Din cele spuse mai sus se poate vedea că Marx deduce inevitabilitatea transformării societăţii capitaliste în societate socialistă în întregime şi exclusiv din legea economică de dezvoltare a societăţii actuale. Socializarea muncii, care, sub mii de forme, progresează cu o repeziciune crescîndă şi care, în jumătatea de veac scursă de la moartea lui Marx, s-a manifestat deosebit de concret în creşterea marii industrii, a cartelurilor, a sindicatelor şi a trusturilor capitaliste, ca şi în uriaşa creştere a proporţiilor şi puterii capitalului financiar, — iată baza materială principală a instaurării inevitabile a socialismului. Motorul intelectual şi moral, înfăptuitorul fizic al acestei transformări este proletariatul, educat chiar de capitalism. Lupta lui împotriva burgheziei, luptă care se manifestă în forme variate, din ce în ce mai bogate în conţinut, devine, în mod inevitabil, o luptă politică pentru cucerirea puterii politice de către proletariat („dictatura proletariatului“). Socializarea producţiei duce în mod necesar la trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea societăţii, la „exproprierea expropriatorilor“. Creşterea uriaşă a productivităţii muncii, reducerea zilei de muncă, înlocuirea rămăşiţelor, a ruinelor micii producţii primitive şi răzleţite prin munca colectivă perfecţionată — iată urmările directe ale acestei treceri. Capitalismul rupe definitiv legătura dintre industrie şi agricultură, dar în acelaşi timp, prin gradul său înalt de dezvoltare pregăteşte noi elemente ale acestei legături, ale unirii industriei cu agricultura pe baza folosirii conştiente a ştiinţei şi a cooperării muncii colective, a unei noi repartizări a populaţiei (punîndu-se capăt atît izolării şi abrutizării satului rupt de restul lumii, cît şi aglomerării nefireşti a unor mase uriaşe de oameni în marile oraşe). Formele superioare ale capitalismului modern pregătesc o nouă formă de familie, condiţii noi în ceea ce priveşte situaţia femeii şi educarea noilor generaţii: munca femeilor şi a copiilor, descompunere familiei patriarhale de către capitalism iau, inevitabil, în societatea actuală formele cele mai oribile, mai respingătoare şi mai catastrofale. Dar, cu toate acestea, „marea industrie creează, o dată cu rolul hotărîtor pe care îl atribuie femeilor, tinerilor şi copiilor de ambele sexe în procesele de producţie organizate pe baze sociale în afara căminului, baza economică nouă pentru o formă superioară a familiei şi a relaţiilor dintre sexe. Bineînţeles că e tot atît de absurd să considerăm ca absolută forma creştină-germană a familiei, sau forma antică romană, sau cea antică elenă, sau cea orientală care formează de altfel toate împreună o linie de evoluţie istorică. E clar de asemenea că componenţa personalului muncitoresc combinat din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste — deşi în forma sa capitalistă, spontană şi brutală, cînd muncitorul există pentru procesul de producţie, şi nu procesul de producţie pentru muncitor, constituie un izvor infect de vicii şi de sclavie — trebuie să se transforme, dimpotrivă, în condiţii corespunzătoare, într-un izvor de dezvoltare umană“ („Capitalul“, I, sfîrşitul capitolului 13).
Sistemul de fabrică ne dă „germenul unei educaţii a viitorului, care va îmbina, pentru toţi copiii trecuţi de o anumită vîrstă, munca productivă cu învăţămîntul şi cu gimnastica, nu numai ca o metodă pentru mărirea producţiei sociale, ci şi ca singura metodă pentru formarea unor oameni multilateral dezvoltaţi“ (op. cit.)[39]. Socialismul lui Marx pune problema naţională, ca şi problema statului, pe aceeaşi bază istorică nu numai în sensul unei simple explicări a trecutului, ci şi în sensul previziunii îndrăzneţe a viitorului şi al unei cutezătoare activităţi practice, urmărind înfăptuirea acestui viitor. Naţiunile sînt produsul inevitabil şi forma inevitabilă a epocii burgheze de dezvoltare socială. Iar clasa muncitoare nu putea să se întărească, să se maturizeze şi să se formeze fără „să se constituie ea însăşi în cadrul naţiunii“, fără să fie „naţională“ („deşi nicidecum în înţelesul burghez“). Dar dezvoltarea capitalismului sfărîmă tot mai mult barierele naţionale, desfiinţează izolarea naţională şi înlocuieşte antagonismele naţionale cu antagonismele de clasă. De aceea, pentru ţările capitaliste dezvoltate este perfect adevărat că „muncitorii nu au patrie“ şi că „acţiunea unită“ a muncitorilor, cel puţin din ţările civilizate, „este una din primele condiţii ale dezrobirii proletariatului“ („Manifestul Comunist“)[40]. Statul, această violenţă organizată, a apărut în mod inevitabil pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, atunci cînd societatea s-a scindat în clase antagoniste, cînd ea nu putea să mai existe fără o „autoritate“ care în aparenţă să fie deasupra societăţii şi pînă la un anumit punct despărţită de ea. Luînd naştere din contradicţiile de clasă, statul devine „statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic, dobîndind astfel noi mijloace pentru oprimarea şi exploatarea clasei asuprite. Astfel, statul antic era înainte de toate statul proprietarilor de sclavi, pentru oprimarea sclavilor, statul feudal era organul nobilimii, pentru oprimarea ţăranilor iobagi şi dependenţi, iar statul reprezentativ modern este instrumentul de exploatare a muncii salariate de către capital“ (Engels în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, unde expune concepţiile sale şi pe acelea ale lui Marx)[41]. Chiar şi republica democratică, forma cea mai liberă şi mai înaintată de stat burghez, nu înlătură cîtuşi de puţin acest fapt, ci îi modifică doar forma (legătura dintre guvern şi bursă, coruperea — directă şi indirectă — a funcţionarilor de stat şi a presei etc.). Ducînd la desfiinţarea claselor, socialismul duce implicit şi la desfiinţarea statului. „Primul act — scrie Engels în „Anti-Dühring“ — prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al societăţii întregi — luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii — este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rînd pe rînd, de prisos în toate domeniile şi se stinge apoi de la sine. Guvernarea asupra persoanelor este înlocuită cu administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este «desfiinţat», el dispare treptat“[42]. „Societatea care va organiza în chip nou producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor va trimite întreaga maşină de stat acolo unde-i va fi atunci locul — la muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi de toporul de bronz“ (Engels în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“)[43].
În sfîrşit, în ceea ce priveşte atitudinea socialismului lui Marx faţă de micul agricultor, care va continua să existe şi în epoca exproprierii expropriatorilor, este necesar să atragem atenţia asupra unei declaraţii a lui Engels, care exprimă vederile lui Marx:
„Atunci cînd vom deţine puterea de stat, nu ne vom gîndi să-i expropriem cu forţa pe micii ţărani (cu sau fără despăgubire), aşa cum vom fi nevoiţi să procedăm cu marii proprietari funciari. Sarcina noastră faţă de micii ţărani constă mai întîi în a transforma producţia lor particulară şi proprietatea lor privată într-o gospodărie cooperatistă, nu cu forţa, ci prin puterea exemplului şi cu sprijinul acordat în acest scop de societate. În această privinţă avem, desigur, destule mijloace pentru deschide în faţa micului ţăran perspectiva unor avantaje, care nu se poate să nu-i fie evidente de pe acum“. (Engels: „Problema ţărănească Franţa şi în Germania“, ed. Alekseeva, pag. 17, traducerea rusă conţine greşeli. Originalul a apărut în „Neue Zeit“)[44].
[39]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23,
Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 492. — Nota red. Editurii Politice
[40]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul
Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 52. — Nota red. Editurii Politice
[->]
[41]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 167. — Nota red. Editurii Politice
[->]
[42]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 277—278.
— Nota red. Editurii Politice [->]
[43]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 168—169.
— Nota red. Editurii Politice [->]
[44]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22,
Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 495. — Nota red. Editurii Politice
[->]