|
Discurs pronunţat la începutul anului 1895 în cadrul unei
dezbateri între Jean Jaurès şi Paul Lafargue, organizate la Sorbona de grupul Studenţilor Colectivişti din Paris |
Cetăţeni şi cetăţene,
Înţelegeţi că mi-am asumat cu ezitare misiunea de a-i răspunde lui Jaurès a cărei elocvenţă înflăcărată ştie să facă pasionante cele mai abstracte teze ale metafizicii. În timp ce el îşi ţinea discursul eu trebuia să-mi spun şi voi trebuia să-mi spuneţi: este o fericire ca acest drac de om să fie cu noi. Minerii de la Carmaux şi-au plătit din plin datoria faţă de partidul socialist, care a dus la triumful grevei lor, prin faptul că l-au eliberat pe Jaurès de la Universitate şi l-au lansat în politică.
Deci, în această seară nu aţi fost convocaţi la un turneu de oratorie, ci la o luptă de idei: dacă nu îmi puteţi invoca elocvenţa lui Jaurès, aveţi dreptul să-mi cereţi să susţin dezbaterea la nivelul filozofic pe care el l-a plasat. Voi face acest lucru. Acestea fiind spuse, să intrăm în subiect.
Filozofii din şcoala carteziană recomandau ca o discuţie să nu fie începută decît după ce au fost definiţi termenii dezbaterii. Să punem deci problema pe care trebuie s-o rezolvăm.
În ziua de azi ştim că toate popoarele, indiferent de gradul de civilizaţie au ajuns, au avut acelaşi punct de plecare: toţi i-au avut pe sălbatici drept anceştri.
Cum se face că sălbaticii - care sălăşluiau prin arbori, se hrăneau din produsele spontane ale pămîntului şi ale apelor, se adunau în mici hoarde de treizeci pînă la patruzeci de indivizi, precum caii sălbatici - trăiesc în oraşe, unde se aglomerează mii şi milioane de oameni, luminaţi cu gaz şi electricitate, înzestraţi cu căi ferate, iar locuitorii, divizaţi în clase duşmane, sunt specializaţi într-o infinită varietate de meserii şi profesiuni?
O altă problemă o complică pe prima. Jaurès a semnalat această problemă atunci cînd v-a spus că, în ciuda diversităţii lor, toate limbile ar putea să revină la aceleaşi forme gramaticale.
Dat fiind că ne aflăm la problema lingvistică, vă voi atrage atenţia asupra unui fenomen care are tangenţă cu chestiunea care ne preocupă: toate cuvintele care au un sens abstract pentru noi au început prin a avea un sens concret în mintea sălbaticilor care le-au inventat. De exemplu, cuvîntul "Nomos", înainte de avea în limba greacă semnificaţia abstractă de lege, însemna păstorie, reşedinţă. Termenul nostru "Drept", care semnifică ceea ce este conform cu justiţia, a avut la început semnificaţia unui obiect care nu avea nici curbă, nici flexiune. Pe baza acestui fenomen lingvistic trebuie să ajungem la concluzia că elementul concret a creat abstractul în mintea umană?
Unitatea pe care Jaurès o constată în limbaj se regăseşte în toate manifestările mentale ale omului: în religie şi la fel de bine în filozofie şi în literatură. În acest mod, poveştile cu care ne-au distrat frageda noastră imaginaţie, cele care ne-au alăptat şi care în marea majoritate provin din mediul sălbatic sau barbar, sunt regăsite la toate naţiunile de pe pămînt. Romanul de obiceiuri, această ultimă, dar nu superioară formă literară, înfloreşte la toate popoarele capitaliste.
Istoria comparată ne arată că popoarele au trecut prin aceleaşi forme ale familiei şi ale politicii. Vico, care pe bună dreptate a fost denumit părinte al filozofiei istoriei, spunea că există "o istorie ideală, eternă, care străbate în timp istora tuturor naţiunilor de oricare grad de sălbăticie, ferocitate şi bestialitate pe care oamenii le au în comun pentru a se domestici". Dat fiind că popoarele nu au ajuns la acelaşi grad de domesticire, Marx adaugă: "Ţara cea mai dezvoltată din punct de vedere industrial nu face decît să arate celor care o urmăresc pe scara industrială imaginea propriului lor viitor". Geffroy Saint-Hilaire, discipolul genialului nostru Lamarck, credea că în formarea plantelor şi a animalelor există "o uniune de plan".
Trebuie oare să căutăm cauzele evoluţiei oamenilor, animalelor şi a plantelor conform unui plan uniform, chiar în lumea propriu-zisă sau trebuie să căutăm aceste cauze în exteriorul lumii?
Deiştii nu ezită să răspundă împreună cu Voltaire că, aşa cum orologiul presupune un orologier, universul are nevoie de un creator. Dar această soluţie simplistă, găsită de sălbatici, nu rezolvă problema; ea nu face decît să meargă înapoi: dacă universul presupune un creator, creatorul, la rîndul său, necesită un alt creator; gosticii creştini din primele secole pretindeau că dacă Isus este fiul lui Iehova, pasiunile brutale şi urîte ale evreilor barbari erau o pată pentru acesta din urmă şi făceau ca el să fie, la rîndul său, fiul unui Dumnezeu necunoscut. Explicaţia deistă, care nu explică nimic, nu poate conveni spiritelor ştiinţifice. Deschideţi o oarecare carte de ştiinţă şi nu veţi întîlni numele lui Dumnezeu. Chimistul, fiziologul, geologul, astronomul, în loc să recurgă la ipoteza comodă a lui Dumnezeu, se străduiesc să explice fenomenele de care se ocupă numai prin caracteristicile materiei. Fiecare savant îl expulzează pe Dumnezeu din ştiinţa sa chiar şi atunci cînd este nevoie de o divinitate pentru a procura cauza fenomenelor care nu se includ în domeniul special al studiilor sale. Dat fiind că istoria încă nu este o ştiinţă, istoricul recurge adesea la Dumnezeu pentru a da o explicaţie faptelor pentru care nu poate invoca o cauză. Marx l-a izgonit pe Dumnezeu din istorie, ultimul său refugiu: făcînd uz de metoda materialistă a gînditorului comunist, noi creăm istoria ştiinţifică.
Hegel, de la care Jaurès adoptă o parte a teoriei idealiste, nu credea că Dumnezeu a existat înaintea lumii; din contra, el credea că Dumnezeu este în eternă devenire. Pentru el, Ideea a existat înaintea tuturor lucrurilor, dar redusă la o expresie atomică, opunîndu-se propriei sale esenţe, formîndu-se împreună cu opusul ei, creează prima sinteză, care la rîndul său devine teză şi antiteză, iar apoi sinteză. Această a doua sinteză devine la rîndul ei punctul de plecare al unei noi serii trinitare şi aşa mai departe. Ideea, care se dezvoltă în mod automat, se exteriorizează şi creează lumea conform imaginii sale.
