Arătînd încă din 1844 — 1845 că unul din principalele neajunsuri ale vechiului materialism constă în faptul că el n-a fost în stare să înţeleagă condiţiile şi să aprecieze însemnătatea activităţii practice revoluţionare, Marx, pe lîngă activitatea sa teoretică, a acordat în cursul întregii sale vieţi o neslăbită atenţie problemelor legate de tactica luptei de clasă a proletariatului. Toate operele lui Marx, şi în special corespondenţa cu Engels, publicată în 1913 în patru volume, oferă un vast material în această direcţie, material care este încă departe de a fi adunat în întregime şi departe de a fi clasat, studiat şi prelucrat. Sîntem siliţi deci să ne mărginim aici la observaţii din cele mai generale şi mai sumare, subliniind că Marx a considerat pe bună dreptate ca înjumătăţit, unilateral şi fără viaţă materialismul căruia această latură îi lipseşte Marx a definit sarcina principală a tacticii proletariatului în strictă concordanţă cu principiile fundamentale ale concepţiei sale materialist-dialectice despre lume. Numai considerarea obiectivă a totalităţii relaţiilor dintre absolut toate clasele unei societăţi date, prin urmare şi considerarea treptei obiective de dezvoltare a acestei societăţi, precum şi considerarea relaţiilor dintre ea şi celelalte societăţi, poate servi drept bază pentru o tactică justă a clasei de avangardă. Toate clasele şi toate ţările nu sînt privite static, ci dinamic, adică nu în stare de nemişcare, ci în mişcare (ale cărei legi decurg din condiţiile economice de existenţă ale fiecărei clase). Mişcarea, la rîndul ei, este privită nu numai din punctul de vedere al trecutului, ci şi din punctul de vedere al viitorului, şi, totodată, nu potrivit concepţiei vulgare a „evoluţioniştilor“, care văd numai schimbări lente, ci în chip dialectic: „În condiţiile unor asemenea procese uriaşe, 20 de ani echivalează cu o zi — scria Marx lui Engels —, deşi după aceea pot urma zile în care să se concentreze cîte 20 de ani“ („Corespondenţă“, vol. III, p. 127)[45]. Pe fiecare treaptă de dezvoltare, în fiecare moment, tactica proletariatului trebuie să ţină seama de această dialectică obiectivă inevitabilă a istoriei omenirii: pe de o parte, folosind pentru dezvoltarea conştiinţei, a forţei şi a capacităţii de luptă a clasei de avangardă epocile de stagnare politică sau cele de dezvoltare în pas de melc, dezvoltare aşa-zisă „paşnică“, iar pe de altă parte orientînd întreaga muncă legată de această folosire în direcţia „scopului final“ al mişcării clasei date, dezvoltînd la aceasta din urmă capacitatea necesară pentru rezolvarea practică a măreţelor sarcini în acele zile mari „în care se concentrează cîte 20 de ani“. Două raţionamente ale lui Marx prezintă o deosebită însemnătate în această privinţă: unul, din „Mizeria filozofiei“, în legătură cu lupta economică şi cu lupta organizaţiilor economice ale proletariatului, şi altul, din „Manifestul Comunist“, în legătură cu sarcinile politice ale proletariatului. Primul raţionament sună astfel: „Marea industrie concentrează într-un singur loc o mulţime de oameni care nu se cunosc între ei. Concurenţa face ca interesele lor să nu coincidă; dar pentru menţinerea salariului — interesul lor comun faţă de patron —, îi uneşte aceeaşi idee de împotrivire: coalizare... Coaliţiile, la început izolate, se grupează, şi, în lupta împotriva capitalului întotdeauna unit, menţinerea asociaţiei devine pentru ei mult mai însemnată decît menţinerea salariului... În această luptă — adevărat război civil — se îmbină şi se dezvoltă toate elementele pentru viitoarea bătălie. O dată ajunsă la acest punct, asociaţia capătă un caracter politic“[46]. Avem expuse aici programul şi tactica luptei economice şi a mişcării sindicale pentru cîteva decenii, pentru întreaga epocă îndelungată de pregătire a forţelor proletariatului „în vederea viitoarei bătălii“. Pe lîngă acest program trebuie menţionate şi numeroasele indicaţii ale lui Marx şi Engels bazate pe exemplul mişcării muncitoreşti engleze şi care arată că „prosperitatea“ industrială da naştere unor încercări „de a corupe pe muncitori“ („Corespondenţa cu Engels“, I, 136)[47], de a-i abate de la luptă; că în general această prosperitate „demoralizează pe muncitori“ (II, 218); că proletariatul englez „se îmburghezeşte“ — „cea mai burgheză naţiune“ (cea engleză) „vrea, pare-se, să ajungă pînă la urmă să aibă alături de burghezie o aristocraţie burgheză şi un proletariat burghez“ (II, 290)[48]; că „energia“ lui „revoluţionară“ dispare (III, 124 ); că va trebui să aşteptăm un timp mai mult sau mai puţin îndelungat pînă ce „muncitorii englezi vor scăpa de aparenta lor îmburghezire“ (III, 127); că mişcării muncitoreşti engleze îi lipseşte „înflăcărarea cartiştilor“ (1866; III, 305)[49], că conducătorii mişcării muncitoreşti engleze se formează după un tip intermediar „între burghezii radicali şi muncitori“ (despre Holyoake, IV, 209); că, datorită situaţiei de monopol Angliei şi atîta timp cît această situaţie de monopol se va menţine, „nu e nimic de făcut cu muncitorii englezi“ (IV, 433)[50]. Tactica luptei economice în legătură cu evoluţia generală (şi cu rezultatele) mişcării muncitoreşti este tratată aici dintr-un punct de vedere remarcabil de larg, multilateral şi dialectic, un punct de vedere cu adevărat revoluţionar.
