Karl Marx

Luptele de clasă în Franţa
1848-1850

IV
Abrogarea votului universal în 1850

(Continuarea celor trei capitole anterioare se găseşte în „Cronica“ apărută în ultimul număr, dublu, 5-6 al lui „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“1). După ce s-a descris mai întîi marea criză comercială izbucnită în 1847 în Anglia şi s-a explicat prin repercusiunile ei asupra continentului european adîncirea complicaţiilor politice pe continent care au dus la revoluţiile din februarie şi martie 1848, s-a arătat apoi cum prosperitatea comerţului şi a industriei, revenită în 1848 şi sporită încă în 1849, a paralizat avîntul revoluţionar şi totodată a făcut cu putinţă izbînzile reacţiunii. În ceea ce priveşte Franţa se spune apoi:)2)

Aceleaşi simptome s-au manifestat şi în Franţa din 1849 încoace, şi mai ales de la începutul anului 1850. Întreprinderile industriale din Paris lucrează din plin, iar la fabricile de textile din Rouen şi Mulhouse treaba merge destul de bine, cu toate că şi aici, ca şi în Anglia, activitatea a fost stînjenită de preţurile ridicate ale materiilor prime. Totodată, la creşterea prosperităţii în Franţa a contribuit, într-o măsură însemnată, larga reformă vamală din Spania şi reducerea taxelor vamale la diferite articole de lux în Mexic. Exportul de mărfuri franceze pe aceste două pieţe a crescut considerabil. Creşterea capitalurilor a dus, în Franţa, la o serie de speculaţii, cărora le-a servit drept pretext exploatarea pe scară largă a minelor de aur din California. Au apărut o mulţime de societăţi, ale căror acţiuni la preţ redus şi ale căror prospecte prezentate într-o lumină socialistă se adresează direct pungii mic-burghezilor şi a muncitorilor, dar care se reduc, toate, la acea pură escrocherie care e caracteristică doar francezilor şi chinezilor. Una dintre aceste societăţi se bucură chiar de protecţia directă a guvernului. Taxele pe import au însumat în Franţa, în primele nouă luni ale anului 1848, 63.000.000 fr., în primele nouă luni ale anului 1849 95.000.000 fr., iar în primele nouă luni ale anului 1850 93.000.000 fr. De altfel, în septembrie 1850 ele au crescut iarăşi cu peste 1.000.000 în comparaţie cu aceeaşi lună a anului 1849. Exportul de asemenea a crescut în 1849 şi, într-o proporţie şi mai mare, în 1850.

Cel mai grăitor indiciu al unei noi perioade de prosperitate este legea din 6 august 1850, prin care Banca Franţei revenea la plăţile în numerar. La 15 martie 1848 banca fusese autorizată să suspende plăţile în numerar. Cuantumul bancnotelor aflate în circulaţie, inclusiv băncile din provincie, se ridica pe atunci la 373.000.000 fr. (14.920.000 l.st). La 2 noiembrie 1849 se aflau în circulaţie 482.000.000 fr.r sau 19.280.000 l.st., ceea ce înseamnă o creştere cu 4.360.000 l.st., iar la 2 septembrie 1850 496.000.000 fr., sau 19.840.000 l.st., adică o creştere de circa 5.000.000 l.st. Dar această creştere n-a dus la o depreciere a bancnotelor; dimpotrivă, circulaţia sporită a bancnotelor a fost însoţită de o acumulare tot mai mare de aur şi argint în pivniţele băncii, astfel că în vara anului 1850 rezerva metalică s-a ridicat la vreo 14.000.000 l.st., o sumă nemaipomenită în Franţa. Faptul că banca a fost astfel în stare să sporească circulaţia biletelor sale şi totodată să-şi mărească capitalul activ cu 123.000.000 fr. (5.000.000 l.st.) dovedeşte cum nu se poate mai bine cît de justă a fost afirmaţia făcută de noi, într-unui din numerele precedente ale revistei3), că aristocraţia financiară nu numai că nu a fost răsturnată de revoluţie, dar, dimpotrivă, s-a întărit şi mai mult. Acest rezultat devine şi mai evident dacă ne aruncăm privirea asupra legislaţiei bancare franceze din ultimii ani. La 10 iunie 1847 banca a fost autorizată să emită bilete de 200 fr.; pînă atunci cea mai mică bancnotă era cea de 500 fr. Printr-un decret din 15 martie 1848, biletele Băncii Franţei au fost declarate mijloc legal de plăţi şi banca a fost eliberată de obligaţia de a le schimba în bani sunători. Emisiunea ei de bilete a fost limitată la 350.000.000 fr. Totodată a fost autorizată să emită bilete de 100 fr. Prin decretul din 27 aprilie s-a dispus contopirea băncilor departamentale cu Banca Franţei; printr-un alt decret, din 2 mai 1848 s-a majorat emisiunea ei de bilete la 442.000.000 fr. Prin decretul din 22 decembrie 1849, limita maximă a emisiunii de bancnote a fost ridicată la 525.000.000 fr. În sfîrşit legea din 6 august 1850 a restabilit convertibilitatea biletelor în bani. Aceste fapte — creşterea necontenită a circulaţiei bancnotelor, concentrarea întregului credit francez în mîinile băncii şi acumularea întregului aur şi argint francez în pivniţele ei — l-au dus pe d-l Proudhon la concluzia că acum banca trebuie să se metamorfozeze într-o bancă populară de tip proudhonist[N116]. De fapt, Proudhon nici nu avea nevoie să cunoască istoria restricţiilor bancare din Anglia în anii 1797-1819[N117]; ar fi fost de ajuns ca el să-şi arunce privirea dincolo de canal, pentru a-şi da seama că acest fapt, fără precedent — după părerea lui — în istoria societăţii burgheze, nu era altceva decît un fenomen burghez cît se poate de normal, care numai în Franţa apăruse acum pentru prima oară. De aici se vede că pseudoteoreticienii revoluţionari, care după guvernul provizoriu dădeau tonul la Paris, erau tot atît de ignoranţi în ce priveşte caracterul şi rezultatele măsurilor luate ca şi domnii din guvernul provizoriu.

Deşi în Franţa industria şi comerţul trec acum printr-o fază de prosperitate, marea masă a populaţiei, cei 25.000.000 de ţărani se află într-o stare de mare depresiune. Recoltele bune din ultimii ani a făcut ca în Franţa, preţurile cerealelor să scadă şi mai mult decît în Anglia, şi situaţia ţăranilor, care sînt înglodaţi în datorii, jecmăniţi de cămătari şi secătuiţi de impozitele împovărătoare, numai înfloritoare nu se poate numi. Dar, aşa cum a dovedit cu prisosinţă istoria ultimilor trei ani, această clasă a populaţiei nu este cîtuşi de puţin capabilă de o iniţiativă revoluţionară.

Atît perioada de criză cît şi cea de prosperitate începe pe continent mai tîrziu decît în Anglia. Procesul primar se produce întotdeauna în Anglia; ea este demiurgul cosmosului burghez. Pe continent, diferitele faze ale ciclului pe care-l parcurge mereu din nou societatea burgheză apar numai în forma secundară sau terţiară. În primul rînd, continentul exportă în Anglia incomparabil mai mult decît în oricare altă ţară. Dar acest export în Anglia depinde, la rîndul său, de situaţia Angliei, îndeosebi în raport cu pieţele transoceanice. Apoi Anglia exportă în ţările transoceanice incomparabil mai mult decît întregul continent, astfel că volumul exportului continental în aceste ţări depinde întotdeauna de exportul englez peste oceane. De aceea, dacă crizele provoacă revoluţii în primul rînd pe continent, cauza lor trebuie căutată întotdeauna în Anglia. Este firesc ca zguduiturile violente să se producă mai devreme la extremităţile organismului burghez decît în inima sa, unde posibilităţile de compensare sînt mai mari. Pe de altă parte, gradul în care revoluţiile de pe continent îşi exercită influenţa lor asupra Angliei constituie totodată un barometru care indică în ce măsură aceste revoluţii pun într-adevăr sub semnul întrebării condiţiile de existenţă ale orînduirii burgheze şi în ce măsură ating numai formaţiile ei politice.

În această prosperitate generală, în care forţele de producţie ale societăţii burgheze se dezvoltă atît de înfloritor pe cît e în genere cu putinţă în cadrul relaţiilor burgheze, nici nu poate fi vorba de o adevărată revoluţie. O astfel de revoluţie este cu putinţă numai în perioadele cînd amîndoi aceşti factoriforţele de producţie moderne şi formele de producţie burgheze — intră în contradicţie. Nesfîrşitele dispute cu care se îndeletnicesc acum, pe continent, reprezentanţii diferitelor fracţiuni ale partidului ordinii, compromiţîndu-se unii pe alţii, nu duc în nici un caz la noi revoluţii, dimpotrivă, aceste dispute sînt posibile tocmai pentru că, în momentul de faţă, baza relaţiilor sociale este atît de trainică şi — lucru pe care reacţiunea nu-l ştie — atît de burgheză. Toate încercările reacţiunii de a frîna dezvoltarea burgheză vor eşua tot atît de inevitabil, lovindu-se de această bază, ca şi toată indignarea morală a democraţilor şi toate proclamaţiile lor înflăcărate. O nouă revoluţie este cu putinţă numai ca urmare a unei noi crize. Dar venirea ei e tot atît de certă ca şi izbucnirea crizei.

Să trecem acum la Franţa.

Provocînd efectuarea noilor alegeri de la 28 aprilie, poporul a anihilat el însuşi victoria obţinută în alianţă cu mica burghezie în alegerile de la 10 martie. Vidal fusese ales nu numai la Paris, ci şi în departamentul Rinului de Jos. Comitetul din Paris, în care Montagne şi mica burghezie erau puternic reprezentate, l-a determinat să opteze pentru mandatul dat de Rinul de Jos. Victoria de la 10 martie nu mai putea fi considerată ca decisivă; hotărîrea definitivă a fost din nou amînată, iar tensiunea poporului slăbea, şi el se obişnuia cu triumfuri legale în locul celor revoluţionare. În cele din urmă, semnificaţia revoluţionară a lui 10 martie — reabilitarea insurecţiei din iunie — a fost cu desăvîrşire anihilată prin punerea candidaturii lui Eugène Sue, acest sentimental vizionar social mic burghez, pe care proletariatul, în cel mai bun caz, putea s-o accepte doar ca pe o glumă de dragul grizetelor. Acestei candidaturi bineintenţionate, partidul ordinii, care devenise mai îndrăzneţ datorită politicii şovăielnice a adversarilor, i-a opus un candidat care avea să întruchipeze victoria din iunie. Acest candidat ridicul era spartanul tată de familie Leclerc, căruia, presa i-a smuls însă bucată cu bucată armura eroică şi care la alegeri a suferit o înfrîngere răsunătoare. Noua victorie electorală de la 28 aprilie a dat aripi Montagnei şi micii burghezii. Montagne jubila, făcîndu-şi socoteala că-şi va putea atinge ţelul pe cale strict legală, fără să provoace o nouă revoluţie care ar împinge iarăşi proletariatul pe primul plan; ea era convinsă că în noile alegeri din 1852, cu ajutorul votului universal, îl va instala pe d-l Ledru-Rollin în scaunul prezidenţial şi va asigura Montagnei majoritatea în Adunare. Partidul ordinii, pe care noile alegeri, candidatura lui Sue şi starea de spirit a Montagnei şi a micii burghezii l-au convins că acestea, — oricare ar fi împrejurările — sînt hotărîte să rămînă liniştite, a ripostat la cele două victorii electorale printr-o lege electorală care abroga votul universal.

Guvernul a fost destul de prudent pentru a nu-şi asuma răspunderea acestui proiect de lege. El a făcut o concesie aparentă majorităţii, însărcinînd cu elaborarea acestui proiect pe marii demnitari majorităţii, pe cei 17 burgravi[N118]. Aşadar nu guvernul a propus Adunării, ci majoritatea din Adunare şi-a propus ei însăşi abrogarea votului universal.

La 8 mai proiectul a fost prezentat Camerei. Întreaga presă democrat-socială, într-un singur glas, a cerut poporului să păstreze o atitudine demnă, să dea dovadă de un calme majestueux4), să rămînă impasibil şi să aibă încredere în reprezentanţii săi. Fiecare articol din aceste ziare era străbătut de convingerea că o revoluţie ar însemna, în primul rînd, nimicirea aşa-zisei prese revoluţionare şi că acum este deci vorba de salvgardarea ei. Aşa-zisa presă revoluţionară şi-a trădat secretul. Ea şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte.

La 21 mai Montagne a început discutarea preliminară a problemei şi a cerut respingerea întregului proiect pe motiv că violează constituţia. Partidul ordinii a răspuns că constituţia va fi violată dacă va fi nevoie, dar că deocamdată acest lucru nu este necesar, deoarece constituţia este susceptibilă de orice interpretare şi numai majoritatea are competenţa să decidă care interpretare este justă. La atacurile violente ale lui Thiers şi Montalembert, Montagne a răspuns printr-o atitudine umană, cuviincioasă şi civilizată. Ea a invocat legalitatea; partidul ordinii i-a atras atenţia că terenul pe care se dezvoltă legalitatea este proprietatea burgheză. Montagne a început să se tînguie: vreţi să provocaţi cu orice chip o revoluţie? La care partidul ordinii i-a răspuns: ea nu ne va surprinde nepregătiţi.

La 22 mai discutarea prealabilă a problemei s-a încheiat cu 462 de voturi pentru şi 227 de voturi contra. Aceiaşi oameni care căutau să dovedească, cu atîta minuţiozitate solemnă, că Adunarea naţională şi fiecare deputat în parte îşi pierd împuternicirile dacă lipsesc de drepturi poporul care le-a dat aceste împuterniciri au rămas liniştiţi la locurile lor şi, în loc să acţioneze ei, au lăsat pe neaşteptate să acţioneze ţara, şi anume să acţioneze prin petiţii; ei nu s-au clintit nici la 31 mai, cînd a fost votată, cu un mare număr de voturi, legea însăşi. Ei au încercat să se răzbune printr-un protest în care consemnau că nu sînt vinovaţi de violarea constituţiei, dar nici acest protest nu l-au prezentat în mod deschis, ci l-au strecurat pe furiş în buzunarul preşedintelui.

Prezenţa la Paris a unei armate de 150.000 de oameni, tergiversarea la nesfîrşit a adoptării unei hotărîri definitive, apelurile presei care îndemna poporul să păstreze linişte, lipsa de curaj a Montagnei şi a deputaţilor noi aleşi, calmul maiestuos al micii burghezii, dar mai presus de toate prosperitatea comerţului şi a industriei, au împiedicat orice încercare de revoluţie din partea proletariatului.

Votul universal îşi îndeplinise misiunea. Majoritatea poporului trecuse prin şcoala de instruire, pe care acest vot i-o oferă numai într-o epocă revoluţionară. El trebuia înlăturat ori de revoluţie, ori de reacţiune.

De şi mai multă energie a dat dovadă Montagne cu prilejul unui incident care s-a produs curînd după aceea. Într-un discurs rostit la tribuna Camerei, ministrul de război, d'Hautpoul, a calificat revoluţia din februarie drept o catastrofă funestă. Oratorii Montagnei, ca de obicei, şi-au manifestat printr-un mare tărăboi virtuoasa lor indignare şi preşedintele Dupin a refuzat să le dea cuvîntul. Atunci Girardin a propus Montagnei să părăsească în bloc sala. Rezultatul a fost că Montagne a rămas pe loc, iar Girardin a fost exclus din sînul ei ca nedemn.

Legea electorală mai avea nevoie de o completare, de o nouă lege a presei, care nu s-a lăsat mult aşteptată. Un proiect de lege al guvernului pe care amendamentele partidului ordinii l-au făcut să fie şi mai drastic, majora cauţiunile, instituia o taxă de timbru specială pe romanele foileton (ripostă la alegerea lui Eugène Sue) şi un impozit asupra tuturor publicaţiilor care apăreau în fascicule săptămînale sau lunare, pînă la un anumit număr de coli, şi, în sfîrşit, stabilea că orice articol de ziar trebuie să poarte semnătura autorului. Dispoziţiile cu privire la cauţiuni dădeau o lovitură mortală aşa-zisei prese revoluţionare; poporul considera pieirea ei ca o răzbunare pentru abrogarea votului universal. Dar tendinţa şi efectele noii legi nu se limitau la această parte a presei. Atîta timp cît rămînea anonimă, presa era organul opiniei publice largi şi anonime; era a treia putere în stat. Prin semnarea fiecărui articol, ziarul devenea o simplă colecţie de contribuţii publicistice ale unor indivizi mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Fiecare articol era coborît la nivelul unui simplu anunţ de ziar. Pînă atunci ziarele aveau circulaţie ca bani de hîrtie ai opiniei publice; acum ele nu mai erau decît nişte poliţe mai mult sau mai puţin dubioase, a căror bonitate şi circulaţie depindeau nu numai de creditul emitentului, ci şi de acela al girantului. Presa partidului ordinii incitase nu numai la abrogarea votului universal, dar şi la măsurile cele mai extreme împotriva presei „rele“. Dar nici presa „bună“, cu sinistrul ei anonimat, nu era pe placul partidului ordinii, şi mai cu seamă pe placul unora dintre reprezentanţii lui din provincie. El voia să aibă de-a face numai cu publicişti plătiţi, voia să le cunoască numele, domiciliul şi semnalmentele. Zadarnic se plîngea presa „bună“ de ingratitudinea cu care îi erau răsplătite serviciile. Legea a fost votată, iar dispoziţia ca articolele să fie semnate lovea în primul rînd în această presă. Numele publiciştilor republicani erau destul de cunoscute; dar respectabilele firme ale unor ziare ca „Journal des Débats“, „Assemblée Nationale“[N119], „Constitutionnel“[N120] etc. etc., care făceau atîta caz de înţelepciunea lor politică, au apărut într-o postură lamentabilă cînd s-a văzut că toată această misterioasă companie este alcătuită din nişte venali penny-liners5) cu practică îndelungată, care în decursul vremii au apărat pe bani peşin toate cauzele posibile, ca de pildă Granier de Cassagnac, sau din vechi otrepe care se pretindeau bărbaţi de stat, ca de pildă Capefigue, sau pisălogi fandosiţi de felul d-lui Lemoine de la „Débats“.

Cu prilejul dezbaterilor în legătură cu legea presei, Montagne a ajuns la un asemenea grad de decădere morală, încît a trebuit să se mulţumească să aplaude strălucitele tirade ale unei vechi celebrităţi de pe vremea lui Ludovic-Filip, d-l Victor Hugo.

O dată cu adoptarea legii electorale şi a legii presei, partidul revoluţionar şi democrat a dispărut de pe scena oficială. Curînd după închiderea sesiunii, înainte de a se împrăştia pe la casele lor, cele două fracţiuni ale Montagnei — democraţii socialişti şi socialiştii democraţi — au lansat două manifeste două testimonia paupertatis6), în care arătau că, dacă forţa şi succesul n-au fost niciodată de partea lor, în schimb ele s-au situat întotdeauna de partea dreptăţii eterne şi a tuturor celorlalte adevăruri veşnice[N121].

Să trecem acum la partidul ordinii. În revista „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 3, la pag. 167), se scrie: „Faţă de poftele de restaurare ale orleaniştilor şi legitimiştilor coalizaţi, Bonaparte apără baza juridică a puterii sale efective, republica; faţă de poftele de restaurare ale lui Bonaparte, partidul ordinii apără baza juridică a dominaţiei lor comune, republica; legitimiştii faţă de orleanişti şi orleaniştii faţă de legitimişti apără statu-quo, republica. Toate aceste fracţiuni ale partidului ordinii, care au fiecare propriul ei rege şi propria ei restaurare in petto, fac să prevaleze pe rînd faţă de poftele de uzurpare şi de răzvrătire ale rivalilor lor, dominaţia comună a burgheziei, forma în care sînt neutralizate şi menţinute pretenţiile lor speciale —, republica... Iar Thiers a fost mai aproape de adevăr decît bănuia, cînd a spus: «Noi, regaliştii, sîntem adevăratul reazem al republicii constituţionale»“.

Această comedie a unor républicains malgré eux8), comedia opoziţiei faţă de statu-quo şi continua lui consolidare; permanentele fricţiuni dintre Bonaparte şi Adunarea naţională; primejdia mereu repetată, care ameninţă partidul ordinii, de a se descompune în părţile sale componente şi sudarea mereu repetată a fracţiunilor sale; încercarea fiecăreia dintre fracţiunile lui de a transforma fiecare victorie împotriva duşmanului comun într-o înfrîngere a aliaţilor ei vremelnici; invidia reciprocă, resentimentele şi hărţuielile reciproce, neîncetatul zăngănit de arme care se sfîrşeşte de fiecare dată cu un baiser-Lamourette[N122], toată această urîtă comedie a erorilor nu s-a desfăşurat niciodată într-o formă mai clasică decît în ultimele şase luni.

Partidul ordinii considera totodată legea electorală ca o victorie împotriva lui Bonaparte. Nu a comis oare guvernul un act de abdicare cînd a lăsat pe seama comisiei celor 17 redactarea şi răspunderea propriului său proiect de lege? Iar principalul sprijin al lui Bonaparte împotriva Adunării nu consta oare în faptul că el era alesul a 6.000.000 de oameni? — Bonaparte, la rîndul său, vedea în legea electorală o concesie făcută Adunării, o concesie cu preţul căreia cumpăra armonia dintre puterea legislativă şi cea executivă. Drept răsplată, acest aventurier ordinar a cerut să i se majoreze lista civilă cu 3.000.000. Putea oare Adunarea naţională să intre în conflict cu puterea executivă într-un moment cînd ea declarase în afara legii marea majoritate a poporului francez? Era indignată şi se părea că e gata să recurgă la măsurile cele mai extreme; comisia ei a respins propunerea lui Bonaparte; presa bonapartistă, la rîndul ei, a luat o poză ameninţătoare şi a vorbit despre poporul dezmoştenit, despuiat de dreptul său de vot. Au urmat o serie de încercări zgomotoase de a se ajunge la o înţelegere; în cele din urmă, Adunarea a cedat în fapt, dar în acelaşi timp s-a răzbunat în principiu. În loc să majoreze în principiu lista civilă cu 3.000.000 pe an, ea a admis să i se acorde lui Bonaparte doar o subvenţie specială de 2.160.000 de franci. Ea nu prea era mulţumită, căci şi această concesie a făcut-o abia cînd a fost sprijinită de Changarnier, generalul partidului ordinii şi protectorul nepoftit al lui Bonaparte. Aşadar, aceste două milioane au fost, de fapt, acordate nu lui Bonaparte, ci lui Changarnier.

Această pomană, zvîrlită de mauvaise grāce9), a fost primită de Bonaparte în acelaşi spirit în care i-a fost dată. Presa bonapartistă şi-a reluat atacurile împotriva Adunării naţionale, iar cînd, cu prilejul dezbaterilor în legătură cu legea presei, a fost introdus amendamentul cu privire la semnarea articolelor, îndreptat în special împotriva ziarelor de mîna a doua care reprezentau interesele particulare ale lui Bonaparte, principalul ziar bonapartist, „Pouvoir“[N123] a atacat făţiş, pe un ton extrem de violent, Adunarea naţională. Miniştrii s-au văzut nevoiţi să se dezică în faţa Adunării de acest ziar, al cărui girant responsabil a fost chemat la răspundere în faţa Adunării naţionale şi condamnat la amenda maximă: 5.000 de franci. A doua zi „Pouvoir“ a publicat un articol şi mai insolent împotriva Adunării, iar ca o revanşă a guvernului parchetul a deschis imediat acţiune judiciară împotriva mai multor ziare legitimiste, care au fost acuzate de încălcarea constituţiei.

În sfîrşit, s-a ajuns la chestiunea suspendării lucrărilor Adunării. Bonaparte avea nevoie de această suspendare pentru a putea acţiona fără a fi stînjenit de Adunare. Partidul ordinii avea nevoie de această suspendare, în parte pentru a-şi urzi intrigile lui fracţioniste, în parte pentru ca deputaţii să-şi poată vedea de interesele lor particulare. Şi unul şi altul avea nevoie de ea pentru a consolida şi extinde victoriile reacţiunii în provincie. De aceea Adunarea şi-a amînat şedinţele de la 11 august pînă la 11 noiembrie. Dar, cum Bonaparte nu făcea un secret din dorinţa sa de a scăpa de supravegherea supărătoare a Adunării naţionale, Adunarea a imprimat pînă şi votului ei de încredere pecetea neîncrederii în preşedinte. Nici un bonapartist n-a intrat în comisia permanentă, alcătuită din 28 de membri, care în timpul vacanţei a rămas să vegheze asupra virtuţii republicii[N124]. În locul bonapartiştilor au fost aleşi chiar şi cîţiva republicani de la „Le Siècle“ şi “Le National“, pentru a dovedi preşedintelui devotamentul majorităţii faţă de republica constituţională.

Cu puţin înainte de suspendarea şedinţelor Camerei, şi mai cu seamă imediat după aceea, se părea că cele două mari fracţiuni ale partidului ordinii, orleaniştii şi legitimiştii, sînt gata să se împace, şi anume printr-o contopire a celor două familii regale sub ale căror stindarde luptau. Ziarele erau pline de propunerile de împăcare care fuseseră discutate la St. Leonard, la patul de suferinţă al lui Ludovic-Filip; dar moartea lui Ludovic-Filip a simplificat pe neaşteptate situaţia. Ludovic-Filip era uzurpatorul, Henric al V-lea era cel deposedat, şi fiindcă Henric al V-lea n-avea copii, contele de Paris s-a văzut moştenitor legal al tronului. Acum dispăruse şi ultimul pretext care mai putea fi invocat împotriva contopirii intereselor celor două dinastii. Dar tocmai acum cele două fracţiuni ale burgheziei şi-au dat, în fine, seama că ceea ce le despărţea nu era ataşamentul sentimental pentru o familie regală sau alta, că, dimpotrivă, ceea ce dezbina cele două dinastii erau interesele lor de clasă deosebite. Legitimiştii, care porniseră în pelerinaj la Wiesbaden, unde îşi avea reşedinţa Henric al V-lea, aşa cum concurenţii lor porniseră la St. Leonard, au primit acolo vestea morţii lui Ludovic-Filip. Ei au format de îndată un guvern[N125] în partibus infidelium, compus mai ales din membri ai acelei comisii de paznici ai virtuţii republicii de care am amintit mai sus, guvern care, cu prilejul unui conflict în sînul partidului, a proclamat fără nici un înconjur, dreptul prin graţia lui dumnezeu. Orleaniştii au jubilat satisfăcuţi de scandalul compromiţător pe care l-a provocat în presă acest manifest[N126] şi nu şi-au ascuns nici o clipă ostilitatea lor făţişă faţă de legitimişti.

În timpul vacanţei Adunării naţionale au început şedinţele adunărilor reprezentative ale departamentelor. Majoritatea lor s-au pronunţat pentru o revizuire, limitată printr-un număr mai mare sau mai mic de clauze, a constituţiei, adică s-au pronunţat pentru o restaurare a monarhiei, fără a-i da o definiţie mai precisă, pentru o „soluţionare a problemei“, recunoscînd totodată că sînt prea incompetente şi prea laşe pentru a găsi această soluţie. Fracţiunea bonapartistă s-a grăbit să interpreteze această dorinţă de revizuire în sensul prelungirii mandatului de preşedinte al lui Bonaparte.

Clasa dominantă nu putea în nici un caz să admită soluţionarea constituţională a problemei: demisia lui Bonaparte în mai 1852, alegerea concomitentă a unui nou preşedinte de către toţi alegătorii ţării şi revizuirea constituţiei de către o Cameră specială, aleasă în acest scop, în primele luni după instalarea noului preşedinte. Ziua noilor alegeri prezidenţiale ar fi ziua întîlnirii tuturor partidelor ostile: legitimiştii, orleaniştii, republicanii burghezi, revoluţionarii. Cu acest prilej s-ar produce în mod inevitabil o ciocnire violentă între aceste diferite fracţiuni. Chiar dacă partidul ordinii ar reuşi să cadă de acord asupra candidaturii unei persoane neutre, din afara familiilor dinastice, împotriva lui s-ar ridica Bonaparte. În lupta sa împotriva poporului, partidul ordinii e nevoit să întărească necontenit puterea executivă. Orice întărire a puterii executive întăreşte şi puterea exponentului ei, a lui Bonaparte. De aceea, în măsura în care partidul ordinii sporeşte puterea lor comună, el sporeşte şi mijloacele de luptă ale pretenţiilor dinastice ale lui Bonaparte, face să crească şansele lui de a zădărnici prin forţă, în momentul critic, o rezolvare constituţională. Atunci Bonaparte, în lupta sa împotriva partidului ordinii, nu se va da în lături de la încălcarea unuia din principiile constituţiei, tot aşa cum partidul ordinii, în lupta sa împotriva poporului, nu s-a dat în lături de la încălcarea unui alt principiu al constituţiei, desfiinţînd votul universal. După toate probabilităţile, Bonaparte va face chiar apel la votul universal împotriva Adunării. Într-un cuvînt, soluţia constituţională pune în joc soarta întregului statu-quo politic, iar în dosul primejduirii acestui statu-quo burghezul vede haosul, anarhia, războiul civil. Lui i se pare că, în această primă duminică a lunii mai 1852, sînt puse în joc toate tranzacţiile lui de vînzare-cumpărare, toate poliţele, contractele matrimoniale, actele de notariat, ipotecile, rentele funciare, chiriile şi profiturile lui, toate contractele şi sursele lui de venit, şi el nu se poate expune unui asemenea risc. Îndărătul primejduirii acestui statu-quo politic se ascunde primejdia năruirii întregii societăţi burgheze. Singura soluţie posibilă pentru burghezie este amînarea soluţionării. Burghezia nu poate salva republica constituţională decît prin încălcarea constituţiei, prin prelungirea puterii preşedintelui. Acesta şi este ultimul cuvînt al presei partidului ordinii după îndelungatele şi profundele dezbateri în legătură cu „soluţiile problemei“, cărora s-a consacrat ea după încheierea sesiunii consiliilor generale. Aşadar, puternicul partid al ordinii se vede nevoit, spre ruşinea lui, să ia în serios pe acest ridicol şi ordinar pseudo-Bonaparte care îi este odios.

Acest individ josnic s-a înşelat, la rîndul său, în aprecierea cauzelor care făceau să-i revină tot mai mult rolul omului necesar. În timp ce partidul său s-a dovedit destul de perspicace pentru a atribui noilor împrejurări importanţa crescîndă a lui Bonaparte, el credea că această importanţă crescîndă se datoreşte exclusiv forţei miraculoase a numelui său şi străduinţelor sale neîncetate de a-l parodia pe Napoleon. El devenea din zi în zi tot mai întreprinzător. Ca o ripostă la pelerinajele la St. Leonard şi Wiesbaden, el a întreprins o serie de turnee prin Franţa. Bonapartiştii îşi puneau atît de puţin speranţa în efectul magic al persoanei lui, încît trimiteau pretutindeni ca să-l însoţească trenuri şi diligente tixite cu claqueurs, membri ai Societăţii lui 10 decembrie[N127], această organizaţie a lumpenproletariatului parizian. Ei puneau în gura marionetei lor discursuri care, în funcţie de primirea ce i se făcea preşedintelui într-un oraş sau altul, proclamau drept deviză a politicii prezidenţiale cînd resemnarea republicană, cînd dîrzenia neclintită. În ciuda tuturor manevrelor, aceste călătorii nu semănau cîtuşi de puţin cu nişte marşuri triumfale.

Încredinţat că a reuşit în felul acesta să stîrnească entuziasmul poporului, Bonaparte s-a apucat să facă agitaţie şi în rîndurile armatei. El a dispus să se organizeze mari parăzi pe cîmpia de la Satory, de lîngă Versailles, cu prilejul cărora a încercat să cumpere pe soldaţi, dîndu-le cîrnaţi cu usturoi, şampanie şi ţigări. Adevăratul Napoleon ştia să-şi îmbărbăteze, prin spontane manifestări de familiaritate patriarhală, soldaţii extenuaţi de truda campaniilor sale de cucerire, în timp ce acest pseudo-Napoleon îşi închipuie că trupele îşi exprimau mulţumirea atunci cînd strigau „Vive Napoleon, vive la saucisson!“10), adică „Trăiască cîrnatul, trăiască măscăriciul!“11)

Aceste parăzi au făcut să izbucnească conflictul, care mocnea de multă vreme, dintre Bonaparte şi ministrul său de război, d'Hautpoul, de o parte, şi Changarnier, de altă parte. În Changarnier partidul ordinii îşi găsise omul său cu adevărat neutru, la care nu putea fi nici vorbă de pretenţii dinastice proprii. Pe el îl desemnase partidul ordinii drept succesor al lui Bonaparte. Pe lîngă aceasta, prin atitudinea sa de la 29 ianuarie şi 13 iunie 1849, Changarnier devenise marele conducător de oşti al partidului ordinii, un Alexandru modern care, după părerea burghezilor timizi, prin intervenţia sa brutală tăiase nodul gordian al revoluţiei. Pe Changarnier, care devenise prin aceste mijloace foarte ieftine o forţă, dar care era în fond o figură la fel de jalnică ca şi Bonaparte, l-a însărcinat Adunarea naţională să-l supravegheze pe preşedinte. El însuşi cocheta, de pildă cu prilejul dezbaterilor legate de indemnizaţia preşedintelui, cu rolul de protector al lui Bonaparte şi îşi dădea tot mai mult aere de superioritate faţă de el şi de miniştrii lui. Cînd, cu prilejul noii legi electorale, se prevedea izbucnirea unei insurecţii, el a interzis ofiţerilor săi să primească vreun ordin de la ministrul de război sau de la preşedinte. Presa a contribuit şi ea la preamărirea personalităţii lui Changarnier. În această lipsă totală de personalităţi cît de cît marcante, partidul ordinii s-a văzut, fireşte, nevoit să atribuie unui singur individ forţa care lipsea întregii sale clase şi să-l facă astfel să capete proporţii de-a dreptul colosale. În felul acesta a luat naştere mitul lui Changarnier, „bastionul societăţii“. Şarlatania neruşinată, alura misterioasă şi înfumurarea cu care Changarnier consimţea să poarte pe umerii săi întreaga lume constituie un contrast din cele mai ridicole cu evenimentele din timpul parăzii de la Satory şi cu cele care au urmat. Aceste evenimente au dovedit fără putinţă de tăgadă că nu era nevoie decît de o trăsătură de condei a lui Bonaparte, a acestui minuscul preşedinte, pentru ca fantastica plăsmuire a fricii burgheze, colosul Changarnier, să fie redus la dimensiunile unei mediocrităţi oarecare, pentru ca el, eroul salvator al societăţii, să devină un simplu general pensionar.

Bonaparte se răzbunase mai demult pe Changarnier, provocîndu-l pe ministrul său de război la conflicte disciplinare cu protectorul incomod. Ultima paradă de la Satory a făcut, în sfîrşit să izbucnească vechile resentimente. Cînd regimentele de cavalerie au început să defileze în faţa lui Bonaparte cu strigăte anticonstituţionale de „Vive l'empereur!“12), indignarea constituţionalistă a lui Changarnier n-a mai cunoscut nici o limită. Pentru ca în viitoarea sesiune a Camerei să nu se producă nici un fel de dezbateri neplăcute în legătură cu aceste aclamaţii, Bonaparte l-a îndepărtat pe ministrul de război, d'Hautpoul, numindu-l guvernator al Algeriei. În locul lui a numit pe un bătrîn general de nădejde din timpul imperiului, care în ce priveşte brutalitatea nu era cu nimic mai prejos de Changarnier. Dar pentru ca demiterea lui d'Hautpoul să nu apară ca o concesie făcută lui Changarnier, el a mutat, în acelaşi timp, pe generalul Neumayer, mîna dreaptă a marelui salvator al societăţii de la Paris la Nantes. Neumayer se făcuse vinovat că, la parada precedentă, întreaga infanterie, defilînd prin faţa succesorului lui Napoleon, păstrase o tăcere glacială. Changarnier, simţindu-se el însuşi atins prin transferarea lui Neumayer, a început să protesteze şi să se dedea la ameninţări. Dar degeaba! După două zile de negocieri, decretul de transferare a lui Neumayer a apărut în „Moniteur“, iar eroului ordinii nu i-a mai rămas altceva de făcut decît să se supună disciplinei sau să-şi dea demisia.

Lupta dusă de Bonaparte împotriva lui Changarnier este o continuare a luptei sale împotriva partidului ordinii. Deschiderea, la 11 noiembrie, a noii sesiuni a Adunării naţionale are loc sub auspicii ameninţătoare. Dar asta va fi o furtună într-un pahar cu apă. În esenţă, vechiul joc trebuie să continue. Cu toate vociferările păzitorilor de principii din diferitele sale fracţiuni, majoritatea partidului ordinii va fi silită să prelungească împuternicirea acordată preşedintelui. Tot aşa şi Bonaparte, în ciuda tuturor protestelor sale anterioare, va deveni mai puţin dîrz, fie şi numai din lipsă de bani, şi va primi din mîinile Adunării naţionale, ca pe o simplă delegaţie, această prelungire a împuternicirii. În felul acesta se amînă soluţionarea, se menţine statu-quo, o fracţiune a partidului ordinii compromite şi slăbeşte pe cealaltă, o face ridicolă, iar represiunea împotriva duşmanului comun, împotriva marii majorităţi a naţiunii, este extinsă şi dusă la extrem, pînă ce condiţiile economice vor atinge din nou acel punct de dezvoltare cînd o nouă explozie va arunca în aer toate aceste partide învrăjbite, cu republica lor constituţională cu tot.

Pentru liniştirea burghezului trebuie să adăugăm că scandalul dintre Bonaparte şi partidul ordinii are drept rezultat ruinarea la bursă a o sumedenie de mici capitalişti şi înghiţirea avutului lor de către marii rechini ai bursei.

 

 

 

 


 

Scris în 1850.

Publicat pentru prima oară în „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“ nr. 1, 2, 3, 5, 6, Hamburg 1850.

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 11-113.

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

1). - Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, p 476-478 şi 485-486.  - Nota trad. Editurii Politice

2). Acest alineat introductiv a fost scris de Engels pentru ediţia din 1895.  - Nota red. Editurii Politice

3). Vezi volumul de faţă, p. 173-175.  - Nota red. Editurii Politice

4). - un calm maiestuos.  - Nota trad. Editurii politice

5). - scribi plătiţi cu rîndul.  - Nota trad. Editurii politice

6). - certificate de paupertate.  - Nota trad. Editurii politice

7). Vezi volumul de faţă, p. 171-172.  - Nota trad. Editurii politice

8). - republicani fără voie. (Aluzie la comedia lui Moliére „Doctor fără voie“.).  - Nota trad. Editurii politice

9). - în silă.  - Nota trad. Editurii politice

10). - „Trăiască Napoleon, trăiască cîrnatul!“.  - Nota trad. Editurii politice

11). Joc de cuvinte: „Wurst“ - „cîrnat“; „Hanswurst“ - „măscărici“.  - Nota trad. Editurii politice

12). - „Trăiască împăratul!“.  - Nota trad. Editurii politice

 

 


 

[N116]. Acesta a fost punctul de vedere exprimat de Proudhon în polemica sa împotriva economistului burghez Frédéric Bastiat, care şi-a expus concepţiile în paginile ziarului “Voix du Peuple“ din noiembrie 1849 pînă în februarie 1850. Această polemică a fost reprodusă într-o broşură care a apărut în 1850 la Paris sub titlul: “Gratuité du crédit. Discussion entre M. Fr. Bastiat et M. Proudhon“ („Gratuitatea creditului. Discuţia dintre d-l Fr. Bastiat şi d-l Proudhon“).  - Nota red. Editurii Politice (nota 116, vol. 1)

[N117]. În 1797 guvernul englez a emis o decizie specială cu privire la restricţia bancară, stabilind un curs forţat al bancnotelor şi anulînd convertibilitatea bancnotelor în aur. Acest “Restriction act of 1797“ legaliza sistarea plăţilor de către bănci; aurul a fost retras din circulaţie. Convertibilitatea bancnotelor în aur a fost reintrodusă abia în 1821 pe baza unei legi din 1819.  - Nota red. Editurii Politice (nota 117, vol. 1)

[N118]. Cei şaptesprezece burgravi — este vorba de comisia celor 17 orleanişti şi legitimişti, deputaţi ai Adunării legislative, constituită din ordinul ministrului de interne la 1 mai 1850 pentru a întocmi proiectul unei noi legi electorale. Membrii acestei comisii au fost numiţi burgravi, făcîndu-se aluzie la pretenţiile la putere nejustificate şi la năzuinţele reacţionare ale acestor militanţi monarhişti; porecla a fost luată din drama istorică cu acelaşi nume a lui Victor Hugo.  - Nota red. Editurii Politice (nota 118, vol. 1)

[N119]. „L'Assemblée naţionale“ — coditian francez de orientare monarhistă-legitimistă; a apărut la Paris din 1848 pînă în 1857. În 1848-1851 a oglindit părerile adepţilor fuzionării celor două partide dinastice — legitimiştii şi orleaniştii.  - Nota red. Editurii Politice (nota 119, vol. 1)

[N120]. „Le Constitutionnel“ — cotidian francez; a apărut la Paris din 1815 pînă în 1870; în deceniul al 5-lea — organ de presă al aripii moderate a orleaniştilor; în perioada revoluţiei din 1848 a exprimat vederile burgheziei contrarevoluţionare regaliste grupate în jurul lui Thiers; după lovitura de stat din decembrie 1851 — ziar bonapartist.  - Nota red. Editurii Politice (nota 120, vol. 1)

[N121]. Două manifeste — este vorba de două documente: „Raportul Muntelui către popor“, publicat în ziarul „Le Peuple de 1850“ nr. 6 din 11 august 1850, şi chemarea “Către popor“, publicată în acelaşi ziar nr. 7 din 14 august 1850.  - Nota red. Editurii Politice (nota 121, vol. 1)

[N122]. Baiser-Lamourette (sărutul lui Lamourette) .— aluzie la faimosul episod din timpul revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. La 7 iulie 1792 Lamourette, deputat în Adunarea legislativă, a propus să se pună capăt tuturor certurilor dintre partide printr-un sărut frăţesc. Sub influenţa acestei propuneri, reprezentanţii partidelor ostile s-au îmbrăţişat, dar, cum era şi de aşteptat, chiar a doua zi acest făţarnic „sărut frăţesc“ a fost dat uitării.  - Nota red. Editurii Politice (nota 122, vol. 1)

[N123]. „Le Pouvoir“ — organ de presă bonapartist; a apărut la Paris din aprilie 1849 pînă în iunie 1850 sub titlul „Le Dix Décembre, journal de l'ordre“, iar ulterior sub titlul „Le Pouvoir, journal de dix décembre“ din iunie 1850 pînă în ianuarie 1851; redactor responsabil era Granier de Cassagnac.  - Nota red. Editurii Politice (nota 123, vol. 1)

[N124]. Articolul 32 din constituţia Republicii Franceze prevedea alcătuirea unei comisii permanente, compusă din 25 de membri, aleşi şi din biroul Adunării, care să funcţioneze în intervalul dintre şedinţele Adunării legislative. Această comisie avea dreptul să convoace, în caz de nevoie, Adunarea legislativă. În 1850 ea era compusă de fapt din 39 de persoane: 11 membri ai biroului, 3 chestori şi 25 de membri aleşi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 124, vol. 1)

[N125]. Este vorba de guvernul pe care intenţionau să-l formeze legitimiştii şi din care urmau să facă parte Lévis, de Saint-Priest, Berryer, de Pastoret şi d'Escars, în cazul venirii la putere a pretendentului legitimist — contele Chambord.  - Nota red. Editurii Politice (nota 125, vol. 1)

[N126]. Este vorba de aşa-numitul „Manifest din Wiesbaden“, o circulară întocmită la 30 august 1850 la Wiesbaden de către secretarul fracţiunii legitimiste din Adunarea legislativă de Barthélemy, din însărcinarea contelui Chambord. În această circulară se stabilea politica legitimiştilor în cazul venirii lor la putere; contele Chambord declarase că „respinge oficial şi categoric orice apel către popor, un asemenea apel lăsînd să se subînţeleagă renunţarea la măreţul principiu naţional al monarhiei ereditare“ (vezi „Le Peuple de 1850“ nr. 25 din 25 septembrie 1850). Această declaraţie a dezlănţuit o polemică de presă în legătură cu protestul a numeroşi monarhişti, în frunte cu deputatul Larochejaquelein.  - Nota red. Editurii Politice (nota 126, vol. 1)

[N127]. Societatea lui 10 decembrie — În capitolul al V-lea al lucrării „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ Marx scrie: „Această societate datează din 1849. Sub pretextul fondării unei societăţi de binefacere, lumpenproletariatul parizian fusese organizat în secţii secrete, conduse fiecare de cîte un agent bonapartist, în fruntea întregii societăţi aflîndu-se un general bonapartist. Alături de roués (libertini) ruinaţi, cu mijloace de existenţă îndoielnice şi de origine dubioasă, alături de aventurieri şi lepădături ale burgheziei, se puteau găsi aici vagabonzi, soldaţi demobilizaţi, puşcăriaşi eliberaţi, ocnaşi evadaţi, escroci, şarlatani, golani, hoţi de buzunare, scamatori, cartofori, maquereaux, proxeneţi, hamali, scribi, flaşnetari, culegători de zdrenţe, tocilari, căldărari, cerşetori, într-un cuvînt toată acea masă confuză şi pestriţă pe care împrejurările o aruncă dintr-o parte într-alta şi căreia francezii îi zic la bohème; din aceste elemente care-i erau înrudite, Bonaparte a alcătuit sîmburele Societăţii lui 10 decembrie“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 168-169).  - Nota red. Editurii Politice (nota 127, vol. 1)