Jaurès nu merge înapoi atît de departe: el se foloseşte de metoda lui Platon care prin studiul şi ierarhizarea ideilor a revenit la ideea supremă şi absolută a Binelui. Prin analiza şi clasificarea ideilor de Justiţie şi Fraternitate pe care noi, oamenii civilizaţi le avem în minte, Jaurès nu ajunge la ideea absolută de Justiţie şi de Fraternitate, ci la expresia lor minimă, care sălăşluieşte în mintea omului sălbatic, unde doarme inconştientă. Din momentul în care devine conştientă de ea însăşi, această Idee intră în contradicţie cu lumea exterioară, cu care se luptă pînă cînd rezolvă această contradicţie, astfel încît istoria nu este decît o neîntreruptă serie de bătălii care întotdeauna se termină prin triumful ideii de Justiţie.
Voi face această primă obiecţie la teoria lui Jaurès: ea este incapabilă să furnizeze explicaţia lumii, fiindcă nu o idee despre justiţie şi fraternitate este cea care a îndrumat evoluţia organismelor din regnul plantelor şi al animalelor; în ziua de azi o filozofie trebuie să cuprindă întreg universul.
Eu i-aş spune aşa: De ce vă opriţi la capul de sălbatic? De ce să nu se coboare mai jos şi să fie căutate ideea în capetele animalelor? Un cîine ciobănesc sau de pază posedă perfect simţul datoriei şi ştie foarte bine cînd a comis o greşeală. Îmi veţi spune că aceste idei despre datorie sunt anti-canine şi că au fost băgate de om în capul cîinelui. Dar animalele sălbatice, trăind în turme precum bovidele şi corbii au ideile lor proprii despre obligaţii. Bovidele mascule se sacrifică pentru a apără femele şi puii din turmă; corbii care sunt santinele păzesc orizontul şi îşi previn tovarăşii care ciugulesc grîul de curînd semănat de agricultor.
Deci, se poate găsi la animale, la nivelul conştient, ideile pe care Jaurès le plasează în mintea sălbaticului în faza inconştientă. Dar, de ce să ne oprim la animale şi să nu căutăm ideea în faza atomică, dacă mă pot exprima astfel, în protoplasma amorfă care trebuie să formeze celula, punctul de plecare al unei succedări organice a cărei încoronare este omul.
Eu i-aş mai spune lui Jaurès: de ce să ne limităm la căutarea ideilor morale? De ce să nu ne ocupăm de originea ideilor ştiinţifice? De ce să nu ne spunem întrebarea dacă teoria atomică, existentă numai în mintea cîtorva mii de chimişti, nu sălăşluieşte inconştientă în scoica fără cap? De ce să nu ne spunem, precum materialistul, că totul trebuie să existe în tot fiindcă în ultimă instanţă gîndirea nu este decît un fenomen psiho-chimic, o transformare a mişcării? Dar, a face această afirmaţie nu ne explică cum s-au născut ideile în creierul uman.
Jaurès ne-a spus că simţurile vederii şi ale auzului erau superiore, fiindcă animalele care erau dotate cu ele se puteau bucura de armoniile naturii şi de splendoarea soarelui: el le-a plasat deasupra mîinii care, datorită degetului mare oponent, este caracteristică maimuţelor şi omului! Mîna a creat omul. Dar, răspunsul său precum că simţul vederii şi al auzului nu este, în definitiv, decît o localizare şi o specializare a sensibilităţii tactile, iar animalele lipsite de ochi sunt sensibile la lumină prin toată suprafaţa lor cutanee şi că nici celule verzi nu produc materia verde decît sub influenţa soarelui nu ne dau o explicaţie cu privire la formarea organelor de simţ.
După cum vedeţi, discuţia dintre Jaurès şi noi, marxiştii, revine la discuţia despre originea şi formarea ideilor. Această chestiune a preocupat şi va preocupa gîndirea filozofică.
Descartes gîndea că ne naştem cu idei înnăscute despre general, despre cauză şi efect... La început Locke, iar apoi Condillac şi senzualiştii credeau, din contra, că tot ceea ce era în inteligenţă, fusese întîi în simţuri. Diderot spunea că inteligenţa este o tabula rasa pe care fenomenele naturii îşi lasă urma. Grecii, pe care îi găsim la intrarea de pe toate arterele gîndirii, au răscolit deja problema cu privire la originea ideilor. Platon a susţinut că ideile noastre despre Dreptate sunt reminiscenţe al ideii despre Binele absolut; Archelaus, profesorul lui Socrate, spunea că legile ţării în care trăim erau sursa ideilor morale pe care oamenii le aveau. De fapt, putem constata că cele mai meticuloase conştiinţe s-au împăcat cu sclavagismul, acolo unde a fost recunoscut de legi.
Noi,marxiştii, reluăm teza lui Locke şi Archelaus, o completăm şi adăugăm că dacă omul civilizat nu poate determina momentul precis în care şi-a însuşit anumite idei, acestea nu i-au căzut din cer, ci au fost însuşite prin experienţa ancestorilor care ne-au transmis creiere atît de antrenate într-o lungă succesiune de generaţii, încît noi achiziţionăm în mod spontan, ca să spunem aşa, anumite idei care par înnăscute din această cauză.
Omul şi animalele gîndesc numai pentru că au un creier; creierul transformă senzaţiile în idei, aşa cum dinamurile transmută în electricitate mişcarea care le este furnizată. Folosesc termenul "natura", sau mai curînd mediul natural, pentru a nu întrebuinţa o expresie care ar idealiza "Natura" drept o entitate metafizică, aşa cum făceau filozofii din secolul al XVIII-lea. Mediul natural este cel care formează creierul şi celelalte organe. Spun intenţionat "celelalte organe" fiindcă, aşa cum spiritualiştii desprind omul din succesiunea animalică cu scopul de a-l face să pară o fiinţa miraculoasă, pentru care Dumnezeu a venit pe pămînt pentru a fi crucificat, idealiştii izolează creierul faţă de celelalte organe, pentru a supune funcţiei sale, adică gîndirii, cauzele care dezvăluie vrăjitoria.
Mediul natural care a creat organele şi creierul uman le-a adus la un asemenea grad de perfecţiune, încît acestea sunt capabile de cele mai extraordinare şi minunate adaptări. Astfel, timp de secole, creştinii şi oamenii civilizaţi au luat cu forţa negrii de pe coasta Africii pentru a-i vinde drept sclavi în colonii. Aceşti negri erau barbari şi sălbatici, la distanţă de zeci de secole de cultură dar care, la foarte scurt timp, şi-au însuşit meseriile civilizaţiei.
