V. Împărţirea lumii între uniunile capitaliştilor

Uniunile monopoliste ale capitaliştilor - cartelurile, sindicatele şi trusturile - îşi împart, în primul rînd, piaţa internă, acaparînd mai mult sau mai puţin complet producţia ţării respective. Dar în condiţiile capitalismului piaţa internă este inevitabil legată de piaţa externă. Capitalismul a creat de mult o piaţă mondială. Şi, pe măsură ce creştea exportul de capital, iar „sferele de influenţă“ şi legăturile externe şi coloniale ale celor mai mari uniuni monopoliste se lărgeau, lucrurile evoluau „în mod firesc“ spre o înţelegere pe scară mondială între aceste uniuni, spre formarea de carteluri internaţionale.

Aceasta este o treaptă nouă în concentrarea pe scară mondială a capitalului şi a producţiei, o treaptă incomparabil mai înaltă decît cele precedente. Să vedem cum se formează acest supramonopol.

Industria electrotehnică este ramura industrială care ilustrează în chipul cel mai grăitor succesele cele mai recente ale tehnicii, dezvoltarea capitalismului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. În gradul cel mai înalt s-a dezvoltat ea în două dintre cele mai avansate ţări capitaliste noi: în Statele Unite şi în Germania. În Germania, o influenţă deosebit de puternică asupra creşterii concentrării în această ramură a exercitat criza din 1900. Băncile, pe atunci deja destul de îngemănate cu industria, au accelerat şi au adîncit enorm în timpul acestei crize procesul de ruinare a întreprinderilor relativ mici şi înghiţirea lor de către cele mari. „Băncile - scrie Jeidels - au refuzat să acorde ajutorul lor tocmai întreprinderilor care aveau cea mai mare nevoie de el, provocînd astfel mai întîi un avînt febril, iar apoi prăbuşirea inevitabilă a societăţilor care nu erau destul de strîns legate de ele“^[1].

Urmarea a fost că după 1900 ritmul procesului de concentrare a fost extrem de rapid. Înainte de 1900 existau în industria electrotehnică şapte sau opt „grupuri“, fiecare grup numărînd cîteva societăţi (în total erau 28), iar în spatele fiecărui grup se aflau între 2 si 11 bănci. Pe la 1908-1912 toate aceste grupuri s-au contopit, formînd două grupuri sau unul singur. Iată cum a decurs acest proces:

Faimoasa A.E.G. (Societate generală de electricitate), care a luat naştere în felul acesta, controlează (prin sistemul „participaţiilor“) 175-200 de societăţi şi dispune de un capital total de aproximativ 1 1/2 miliarde de mărci. Numai numărul reprezentanţelor ei directe în străinătate se ridică la 34 - din care 12 sînt societăţi pe acţiuni - în mai mult de 10 state. Încă în 1904 capitalurile investite în străinătate de industria electrotehnică germană erau evaluate la 233.000.000 de mărci, din care 62.000.000 în Rusia. E de prisos să mai spunem că A.E.G. este o uriaşă întreprindere „combinată“ - numai numărul societăţilor ei industriale se ridică la 16 - care produce cele mai felurite produse, de la cabluri şi izolatoare pînă la automobile şi aparate de zbor.

Dar concentrarea din Europa a fost totodată şi o parte componentă a procesului de concentrare din America. Iată cum s-au petrecut lucrurile:

În felul acesta s-au format două „imperii“ în ramura industriei electrotehnice: „societăţi electrotehnice cu totul independente de ele nu există pe glob“, scrie Heinig în articolul său „Calea trustului electrotehnic“. Cifrele de mai jos ne dau o oarecare idee, foarte incompletă, despre volumul cifrei de afaceri şi despre proporţiile întreprinderilor acestor două „trusturi“:

Şi iată că în 1907 trustul american şi cel german încheie un acord cu privire la împărţirea lumii. Concurenţa este înlăturată. G.E.C. „capătă“ Statele Unite şi Canada; trustului A.E.G. îi „revin“ Germania, Austria, Rusia, Olanda, Danemarca, Elveţia, Turcia şi Balcanii. Acorduri speciale - bineînţeles secrete - au fost încheiate cu privire la „societăţile-fiice“ care pătrund în noi ramuri industriale şi în ţări „noi“, formal încă neîmpărţite. Se stabileşte un schimb reciproc de invenţii şi experienţe^[2].

