporţii mari cu armata, o vărsare de sînge ca aceea din 1871 de la Paris. Cu timpul am învinge şi asta. Pentru a şterge de pe faţa pămîntului un partid ai cărui membri se numără cu milioanele, nu ar ajunge toate armele cu magazie din Europa şi din America. Dar dezvoltarea normală ar fi astfel frînată <am fi lipsiţi, poate, în momentul critic de detaşamentul de şoc>, bătălia hotărîtoare16) ar fi întîrziată, amînată şi ar fi plătită cu jertfe mai grele.
Ironia istoriei universale pune totul cu capul în jos. Noi, „revoluţionarii“, „amatorii de răsturnări“, reuşim mai bine cu mijloacele legale decît cu cele ilegale şi cu răsturnarea. Partidele ordinii, cum îşi spun ele, pier din cauza stării legale pe care au creat-o ele însele. În desperarea lor, ele strigă ca şi Odilon Barrot: la légalité nous tue, legalitatea ne ucide[N58], în timp ce noi, în condiţiile acestei legalităţi, căpătăm muşchi zdraveni şi obraji rumeni şi arătăm ca tinereţea fără bătrîneţe. Iar dacă noi nu vom fi atît de nesăbuiţi încît de dragul acestor partide să ne lăsăm împinşi la lupta de stradă, nu le va rămîne în cele din urmă altceva de făcut decît să încalce ele însele această legalitate atît de fatală lor.
Între timp ele întocmesc noi legi împotriva răsturnării. Din nou totul este pus cu capul în jos. Oare aceşti duşmani fanatici de astăzi ai răsturnării nu sînt ei înşişi răsturnătorii de ieri? Oare noi am provocat războiul civil din 1866? Oare noi am alungat pe regele Hanovrei, pe electorul de Hessen, pe ducele de Nassau din ţările lor, în care erau suverani ereditari şi legitimi, şi am anexat aceste ţări[N59]? Şi tocmai cei care au răsturnat Confederaţia germană şi trei monarhii prin graţia lui dumnezeu se plîng de răsturnare? Quis tulerit Gracchos de seditione querentes?17) Cine ar putea tolera ca apologeţii lui Bismarck să ponegrească răsturnarea?
Dar n-au decît să-şi impună proiectele de lege cu privire la răsturnare, n-au decît să le facă mai aspre, să transforme întreg Codul penal în cauciuc; ei nu vor reuşi decît să dea o nouă dovadă a neputinţei lor. Pentru a veni serios de hac social-democraţiei, ei vor trebui să ia cu totul alte măsuri. Împotriva răsturnării social-democrate, căreia acum tocmai respectarea legilor îi prieşte, ei nu pot folosi decît o răsturnare înfăptuită de partidele ordinii, răsturnare care nu se poate produce fără încălcarea legilor. D-l Rössler, birocratul prusac, şi d-l von Boguslawski, generalul prusac, le-au arătat singura cale ce poate fi eventual folosită împotriva muncitorilor, care nu se mai lăsau atraşi în lupta de stradă. Violarea constituţiei, dictatura, reîntoarcerea la absolutism, regis voluptas suprema lex!18) Aşadar, curaj domnilor, aici nu mai ajută vorbele, aici trebuie să treceţi la fapte.