Iezuiţii au făcut în Paraguay o experienţă socială, cea mai remarcabilă pe care o cunosc şi care pentru noi, socialiştii, are o importanţă majoră fiindcă demonstrează cu ce rapiditate extraordinară se transformă o naţiune din momentul în care a fost transplantată într-un nou mediu social. Iezuiţii, aceşti incomparabili educatori şi erudiţi exploatatori ai muncii au format din mai mult de 150 . 000 de indivizi cu sălbatici un popor civilizat.
Populaţia de Guarani, pe care Iezuiţii i-au sechestrat în satele indiene din Paraguay, rătăceau goi prin păduri, avînd ca arme numai arcul şi bîta de lemn; ei nu cunoşteau agricultura şi nu cultivau decît porumbul. Inteligenţa lor era atît de puţin dezvoltată încît nu ştiau să numere pînă la douăzeci şi mai erau obligaţi să numere pe degete. Un deget era unu, două degete erau doi, o mînă era cinci, o mînă şi un deget de la cealaltă mînă era şase, două mîini erau zece, două mîini şi degetul mare de la picior era unsprezece, două mîini şi un picior erau cincisprezece, două mîini şi două picioare erau douăzeci. Pe urmă era mult. Sălbaticii cei mai înapoiaţi numărau cu ajutorul degetelor de la mîini şi picioare. Astfel deci, cifra, idea ceea mai abstractă care există în mintea omului civilizat a fost, la început, în mintea sălbaticului, reflectarea unui obiect material. Atunci cînd spunem sau gîndim 1, 2, 5, 10 nu vedem nici un obiect, iar sălbaticul vede un deget, două degete, o mînă, două mîini(1) : acest lucru este corect dat fiind că cifrele romane pe care popoarele civilizate le-au întrebuinţat atît de mult timp, înaintea introducerea cifrelor arabe, erau configurate după cum este mîna: I este un deget, II sunt două degete, V este o mînă în care degetul mare şi cel mic sunt ridicate, iar celelalte trei sunt îndoite; X sunt două V sau două mîini opuse.
Iezuiţii au făcut din sălbaticii din Paraguay lucrători abili, capabili să îndeplinească misiunile cele mai dificile. Iată ce spune Charlevoix despre ei:
"Indienii misionarilor au avut cel mai mare talent al imitaţiei. Este suficient, de exemplu, de a le arăta o cruce, un candelabru, o cădelniţă pentru ca ei s-o reproducă şi numai cu greu poate fi făcută distincţia dintre copie şi original. Ei îşi fac instrumentele de muzică, orgile cele mai complicate, numai pe baza unicii priviri pe care au avut-o asupra obiectului; aşa fac ei în legătură cu sferele astronomice, covoarele în stilul Turciei şi ce este mai greu în manufactură."(2)
Naturalistul d'Orbigny, care a vizitat în 1832 satele indiene din Paraguay, dezorganizate şi ruinate după expulzarea Iezuiţilor, admira bisericile construite şi ornate de sălbatici cu picturi şi sculpturi, "după gustul medieval".
Aceste arte şi meserii, ca şi ideile corespunzătoare, nu erau înnăscute în mîinile şi mintea sălbaticilor Guarani, ele nu au fost "vărsate", ca să spun aşa, precum un iz de Verdi într-o orgă barbară: sălbaticii Guarani au achiziţionat aceste meserii şi diverse gînduri prin educaţia pe care le-a dat-o Iezuiţii. Suntem aici martorii unei acţiuni directe a omului asupra omului. Dar oare organele şi creierul omenesc nu au alte mijloace de a se perfecţiona? Oare fenomenele din mediul social, oare experienţa nu dezvoltă capacitatea tehnică a acestor organe şi nu modifică gîndurile sale?
Ideea de Justiţie, care după Jaurès, doarme inconştientă în capul sălbaticului, nu a pătruns în mintea omenească decît după constituirea proprietăţii particulare.
Oamenii sălbatici nu au nici o noţiune de dreptate, ei nici măcar nu au un termen care să desemneze o asemenea idee; cel mult, ei cunosc legea talionului, lovitură pentru lovitură, ochi pentru ochi care, în definitiv, nu este decît mişcare reflexă transformată care face ca pleoapa să clipească cînd un obiect ameninţă ochiul şi care face membrul să nu mai fie încordat atunci cînd este lovit. Chiar şi la barbarii care trăiesc în medii sociale foarte dezvoltate, dar comuniste unde, în consecinţă, proprietatea privată este proaspăt născută, ideea despre justiţie este foarte vagă. Îl voi cita pe Summer-Mayne, a cărui înaltă valoare filozofică nu va fi contestată de Jaurès:
"Din punct de vedere juridic, în satul indian nu există nici drept şi nici datorie. Victima unei pagube nu se plînge de o daună individuală, ci de o daună produsă la nivelul întregii micii societăţi. În plus, legea de cutumă nu sancţionează cu nimic. În cazul de neînchipuit în care nu este respectată decizia consiliului din sat, singura pedeapsă sau singura pedeapsă certă ar părea să fie dezaprobarea generală".(3)
Locke, care la fel ca filozofii din secolele XVII şi XVIII, se folosea de metoda deductivă a geometriei, a ajuns să creadă că proprietatea privată a dat naştere Ideii de Justiţie; în lucrarea sa Eseu asupra intelectului omenesc el spune explicit că: "Acolo unde nu există proprietate, nu există nedreptate este o propoziţie la fel de certă ca oricare altă demonstraţie a lui Euclid. Ideea de proprietate este dreptul la un lucru, iar ideea cu care corespunde cuvîntul justiţie este transgresarea sau violarea acestui drept".
Dacă ideea de Justiţie, aşa cum credea Locke, nu poate să apară decît după şi drept consecinţă a proprietăţii private, ideea de furt, sau mai bine zis tendinţa nechibzuită de a lua ceva de care este nevoie sau de care cineva are poftă, este din contra foarte dezvoltată înainte de constituirea proprietăţii private. Sălbaticul şi barbarul comunist se comportă faţă de bunurile materiale aşa cum savanţii şi scriitorii noştri se comportă faţă de bunurile intelectuale: ei iau bunurile oriunde le găsesc, după expresia lui Molière. Dar acest obicei natural devine furt, crimă, din momentul în care proprietatea comună este înlocuită de proprietatea privată.
Proprietatea comună a pus în capul şi în inima sălbaticilor şi a barbarilor ideile şi sentimentele pe care burghezii creştini, aceste triste produse ale proprietăţii private, le considerau foarte ciudate.
