VI. Împărţirea lumii între marile puteri

 În lucrarea sa „Dezvoltarea teritorială a coloniilor europene“^[1], geograful A. Supan face următorul bilanţ sumar al acestei dezvoltări la sfîrşitul secolului al XIX-lea:

„Trăsătura caracteristică a acestei perioade - încheie el - este deci împărţirea Africii şi a Polineziei“. Deoarece în Asia şi în America nu există teritorii neocupate, adică teritorii care să nu aparţină nici unui stat, concluzia lui Supan trebuie lărgită, spunîndu-se că trăsătura caracteristică a perioadei în cauză este împărţirea definitivă a globului, definitivă nu în sensul că n-ar mai fi cu putinţă o reîmpărţire - dimpotrivă, reîmpărţirile sînt posibile şi inevitabile -, ci în sensul că politica colonialistă a ţărilor capitaliste a încheiat acapararea teritoriilor neocupate de pe planeta noastră. Pentru prima oară lumea se prezintă ca o lume deja împărţită, aşa încît de aici încolo pot avea loc numai reîmpărţiri, adică trecerea de la un „stăpîn“ la altul, şi nu trecerea de la situaţia de teritorii fără stăpîn la cea de teritorii cu „stăpîn“.

Trecem, aşadar, printr-o epocă specifică a politicii colonialiste mondiale, epocă care este în modul cel mai strîns legată de „treapta cea mai nouă a dezvoltării capitalismului“, de capitalul financiar. De aceea trebuie să ne oprim mai amănunţit, înainte de toate, asupra datelor faptice, pentru a lămuri cît mai precis atît deosebirea dintre epoca actuală şi cele precedente, cît şi starea de lucruri din momentul de faţă. În primul rînd se pun aici următoarele două întrebări concrete: se observă oare o intensificare a politicii colonialiste, o ascuţire a luptei pentru colonii tocmai în epoca capitalului financiar şi cum anume este împărţită lumea în această privinţă în momentul de faţă?

În cartea sa consacrată istoriei colonizării^[2], autorul american Morris încearcă să totalizeze datele referitoare la întinderea posesiunilor coloniale ale Angliei, Franţei şi Germaniei în diferite perioade ale secolului al XIX-lea. Iată, pe scurt, rezultatele obţinute de el:

Cuceririle coloniale ale Angliei au luat o amploare deosebit de mare în perioada 1860-1880 şi au avut şi în ultimele două decenii ale secolului trecut o amploare considerabilă. Cuceririle coloniale ale Franţei şi Germaniei au avut loc tocmai în aceste două decenii. Am văzut mai sus că limita dezvoltării capitalismului premonopolist, în care predomina libera concurenţă, a fost atinsă în anii 1860-1870. Acum vedem că tocmai după această perioadă iau un mare „avînt“ cuceririle coloniale şi devine extrem de ascuţită lupta pentru împărţirea teritorială a lumii. Este, prin urmare, neîndoielnic că trecerea capitalismului la stadiul capitalismului monopolist, la capitalul financiar, este legată de o ascuţire a luptei pentru împărţirea lumii.

În lucrarea sa cu privire la imperialism, Hobson arată că anii 1884-1900 reprezintă o perioadă de intensă „expansiune“ (extindere teritorială) a principalelor state europene. Potrivit calculelor lui, în această perioadă, Anglia a dobîndit 3.700.000 de mile pătrate cu o populaţie de 57.000.000; Franţa - 3.600.000 de mile pătrate cu o populaţie de 36.500.000; Germania - 1.000.000 de mile pătrate cu o populaţie de 14.700.000; Belgia - 900.000 de mile pătrate cu o populaţie de 30.000.000; Portugalia - 800.000 de mile pătrate cu o populaţie de 9.000.000. Goana după colonii a tuturor statelor capitaliste la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi mai ales după 1880, este un fapt îndeobşte cunoscut în istoria diplomaţiei şi a politicii externe.

În perioada de maximă înflorire a liberei concurenţe în Anglia, în anii 1840-1860, liderii politici burghezi din această ţară erau împotriva politicii colonialiste şi considerau că eliberarea coloniilor, despărţirea lor completă de Anglia este ceva inevitabil şi folositor. Într-un articol despre „imperialismul englez contemporan“^[3], apărut în 1898, M. Beer arată că în 1852 un om de stat englez ca Disraeli, în genere atît de înclinat spre imperialism, spunea: „Coloniile sînt nişte pietre de moară pe grumazul nostru“, iar la sfîrşitul secolului al XIX-lea eroii zilei erau în Anglia Cecil Rhodes şi Joseph Chamberlain, care propovăduiau făţiş imperialismul şi promovau cu maximum de cinism o politică imperialistă!