Se înţelege de la sine cît de îngreuiată este concurenţa cu acest trust mondial, de fapt unic, care dispune de un capital de cîteva miliarde şi care are „sucursale“, reprezentanţe, agenţii, legături etc. în toate colţurile lumii. Dar împărţirea lumii între aceste două puternice trusturi nu exclude, fireşte, o reîmpărţire, dacă, datorită dezvoltării inegale, războaielor, crahurilor etc., se va produce o schimbare a raportului de forţe.

Un exemplu instructiv de încercare a unei astfel de reîmpărţiri, de luptă pentru reîmpărţire, ne oferă industria petrolului.

,,Piaţa mondială a petrolului - scria Jeidels în 1905 - continuă să fie împărţită între două mari grupuri financiare: trustul american «Standard Oil Co.» al lui Rockefeller, de o parte, iar de altă parte «Rothschild»- şi «Nobel», stăpînii petrolului rusesc din Baku. Ambele grupuri sînt strîns legate între ele, dar situaţia lor de monopol este în ultimii ani ameninţată de următorii cinci duşmani“^[3]: 1) secătuirea resurselor americane de petrol; 2) concurenţa firmei „Mantaşev“ din Baku ; 3) resursele de petrol din Austria şi 4) din România; 5) resursele de petrol de peste ocean, şi îndeosebi cele din coloniile olandeze (extrem de bogatele firme „Samuel“ şi „Shell“, care au legături şi cu capitalul englez). Aceste din urmă trei grupuri de întreprinderi sînt legate de o serie de mari bănci germane, în frunte cu gigantica „Deutsche Bank“. Aceste bănci au dezvoltat în mod independent şi sistematic industria petrolului, de pildă în România, pentru a avea un punct de sprijin „propriu“. În 1907 suma capitalurilor străine investite în industria petrolieră română era evaluată la 185.000.000 de franci, din care 74.000.000 erau germane^[4].

A început o luptă care în literatura economică nu este calificată altfel decît ca o luptă pentru „împărţirea lumii“. Pe de o parte, „Standard Oil“ al lui Rockefeller, dorind să acapareze totul, a înfiinţat o „societate-fiică“ chiar în Olanda, cumpărînd terenuri petrolifere în Indiile Olandeze şi urmărind să dea astfel o lovitură duşmanului său principal: trustul anglo-olandez „Shell“. Pe de altă parte, „Deutsche Bank“ şi celelalte bănci berlineze au căutat „să păstreze“ „pentru ele“ România şi s-o unească cu Rusia împotriva lui Rockefeller. Acesta din urmă dispunea de un capital incomparabil mai mare şi de o excelentă organizare a transportării petrolului şi a distribuirii lui la consumatori. Lupta trebuia să se soldeze şi s-a soldat în 1907 cu înfrîngerea totală a grupului „Deutsche Bank“, căruia nu-i mai rămăsese decît una din două: ori să-şi lichideze cu pierderi de milioane „interesele petroliere“, ori să se supună. „Deutsche Bank“ a ales ultima alternativă şi a încheiat cu „Standard Oil“ o înţelegere extrem de dezavantajoasă pentru ea. Prin această înţelegere, „Deutsche Bank“ s-a angajat „să nu întreprindă nimic ce ar putea dăuna intereselor americane“, prevăzîndu-se însă totodată că această înţelegere îşi pierde valabilitatea în cazul cînd Germania ar introduce prin lege monopolul de stat asupra petrolului.