Heckwelder, un misionar din Moravia care în decursul secolului XVIII a trăit cincisprezece ani în mijlocul sălbaticilor din America de Nord, încă incorupţi de Creştinism şi de civilizaţia burgheză, spunea:
"Indienii cred că Marele Spirit a creat lumea şi tot ce există în ea pentru binele comun al oamenilor; atunci cînd a populat pămîntul şi a umplut pădurile cu vînat, acest lucru nu era în avantajul unora, ci a tuturor. Orice lucru este dat în comun pentru copii oamenilor. Tot ceea ce respiră pe pămînt şi creşte pe cîmpuri, tot ceea trăieşte în rîuri şi în lacuri este comun tuturor şi fiecare are partea sa.
La ei, ospitalitatea nu este o virtute ci o datorie imperioasă. Ei ar prefera să se culce fără să mănînce decît să fie acuzaţi că şi-au neglijat datoriile prin faptul că nu au satisfăcut nevoile străinului, ale bolnavului, ale nevoiaşului fiindcă ei au un drept comun de a fi ajutaţi pe socoteala resurselor comune; în cazul în care au fost hrăniţi cu carne luată din pădure, această carne era proprietatea tuturor înainte ca vînătorul să pună mîna pe ea, iar legumele şi porumbul care au fost oferite străinului au crescut pe pămîntul comun."
Pe partea sa, iezuitul Charlevoix, care şi el a trăit în mijlocul sălbaticilor necivilizaţi de virtuţile moralei creştine şi proprietare, afirmă în lucrarea sa Histoire de la Nouvelle France:
"Spiritul frăţesc al Pieilor Roşii vine, fără îndoială, în parte, de la faptul că termenii al meu şi al tău, aceste cuvinte îngheţate cum le denumeşte sfîntul Ioan Gură de Aur, încă nu sunt cunoscute de sălbatici. Grija pe care ei o au pentru orfani, văduve şi infirme, ospitalitatea pe care o practică în mod atît de admirabil, nu sunt decît urmarea convingerii că totul trebuie să fie comun pentru toţi oamenii."
Prin faptul că a stabilit diferenţa dintre al tău şi al meu proprietatea privată nu numai că a infiltrat în mintea omului ideea de dreptate, dar i-a strecurat în inima sa sentimente care sunt atît de înrădăcinate încît le considerăm înnăscute şi vă voi scandaliza dacă le voi menţiona. Totuşi, este un lucru stabilit că omul ignoră gelozia şi dragostea paternă atît timp cît trăieşte în mediul comunist; bărbaţii şi femeile practică poligamia, femeia îşi ia cîţi soţi îi plac, iar bărbatul cîte femei poate; voiajorii ne povestesc că aceşti curajoşi oameni trăiesc mulţumiţi şi mai uniţi decît membrii tristei şi egoistei familii monogamice. Dar din momentul în care se instalează proprietatea privată, bărbatul cumpără femeia şi îşi rezervă numai lui însuşi bucuria de animalul său reproductiv: gelozia este un sentiment transformat de proprietate. Tatăl nu se gîndeşte să fie îngrijorat de copilul său decît atunci cînd are de transmis o proprietate privată.
Ideile de justiţie care împovărează minţile celor civilizaţi şi care sunt bazate pe al meu şi al tău vor dispare ca un vis urît imediat după ce proprietatea comună va înlocui proprietatea privată.
Jaurès ne-a spus că, fiind în contradicţie cu mediul social, ideile de justiţie şi fraternitate produc mişcarea umană. Dacă acest lucru ar fi fost adevărat, nu s-ar fi produs evoluţia istorică dat fiind că omul nu ar fi părăsit niciodată mediul comunist primitiv în care nu exista şi nu poate exista ideea de justiţie şi unde sentimentele de fraternitate se pot manifesta mai liber decît pot face acest lucru în oricare alt mediu social.
Departe de a intra în contradicţie cu fenomenele din mediul social, ideea de justiţie din contra, se acomodează.
În special idealiştii cei mai pozitivişti afirmă că ideile despre Justiţie şi Morala sunt în progres: această teorie este emisă pentru a place capitaliştilor care ridică practicile lor industriale şi comerciale la gradul de acte de virtute. Este greu de a accepta această evoluţie progresivă a Justiţiei şi a Moralei, atît de scumpă pentru Auguste Comte, Herbert Spencer şi alţi profunzi filozofi burghezi care suferă de aceeaşi miopie scolastică.
Numeroase fapte contrazic această teorie agreabilă. În societăţile care nu sunt întemeiate pe producţia comercială, unde se produce şi sclavii sunt puşi să producă nu pentru a vinde, ci pentru consumul domestic, comerţul este considerat cu mare dispreţ. "Ce lucru onorabil poate ieşi dintr-o prăvălie?" se întreba Cicero. Numai oamenii dispreţuiţi şi care sunt de dispreţuit fac comerţ cu banii. În acest caz, dobînda pe bani este un furt condamnat de morală şi de religii. Chiar Iehova a interzis evreilor să dea bani cu dobîndă şi le permitea acest lucru numai în relaţiile cu străinul care este duşmanul; Biserica catolică, devenită sluga clasei capitaliste, fulgera atunci anatemele sale împotriva dobîndei pentru bani. Dar această atitudine morală se schimbă din momentul în care burghezia ajunge la putere: împrumutul banilor cu dobîndă devine sacrosanct; una din primele legi din 1789 proclamă legalitatea dobîndei pentru bani, lucru care înainte nu era decît tolerat. Marele dosar al datoriei publice devine cartea de aur, Biblia burgheziei. Meseria de creditor pentru dobîndă, de bancher, devine onorabilă şi onorată. A trăi din rentele proprii, adică din dobînda pe bani, este cea mai înaltă ambiţie a tuturor celor care sunt membrii societăţii burgheze.
Împrumutul cu dobîndă va fi deci o formă superioară a moralei, dacă nu este cea mai superioară, după spusele lui Comte, Spencer şi alţi amatori ai "perfectibilităţii perfectibile" a Justiţiei şi a Moralei. Nimic nu este mai natural ca faptul că unii capitalişti, care trăiesc din traficul cu bani, împărtăşesc în această chestiune opiniile filozofilor lor, surprinzători de superficiali. Dar noi, socialiştii, care vrem să abolim furtul capitalist, suntem obligaţi să recunoaştem că baronii feudali şi patricienii din antichitatea greco-latină aveau concepţii mai elevate despre morală cînd îi tratau drept hoţi pe cei care dădeau împrumuturi cu dobîndă.
Justiţia şi Morala se schimbă de la o epocă la alta, nu progresează, cu scopul de a se acomoda cu interesele şi necesităţile clasei dominante. În Manifestul Comunist din 1847, Marx şi Engels spun: "Ce demonstrează istoria gîndirii dacă nu faptul că producţia intelectuală se transformă odată cu producţia materială. Ideile dominante dintr-o anumită epocă nu au fost niciodată altceva decît ideile clasei dominante".