Cu privire la tactica luptei politice, „Manifestul Comunist“ formulează teza fundamentală a marxismului: „comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării“[51]. Iată de ce Marx susţine în 1848, în Polonia, partidul „revoluţiei agrare“, „acelaşi partid care a organizat în 1846 răscoala de la Cracovia“[52]. În Germania, el susţine, în 1848 şi 1849, democraţia revoluţionară extremistă, fără să retracteze vreodată cele spuse atunci cu privire la tactică. El privea burghezia germană ca un element „dispus din capul locului să trădeze poporul“ (numai alianţa cu ţărănimea ar fi putut îngădui burgheziei să-şi îndeplinească în întregime sarcinile) „şi să încheie un compromis cu reprezentantul încoronat al societăţii vechi“. Iată analiza generală pe care Marx o face situaţiei de clasă a burgheziei germane în epoca revoluţiei burghezo-democratice, analiză care este, de altfel, un model de materialism ce consideră societatea în mişcare, şi anume nu numai acea faţetă a mişcării care este orientată spre trecut: „...fără încredere în sine însăşi, fără încredere în popor, mîrîind împotriva celor de sus, tremurînd în faţa celor de jos;... înspăimîntată de furtuna mondială; lipsită de orice energie şi nefiind altceva decît un plagiat;... fără iniţiativă;... un moşneag asupra căruia apasă un blestem, osîndit să conducă şi să abată, în interesul propriei sale senilităţi, primele impulsuri tinereşti ale unui popor robust...“ („Noua gazetă renană“, 1848; vezi „Scrieri postume“, vol. III, p. 212)[53]. Cu aproape 20 de ani mai tîrziu, Marx declară într-o scrisoare către Engels (III, 224) că revoluţia de la 1848 a eşuat întrucît burghezia a preferat pacea în sclavie chiar şi unei simple perspective de luptă pentru libertate. Cînd epoca revoluţiilor din 1848—1849 se încheiase, Marx ia atitudine împotriva oricărui joc de-a revoluţia (Schapperi)-Willichi) şi lupta împotriva lor) cerînd ca munca să fie dusă cu pricepere în noua epocă, epocă ce pregăteşte în chip „paşnic“ noi revoluţii. Următoarea apreciere asupra situaţiei din Germania făcută de Marx în 1856, în epoca celei mai crunte reacţiuni, arată în ce spirit concepea el această muncă: „În Germania totul va depinde de posibilitatea de a sprijini revoluţia proletară printr-o reeditare a războiul ţărănesc german“ („Corespondenţa cu Engels“, II, 108)[54]. Întrucît revoluţia democratică (burgheză) nu fusese desăvîrşită în Germania, Marx îşi îndreaptă întreaga atenţie în ceea ce priveşte tactica proletariatului socialist asupra desfăşurării energiei democratice a ţărănimii. El socotea că „din punct de vedere obiectiv“ Lassalle „a dat mişcarea muncitorească pe mîna Prusiei“ (III, 210), între altele tocmai pentru că acesta manifesta prea multă îngăduinţă faţă de moşieri şi faţă de naţionalismul prusian. „Într-o ţară eminamente agrară — scria Engels în 1865, în cursul unui schimb de idei cu Marx asupra unei declaraţii comune pe care urmau s-o publice în presă, — este o infamie ca, în numele proletariatului industrial, să fie atacată exclusiv burghezia, fără a pomeni de «exploatarea» patriarhală cu bîta» a muncitorilor agricoli de către marea nobilime feudală“ (III, 217)[55]. În perioada 1864—1870, cînd epoca desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice în Germania, epoca luptei claselor exploatatoare din Prusia şi din Austria pentru o metodă sau alta de desăvîrşire de sus a acestei revoluţii se apropia de sfîrşit, Marx nu numai că l-a condamnat pe Lassalle, care cocheta cu Bismarck, dar l-a corectat şi pe Liebknechti), care căzuse în „austrofilie“ şi susţinuse particularismul; Marx cerea să se aplice o tactică revoluţionară, care să presupună o luptă necruţătoare atît împotriva lui Bismarck, cît şi împotriva austrofililor, o tactică care să nu se adapteze „învingătorului“, adică iuncherului prusian, ci care să ducă la reînceperea imediată a luptei revoluţionare împotriva acestuia şi pe terenul creat de izbînzile militate ale prusienilor („Corespondenţa cu Engels“, III, p. 134, 136, 147, 179, 204, 210, 215, 418, 437, 440—441)[56]. În celebra adresă a Internaţionalei din 9 septembrie 1870, Marx a pus în gardă proletariatul francez împotriva unei insurecţii premature[57]; dar cînd insurecţia