Nu uitaţi însă că Imperiul german, ca şi toate statele mici, ca şi toate statele moderne în general, este produsul unui pact: în primul rînd al pactului dintre suverani, iar în al doilea rînd al pactului dintre suverani şi popor. Dacă una din părţi violează pactul, acesta nu mai este valabil în ansamblu, şi nici cealaltă parte nu mai are obligaţii. <Acest lucru ni l-a demonstrat în mod strălucit Bismarck în 1866. Prin urmare, dacă veţi viola constituţia imperiului, atunci şi social-democraţia va fi eliberată de obligaţiile ei şi va putea acţiona faţă de dv. cum va găsi de cuviinţă. Dar ce anume va face ea atunci - este un secret şi e puţin probabil că o să vi-l divulge astăzi.>
Au trecut aproape 1.600 de ani de cînd în Imperiul roman de asemenea acţiona un periculos partid al răsturnării. El submina religia şi toate temeliile statului; nega de-a dreptul că voinţa împăratului este legea supremă; el n-avea patrie, era internaţional, s-a extins în toate provinciile imperiului, din Galia pînă în Asia, trecînd şi dincolo de graniţele lui. Mult timp a acţionat pe ascuns, în umbră, dar de la o vreme s-a simţit destul de puternic pentru a ieşi la lumină. Acest partid al răsturnării, cunoscut sub numele de creştini, era puternic reprezentat şi în armată; legiuni întregi erau creştine. Cînd erau trimişi pentru a da onorul la ceremoniile de sacrificiu ale religiei păgîne dominante, soldaţii, care aparţineau partidului răsturnării, mergeau atît de departe cu cutezanţa, încît, în semn de protest, arborau pe coifurile lor nişte insigne speciale: cruci. Nici chiar persecuţiile din partea superiorilor, obişnuite în cazărmi, nu dădeau rezultate. Împăratul Diocleţian nu a mai putut răbda ca în armata lui ordinea, supunerea şi disciplina să fie subminate. El a intervenit în mod energic cît nu era prea tîrziu. A emis o lege împotriva socialiştilor - vreau să spun împotriva creştinilor. Adunările răsturnătorilor au fost interzise, localurile în care se adunau au fost închise sau chiar dărîmate, insignele creştine, crucile etc. au fost interzise, aşa cum sînt interzise în Saxonia batistele roşii. Creştinii nu aveau dreptul să ocupe funcţii în stat; ei nu puteau să devină nici măcar caporali. Deoarece atunci nu existau încă judecători atît de bine dresaţi încît „să judece cu părtinire“ - şi d-l von Köller, în proiectul de lege împotriva răsturnării[N60] pe care l-a depus, presupune că există asemenea judecători -, creştinilor li s-a interzis pur şi simplu să-şi caute dreptatea în justiţie. Şi această lege excepţională a rămas fără efect. Creştinii, în bătaie de joc, smulgeau textul legii de pe ziduri; se spune chiar că ar fi dat foc palatului din Nicomedia în care se afla în acel moment împăratul. Atunci el s-a răzbunat, pornind marea prigoană împotriva creştinilor din anul 303 e.n. A fost ultima de acest fel. Şi a fost atît de eficace, încît şaptesprezece ani mai tîrziu armata era alcătuită în cea mai mare parte din creştini, iar autocratul care i-a urmat lui Diocleţian la conducerea întregului imperiu roman, Constantin, numit de popi cel Mare, a proclamat creştinismul religie de stat.
Londra, 6 martie 1895
F. Engels
Scris pentru lucrarea lui K. Marx: „Die Klassenkämpfe in Frankreich. 1848 bis 1850“. Berlin 1895
Publicat în „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“. Hamburg 1850, cu o introducere de F. Engels. Berlin 1895
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 505-523
Nota red. Editurii Politice
1). Vezi volumul de faţă, p. 17-42. - Nota red. Editurii Politice
2). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 13-517 (iunie - 7 noiembrie 1848) şi vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 5-578 (9 noiembrie 1848 - 19 mai 1849). - Nota trad. Editurii Politice
3). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p 9-98. - Nota trad. Editurii Politice
4). Op. cit., p. 478-479. - Nota trad. Editurii politice
5). Vezi volumul de faţă, p. 188-202. - Nota red. Editurii politice
6). Vezi volumul de faţă, p. 203-294. - Nota red. Editurii politice
7). Vezi volumul de faţă, p. 139. - Nota red. Editurii politice
8). Vezi volumul de faţă, p. 30-31. - Nota red. Editurii politice
9). În textul din „Die Neue Zeit“ şi în broşura „Luptele de clasă în Franţa“, apărută în 1895, acest pasaj a fost omis. - Nota red. Editurii politice
10). (În ediţia a II-a): de altfel. - Nota red. Editurii politice
11). (În ediţia a II-a): ar fi. - Nota red. Editurii politice
12). - fără pregătire, improvizat. - Nota trad. Editurii politice
13). (În ediţia a II-a): clasele. - Nota red. Editurii politice
14). (În ediţia a II-a): pentru ce anume trebuie să acţioneze. - Nota red. Editurii politice
15). (În ediţia a II-a): dominant. - Nota red. Editurii politice
16). (În ediţia a II-a): hotărîrea. - Nota red. Editurii politice
17). - Cine ar putea tolera ca Grachii să se plîngă de răscoală? (Iuvenal, „Satire“, II, 24). - Nota trad. Editurii politice
18). - Voinţa regelui este legea supremă! - Nota trad. Editurii politice
[N43]. Introducerea la lucrarea lui Marx „Luptele de clasă în Franţa 1848-1850“ (vezi K. Marx şi F. Engels. vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 9-113), a fost scrisă de Engels între 14 februarie şi 6 martie 1895 pentru ediţia separată a lucrării, care a apărut la Berlin în 1895.
La publicarea introducerii, conducerea Partidului social-democrat din Germania l-a rugat insistent pe Engels, după cum reiese din scrisoarea din 6 martie 1895 adresată de Fischer lui Engels, să atenueze tonul prea revoluţionar, după părerea conducerii, al introducerii şi s-o formuleze mai prudent; Fischer s-a referit, totodată, la situaţia încordată din ţară creată de faptul că în Reichstag se discuta proiectul unei noi legi împotriva socialiştilor (proiectul aşa-numitei „Legi de prevenire a unei lovituri de stat“ a fost prezentat în Reichstag de guvern în decembrie 1894 şi dezbătut în cursuî lunilor ianuarie-aprilie 1895; a fost respins în luna mai a aceluiaşi an).
În scrisoarea de răspuns către Fischer, care nu a fost încă găsită (al cărei conţinut poate fi dedus din scrisoarea lui Fischer către Engels din 14 martie 1895), Engels a criticat poziţia nehotărîtă a conducerii partidului şi tendinţa lui „de a acţiona exclusiv în cadrul legalităţii“. Fiind totuşi nevoit să ţină seama de părerea conducerii partidului, Engels a acceptat să omită în corectură unele pasaje şi să modifice cîteva formulări, ceea ce a făcut, după părerea lui, ca textul iniţial al introducerii „să aibă întrucîtva de suferit“. (În ediţia de faţă, aceste modificări şi omisiuni sînt redate la subsol. Şpalturile păstrate, în care s-au operat aceste modificări, şi manuscrisul introducerii oferă posibilitatea de a se restabili în întregime textul iniţial.)
În acelaşi timp, unii lideri ai social-democraţiei au încercat să-l prezinte pe Engels, pe baza acestei lucrări, ca un adept al căii exclusiv paşnice, în orice condiţii, de trecere a puterii în mîna clasei muncitoare. La 30 martie 1895, în „Vorwärts“, organul central al Partidului social-democrat din Germania, a apărut un articol de fond cu titlul „Cum se fac astăzi revoluţiile“, în care au fost citate, fără ştirea lui Engels, diferite pasaje din introducerea lui, alese în mod arbitrar şi rupte din context, care creau impresia că Engels ar fi un partizan al „legalităţii cu orice preţ“. Profund indignat, Engels i-a trimis lui Liebknecht, redactorul ziarului „Vorwärts“, un protest hotărît împotriva unei asemenea denaturări a concepţiilor sale. În scrisoarea către Kautsky din 1 aprilie 1895, Engels a subliniat necesitatea publicării textului introducerii, pe care îl pregătise el, în revista „Neue Zeit“, pentru ,,a şterge această impresie ruşinoasă“. Despre publicarea abuzivă a introducerii în „Vorwärts“, Engels l-a informat şi pe Paul Lafargue în scrisoarea adresată acestuia la 3 aprilie 1895.
Cu puţin timp înainte de apariţia ediţiei separate a lucrării lui Marx, introducerea lui Engels a fost publicată, la insistenţele lui, în revista „Neue Zeit“ nr. 27 şi 28 din 1895, dar cu aceleaşi omisiuni pe care autorul a fost nevoit să le facă în ediţia separată sus-menţionată. Textul integral al introducerii nu a fost publicat nici după ce a dispărut pericolul emiterii unei noi legi împotriva socialiştilor în Germania.
Dar chiar aşa cum a fost publicată, cu omisiuni şi modificări, introducerea şi-a păstrat în întregime caracterul revoluţionar. Era nevoie de o falsificare grosolană a concepţiilor lui Engels pentru a interpreta acest document în spirit reformist, aşa cum au făcut, după moartea lui Engels, E. Bernstein şi alţi ideologi ai revizionismului şi oportunismului. Ascunzînd cititorilor textul integral al introducerii, deşi dispuneau de manuscrisul lucrării, trecînd sub tăcere împrejurările care l-au silit pe Engels să omită în corectură unele pasaje, denaturînd conţinutul textului publicat, Bernstein şi alţi revizionişti au susţinut în mod calomnios că Engels şi-ar fi revizuit în introducerea sa, pe care ei o prezentau drept un „testament politic“, vechile sale concepţii şi s-ar fi situat pe o poziţie reformistă. Revizioniştii au căutat pe această cale să ascundă abaterea lor de la marxism şi atacurile lor îndreptate împotriva principiilor revoluţionare.
Introducerea lui Engels a fost publicată în formă prescurtată, după textul din „Neue Zeit“, în revista italiană „Critica Sociale“ nr. 9 din 1895 şi în revista bulgară „Delo“ nr. 1 din 1895.
Introducerea a fost publicată în limba română în „Lumea nouă“ nr. 154 din 18 aprilie 1895, nr. 155 din 19 aprilie, nr. 157 din 21 aprilie, nr. 158 din 22 aprilie, nr. 161 din 25 aprilie şi nr. 162 din 26 aprilie in traducerea lui Ioan Nădejde sub titlul „Introducerea la ediţia nouă a scrierii lui Marx «Lupta de clasă în Franţa de la 1848 pînă la 1850»“. De remarcat faptul că I. Nădejde a omis pasajul în care Engels precizează caracterul de moment al tacticii revoluţionare paşnice.
În 1895 introducerea a apărut de asemenea în broşură, sub titlul „Tactica social-democraţiei. Introducere la ediţia nouă a scrierii lui Marx «Lupta de clasă în Franţa de la 1848 pînă la 1850». Cu o prefaţă de I. Nădejde“, cu aceleaşi omisiuni.
Textul integral al introducerii lui Engels a fost publicat pentru prima oară în U.R.S.S. în 1930, în: K. Marx. „Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850“. - Nota red. Editurii Politice (nota 43, vol. 1)
[N44]. Este vorba de Sachsenwald, pădure în apropiere de Hamburg, aparţinînd domeniului Friedrichsruh, care i-a fost dăruită lui Bismark în 1871 de către Împăratul Wilhelm I. - Nota red. Editurii Politice (nota 44, vol. 1)
[N45]. In partibus infidelium — care nu există în realitate (textual: „în ţara necredincioşilor“ — formulă ce se adaugă la titlul unui episcop catolic care a fost numit în funcţia pur nominală de episcop într-o ţară necreştină. Această expresie a fost folosită adesea de Marx şi Engels referitor la diferitele guverne pe care le formau emigranţii peste hotare fără a ţine seama de situaţia reală din propriile lor ţări. - Nota red. Editurii Politice (nota 45, vol. 1)
[N46]. În cadrul burgheziei franceze existau următoarele curente dinastice-monarhiste:
Legitimiştii — adepţii dinastiei Bourbon, care a domnit în Franţa din 1589 pînă în 1793 şi în perioada Restauraţiei. Legitimiştii reprezentau interesele marii proprietăţi funciare ereditare.
Orleaniştii — adepţii dinastiei Orléans, care a domnit în Franţa în perioada monarhiei din iulie (1830—1848). Orleaniştii reprezentau interesele aristocraţiei financiare şi ale marii burghezii industriale.
În timpul celei de-a doua Republici (1848—1851) au format împreună cu legitimiştii aşa-numitul partid al ordinii.
Bonapartiştii — adepţii lui Bonaparte, care din 1871 s-au constituit într-un partid. - Nota red. Editurii Politice (nota 46, vol. 1)
[N47]. În timpul lui Napoleon al III-lea, Franţa a participat la războiul Crimeii (1854-1855), a purtat război împotriva Austriei pentru Italia (1859), a luat parte, împreună cu Anglia, la războaiele împotriva Chinei (1856-1858 şi 1860), a început operaţiile de cucerire a Indochinei, a organizat o expediţie în Siria (1860-1861) şi Mexic (1862-1867) şi, în sfîrşit, în 1870-1871 a dus un război împotriva Germaniei. - Nota red. Editurii Politice (nota 47, vol. 1)
[N48]. Caracterizînd politica Rusiei ţariste faţă de Polonia în secolul al XVIII-lea, F. Engels foloseşte un termen care exprimă unul dintre principiile politicii externe a cercurilor guvernante din Imperiul al doilea (1852-1870). Acest aşa-numit „principiu al naţionalităţilor“ a fost larg folosit de clasele dominante ale marilor puteri pentru camuflarea ideologică a planurilor lor de cuceriri şi a aventurilor lor externe. Neavînd nimic comun cu recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare, ,,principiul naţionalităţilor“ urmărea de fapt aţîţarea vrajbei între popoare, transformarea mişcării naţionale, şi în special a mişcării popoarelor mici, într-un instrument al politicii contrarevoluţionare a marilor puteri rivale. „Principiul naţionalităţilor“ a fost demascat de Marx în pamfletul „Domnul Vogt“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 14, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 533-584) şi de Engels în seria sa de articole „De ce poartă clasa muncitoare interes Poloniei ?“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 163-174). - Nota red. Editurii Politice (nota 48, vol. 1)
[N49]. Este vorba de contribuţia de 5 miliarde de franci plătită de Franţa Imperiului german în baza tratatului de pace de la Frankfurt din 10 mai 1871, după înfrîngerea suferită în războiul franco-prusian din 1870-1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 49, vol. 1)
[N50]. Votul universal a fost introdus în Spania în 1868, în perioada revoluţiei burgheze spaniole din 1868-1874, şi consfinţit de constituţia din 1869. În Spania, republica a fost proclamată în 1873 şi a dăinuit pînă în 1874, cînd a fost desfiinţată în urma loviturii de stat monarhiste. - Nota red. Editurii Politice (nota 50, vol. 1)
[N51]. Engels citează introducerea teoretică scrisă de Marx la Programul Partidului muncitoresc francez adoptat la Congresul de la Havre din 1880 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 251). - Nota red. Editurii Politice (nota 51, vol. 1)
[N52]. În timpul războiului franco-prusian, la 4 septembrie 1870, după ce la Paris s-a primit ştirea despre înfrîngerea armatei franceze la Sedan, a izbucnit o revoluţie a maselor populare care a dus la căderea regimului celui de-al doilea Imperiu şi la proclamarea republicii, în frunte cu guvernul burghez al apărării naţionale.
La 31 octombrie 1870, după ce s-a primit iştirea despre capitularea de la Metz, înfrîngerea suferită în apropiere de Le Bourget şi despre tratativele cu prusienii, pe care le-a început Thiers din însărcinarea guvernului apărării naţionale, muncitorii parizieni şi partea revoluţionară a Gărzii naţionale s-au răsculat şi, după ce au ocupat primăria, au creat un organ al puterii revoluţionare — Comitetul salvării publice —, în frunte cu Blanqui. Sub presiunea muncitorilor, guvernul apărării naţionale a fost nevoit să promită că va demisiona şi să fixeze ca dată a alegerilor pentru Comună ziua de 1 noiembrie.
Guvernul însă, profitînd de insuficienta organizare a forţelor revoluţionare ale Parisului şi de divergenţele de păreri dintre blanquişti şi democraţii mic-burghezi iacobini care conduceau răscoala, şi-a călcat promisiunea şi, cu ajutorul batalioanelor Gărzii naţionale care au rămas de partea lui, a ocupat primăria, reinstaurîndu-şi puterea. - Nota red. Editurii Politice (nota 52, vol. 1)
[N53]. În bătălia de la Wagram, care a avut loc la 5-6 iulie 1809, în timpul războiului franco-austriac din 1809, trupele franceze aflate sub comanda lui Napoleon I au înfrînt armata austriacă a arhiducelui Carol. — 106. - Nota red. Editurii Politice (nota 53, vol. 1)
[N54]. În bătălia de la Waterloo (Belgia), care a avut loc la 18 iunie 1815, armata lui Napoleon a fost zdrobită de trupele anglo-olandeze, comandate de Wellington, şi de armata prusiană, comandată de Blucher. Bătălia de la Waterloo a avut un rol hotărîtor în campania din 1815, ea a dus la victoria definitivă a coaliţiei antinapoleonene a marilor puteri europene şi la căderea imperiului lui Napoleon I. - Nota red. Editurii Politice (nota 54, vol. 1)
[N55]. Engels se referă la lupta pentru introducerea votului universal care a avut loc în Belgia din 1890 pînă în 1893. Sub presiunea acţiunilor de masă şi a grevelor, desfăşurate sub conducerea partidului muncitoresc (Parti Ouvrier), Camera deputaţilor a adoptat la 18 aprilie 1893 o lege cu privire la votul universal (confirmată de Senat la 29 aprilie), dar cu unele limite dictate de interesele claselor dominante. Prin această lege în Belgia a fost introdus votul universal, limitat însă la bărbaţii de peste 25 de ani, cu un domiciliu stabil de cel puţin un an. În afară de aceasta, legea a introdus sistemul votului multiplu: unor categorii de alegători li s-a acordat suplimentar 1 pînă la 2 voturi, în funcţie de avere, educaţie şi funcţia deţinută în stat. - Nota red. Editurii Politice (nota 55, vol. 1)
[N56]. Zemskii Sobor — Adunare a reprezentanţilor stărilor pe întreaga Rusie în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
Începînd din 1864 în Rusia ţaristă au fost create reprezentante guberniale şi judeţene alese pe baze extrem de nedemocratice (aşn numitele zemstve, organe de autoadministrare locale), care apărau interesele moşierilor nobiliari şi ale capitaliştilor. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea în zemstve s-au manifestat tendinţe constituţionaliste. Sub presiunea mişcării revoluţionare în creştere, marii proprietari funciari liberali şi capitaliştii au cerul o reprezentanţă populară superioară.
În cuvîntarea rostită în faţa deputaţilor zemstvelor şi oraşelor la 17 ianuarie 1895, ţarul Nicolae al II-lea a denumit toate aceste speranţe de obţinere a unei constituţii „visuri deşarte“. - Nota red. Editurii Politice (nota 56, vol. 1)
[N57]. Engels se referă aici la lupta îndelungată dintre duci şi nobilime dusă în ducatele Mecklenburg-Schwerin şi Mecklenburg-Strelitz, care s-a încheiat în 1755 prin semnarea la Rostok a unui acord constituţional cu privire la succesiune. Prin acest acord se confirmau vechile libertăţi şi privilegii ale nobilimii din Mecklenburg; ea obţinea scutirea de impozite pentru jumătate din pămînturile sale, fixarea strictă a impozitelor pe comerţ şi meserii, precum şi a părţii care-i revenea din cheltuielile statului. Prin acordul cu privire la succesiune a fost consolidată poziţia conducătoare a nobilimii în landtagurile bazate pe stări şi în organele lor permanente. - Nota red. Editurii Politice (nota 57, vol. 1)
[N58]. Engels foloseşte o expresie a lui O. Barrot, om politic conservator din timpul celei de a doua Republici din Franţa, care a spus: „la légalité nous tue“ („legalitatea ne omoară“) exprimînd astfel intenţia reprezentanţilor reacţiunii franceze de la sfîrşitul anului 1848 — începutul anului 1849 de a provoca o răscoală populară şi, după ce o vor fi reprimat, de a restaura monarhia. - Nota red. Editurii Politice (nota 58, vol. 1)
[N59]. Se subînţelege anexarea de către Prusia în 1866 a regatului Hanovrei, a electoratului Hessen-Kassel şi a marelui ducat Nassau în urma victoriei repurtate de Prusia în războiul dus împotriva Austriei şi a micilor state germane. - Nota red. Editurii Politice (nota 59, vol. 1)
[N60]. Proiectul de lege împotriva răsturnării, propus de d-l von Köller. — La 5 decembrie 1894 a fost prezentat Reichstagului proiectul unei noi legi împotriva socialiştilor, proiectul a fost respins la 11 mai 1895. - Nota red. Editurii Politice (nota 60, vol. 1)