Justiţia şi Morala, care se modifică după nevoile şi interesele clasei aflată la putere, sunt impuse de aceasta clasei asuprite, care în cele din urmă le acceptă, cu toate că aceste noţiuni contravin cu interesele şi nevoile sale.
Cine dintre noi nu a auzit muncitori spunînd: "Este nevoie ca banii patronului să-i aducă profit".
Toţi proletarii manuali şi intelectuali cred la fel. Muncitorul, victima dobînzii pentru bani, îi recunoaşte legitimitatea şi prin acest lucru consacră exploatarea capitalistă care, în fiecare zi îl despoaie de o parte din fructele muncii sale pentru ca patronul lui să tragă profit de bani.
Clasa asuprită nu începe să-şi formuleze revendicările în numele Justiţiei şi a unei Morale superioare, ci în numele justiţiei şi al moralei în curs; drepturile pe care le cere sunt cele pe care le acordă Justiţia acomodată la interesele clasei asupritoare.
Iată un exemplu istoric: se pretinde că în societăţile de războinici munca este dispreţuită; acest lucru nu este deloc exact. Eroii din Iliada îşi păzeau turmele şi îşi munceau pămînturile; adeseori ei se lăudau că au tras o brazdă dreaptă şi fără greş. Patricienii romani şi eupatrizii din Grecia lăsau sabia şi scutul pentru a se pune în urma plugului; seniorii feudali începeau ucenicia cavaleriei servind ca paji şi valeţi într-o familie nobilă. În acele vremuri vînzarea muncii era dispreţuită. Omul care îşi vindea munca şi primea salariu se deprecia la treapta sclavilor, se vindea drept sclav, îşi pierdea demnitatea de om liber. Această acţiune degradantă este comisă în mod cotidian de oamenii liberi ai societăţii capitaliste. Proletarii manuali şi intelectuali nu au decît o singură preocupare: a se vinde, a vinde munca lor manuală, a vinde munca lor intelectuală, a vinde gîndirea, această sacralitate. Zeuxis îşi dădea tablourile fiindcă, spunea el, tot aurul posedat de regele Persiei nu le putea plăti; aceşti Meissonier ai noştri acoperă pînzele picturilor lor cu monede de o sută de bani prin intermediul unor negustori de porci din Chicago sau a unor Mackay, care uneori le expulzează în toalete.
Proletarul nu are şi nu poate avea decît un ideal: a-şi vinde munca cît mai avantajos cu putinţă. Un salariu corect pentru o zi de muncă corectă - aceasta este deviza sindicatelor tuturor muncitorilor din lume. Proletarul nu se plînge decît atunci cînd nu-şi poate vinde munca la justa ei valoare. Clasa muncitoare ajunge să se gîndească la revoltă numai atunci cînd nu ajunge să obţină dreptatea degradantă şi umilitoare a clasei capitaliste.
Mediul natural a modelat omul în aşa fel încît să poată trăi la fel de bine la 40 şi 50 de grade de căldură la ecuator şi aproape de poli, în ţinutul în care mercurul îngheaţă; este adevărat că omul împărtăşeşte cu şobolanii această remarcabilă trăsătură. Diversitatea mediilor naturale a diferenţiat speţa umană în rase care nu se aseamănă.
Dar, pentru a trăi, omul aidoma furnicii, castorului şi altor animale, şi-a organizat medii artificiale, adică produse de arta umană. Aceste medii artificiale vor continua opera naturii, ele vor modifica omul natural, îi vor perfecţiona unele din calităţile sale, vor contracara acţiunea diversificatoare a a mediilor naturale şi va restabili unitatea speţei umane.
Mediile naturale situate la aceeaşi latitudine prezintă aproximativ aceeaşi faună şi floră; acelaşi lucru este valabil pentru mediile artificiale care se aseamănă prin modul lor de producţie economic care prezintă o mare asemănare în obiceiurile după care oamenii obişnuiesc să trăiască, în organizaţiile lor familiale şi politice, în religiile şi filozofiile lor. Astfel, oriunde domină modul de producţie capitalist, în Canada glacială sau în Italia caldă şi în regiunile din Australia, găsim parlamentarismul cu sufragiu, limitat la început, apoi universal; găsim familia monogamică temperată de adulter şi prostituţie, filozofia deistă şi idealistă. Această asemănare nu se observă numai la popoarele care timp de secole urmează aceeaşi dezvoltare socială, dar şi la naţiunile de diferite rase, care au evoluat în dincolo de sfera mişcării europene şi care au sărit peste unele etape. De exemplu, din momentul în care au introdus în ţara lor industria mecanică, japonezii au sărit brusc din mediul lor feudal în mediul capitalist; ei au fost nevoiţi să-şi schimbe regimul politic, legile şi chiar hainele. Ei îşi pun pe cap oribilele noastre pălării joben şi în scurtă vreme, puteţi fi siguri, ei vor avea Panama şi Rouvier de-ai lor.
Astfel deci, omul devine propriul său creator şi stăpînul destinelor sale sociale prin intermediul mediului artificial pe care şi-l construieşte, dar acţiunea sa este inconştientă şi opusă vederilor sale fiindcă, după cum spunea Hegel, omul ajunge întotdeauna la un rezultat neprevăzut şi în contradicţie cu planurile sale. Astfel, capitaliştii, pentru a face să crească averea clasei lor, au introdus şi au dezvoltat marea industrie mecanică, fără să ţină seamă că prin ruinarea micii industrii ei distrug clasa de mijloc, care servea ca tampon între ei şi proletariat. În 1848, gărzile naţionale se năpăstuiau peste cîteva oraşe învecinate cu Parisul pentru a-i masacra pe adepţii socialismului din zilele lunii iunie şi pentru a-i apăra pe acei Pereire şi Fould care urmau să-i sugrume din punct de vedere financiar; dar, în 1871, în ciuda repetatelor chemări ale lui Thiers, nici un gardian naţional nu s-a deranjat să combată Comuna; numai preşedintele nostru Felix Faure a făcut act de prezenţă: el a adus salvarea, o pompă de stins incendiile pe care Versaille-ul le-a aprins. Financierii, marii industriaşi şi marii comercianţi şi-au devorat cei mai buni apărători prin faptul că au devorat mica burghezie. Înţelepciunea populară a înţeles această lege a istoriei atunci cînd afirmă într-unul din proverbele sale: "Omul se agită şi Dumnezeu îl mînă". În această circumstanţă, Dumnezeu este producţia economică.
Necesităţile economice sunt cele care conduc omenirea, nu ideea de Justiţie, conştientă sau inconştientă. Acest lucru este cel mai bine dovedit prin istoria sclaviei.
După spusele idealiştilor, sclavia a avut soarta de a fi introdusă prin filantropie şi de a fi fost abolită tot prin filantropie. Omul ar fi încetat să-şi mănînce seamănul din momentul în care dragostea faţă de aproape începuse să i se strecoare în inimă; pe de altă parte, prin faptul că era mîncat i se dădea o frumoasă dovadă a dragostei: creştinii cred că nu pot da Dumnezeului lor o dovadă de dragoste mai mare decît dacă îl mănîncă sub forma unei jertfe.
În realitatea, încetarea meselor antropofagice nu poate fi atribuită decît unor cauze economice şi influenţei exercitată de femeie. La început, tot tribul, copii, femei şi bărbaţi, lua parte la aceste mese: un părinte bătrîn era mîncat, pentru a-l scuti de grijile vîrstei şi ale vieţii sălbatice , atît de penibilă pentru ce-i care au pierdut vigoarea şi elasticitatea membrelor lor. Dar, atunci cînd şederea în ţinuturi abundente în vînat şi pescuit, creşterea de păsări şi cultivarea pămînturilor au creat posibilitatea ca bătrînii să fie hrăniţi, ei au fost lăsaţi să moară de moarte bună. Dar, s-a continuat mîncarea de cadavre ale duşmanilor căzuţi pe cîmpul de bătălie şi a prizonierilor de război. Numai războinicii luau parte la aceste festine, femeile fiind excluse; din gelozie, fără îndoială, ele şi-au manifestat dezgustul faţă de bărbaţii care luau parte la aceste mese de canibali, iar aceştia, influenţaţi de opinia feminină, au ajuns să le suprime şi le-au păstrat numai ca ceremonie religioasă. Comuniunea catolicilor este o amintire a festinelor antropofagice.
Sclavia nu s-a introdus decît atunci cînd producţia agricolă şi industrială a fost destul de dezvoltată pentru ca omul să poată produce prin munca sa mijloacele cu care să-şi satisfacă nevoile sale şi ceva mai mult, pe care un alt individ şi le poate însuşi.
După ce erau decimate datorită luptelor lor interne, triburile sălbatice şi barbare adoptau prizonierii de război pentru a umple locurile goale din rîndul războinicilor. Adopţiunile erau făcute pentru a face muncitori din prizonieri. Această adopţiune a sclavului s-a păstrat chiar şi la popoarele civilizate: grecii şi romanii acceptau sclavii ca membrii ai familiei după o ceremonie religioasă care avea loc în faţa altarului de familie. Sclavul dădea familiei numele său: cuvîntul "familie" provine de la vechiul cuvînt osc "famel", care înseamnă sclav. De fapt, familia patriarhală este bazată pe sclavia femeii.
La început, sclavia este dulce: sclavul este un companion, aproape un prieten. Azara, care trăit în secolul trecut mai bine de zece ani în mijlocul triburilor sălbatice din Brazilia şi Paraguay în calitate de comisar pentru delimitarea posesiunilor portugheze şi spaniole, a putut observa sclavagia în faza de naştere. El scrie că "Mbaya-ii, cel mai războinic trib din Paraguay, se foloseau de cei din tribul Guaranys pentru a le lucra pămînturile şi pentru a-i slugări. Este adevărat că această sclavie este dulce: cel din tribul Guarany se supun voluntar. Stăpînii dau puţine porunci, nu folosesc niciodată un ton imperativ sau obligatoriu, ei împart totul cu sclavii lor, chiar şi plăcerile carnale. Am văzut un Mbaya care, tremurînd de frig, i-a lăsat sclavului său Guarany pătura pe care a luat-o pentru a se acoperi şi nici nu l-a făcut să simtă că dorea pătura."(4)
Sclavia, aşa cum o deapănă Odiseea, cu toate că mai stabileşte încă raporturi de amiciţie între stăpîn şi sclav, pierduse deja caracterul său uman primitiv. Pe măsură ce progresează civilizaţia, pe măsură ce filozofia iluminează oamenii şi Justiţia reglementează drepturile cetăţenilor liberi, iar Morala le înfrumuseţează viciile prin percepte, sclavia devine din ce în ce mai inumană. În cele mai frumoase vremuri ale Atenei şi Romei, sclavia era insuportabilă.
Dar, această sclavie inumană şi intolerabilă era acceptată de filozofii cei mai idealişti. Platon introduce sclavii în Republica sa utopică, iar Aristotel credea că natura desemnează anumiţi oameni pentru sclavie. Dumnezeul rău al Evreilor şi al Creştinilor a desemnat rasa lui Ham pentru a furniza sclavi. Dar gînditorul grec a întrevăzut, ceea ce Iehova nu a putut: abolirea sclaviei cînd maşinile se vor fi pus în mişcare şi vor împlini singure munca lor sacră, precum trepiedele lui Vulcan.
Preoţii catolici, care au învăţat arta minciunii în cadrul studiilor lor de teologie, preumblă repetînd că sclavia a fost abolită de creştinism, în timp ce creştinismul a introdus această practică în America şi a păstrat-o în lumea antică. Sfîntul Paul îi trimitea la stăpînii lor pe sclavii creştini fugitivi. În acelaşi mod, Sfîntul Petru, Sfîntul Augustin şi toată înşiruirea de sfinţi din primele secole îi învăţau pe sclavi să asculte şi să-i slujească cu credinţă pe stăpînii de pe pămînt ca să merite favorurile stăpînului celest, protectorul înnăscut al sclavagiştilor şi al despoţilor.(5)
Sclavia, pe care filozofia şi creştinismul nu s-au gîndit vreodată să le combată şi mai puţin să o suprime, a dispărut imediat după ce mijloacele de producţie au fost destul de dezvoltate pentru a crea o modalitate norocoasă şi ieftină de exploatare a omului. Faceţi comparaţia dintre sclav şi salariat. Stăpînul trebuie să cumpere sclavul şi să suporte pagubele provenite din accidente şi moarte; el este obligat să-l hrănească, chiar şi cînd sclavul este bolnav sau şomează, precum şi să-l întreţină la bătrîneţe, fiindcă nu se poate lepăda de el ca de un cîine. Capitalistul este scutit de aceste griji: fără să-şi desfacă punga, el îşi procură cîţi lucrători îşi doreşte, iar salariul zilnic pe care îl plăteşte pentru ziua de muncă este aproape acelaşi pe care sclavagistul trebuie să îl cheltuiască pentru a-şi hrăni animalul de corvoadă. Companiile de omnibuze de la Paris cheltuiesc mai mult pentru a întreţine un cal decît plătesc pentru salariul unui conductor şi fac în aşa fel ca sclavii cu patru picioare să muncească pe jumătate faţă de salariaţii lor liberi. Capitaliştii, care exploatează atît de feroce pe bărbăţii şi femeile liberi, sunt aboliţionişti atît înfocaţi ai sclaviei din motive economice şi nu pe baza unor fantezii sentimentale şi idealiste.
Sclavia, aprobată de Justiţie şi Morală, era acceptată nu numai de clasa dominantă drept o instituţie divină şi naturală, dar şi de clasa asuprită. Sclavii nenorociţi din societatea antică nici măcar nu întrevedeau posibilitatea ca sclavia să fie abolită. Servitutea stinsese orice sentiment de revoltă în inimile lor, după cum împiedicase venirea pe lume a oricărei idei de Justiţie în mintea stăpînilor; astfel, pe vremea războiului de secesiune din America de Nord, nu a putut fi recrutat un număr suficient de negri pentru a forma un regiment împotriva asupritorilor lor.
Lucrurile nu au stat la fel în Evul Mediu: feudalitatea nu şi-a putut extinde opresiunea pe tot teritoriul decît printr-o luptă permanentă şi a fost nevoită să învingă o serie neîntreruptă de revolte precum şi să înăbuşe sentimentele de egalitate şi independenţă ale ţăranilor care trăiau în sate colectiviste. Auziţi acest strigăt de revoltă al ţăranului din secolul al X-lea şi îmi veţi spune dacă aţi auzit ceva mai frumos:
"Seniorii ne fac numai rău; ei au tot, pot face tot, mănîncă tot şi ne fac să trăim în sărăcie şi dureri... De ce să ne lăsăm să fim trataţi aşa? Noi suntem oameni ca ei, avem aceleaşi membre, aceeaşi statură, aceeaşi putere de a suferi şi suntem o sută împotriva unuia singur... Să ne apărăm împotriva cavalerilor, să ne ţinem cu toţii împreună şi nimeni nu va fi seniorul nostru; noi vom putea tăia pomii, să luăm vînatul din pădure şi peştele din lacuri şi vom face ce vom vrea în păduri, pe pajişti şi în ape"(6).
Ţăranii nu trebuiau să-i aştepte pe burghezii de la 1789 pentru a avea sentimente de egalitate. Dar ce puteau face bieţii ţărani, înveliţi cu piei de animale şi cu cojoace de lînă, înarmaţi cu bîte şi coase împotriva baronilor feudali în zale de fier? Peste tot, în Franţa, Anglia, Germania, ţăranii au fost bătuţi, oribil căsăpiţi şi torturaţi cu ajutorul şi complicitatea preoţilor şi a burghezilor. Etienne Marcel, eroul burghez a cărui statuie ridicată de republicanii liberali şi radicali se ridică în faţă Primăriei, după ce s-a folosit de Ţăranii cei simpli, i-a trădat şi i-a dat pe mîinile lui Charles cel Rău.
Dar atunci cînd praful de tun a ieşit din laboratorul alchimistului pentru a cădea în domeniul industriei, el a restabilit egalitatea pe cîmpul de luptă şi a dat ordinul de moarte al feudalităţii. Dar dacă praful de tun a scăpat Europa de seniorii feudali, ea a introdus alt dezastru: armatele permanente.
Burghezia are oroare de militarismu; ea îi detestă pe purtătorii de sabie şi, dat fiind că este motivată de nobila ambiţie de a exploata toţi oamenii fără deosebire de naţionalităţi, ea a proclamat fraternitatea dintre popoare şi a declarat că sub dominaţia sa socială, pacea şi comerţul vor domni. Marile capete ale burgheziei europene au înfiinţat o ligă internaţională a păcii, pentru a zori venirea acestei domnii pacifice; ei au ţinut congrese internaţionale care au trimis regilor şi despoţilor misionari care să le aducă la cunoştinţă ororile războiului şi să-i înfricoşeze cu cheltuieli demente cauzate de armatele permanente. Aceşti apostoli ai Justiţiei şi ai Fraternităţii au ajuns să se descurajeze văzînd cum se înmulţesc armatele permanente în Europa, cum acestea îşi măresc efectivele şi războaiele devin din ce în ce mai ucigătoare; ei au decis să se deghizeze în patrioţi înflăcăraţi. Dacă în ziua de azi ei nu predică înfulecarea popoarelor după ce au evanghelizat fraternitatea lor, acest lucru este din cauza fricii, pentru că în ziua de azi burghezii au devenit carne de tun.
Cu o inimă la fel de uşoară ca cea a lui Emile Ollivier, se poate vota o expediţie colonială împotriva amazoanelor din Dahomey sau împotriva populaţiei Hovas din Madagascar fiindcă acolo sunt trimişi ţărani şi muncitori să-şi găurească pielea, dar într-un război european, burghezii ar trebui să meargă şi să plătească cu persoana lor. Acest lucru nu le surîde deloc, mai ales de cînd puştile perfecţionate şi noile explozive sunt destinate să transforme cîmpul de luptă în abatoare de cîţiva kilometri pătraţi unde sute de mii de oameni vor fi masacraţi fără glorie şi fără eroism.
Foametea va veni după măcelărit. De fapt, un război european ar înrola sub steaguri pe toţi oamenii capabili: atelierele s-ar goli, recoltele de pe cîmpuri ar fi călcate în picioare şi pămîntul, nefiind cultivat şi însămînţat, nu ar mai da roade. Odată cu terminarea războiului, prin victorie sau înfrîngere, populaţia ambelor state duşmane va fi ruinată şi fără pîine. Muncitorii vor avea armele în mînă. Blanqui spunea: "Cine are puşti, are pîine!". Un război european va declanşa revoluţia socială în lumea capitalistă.
Numai nebuni şi criminali pot dori un război european. Războiul a devenit imposibil prin dezvoltarea şi perfecţionarea maşinilor de distrugere şi prin militarizarea tuturor cetăţenilor. A venit deci momentul de a realiza idealul burgheziei ca armatele permanente să fie abolite.
Dar fenomenele economice, mai puternice decît voinţa burghezilor, nu doresc realizarea idealului lor. În ziua de azi, armate permanente sunt întreţinute nu pentru a face război, ci pentru a face industrie şi comerţ. De fapt, dacă în Franţa, la fel ca în Germania, Italia, Rusia, trupele ar fi eliberate, s-ar cauza ruinarea tuturor industriilor care trăiesc de pe urma armatei; ar fi aruncaţi pe piaţa de muncă trei sau patru sute de mii de bărbaţi tineri, capabili. Aceasta ar însemna şomajul general, Revoluţia socială.
Atunci cînd din întîmplare, jalnica burghezie are un ideal rezonabil la care aspiră de cînd a ajuns la dominaţia socială, forţele economice pe care ea singură le-a pus în mişcare se opun ca acest ideal să fie pus în fapt şi îi dovedesc că nu este stăpîna propriului ei destin, ci este supusă forţelor din lumea economică.
Un ideal trăieşte de mii de ani în mintea oamenilor: acesta nu este un ideal de dreptate, ci un ideal de pace şi fericire, idealul unei societăţi unde nimic nu va fi al meu sau al tău, unde totul va aparţine tuturor, unde egalitatea şi fraternitatea vor fi singurele legături care să reunească oamenii. În perioadele tulbure ale istoriei, gînditori generoşi precum Platon, Morus, Campanella, au descris această societate ideală în utopii fermecătoare, iar eroi s-au ridicat şi s-au sacrificat pentru a stabili această societate.
Acest ideal nu este producţia spontană a creierului omenesc, aceasta este o reminiscenţă a acestei epoci de aur, a acestui paradis pămîntesc de care ne vorbesc religiile, este o amintire îndepărtată a acestei epoci comuniste prin care omul a trebuit să treacă înainte de a ajunge la proprietatea privată. Citatele pe care le-am făcut din lucrările lui Heckwelder şi Charlevoix demonstrează existenţa acestui ideal în trecutul omenirii.
Dacă plebeii şi oamenii săraci din cetăţile greceşti au eşuat în numeroasele lor revolte împotriva patricienilor şi a oamenilor bogaţi, pentru a reintroduce comunitatea bunurilor; dacă sectele eretice populare din Evul Mediu nu au reuşit în repetatele lor tentative de stabili din nou egalitatea şi fratenitatea pe pămînt - acest lucru se datorează faptului că în epoca decadenţei greco-latine, precum şi în decursul ultimelor secole ale Evului Mediu, fenomenele economice se opuneau revenirii la comunitatea de bunuri. În loc să dorească această revenire, ei contribuie la distrugerea ultimelor rămăşiţe ale comunismului şi elaborează elementele proprietăţii private burgheze.
Idealul comunist retrăieşte cu o nouă flacără în inteligenţele noastre. Dar, acest ideal nu mai este o reminiscenţă, ci provine din măruntaiele realităţii, el este reflecţia lumii economice. Noi nu suntem utopişti, visători precum reformatorii din Anglia şi plebeii din Grecia, noi suntem oameni de ştiinţă care nu vom inventa societăţi, ci le vom elibera de mediul capitalist.
Dacă suntem comunişti este pentru că suntem convinşi că forţele de producţie capitaliste conduc în mod ireversibil societatea spre comunism.
Dacă noi, care suntem acuzaţi că am creat clasele, solicităm din contra, abolirea lor, este că noi ştim că au fost rezolvate necesităţile de producţie pe care diviziunea oamenilor în clase de exploatatori şi de exploataţi le-a creat.
Aristotel, acest gigant al gîndirii, a prevăzut că atunci cînd maşinile vor îndeplini singure munca lor, cetăţenii liberi nu vor mai avea nevoie de un popor de sclavi pentru ca să le creeze timp liber. Dacă noi prevedem sfîrşitul muncii salariatului este datorită faptului că ştim că omul are sclavul de fier, maşina-instrument automotrică.
Niciodată în antichitate, niciodată în nici o epocă, cetăţenii liberi nu au avut în posesia lor un număr atît de mare de sclavi.
Iată cîteva cifre extrase din Anuarul de Statistică publicat în 1890 de Ministerul de Comerţ:
În 1887 numărul de maşini cu foc întrebuinţăte în industrie, agricultură, căi ferate şi navigaţie cu aburi se ridica, în Franţa, la cifra de 135748. Aceste maşini au furnizat o forţă de 9 milioane de cai-putere.
Administraţia superioară a minelor estimează că fiecare unitate de cai-putere reprezintă munca a 21 de muncitori manuali. Cele nouă milioane de cai-putere reprezintă deci munca a 189 milioane de sclavi. Pe de altă parte, recensămîntul din 1886 menţiona o populaţie de 39 de milioane. Deci, existau 4,8 de sclavi pe cap de locuitor sau 24 de sclavi de fier pentru o familie de cinci persoane.
Munca acestor 189 de milioane de sclavi de fier monopolizată de o clasă incapabilă să-i dirijeze şi să-i controleze creează mizera producătorilor în sînul cele mai extraordinare abundenţe.
Atunci cînd mijloacele de producţie, rupte din mîinile leneşe şi neputincioase ale clasei capitaliste, vor deveni proprietatea comună a naţiunii, pacea şi fericirea vor reînflori pe pămînt fiindcă societatea va îmblînzi forţele economice aşa cum au fost deja îmblînzite forţele naturii: atunci şi numai atunci, omul va fi liber, fiindcă a devenit stăpînul destinelor sale sociale.
Domnia inconştientului va fi terminată.
(1). Este mai mult ca probabil că micii copii ai oamenilor civilizaţi, aidoma sălbaticilor, îşi imaginează întotdeauna obiecte materiale atunci cînd enumeră cifre. [Nota lui Lafargue]
(2). Xavier de Charlevoix, Histoire du Paraguay, Paris, 1757 . [Nota lui Lafargue]
(3). H. S. Mayne, Les communautés de village dans l'Est et dans l'Ouest. [Nota lui Lafargue]
(4). Don Félix de Azara, Voyages dans l'Amérique méridionale de 1781 à 1801. [Nota lui Lafargue]
(5). Dacă pentru a induce în eroare opinia, în public preoţii catolici condamnă sclavia, ei o apără în învăţămîntul privat din seminare.
Iezuitul Gury, decedat în urmă cu circa cincisprezece ani, spune în a sa Teologie Morală, care este o lucrare clasică pusă în mîinile tuturor seminariştilor şi care, după Guibert, arhiepiscopul Parisului "a transformat în mod fericit, în aceşti ultimi treizeci de ani, spiritul clerului francez":
"Întrebare: Un om poate avea dreptul de proprietate asupra altui om?
Răspuns: 1) Conform Dreptului natural, omul se poate vinde altuia în perpetuitate, ca proprietate utilă. Dat fiind că el poate transfera altcuiva această proprietate pentru un anumit timp, el poate face acest lucru pentru totdeauna, dat fiind că poate ceda ceea ce posedă;
2) În principiu, acest lucru nu contravine cu dreptul natural de sclavie sau de subjugare perpetuă în care în schimbul hranei, se dispune de toată munca sa pentru un altul."
R. P. Gury, Compendium theologiae moralis, Chap. II: "Des principales propriétés. Traité de la Justice et du Droit."
Iezuitul Gury, un logician subtil, derivă sclavia de la salariat şi din Dreptul natural: teza sa este irefutabilă pentru toţi care apără clasa capitalistă sau care admit că există un Drept natural.
(6). Le Roman de Roult . (Se crede că ar proveni din secolul IX sau X). [Nota lui Lafargue]