a izbucnit totuşi (1871), Marx a salutat cu entuziasm iniţiativa revoluţionară a maselor, care „au asaltat cerul“ (scrisoarea lui Marx către Kugelmann)[58]. Înfrîngerea acţiunii revoluţionare în această situaţie, ca şi în multe altele, constituia, din punctul de vedere al materialismului dialectic al lui Marx, în mersul general şi în deznodămîntul luptei proletare un rău mai mic decît părăsirea poziţiilor, capitularea fără luptă; o astfel de capitulare ar fi demoralizat proletariatul, i-ar fi subminat capacitatea de luptă. Ştiind să preţuiască pe deplin folosirea mijloacelor legale de luptă în perioadele de stagnare politică şi de dominaţie a legalităţii burgheze, Marx a condamnat cu asprime, în 1877—1878, după promulgarea legii excepţionale împotriva socialiştilor, „frazeologia revoluţionară“ a lui Most; dar într-un mod tot atît de vehement, dacă nu şi mai vehement încă, a combătut el oportunismul, care cuprinse atunci vremelnic partidul social-democrat oficial, care n-a manifestat de la bun început destulă fermitate, destulă tenacitate, destul spirit revoluţionar şi destulă hotărîre spre a răspunde la legea excepţională prin luptă ilegală („Scrisorile lui Marx către Engels“, IV, p. 397, 404, 418, 422, 424[59]. Cf. şi scrisorile către Sorgei)).
Scris în iulie — noiembrie 1914
Publicat cu prescurtări în 1915, în Dicţionarul enciclopedic „Granat“, ediţia a 7-a, vol. 28.
Semnat : V. Ilin
Prefaţa a fost publicată în 1918, în broşura: N. Lenin. „Karl Marx“. Editura „Priboi“, Moscova
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 26, ed. rom., p. 43—80.
Nota red. Editurii Politice
[45]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30,
Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 302. — Nota red. Editurii
Politice
[46]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4,
Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 177. — Nota red. Editurii
Politice
[47]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 27,
Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 177. — Nota red. Editurii
Politice
[48]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29,
Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 321. — Nota red. Editurii
Politice
[49]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30,
Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 298, 302. — Nota red. Editurii
Politice
[50]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz
Verlag, Berlin 1950, p. 291, 609. — Nota red. Editurii
Politice
[51]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4,
Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 499. — Nota red. Editurii
Politice [->]
[52]. Este vorba de răscoala cu caracter democratic şi de eliberare naţională din Republica Cracovia, care începînd din 1815 se afla sub controlul Austriei, Prusiei şi Rusiei. În timpul răscoalei, insurgenţii au creat un guvern naţional. În scurt timp
însă, răscoala a fost înăbuşită.
„Identificînd cauza naţională cu cauza democraţiei şi a
eliberării clasei oprimate — spunea K. Marx —, revoluţia de la Cracovia a
dat un exemplu glorios întregii Europe“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol.
4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 530). — Nota red. Editurii
Politice
[53]. Vezi „Burghezia şi contrarevoluţia“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 119—120).
— Nota red. Editurii
Politice
[54]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29,
Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 44. — Nota red. Editurii
Politice
[55]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 31,
Bucureşti, Editura politică, 1970, p. 42, 52. — Nota red. Editurii
Politice
[56]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 313—314, 316—332, 376—377, vol. 31, 1970, p. 35—36, 42—43, 49—51.
— Nota red. Editurii
Politice
[57]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 284—292.
— Nota red. Editurii
Politice
[58]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două
volume, vol. II, Bucureşti, Editura politică, 1967, ed. a III-a, p.436. — Nota red. Editurii
Politice
[59]. Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 552—553, 560
561, 581, 590—591, 592—593. — Nota red. Editurii
Politice