Nu este lipsit de interes faptul că încă pe atunci aceşti lideri politici ai burgheziei engleze vedeau clar legătura dintre rădăcinile, ca să zicem aşa, pur economice şi cele social-politice ale imperialismului contemporan. Chamberlain propovăduia imperialismul ca „o politică realistă, înţeleaptă şi economicoasă“, atrăgînd atenţia în special asupra concurenţei pe care o întîmpină astăzi Anglia pe piaţa mondială din partea Germaniei, Americii şi Belgiei. Salvarea este în monopol - spuneau capitaliştii, înfiinţînd carteluri, sindicate şi trusturi. Salvarea este în monopol - le ţineau isonul liderii politici ai burgheziei, grăbindu-se să pună mîna pe regiunile încă neîmpărţite ale lumii. Iar Cecil Rhodes, după cum relatează prietenul său intim, ziaristul Stead, i-a împărtăşit în 1895 următoarele reflecţii în legătură cu ideile sale imperialiste: „Am fost ieri în East End (cartier muncitoresc) şi am asistat la o întrunire a şomerilor. Cînd, după cuvîntările sălbatice pe care le-am auzit acolo şi care nu erau decît strigătul deznădăjduit al unor oameni care cereau: pîine, pîine!, veneam spre casă şi mă gîndeam la cele văzute, m-am convins şi mai mult de însemnătatea imperialismului... Ideea mea cea mai scumpă este rezolvarea problemei sociale, şi anume: pentru a salva de la un război civil ucigător cele 40.000.000 de locuitori ai Regatului Unit, noi, promotorii politicii coloniale, trebuie să punem stăpînire pe noi teritorii pentru plasarea prisosului de populaţie, pentru dobîndirea unor noi pieţe de desfacere a mărfurilor produse în fabrici şi în mine. Imperiul, asta am spus-o întotdeauna, este o chestiune de stomac. Dacă vreţi să evitaţi un război civil, trebuie să deveniţi imperialişti“^[4].

Aşa vorbea în 1895 milionarul Cecil Rhodes, acest rege al finanţei şi principalul vinovat de izbucnirea războiului anglo-bur; la drept vorbind însă, pledoaria sa proimperialistă e numai cam grosolană, cinică, dar în fond nu se deosebeşte de „teoria“ domnilor Maslov, Südekum, Potresov, David, de cea a întemeietorului marxismului rus etc. etc. Cecil Rhodes a fost un social-şovinist ceva mai cinstit...

Pentru a înfăţişa un tablou cît mai exact al împărţirii teritoriale a lumii şi al schimbărilor intervenite în această privinţă în ultimele decenii, ne vom folosi de datele sintetizate de Supan în sus-citata sa lucrare cu privire la posesiunile coloniale ale tuturor statelor din lume. Supan ia anii 1876 şi 1900; noi vom lua anul 1876 - care este foarte fericit ales, căci tocmai în acel timp poate fi socotită în linii generale încheiată dezvoltarea capitalismului vest-european în stadiul lui premonopolist - şi anul 1914, înlocuind cifrele lui Supan cu date mai noi, luate din „Tabelele geografice-statistice“ ale lui Hübner. Supan ia numai coloniile; noi socotim că, pentru a putea înfăţişa un tablou atotcuprinzător al împărţirii lumii, este util să adăugăm date sumare cu privire la ţările neocoloniale şi la semicolonii, printre care se numără Persia, China şi Turcia: prima din aceste ţări a şi devenit aproape în întregime o colonie, iar a doua şi a treia sînt pe cale de a deveni colonii.

Obţinem astfel următoarele rezultate:

Vedem aici cît se poate de clar în ce măsură a fost „încheiată“ împărţirea lumii la hotarul dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea. După 1876, posesiunile coloniale s-au extins în proporţii uriaşe: mai mult decît o dată şi jumătate, de la 40.000.000 la 65.000.000 km² la cele şase mari puteri; creşterea e de 25.000.000 km², o dată şi jumătate mai mult decît suprafaţa metropolelor (16.500.000 km²). În 1876 trei din aceste mari puteri nu aveau de loc colonii, iar a patra, Franţa, aproape că nu avea. În 1914 aceste patru mari puterii stăpîneau colonii cu o suprafaţă de 14.100.000 km², adică aproximativ o dată şi jumătate mai mult decît suprafaţa Europei, cu o populaţie de aproape 100.000.000 de locuitori. Inegalitatea extinderii posesiunilor coloniale este foarte mare. Comparînd, de pildă, Franţa, Germania şi Japonia, care nu prezintă prea mari deosebiri în ceea ce priveşte suprafaţa teritoriului şi numărul de locuitori, constatăm că prima din aceste ţării a dobîndit aproape de trei ori mai multe colonii (ca suprafaţă) decît a doua şi a treia luate la un loc. Dar şi în ceea ce priveşte proporţiile capitalului financiar, Franţa era la începutul acestei perioade de cîteva ori mai bogată, poate, decît Germania şi Japonia luate la un loc. Mărimea posesiunilor coloniale este influenţată nu numai de condiţiile pur economice, ci şi, pe baza lor, de condiţiile geografice etc. Oricît de accentuată a fost în ultimele decenii nivelarea lumii, egalizarea condiţiilor economice şi de trai în diferite ţări sub presiunea marii industrii, a schimbului şi a capitalului financiar, totuşi deosebirea este încă considerabilă, şi printre cele şase ţări amintite găsim, pe de o parte, ţări capitaliste tinere, care au progresat neobişnuit de repede (America, Germania, Japonia), pe de altă parte ţări de veche dezvoltare capitalistă (Franţa şi Anglia), care au progresat în ultimul timp mult mai lent decît cele precedente, precum şi o ţară, cea mai înapoiată din punct de vedere economic (Rusia), unde imperialismul capitalist contemporan este prins, ca să zicem aşa, într-o extrem de deasă reţea de relaţii precapitaliste.

Alături de posesiunile coloniale ale marilor puteri am pus micile colonii ale statelor mici, colonii care constituie, ca să zicem aşa, obiectul imediat al unei eventuale şi probabile „reîmpărţiri“ a coloniilor. Aceste state mici îşi păstrează coloniile, în cea mai mare parte, numai mulţumită faptului că statele mari au interese opuse, că între ele există fricţiuni etc., care le împiedică să se înţeleagă asupra împărţirii prăzii. Cît priveşte statele „semicoloniale“, ele oferă un exemplu de forme tranzitorii care se întîlnesc în toate domeniile naturii şi ale societăţii. Capitalul financiar reprezintă o forţă atît de imensă, se poate spune, decisivă în toate relaţiile economice şi în toate relaţiile internaţionale, încît este în stare să-şi subordoneze - şi-şi subordonează efectiv - pînă şi state care se bucură de cea mai deplină independenţă politică; vom vedea îndată exemple în acest sens. Dar este de la sine înţeles că mult mai „comodă“ şi mult mai avantajoasă pentru capitalul financiar este acea subordonare care este legată de pierderea independenţei politice a ţărilor şi popoarelor subordonate. Ţările semicoloniale sînt caracteristice în această privinţă ca formă „intermediară“. E de la sine înţeles că lupta în jurul acestor ţări semidependente trebuie să se ascută în mod deosebit în epoca capitalului financiar, cînd restul lumii este deja împărţit.

Politica colonialistă şi imperialismul au existat şi înaintea stadiului contemporan al capitalismului şi chiar înaintea capitalismului. Roma, bazată pe sclavaj, ducea o politică colonialistă şi practica imperialismul. Dar consideraţiile „generale“ pe tema imperialismului, care dau uitării sau pun pe planul al doilea deosebirea fundamentală dintre formaţiunile social-economice, devin inevitabil banalităţi deşarte sau fanfaronadă goală, de felul comparaţiei dintre „marea Roma şi marea Britanie“^[5]. Pînă şi politica colonialistă capitalistă din stadiile precedente ale capitalismului se deosebeşte în mod esenţial de politica colonialistă a capitalului financiar.

Particularitatea esenţială a capitalismului contemporan este dominaţia uniunilor monopoliste ale marilor întreprinzători. Monopolurile de acest fel sînt deosebit de trainice atunci cînd toate sursele de materii prime sînt concentrate într-o singură mină, şi am văzut de cîtă perseverenţă dau dovadă uniunile internaţionale ale capitaliştilor în eforturile lor de a smulge din mîinile rivalului orice posibilitate de concurenţă, de a acapara, de pildă, zăcămintele de minereu de fier sau zăcămintele de petrol etc. Numai posedarea coloniei oferă garanţia deplină a succesului monopolului împotriva oricăror surprize în lupta cu rivalul, inclusiv în cazul cînd acesta din urmă s-ar gîndi să se apere introducînd prin lege monopolul de stat. Cu cît mai înalt e gradul de dezvoltare a capitalismului, cu cît mai simţită se face lipsa de materii prime, cu cît mai ascuţite sînt concurenţa şi goana după izvoare de materii prime în lumea întreagă, cu atît mai înverşunată este lupta pentru dobîndirea de colonii.

„Se poate face chiar afirmaţia - scrie Schilder -, care unora le va părea, poate, paradoxală, că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat creşterea populaţiei orăşeneşti şi industriale ar putea să fie frînată mai curînd de lipsa de materii prime pentru industrie decît de o lipsă de produse alimentare“. Aşa, de pildă, devine tot mai acută lipsa lemnului, care se scumpeşte mereu, lipsa de piele, de materii prime pentru industria textilă. „Uniunile industriaşilor încearcă să creeze un echilibru între agricultură şi industrie pe scara întregii economii mondiale; drept exemplu ar putea fi citate uniunea internaţională a asociaţiilor filaturilor de bumbac din principalele state industriale, înfiinţată în 1904, şi uniunea europeană a asociaţiilor filaturilor de in, organizată după acelaşi model în 1910“^[6].

Reformiştii burghezi, şi printre ei îndeosebi kautskiştii de azi, caută, desigur, să diminueze importanţa acestor fapte, afirmînd că materiile prime „s-ar putea“ procura pe piaţa liberă fără „costisitoarea şi primejdioasă“ politică colonialistă, că oferta de materii prime „ar putea“ fi enorm sporită printr-o „simplă“ îmbunătăţire a condiţiilor agriculturii în general. Dar aceste afirmaţii se transformă într-o apologie a imperialismului, într-o încercare de a-l prezenta într-o lumină favorabilă, pentru că la baza lor se află ignorarea principalei particularităţi a capitalismului contemporan: monopolurile. Piaţa liberă devine tot mai mult de domeniul trecutului, sindicatele şi trusturile monopoliste o restrîng zi de zi, iar ,,simpla“ îmbunătăţire a condiţiilor agriculturii se reduce la o îmbunătăţire a situaţiei maselor, la o mărire a salariilor şi micşorare a profitului. Unde oare, în afară de închipuirea mieroşilor reformişti, există trusturi care să se îngrijească de situaţia maselor, în loc să tindă spre cucerirea de colonii?

Pentru capitalul financiar au importanţă nu numai izvoarele de materii prime deja descoperite, ci şi cele eventuale, căci în zilele noastre tehnica se dezvoltă cu o repeziciune nemaipomenită, iar pămînturi care azi nu pot fi valorificate ar putea fi puse în valoare mîine dacă vor fi găsite noi metode (şi pentru aşa ceva o mare bancă poate să organizeze o expediţie specială de ingineri, agronomi etc.), dacă vor fi făcute mari investiţii de capital. Acelaşi lucru se poate spune şi despre prospectarea bogăţiilor minerale, despre noi metode de prelucrare şi de valorificare a unora sau altora dintre materiile prime etc. etc. De aici tendinţa inevitabilă a capitalului financiar de a-şi lărgi teritoriul economic şi chiar teritoriul în general. Aşa cum trusturile îşi capitalizează bunurile printr-o evaluare făcută la preţuri de două-trei ori mai mari decît cele reale, scontînd profiturile „posibile“ în viitor (şi nu în prezent), scontînd rezultatele viitoare ale monopolului, tot aşa şi capitalul financiar în general tinde să acapareze cît mai multe pămînturi de orice fel, indiferent de locul unde s-ar afla şi de mijloacele care trebuie folosite în acest scop, scontînd eventualele izvoare de materii prime şi temîndu-se să nu rămînă în urmă în lupta acerbă pentru ultimele bucăţi neîmpărţite încă ale lumii sau pentru reîmpărţirea celor deja împărţite.