Şi acum începe „comedia petrolului“. Von Gwinner, unul dintre regii finanţei germane, director la „Deutsche Bank“, organizează, prin intermediul secretarului său particular Stauss, o campanie pentru introducerea monopolului petrolului. Întregul aparat uriaş al acestei mari bănci berlineze, toate vastele ei „legături“ sînt puse în mişcare, presa se întrece în proteste „patriotice“ împotriva „jugului“ trustului american, iar la 15 martie 1911 Reichstagul adoptă, aproape în unanimitate, o moţiune prin care guvernul este invitat să elaboreze un proiect de lege pentru introducerea monopolului petrolului. Guvernul s-a grăbit să-şi însuşească această idee „populară“, iar „Deutsche Bank“, care voia să păcălească pe partenerul său american şi să-şi îmbunătăţească situaţia printr-un monopol de stat, părea să iasă cîştigătoare. Regii germani ai petrolului se şi bucurau la gîndul că vor realiza profituri enorme, care nu vor fi mai prejos de cele ale fabricanţilor de zahăr din Rusia... Aici au intervenit însă unele fapte care au schimbat radical situaţia: în primul rînd, marile bănci germane nu s-au putut înţelege asupra împărţirii prăzii, iar „Disconto-Gesellschaft“ a dezvăluit interesele hrăpăreţe ale grupului „Deutsche Bank“; în al doilea rînd, guvernul a început să se teamă de urmările unei lupte împotriva lui Rockefeller, deoarece era foarte îndoielnic ca Germania să-şi poată procura fără el petrolul necesar (producţia de petrol a României nu este prea mare); în al treilea rînd, între timp s-a pus la ordinea zilei alocarea, în bugetul pe 1913, a unui miliard de mărci pentru pregătirile de război ale Germaniei. Proiectul pentru înfiinţarea monopolului a fost amînat. „Standard Oil“ al lui Rockefeller a ieşit deocamdată învingător din luptă.

Revista berlineză „Die Bank“ scria în legătură cu aceasta că Germania ar putea să lupte cu „Standard Oil“ numai dacă ar introduce monopolul energiei electrice şi dacă ar transforma forţa hidraulică în energie electrică ieftină. Dar, adăuga revista, „monopolul energiei electrice va veni atunci cînd producătorii vor avea nevoie de el, şi anume atunci cînd industria producătoare de energie electrică se va afla în pragul unui nou mare crah îşi cînd giganticele şi extrem de costisitoarele uzine electrice pe care le construiesc acum pretutindeni «concernele» particulare din industria energiei electrice şi pentru care aceste «concerne» obţin de pe acum monopoluri parţiale din partea unor oraşe, state etc. nu vor mai fi în stare să lucreze cu profit. Atunci va trebui să se recurgă la forţa hidraulică; dar transformarea ei în energie electrică ieftină nu va putea fi efectuată pe socoteala statului, ci va trebui să fie cedată tot unui «monopol particular controlat de stat», pentru că industria particulară a şi încheiat un şir de contracte, stipulîndu-şi mari despăgubiri... Aşa a fost cu monopolul potasiului, aşa stau lucrurile cu monopolul petrolului, aşa va fi şi cu monopolul energiei electrice. Ar fi timpul ca socialiştii noştri de stat, care se lasă orbiţi de un principiu frumos, să înţeleagă, în sfîrşit, că în Germania monopolurile n-au urmărit niciodată şi n-au avut niciodată drept rezultat să aducă vreun avantaj consumatorilor sau cel puţin să lase statului o parte din profitul de întreprinzător, ci au servit numai la asanarea, pe socoteala statului, a industriei particulare ajunse în pragul falimentului“^[5].

Iată ce mărturisiri preţioase sînt nevoiţi să facă economiştii burghezi germani. Vedem aici limpede că în epoca capitalului financiar monopolurile particulare şi cele de stat se împletesc laolaltă, că atît unele cît şi celelalte nu sînt în realitate decît verigi în lanţul luptei imperialiste dintre marii monopolişti pentru împărţirea lumii.

Şi în domeniul navigaţiei comerciale, creşterea uriaşă a concentrării a dus la împărţirea lumii. În Germania s-au format două societăţi foarte mari: „Hamburg-America“ şi „Nord-Deutsche Lloyd“, avînd fiecare cîte un capital de 200.000.000 de mărci (în acţiuni şi obligaţiuni), precum şi vapoare în valoare de 185.000.000 - 180.000.000 de mărci. Pe de altă parte, la 1 ianuarie 1903 a fost creat în America aşa-numitul trust „Morgan“, „Compania internaţională de comerţ maritim“, care grupează 9 societăţi de navigaţie americane şi engleze şi dispune de un capital de 120.000.000 de dolari (480.000.000 de mărci). Chiar în acelaşi an, uriaşele societăţi germane şi acest trust anglo-american au încheiat un acord cu privire la împărţirea lumii în legătură cu împărţirea profitului. Societăţile germane au renunţat la orice concurenţă în domeniul transporturilor dintre Anglia şi America. S-a stabilit precis care porturi cui îi „revin“; a fost creat un comitet comun de control etc. Acordul a fost încheiat pe termen de 20 de ani şi cuprinde o clauză care prevede că în caz de război el îşi pierde valabilitatea^[6].

Extrem de instructivă este şi istoria formării cartelului internaţional al şinelor de cale ferată. Pentru prima oară uzinele de şine din Anglia, Belgia şi Germania au încercat să înfiinţeze un asemenea cartel încă în 1884, în timpul unei puternice depresiuni în industrie. Ele s-au înţeles să nu se concureze pe pieţele interne ale ţărilor participante la acord, urmînd ca pieţele externe să se împartă între ele după cum urmează: 66% Anglia, 27% Germania şi 7% Belgia. India a fost în întregime repartizată Angliei. Împotriva unei firme engleze care rămăsese în afara înţelegerii a fost începută o luptă comună, ale cărei cheltuieli au fost acoperite cu un anumit procent din vînzarea totală. Dar în 1886, cînd două firme engleze s-au retras din cartel, acesta s-a destrămat. Este demn de relevat că în perioadele de avînt industrial care au urmat nu s-a putut ajunge la un nou acord.

La începutul anului 1904 a fost înfiinţat în Germania sindicatul oţelului. În noiembrie 1904, cartelul internaţional al şinelor a fost refăcut cu următoarele cote: Anglia - 53,5 %, Germania - 28,83%, Belgia - 17,67%. Apoi a aderat Franţa cu cota de 4,8% în primul an, 5,8% în anul următor şi 6,4% în cel de-al treilea, în total deci peste 100%, adică 104,8% etc. În 1905 a aderat şi „Trustul oţelului“ din Statele Unite ale Americii („Corporaţia oţelului“), apoi Austria şi Spania. „În momentul de fată - scria Vogelstein în 1910 -, împărţirea lumii e terminată, aşa încît marii consumatori, şi în primul rînd căile ferate ale statului - de vreme ce lumea a fost împărţită fără ca interesele lor să fi fost luate în seamă -, pot trăi, ca poetul, în cerul lui Jupiter“^[7].

Menţionăm de asemenea sindicatul internaţional al zincului, creat în 1909, în cadrul căruia volumul producţiei este riguros repartizat între cinci grupuri de uzine, şi anume uzinele germane, belgiene, franceze, spaniole şi engleze; apoi trustul internaţional al explozivilor, această - după cum spune Liefmann - „uniune strînsă, pe deplin modernă a tuturor întreprinderilor germane de explozivi, care împreună cu fabricile de dinamită similar organizate din Franţa şi S.U.A. şi-au împărţit apoi între ele, ca să spunem aşa, lumea întreagă“^[8].

Potrivit evaluării lui Liefmann, numărul cartelurilor internaţionale la care participa Germania se ridica în 1897 la vreo 40, iar în 1910 la nu mai puţin de 100.

Unii autori burghezi (iar în tabăra lor se află acum şi K. Kautsky, care şi-a trădat definitiv poziţia marxistă pe care se situa, bunăoară, în 1909) au exprimat părerea că cartelurile internaţionale, fiind una dintre cele mai pregnante forme de manifestare a internaţionalizării capitalului, fac posibilă speranţa că în condiţiile capitalismului va putea fi menţinută pacea între popoare. Din punct de vedere teoretic, această părere este o inepţie pură, iar din punct de vedere practic - un sofism, o metodă necinstită de a apăra oportunismul de cea mai rea speţă. Cartelurile internaţionale arată în ce măsură au crescut acum monopolurile capitaliste şi care este obiectivul real al luptei dintre uniunile capitaliştilor. Această din urmă împrejurare este cea mai importantă dintre toate; numai ea ne lămureşte sensul istoric-economic al evenimentelor, căci forma luptei se poate schimba şi se schimbă necontenit în funcţie de diferite cauze relativ particulare şi vremelnice, dar fondul luptei, conţinutul ei de clasă, nu se poate schimba în nici un caz atîta timp cît există clase. Se înţelege că este în interesul burgheziei, al celei germane, de pildă, de partea căreia a trecut în fond Kautsky în consideraţiile sale teoretice (despre aceasta vom mai avea prilejul să vorbim în cele ce urmează), să estompeze conţinutul luptei economice contemporane (împărţirea lumii) şi să scoată în evidenţă cînd una, cînd alta dintre formele acestei lupte. De aceeaşi greşeală se face vinovat şi Kautsky. Este vorba, desigur, nu de burghezia germană, ci de cea mondială. Capitaliştii îşi împart între ei lumea nu dintr-o răutate deosebită a lor, ci pentru că gradul de concentrare atins îi sileşte să pornească pe această cale în scopul de a obţine profit; şi ei o împart corespunzător „cu capitalul“, „cu forţa“ - alt mod de împărţire nu poate exista în sistemul producţiei de mărfuri şi al capitalismului. Raportul de forţe se schimbă însă în funcţie de dezvoltarea economică şi politică; pentru a înţelege ceea ce se petrece în jurul nostru, trebuie să ştim ce anume probleme se rezolvă prin schimbările raportului de forţe, iar întrebarea dacă aceste schimbări sînt „pur“ economice sau extraeconomice (militare, de pildă) n-are decît o importanţă secundară şi nu poate schimba cîtuşi de puţin concepţiile fundamentale asupra epocii contemporane a capitalismului. A substitui problemei conţinutului luptei şi al înţelegerilor dintre uniunile capitaliştilor pe aceea a formei acestei lupte şi a acestor înţelegeri (formă care azi e paşnică, mîine nepaşnică şi poimîine iarăşi nepaşnică) înseamnă a te preta la sofisticării.

Epoca capitalismului contemporan ne arată că între uniunile capitaliştilor se statornicesc anumite relaţii pe terenul împărţirii economice a lumii, iar alături de aceasta şi în legătură cu aceasta între uniunile politice, între state, se statornicesc anumite relaţii pe terenul împărţirii teritoriale a lumii, pe terenul luptei pentru colonii, al „luptei pentru spaţiu economic“.

[1]. Jeidels, op. cit., p. 232.  - Lenin

[2]. Riesser, op. cit.; Diouritch, op.cit., p. 239; Kurt Heinig, articolul citat.  - Lenin

[3]. Jeidels, p. 192-193.  - Lenin

[4]. Diouritch, p. 245-246.  - Lenin

[5]. „Die Bank“, 1912, 2, 629, 1 036; 1913, 1, 388.  - Lenin

[6]. Riesser, op. cit., p. 125.  - Lenin

[7]. Vogelstein. „Organisationsformen“, p. 100.  - Lenin

[8]. Liefmann. „Kartelle und Trusts“, 2. A., p. 161.  - Lenin

Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului
<<  IV. Exportul de capital  |  VI. Împărţirea lumii între marile puteri  >>
MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin