De fiecare dată cînd sînt solicitat să-mi împărtăşesc amintirile despre Lenin încerc un sentiment de regret iremediabil. Nu-mi pot ierta că n-am găsit o modalitate de a-mi nota impresiile zilnice într-un jurnal, că n-am făcut nici un fel de însemnări care m-ar fi ajutat, mai tîrziu, să-mi evoc amintirile.
Se înţelege că, date fiind condiţiile din acele vremuri, periculoase pentru orice însemnări, un asemenea jurnal nu ar fi putut fi decît foarte conspirativ.
Un mare număr de convorbiri cu caracter personal dintre cele mai interesante, de şedinţe de tot felul şi de ore de muncă în comun, în cursul cărora l-am putut observa îndeaproape pe Lenin, atîtea evenimente la care am luat parte împreună într-un fel sau altul şi care mi-au oferit prilejul să-i urmăresc eforturile îndreptate spre îndeplinirea sarcinii lui istorice, — toate acestea au trecut fără să lase în memoria mea decît urme şterse, care uneori scapă pînă şi unei determinări cronologice.
Mă voi strădui să reconstitui în faţa cititorilor faptele cele mai importante care mi-au rămas întipărite în memorie, în legătură cu participarea lui Lenin la evenimentele anului 1905, fapte cunoscute nu din literatură, ci din mărturia ochilor mei şi a urechilor mele.
Dintre datele remarcabile ale anului 1905, am trăit în preajma lui Lenin — în străinătate — ziua de 9 ianuarie. Nu de mult am publicat un mic articol despre marele an 19051) în care am descris, mai mult sau mai puţin amănunţit, impresiile pe care le-a produs ştirea despre evenimentele de la 9 ianuarie asupra redacţiei ziarului «Vpered» («Înainte») şi asupra bolşevicilor grupaţi în jurul ei, atitudinea lui Lenin faţă de aceste evenimente grandioase şi vizita făcută lui Lenin şi întregii redacţii a ziarului «Vpered» de către Gapon, însoţit de Rutenberg.
Toate acestea n-am să le repet. N-am să mă opresc nici asupra Congresului al III-lea al partidului. În relaţiile melc personale, strînse, cu Lenin s-a produs o întrerupere destul de lungă. Curînd după înapoierea noastră de la Londra — unde s-a ţinut congresul — la Geneva, am plecat, cu aprobarea redacţiei, în Italia. Sănătatea mea era, în general, şubrezită şi, în afară de aceasta, în urma muncii politice intense de pregătire a congresului şi a vizitelor prin toate coloniile de emigranţi, unde organizam tot felul de rapoarte şi discuţii, eram peste măsură de surmenat. M-am stabilit la Florenţa, de unde purtam corespondenţă cu redacţia, primind uneori scrisori cu caracter personal sau scrisori în care se cerea un articol de la Vladimir Ilici şi — mai adesea — de la ceilalţi membri ai redacţiei, îndeosebi de la Vorovski.
Evenimentele furtunoase din toamna aceluiaşi an m-au găsit la Florenţa. Pe la sfîrşitul lui octombrie, sau începutul lui noiembrie, am primit o telegramă din Petersburg, de la Lenin, care îmi cerea categoric să vin neîntîrziat în Rusia, chiar în capitală, unde era nevoie de mine în calitate de membru al redacţiei marelui ziar «Novaia Jizn» («Viaţa nouă»), întemeiat, după cum se ştie, sub conducerea lui Minski şi Gorki şi pus la dispoziţia centrului bolşevic.
Bineînţeles, am plecat imediat, şi chiar în ziua sosirii mele la Petersburg m-am prezentat la redacţie.
La început întîlnirile mele cu Lenin erau legate aproape exclusiv de munca intensă pe care o depuneam la ziar. Vladimir Ilici se simţea, în general, plin de elan, era într-o stare de spirit foarte optimistă şi combativă. Totuşi gravitatea situaţiei şi extrema instabilitate a cuceririlor dobîndite nu-i scăpau neobservate.
Pe atunci Lenin nu activa personal în Sovietul din Petersburg, dar îndruma munca bolşevicilor care făceau parte din Soviet — Postolovski, Knuneanţ şi Bogdanov — şi ţinea în permanenţă legătura cu ei.
Vladimir Ilici depunea, bineînţeles, o activitate multilaterală şi foarte rodnică, întrucît, în perioada dintre zguduirile revoluţiei şi reacţiunea ce se apropia, atît Petersburgul cît şi Moscova şi o serie întreagă de oraşe provinciale trăiau o viaţă febrilă, fiind adeseori martore ale unor vărsări de sînge şi incendii puse la cale de pogromiştii din sutele negre şi înregistrînd cu înviorare zvonurile despre soarta armatei răsăritene, pe care guvernul căuta s-o demobilizeze încetul cu încetul, pentru ca această avalanşă de ostaşi reveniţi de pe front să nu se unească cu valurile revoluţiei muncitoreşti şi ale răscoalelor ţărăneşti.
Aveam şi eu foarte mult de lucru pe vremea aceea, atît pe tărîm literar cît şi pe tărîm propagandistic, dar la început — repet — munca mea venea în contact cu activitatea de o amploare uriaşă a lui Lenin numai pe tărîm ziaristic.
Vladimir Ilici acorda o mare importanţă ziarului «Novaia Jizn». Amintesc că acest mare ziar legal se difuza în peste cincizeci de mii de exemplare. Pînă atunci presa bolşevică nu cunoscuse niciodată un asemenea tiraj. La început redacţia ziarului avea o componenţă extrem de ciudat înjghebată. Alături de noi, bolşevicii, lucrau în cadrul ei un mare număr de prieteni de-ai lui Minski, poeţi cu gusturi decadente, anarhişti de cafenea, o boemă pestriţă care se socotea «de un stîngîsm extrem» şi care privea alianţa cu bolşevicii ca un lucru foarte picant.
Totuşi, curînd partea bolşevică a redacţiei şi-a dat limpede seama că este «cu neputinţă» să înhami «calul bolşevic» la acelaşi car cu «fremătătoarea ciută» semidecadentă. Ca urmare a acestei nepotriviri s-au iscat o serie de conflicte.
Trebuie să subliniez că Vladimir Ilici avea o atitudine prevenitoare şi plină de tact faţă de Minski şi chiar faţă de toţi acei intelectuali de duzină care se oploşiseră în redacţia ziarului «Novaia Jizn». Aceasta nu-l împiedica să rîdă cu hohote de unele ieşiri cu totul neobişnuite ale colaboratorilor noştri. În asemenea cazuri îl auzeai adeseori repetînd:
— Iată, într-adevăr, nişte curiozităţi istorice!
De altfel, tocmai cînd isprăvisem cu trierea cadrelor redacţionale ale ziarului «Novaia Jizn», care-şi sporise cu mult numărul abonaţilor şi cititorilor şi începuse să joace un rol foarte însemnat nu numai la Petrograd, dar în toata ţara, ziarul a fost suspendat.
În munca noastră a început atunci o perioadă destul de sumbră, întrucît nu voiam în nici un caz să rămînem fără un organ de presă, am început să înlocuim un ziar cu altul2) sau, mai bine zis, un titlu cu altul; toate aceste titluri ale organului nostru central legal nu au avut decît o existenţă cu totul efemeră.
Vladimir Ilici a continuat să fie tot timpul redactor-şef şi urmărea cu o atenţie neslăbită activitatea tuturor secţiilor. Atît la «Novaia Jizn» cît şi în redacţiile celorlalte ziare mai mici, care s-au succedat fără întrerupere, am condus secţia de revistă a presei, şi n-a apărut nici o notă sau însemnare a mea, fie ea cît de mică, pe care să n-o fi văzut în prealabil Vladimir Ilici. De cele mai multe ori, întregul material, afară de telegrame, cronici etc., era citit cu glas tare la consfătuirile radacţionale prezidate de Lenin. Ne citea şi el articolele sale şi primea foarte bucuros observaţiile şi sfaturile altora.
Lui Lenin, în general, îi plăcea munca colectivă în sensul cel mai autentic al cuvîntului, adică elaborarea formulărilor pe baza unei ciorne oarecare, prin conlucrarea nemijlocită a mai multor capete.
Bineînţeles că redacţia ziarului era totodată şi centrul în care se adunau cele mai multe şi mai diferite ştiri şi de unde aveai cea mai largă perspectivă asupra cîmpului de bătălie.
În tot acest timp Lenin a fost, fără îndoială, creierul şi inima acestor ziare şi, lucrînd — ca şi înainte la «Vpered » şi la «Proletarii» — cu energie şi rîvnă, în strînsă unire, încercam o adevărată desfătare datorită acestei conduceri, întotdeauna vii, inventive, entuziaste. Ceea ce ne uimea la conducătorul nostru era arta de a stabili o legătură între fapte care la prima vedere păreau cu totul opuse, străine unul de altul, aptitudinea lui de a se orienta uimitor de repede şi de a găsi formulările cele mai potrivite. Pe lîngă toate aceste calităţi, avea un fel încîntător şi fin de a-şi bate joc de adversar (de orice adversar, şi adversarii noştri erau numeroşi şi feluriţi).
După cum am mai arătat, la început relaţiile mele cu Lenin se reduceau la activitatea ziaristică. Asta însă numai la început. Mai tîrziu au urmat o serie de evenimente care mi-au prilejuit un contact cu activitatea lui Lenin şi în alte domenii.
Din motive în special de ordin conspirativ, în tot cursul anului 1905 Vladimir Ilici se ferea să vorbească la marile întruniri publice, ceea ce nu-l împiedica însă să ia destul de des cuvîntul la şedinţe de partid închise, chiar dacă asistenţa era numeroasă. Singura lui cuvîntare în faţa unui public larg a fost energicul discurs politic rostit, sub pseudonimul Karpov, în ziua de 9 (22) mai 1906, la mitingul din casa contesei Panina. N-am participat la această întrunire, dar mi-au povestit despre ea tovarăşii care au fost de faţă. Spuneau că se răspîndise prin sală, cu o iuţeală fulgerătoare, zvonul că acest Karpov, necunoscut de nimeni, este vestitul Lenin. De aceea Vladimir Ilici a fost primit cu nesfîrşite ovaţii. Era mereu întrerupt de aplauze puternice, iar cînd şi-a terminat discursul asistenţa a izbucnit din nou în ovaţii.
Influenţa lui Lenin şi a bolşevicilor în rîndurile maselor era foarte mare. La aceasta contribuiau şi ziarele legale, care constituiau în mîinile lor un puternic amplificator. Trebuie spus totuşi că în acel timp clasa muncitoare nu era încă îndeajuns de organizată, cu toate că în ţară existau Sovietul de la Petersburg şi o serie de alte Soviete. Partidul avea şi el un aparat încă destul de şubred. De aceea evenimentele se desfăşurau mult mai spontan decît, bunăoară, mai tîrziu, în perioada pregătirii Revoluţiei din Octombrie şi mai ales după Octombrie, cînd se simţea deja foarte limpede că mecanismul de partid este o forţă conducătoare şi că gigantica stihie revoluţionară este dirijată într-o măsură din ce în ce mai mare de mîna acestui cîrmaci.
Între timp evenimentele se precipitau. De repetate ori ne-a atras Lenin atenţia că revoluţia se află în mare pericol. După cum se ştie din cuvîntările lui publice, din articolele lui etc., încă de pe atunci Lenin acorda o mare importanţă antrenării în revoluţie a maselor ţărăneşti de la sate şi a soldaţilor din armată, mai ales a celor din armata răsăriteană, care se demobiliza treptat.
Bolşevicii urmau linia bazată pe alianţa trainică între muncitori şi ţărani şi pe traducerea în viaţă a lozincii lansate atunci de Lenin: «Dictatura democrat-revoluţionară a clasei muncitoare şi a ţărănimii».
La 3 (16) decembrie a fost arestat, în întregime, Sovietul din Petersburg în prima sa componenţă. Această arestare ne-a alarmat pe toţi, inclusiv pe Lenin. Îmi amintesc de înfăţişarea lui profund îngrijorată, de cuvîntările lui de pe atunci, străbătute de îngrijorare.
După cum se ştie, insurecţia din decembrie, dezaprobată de menşevici (de Plehanov, bunăoară), a fost susţinută cu cea mai deplină simpatie de bolşevici şi de conducătorul lor. Lenin socotea că în faţa ofensivei guvernului e pe deplin justificată şi firească această încercare de a-i da mişcării o formă superioară. Îmi amintesc bine de acele zile atît de neliniştite şi de sumbre. Veştile de la Moscova nu veneau întotdeauna la timp. Lenin citea cu multă aviditate fiecare rînd din informaţiile primite de la Moscova, reţinea fiecare cuvînt al tovarăşilor veniţi din acest oraş.
Aparatul bolşevic din Petersburg, sub conducerea Iui Lenin, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a sprijini insurecţia de la Moscova, cel puţin în privinţa întreruperii comunicaţiilor dintre Petersburg şi Moscova, lucru de care depindeau multe în vremea aceea.
Personal n-am făcut parte din grupurile formate de bolşevici în scopul de a depune toate eforturile pentru organizarea grevei pe linia ferată Nikolaevskaia sau, cel puţin, pentru demontarea liniei. Mişcarea în rîndurile feroviarilor era foarte puternică, s-a început demontarea liniei, totuşi forţele noastre se dovediră a fi neîndestulătoare. La Moscova a fost adus regimentul Semenovski3), care a avut un rol hotărîtor în înfrîngerea eroicilor muncitori din Krasnaia Presnea.
După suspendarea ziarelor «Novaia Jizn» şi «Nacealo» s-a făcut încercarea de a se crea un ziar general social-democrat, căruia i s-a dat numele de «Severnîi Golos». Totodată au început tratative între centrul bolşevic şi cel menşevic în problema unificării.
În această perioadă am început să mă întîlnesc mai des cu Lenin. L-am cunoscut, în această fază de dezvoltare a partidului nostru, ca un strateg şi ca un tactician al luptelor dinăuntrul P.M.S.D.R. Îmi amintesc foarte bine de adunările de atunci, care se ţineau de obicei în locuinţe particulare şi la care participau cîte 25-30 de oameni. Menşevicii şovăiau, se temeau să-şi ia angajamente precise, căutau să-şi păstreze cît mai mult independenţa. Ţin minte că tov. Martînov ne ţinea cuvîntări nesfîrşite, care aveau rostul să tergiverseze şi să încîlcească rezolvarea celor mai simple probleme.
Majoritatea acestor întruniri le prezidam eu, dar în numele partidului nostru vorbea aproape exclusiv Lenin. Numai din cînd în cînd însărcina pe cîte cineva dintre noi — de cele mai multe ori pe P. P. Rumeanţev — să ţină o cuvîntare sau să facă unele comunicări. Lupta cu menşevicii o ducea însă, în esenţă, el.
Se ţinea adunare după adunare, dar multă vreme lucrurile băteau pasul pe loc. Adeseori, după şedinţă, ne întruneam într-un mic restaurant şi analizam situaţia care se crease. Unii dintre noi (printre care Rumeanţev şi cu mine), considerînd că e foarte important să ajungem cît mai repede la un acord, eram înclinaţi să facem unele concesii. Lenin însă nu voia să iasă măcar cu o iotă din limitele dinainte stabilite ale unei eventuale înţelegeri. În afară de aceasta, el cerea de la menşevici semnarea obligatorie a unor mici documente (hîrtiuţe pe care le compunea el însuşi). Faţă de lungile rezoluţii, întocmite după toate regulile şi cuprinzînd tot felul de rezerve şi clauze, pe care ni le propuneau menşevicii, hîrtiile noastre păreau nişte fiţuici ticluite la repezeală.
În termeni scurţi şi precişi, menşevicii erau puşi în faţa următoarei dileme: ori să rupă tratativele şi să-şi arate astfel corniţele lor oportuniste prost ascunse, ori să-i urmeze pe bolşevici.
Ţin foarte bine minte că, în ciuda seriozităţii situaţiei (toate acestea s-au petrecut în timpul insurecţiei din decembrie) şi a atmosferei încordate în care s-au desfăşurat aceste tratative, Lenin era în permanenţă plin de elan. În acele zile i-am auzit rîsul, acel rîs pe care l-a descris mai tîrziu Ransom şi care, după părerea mea, izvora din profunda certitudine pe care o avea Lenin că apreciază just evenimentele şi din încrederea lui în inevitabilitatea victoriei. Posedînd marele adevăr al epocii sale şi pătrunzînd în perspectivele îndepărtate ale viitorului, Lenin găsea, bineînţeles, caraghioase toate oscilaţiile şi erorile menşevicilor şi, în general, ale contemporanilor săi mai puţin clarvăzători. La adunările ţinute atunci în comun cu menşevicii nu s-a ajuns la un rezultat definitiv. S-a reuşit numai să se pregătească materialul necesar pentru o înţelegere. Apoi, acest material, astfel adunat, a fost discutat la conferinţe separate: la conferinţa bolşevicilor de la Tammerfors şi la conferinţa menşevicilor de la Petersburg,
Drept urmare, după cum se ştie, s-a creat un Comitet Central unificat şi o redacţie unificată a Organului Central de presă, în care Lenin m-a trimis şi pe mine, împreună cu Bazarov şi Vorovski.
În curînd eşecul insurecţiei din decembrie a schimbat din nou situaţia politică. La început, centrul bolşevic (şi în primul rînd însuşi Lenin) nu considera victoria repurtată de guvern la Moscova atît de hotărîtoare încît să atragă după sine schimbarea tacticii de bază a partidului şi a proletariatului. Dimpotrivă, Lenin apăra ideea necesităţii de a menţine spiritul combativ al luptei noastre. Dacă nu mă înşel, pe Vasilievski Ostrov a avut loc marea adunare de partid bolşevică la care Lenin a vorbit pentru prima oară despre necesitatea luptei de partizani împotriva guvernului, despre organizarea grupurilor de cinci şi de zece, adevărate echipe eroice care să dezorganizeze viaţa statului şi să dea, în felul acesta, într-un front dispersat o uriaşă bătălie de ariergardă. Această bătălie avea să constituie un pod spre un nou avînt al revoluţiei. Cuvîntarea lui Lenin a produs asupra celor de faţă o impresie de neuitat.
Îmi amintesc cum mă întorceam de la o întrunire împreună cu Bazarov şi cu Vorovski. Eram plini de admiraţie faţă de convingerea fermă a conducătorului nostru că revoluţia continuă, cu toate înfrîngerile suportate, şi faţă de năzuinţa lui de a îndrepta o parte considerabilă a întregii munci a partidului pe făgaşul acţiunilor de luptă.
E de la sine înţeles că menşevicii au aflat de cuvîntarea lui Lenin. Ei au dezaprobat-o categoric, văzînd în această atitudine o trecere la blanquism, un gest desperat al unor revoluţionari care au suferit o înfrîngere, dar care se încăpăţînează să persevereze.
În perioada care a urmat, pe măsura întăririi reacţiunii, au fost momente cînd, la diferite întruniri şi conferinţe, muncitorii plini de elan revoluţionar şi vechii revoluţionari, înciudaţi de necesitatea retragerii, se împărţeau în două părţi aproape egale, unii apărînd tactica veche, nu de mult încă propusă de însuşi Lenin, iar ceilalţi linia nouă pe care începuse s-o adopte Lenin — linia menţinerii partidului ilegal, care trebuia să rămînă intact, şi în acelaşi timp a necesităţii de a folosi toate posibilităţile legale, rămăşiţele tribunei din Dumă etc., în scopul de a pregăti o nouă ofensivă, o nouă revoluţie.
O parte dintre noi, care se mai aflau încă sub impresia evenimentelor revoluţionare şi n-au ştiut să înţeleagă la timp necesitatea unei schimbări radicale a tacticii — schimbare impusă de mersul evenimentelor şi trasată de Lenin —, au apucat pe o cale greşită, care a dus pe unii în afara partidului nostru, în timp ce alţii, dîndu-şi seama de greşeala lor, au revenit în partid şi au recunoscut întreaga înţelepciune a tacticii leniniste.
În ceea ce priveşte pe menşevici, aceştia îşi schimbau cu încetul culoarea, se căiau că se lăsaseră antrenaţi de avîntul revoluţionar, îşi pierdură încrederea în posibilităţile revoluţiei, în rîndurile lor au început să apară petele hidoase ale trădării, care au devenit mai tîrziu semnul distinctiv al aripei lor lichidatoriste, molipsind treptat de un oportunism incorigibil întregul partid menşevic, astfel că pînă şi Plehanov s-a văzut silit să părăsească organizaţia menşevică.
Congresul al IV-lea, aşa-numitul congres de unificare al partidului, depăşeşte cadrul acestui articol, deoarece congresul se situează dincolo de limitele cronologice ale anului 1905; nu însă şi campania electorală dinaintea congresului.
În timpul acestei campanii am avut deseori prilejul să fiu împreună cu Lenin. Cred că la cel puţin zece adunări am luat cuvîntul amîndoi. În majoritatea cazurilor, după un plan dinainte stabilit, eu enunţam platforma noastră de bază. Cu menşevicii ne războiam cu înverşunare. Cu toate că ne pregăteam pentru congresul «de unificare», fiecare îşi dădea seama că fizionomia partidului «unificat» depinde de numărul de voturi întrunit la acest congres de către bolşevici şi menşevici.
Lenin îmi spunea atunci cu surîsul său fin:
— Dacă vom avea majoritatea în C.C. sau în Organul Central de presă, vom cere cea mai strictă disciplină. Vom insista ca, sub toate raporturile, menşevicii să se subordoneze unităţii de partid. Cu atît mai rău pentru ei dacă esenţa lor mic-burgheză nu le va permite să meargă alături de noi. Să-şi ia asupra lor vina scindării partidului, după ce unitatea a fost obţinută cu un preţ atît de mare. Nici vorbă că, în aceste condiţii, părăsind partidul «unificat» vor fi urmaţi de un număr cu mult mai mic de muncitori decît au adus cu ei în acest partid.
L-am întrebat atunci pe Vladimir Ilici:
— Dar ce are să fie dacă rămînem totuşi în minoritate? Vom accepta unificarea?
Lenin a zîmbit oarecum enigmatic şi mi-a răspuns:
— Depinde de împrejurări. În orice caz nu vom permite ca din unificare să se facă un laţ pentru noi şi în nici un caz nu vom îngădui ca menşevicii să ne poarte legaţi de zgardă.
De aici se vede cît de grele au fost dezbaterile. Orice vot în plus la Petersburg — căruia i-a fost dat să devină, mai tîrziu, Leningrad — avea o mare însemnătate. Aceeaşi luptă, bineînţeles, se ducea pretutindeni. În această luptă, după cum se ştie, am primit o lovitură în Caucaz. N-am întîrziat însă să le răspundem menşevicilor cu Uralul.
La întrunirile electorale eu luam cuvîntul de pe poziţii leniniste, enumerînd păcatele şi greşelile menşevismului în trecut, demonstrînd cît este de şubred programul lor actual. Ţin minte că adeseori l-am avut ca oponent pe fratele mai mic al lui Martov.
Lenin, la concluzii, exploatînd de fiecare dată, cu îndemînarea care îi era caracteristică, toate scăpările menşevicilor la aceste întruniri, îl lua în rîs pe adversar.
Îmi aduc şi acum bine aminte de luptele de atunci, purtate într-o atmosferă revoluţionară foarte încărcată. Nici conştiinţa pe care-o aveam cu toţii că valul revoluţiei începe să scadă nu umbrea sentimentul de fericire pe care ni-l dădea conştiinţa faptului că urmăm o tactică cu adevărat revoluţionară, cu adevărat marxistă.
Cred că, cu toată prietenia mea strînsă de atunci cu Bogdanov, n-aş fi săvîrşit greşelile mele de mai tîrziu dacă împrejurările nu m-ar fi forţat să emigrez aproape imediat după înapoierea mea de la congresul de la Stockholm. Actul de acuzare întocmit împotriva mea cuprindea învinuiri foarte grave, iar avocatului meu, Cerekul-Kuş, pe care mi-l recomandase comitetul de partid de atunci, i se făcuse o subtilă aluzie că cel mai bun lucru ar fi să plec din ţară. După o consfătuire cu tov. Vorovski, care fusese însărcinat să tranşeze de comun acord cu mine această problemă, s-a luat hotărîrea să mi se aranjeze cît mai repede fuga prin Finlanda. Altfel, fără îndoială, m-ar fi ameninţat o întemniţare pe ani de zile.
Acest fapt a creat o oarecare distanţă între mine şi centrul de partid, ceea ce a fost, desigur, foarte neplăcut şi a avut serioase consecinţe. Este bine totuşi că după rătăcirile care m-au dus spre diferite greşeli «de stînga», ridicarea unui nou val revoluţionar grandios m-a îndreptat iarăşi pe calea cea bună, pe care am fost întîmpinat cu prietenie de Lenin.
Menţionez că în perioada dintre aceste uriaşe valuri revoluţionare, în pofida divergenţelor ivite, care au luat treptat proporţii, am mai avut prilejul să lucrez în strîns contact cu Lenin la congresele internaţionale de la Stuttgart şi Copenhaga; dar aceste amintiri depăşesc cadrul prezentului articol.
1). A. V. Lunacearski: «9 ianuarie şi emigraţia leninistă», «Krasnaia Gazeta» nr, 18, 22 din ianuarie 1927. — Nota Red.
2). Ziarul «Novaia Jizn» a fost suspendat la 3 (16) decembrie 1905; primul ziar bolşevic editat la Petersburg în 1906 a fost «Volna», care a apărut de la 26 aprilie (9 mai) pînă la 24 mai (6 iunie); i-a luat locul ziarul «Vpered» — de la 26 mai (8 iunie) pînă la 14 (27 iunie), apoi «Eho», de la 22 iunie (5 iulie) pînă la 7 (20) iulie 1906. — Nota Red.
3). Regiment din garda imperială. — Nota Trad.