Capitaliştii englezi caută în fel şi chip să dezvolte producţia bumbacului în colonia lor Egipt: în 1904, din cele 2.300.000 ha de pămînt cultivabil din această ţară, 600.000, adică mai mult de un sfert, erau cultivate cu bumbac. Ruşii fac la fel în colonia lor Turkestan, pentru că în felul acesta îşi pot bate mai uşor concurenţii din străinătate, pot ajunge mai uşor la monopolizarea izvoarelor de materie primă, la crearea unui trust textil mai economicos şi mai rentabil, cu o producţie „combinată“, în care toate fazele producţiei şi prelucrării bumbacului să fie concentrate în aceleaşi mîini.

Interesele exportului de capital generează şi ele tendinţa spre cucerirea de colonii, căci pe piaţa colonială este mai uşor (iar uneori numai acolo este posibil) să uzezi de căi monopoliste pentru înlăturarea concurentului, pentru asigurarea livrărilor, pentru consolidarea „legăturilor“ corespunzătoare etc.

Suprastructura extraeconomică ce se înalţă pe baza capitalului financiar, politica acestuia din urmă, ideologia lui accentuează tendinţa spre cuceriri coloniale. „Capitalul financiar nu vrea libertate, ci dominaţie“, spune, pe bună dreptate, Hilferding. Iar un autor burghez francez, dezvoltînd şi completînd parcă sus-citatele idei ale lui Cecil Rhodes^[1'], scrie că la cauzele economice ale politicii colonialiste contemporane trebuie adăugate şi cauze sociale: „Ca urmare a faptului că viaţa devine o problemă tot mai complicată, ca urmare a greutăţilor care apasă nu numai asupra maselor muncitoreşti, ci şi asupra claselor mijlocii, în toate ţările cu o civilizaţie mai veche se acumulează «multă nerăbdare, iritare şi ură, care ameninţă liniştea publică; energiilor scoase dintr-un anumit făgaş de clasă trebuie să li se găsească o întrebuinţare, să li se dea de lucru în afara ţării respective, spre a se evita o explozie înăuntrul ei»“^[7].

Cînd vorbim de politica colonialistă din epoca imperialismului capitalist, trebuie să remarcăm că capitalul financiar şi politica internaţională corespunzătoare intereselor lui, care se reduce la lupta dintre marile puteri pentru împărţirea economică şi politică a lumii, creează o serie întreagă de forme intermediare de dependenţă de stat. Tipice pentru această epocă sînt nu numai cele două grupuri principale de ţări, şi anume ţările posesoare de colonii şi coloniile, ci şi variatele forme de ţări dependente, care, din punct de vedere politic, formal, sînt independente, dar care în realitate sînt prinse într-o reţea de legături de dependenţă financiară şi diplomatică. Despre una din aceste forme - semicoloniile - am vorbit mai înainte. Exemplul unei alte forme ni-l oferă Argentina, de pildă.

„America de Sud, şi îndeosebi Argentina - scrie Schulze-Gaevernitz în lucrarea sa consacrată imperialismului britanic -, este sub raport financiar atît de dependentă de Londra, încît o putem numi aproape o colonie comercială engleză“^[8]. Capitalurile investite de Anglia în Argentina sînt evaluate de Schilder, pe baza rapoartelor din 1909 ale consulului Austro-Ungariei la Buenos Aires, la suma de 8¾ miliarde de franci. Ne putem uşor închipui ce legături strînse se stabilesc în virtutea acestui fapt între capitalul financiar englez - şi „prietena“ lui credincioasă, diplomaţia engleză -, de o parte, şi burghezia Argentinei, cercurile conducătoare ale întregii ei vieţi economice şi politice, de altă parte.

O formă oarecum diferită de dependenţă financiară şi diplomatică, în condiţii de independenţă politică, este aceea pe care ne-o oferă exemplul Portugaliei. Portugalia este un stat independent, suveran, dar în fapt ea se află de mai bine de 200 de ani, încă de pe vremea războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), sub protectoratul Angliei. Anglia a apărat Portugalia şi coloniile acesteia pentru a-şi întări propriile ei poziţii în lupta cu adversarii săi - Spania şi Franţa. Ea a obţinut în schimb avantaje comerciale, condiţii mai bune pentru exportul de mărfuri şi, mai ales, pentru exportul de capital în Portugalia şi în coloniile ei, a căpătat posibilitatea de a se folosi de porturile şi de insulele portugheze, de cablurile telegrafice portugheze etc. etc.^[9] Asemenea relaţii între diferite state mari şi mici au existat întotdeauna, dar în epoca imperialismului capitalist ele devin un sistem general, fac parte integrantă din ansamblul relaţiilor de „împărţire a lumii“, se transformă în verigi ale lanţului de operaţii ale capitalului financiar mondial.

Pentru a încheia cu problema împărţirii lumii, trebuie să mai menţionăm următoarele. Nu numai literatura americană de după războiul spaniolo-american şi cea engleză de după războiul anglo-bur au pus această problemă cît se poate de deschis şi în termeni cît se poate de precişi la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea; nu numai literatura germană, care a urmărit mai „geloasă“ ca oricare alta succesele „imperialismului britanic“, a cercetat sistematic acest fenomen. Şi în literatura burgheză franceză, această problemă a fost pusă într-un cadru destul de larg şi în termeni destul de precişi, în limitele îngăduite de punctul de vedere burghez. Ne referim la istoricul Driault, care, în cartea sa „Problemele politice şi sociale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea“, în capitolul „Marile puteri şi împărţirea lumii“, scrie următoarele: „În anii din urmă, toate teritoriile libere de pe glob, cu excepţia Chinei, au fost ocupate de puterile europene şi de America de Nord. Pe acest teren s-au şi produs cîteva conflicte şi deplasări de influenţă, care prevestesc zguduiri mai cumplite într-un viitor apropiat. Căci naţiunile trebuie să se grăbească: cine nu s-a asigurat la timp riscă să nu-şi capete niciodată partea şi să nu poată participa la acea vastă exploatare a globului pămîntesc care va fi unul dintre faptele esenţiale ale secolului următor (adică al XX-lea). De aceea Europa şi America au fost cuprinse în ultimul timp de febra expansiunilor coloniale, de febra - «imperialismului»-, care este cea mai remarcabilă trăsătură caracteristică a sfîrşitului secolului al XIX-lea“. Şi autorul adăugă: „În această împărţire a lumii, în această goană turbată după comorile şi marile pieţe ale globului, forţa relativă a imperiilor întemeiate în secolul acesta, al XIX-lea, se află în totală disproporţie cu locul pe care-l ocupă în Europa naţiunile care le-au întemeiat. Puterile care predomină în Europa şi care hotărăsc destinele ei nu sînt în aceeaşi măsură preponderente în lumea întreagă. Şi cum forţa colonială, speranţa de a dobîndi bogăţii încă neevaluate se va repercuta evident asupra forţei relative a puterilor europene, problema colonială - «imperialismul», dacă vreţi -, care a şi modificat condiţiile politice din Europa însăşi, le va modifica din ce în ce mai mult“^[10].

[1]. A. Supan. „Die territoriale Entwicklung der europäischen Kolonien“, 1906, p. 254. - Lenin

[2]. Henry C. Morris. „The History of Colonization“, N. Y., 1900, vol. II, p. 88; I, 419; II, 304. - Lenin

[3]. „Die Neue Zeit“, XVI, I, 1898, S. 302. - Lenin

[4]. „Die Neue Zeit“, XVI, I, 1898, S. 304. - Lenin

[5]. C. P. Lucas. „Greater Rome and Greater Britain“. Oxf., 1912, sau Earl of Cromer. „Ancient and modern Imperialism“, L., 1910. - Lenin

[6]. Schilder, op. cit., p. 38-42. - Lenin

[7]. Wahl. „La France aux colonies“» citat de Henri Russier în „Le Partage de l'Océanie“, P., 1905, p. 165. - Lenin

[8]. Schulze-Gaevernitz. „Britischer Imperialismus und englischer Freihandel zu Beginn des 20-ten Jahrhunderts“. Lpz., 1906, p. 318. Acelaşi lucru spune şi Sartorius v. Waltershausen. „Das volkswirtschaftliche System der Kapitalanlage im Auslande“, Berlin, 1907, S. 46. - Lenin

[9]. Schilder, op. cit., vol. 1, p. 1 60-161. - Lenin

[10]. J.-E. Driault. „Problèmes politiques et sociaux“. P., 1900 p. 299. - Lenin

[1']. Vezi ediţia de faţă, p. 78. - Nota red. Editurii Politice.

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  V. Împărţirea lumii între uniunile capitaliştilor  |  VII. Imperialismul, stadiu deosebit al capitalismului  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin