|
|
|
Iniţial se proiectase ca congresul să se ţină la Bruxelles, unde au şi avut loc primele şedinţe. Pe atunci locuia acolo Kolţov, un vechi plehanovist. El şi-a asumat sarcina de a organiza totul. Dar apoi s-a văzut că nu e atît de uşor să se ţină congresul la Bruxelles. Ca loc de adunare se alesese locuinţa lui Kolţov. Dar după ce au venit la el vreo patru ruşi, gazda i-a declarat că nu va mai tolera astfel de vizite şi că, dacă va mai veni acolo măcar un singur om, îi va cere să se mute. Soţia lui Kolţov a fost nevoită să stea o zi întreagă în colţul străzii ca să-i întimplne pe delegaţi şi să-i trimită la hotelul socialist „Cocoşul de aur“ (mi se pare că aşa se chema).
Delegaţii se instalară la „Cocoşul de aur“, formînd acolo o societate gălăgioasă; Gusev, după ce bea seara cîteva păhărele de coniac, cînta arii din opere, cu o voce atît de puternică, încît sub ferestrele hotelului se aduna o mulţime de oameni (lui Vladimir Ilici îi plăcea foarte mult cum cînta Gusev, mai cu seamă aria „Nu ne-am cununat la biserică“).
În legătură cu congresul s-a făcut exces de conspiraţie. În scopuri conspirative, grupului din Belgia i-a venit în minte să organizeze congresul într-un uriaş depozit de făină. Prin invazia noastră am stîrnit nu numai şobolanii, ci şi pe poliţişti. A început să se vorbească despre revoluţionarii ruşi care se adună la nişte consfătuiri secrete.
La congres au participat 43 de delegaţi cu vot deliberativ şi 14 cu vot consultativ. Daca comparăm acest congres cu cele de astăzi, unde printr-un mare număr de delegaţi sînt reprezentaţi sute de mii de membri de partid, el pare mic, dar pe atunci părea mare: la primul congres, în 1898, nu fuseseră decît 9 delegaţi... Se simţea că în aceşti 5 ani s-au făcut progrese importante. Principalul îl constituia faptul că organizaţiile din partea cărora sosiseră delegaţii nu mai erau semi-imaginare, ci bine închegate şi legate de mişcarea muncitorească, care începea să se desfăşoare pe scară largă.
Cît de mult visase Vladimir Ilici acest congres! Toată viaţa — pînă cînd a închis ochii — el a atribuit congreselor partidului o importanţă excepţională. Lenin considera congresul partidului drept instanţa supremă; la congres trebuia dat deoparte tot ce era personal, nu era permis să se ascundă nimic, totul trebuia să se spună deschis. Ilici se pregătea întotdeauna în mod minuţios pentru congresele partidului, chibzuia cu deosebită grijă cuvîntările pe care avea să le rostească.
Plehanov aştepta congresul cu aceeaşi nerăbdare ca şi Ilici. El a deschis congresul. Fereastra mare a depozitului de făină, aflată lîngă tribuna improvizată, fusese acoperită cu pînză roşie. Toţi cei de faţă erau emoţionaţi. Cuvîntarea lui Plehanov suna solemn, se simţea în ea un patetism sincer. Şi nici nu putea fi altfel! Se părea că lunga perioadă a emigraţiei rămînea de domeniul trecutului: Plehanov deschidea congresul Partidului muncitoresc social-democrat rus.
În fond, Congresul al II-lea a fost un congres de constituire. La acest congres s-au ridicat probleme teoretice fundamentale, a fost pusă temelia ideologiei partidului. Primul congres se limitase să adopte denumirea partidului şi manifestul cu privire la constituirea lui. Pînă la Congresul al II-lea partidul nu avusese un program. Acest program a fost pregătit de redacţia „Iskrei“ după dezbateri îndelungate. Se cîntărea fiecare cuvînt, fiecare frază, se duceau discuţii aprinse. Între partea din München a redacţiei şi cea din Elveţia s-a purtat o corespondenţă de luni de zile cu privire la program. Multor practicieni li se părea că aceste discuţii au un caracter pur teoretic şi că nu are nici o importanţă dacă un anumit cuvînt va figura sau nu în program.
Vladimir Ilici şi cu mine ne-am amintit odată de o comparaţie făcută undeva de L. Tolstoi: în timp ce mergea pe stradă, a văzut de departe un om stînd pe vine şi făcînd mişcări ciudate cu mîinile; s-a gîndit că e nebun, dar cînd a ajuns mai aproape, a văzut că omul îşi ascute cuţitul de marginea trotuarului. Aşa se întîmplă şi cu disputele teoretice. Dacă priveşti de la distanţă, ţi se pare că oamenii se ceartă degeaba, dar dacă examinezi fondul problemei, constaţi că este vorba de lucrurile cele mai esenţiale. Aşa era şi cu programul.
Cînd au început să se adune la Geneva delegaţii, cel mai amănunţit s-a discutat cu ei problema programului. La congres, în această problemă au fost cele mai mici divergenţe.
O altă problemă de uriaşă însemnătate care s-a discutat la Congresul al II-lea a fost problema Bundului. La primul Congres se hotărîse că Bundul reprezintă o parte a partidului, ce-i drept autonomă. În cursul celor cinci ani care trecuseră de la primul Congres, partidul nu existase de fapt ca un tot unic, şi Bundul dusese o existenţă izolată. Acum Bundul voia să consfinţească această separaţie, stabilind cu P.M.S.D.R. doar relaţii federative. Substratul era următorul: oglindind starea de spirit a meşteşugarilor din tîrguşoarele evreieşti, Bundul era preocupat într-o măsură mult mai mare de lupta economică, decît de cea politică, şi de aceea nutrea simpatii mai pronunţate pentru economişti decît pentru „Iskra“'. Problema era dacă trebuie să existe în ţară un partid muncitoresc unic şi puternic, care să unească strîns în jurul său pe muncitorii de toate naţionalităţile care trăiau pe teritoriul Rusiei, sau să existe cîteva partide muncitoreşti separate, pe naţionalităţi. Era vorba de unirea internaţională înăuntrul ţării. Redacţia „Iskrei“ se pronunţa pentru unirea internaţională a clasei muncitoare, iar Bundul — pentru separarea naţională, stabilindu-se numai relaţii de prietenie pe baza unor acorduri între partidele muncitoreşti naţionale din Rusia.
Problema Bundului a fost discutată tot atît de amănunţit cu delegaţii sosiţi şi a fost rezolvată în spiritul „Iskrei“ cu o majoritate covîrşitoare.
Mai tîrziu sciziunea i-a făcut pe mulţi să nu mai vadă problemele principiale de o însemnătate uriaşă care au fost ridicate şi rezolvate la Congresul al II-lea. În timpul discutării acestor probleme, Vladimir Ilici simţea că are deosebite afinităţi cu Plehanov. Cuvîntarea lui Plehanov în care acesta a arătat că principiul democratic fundamental trebuie să fie teza: „legea supremă este binele revoluţiei“ şi că pînă şi principiul dreptului de vot universal trebuie privit prin prisma acestui principiu fundamental a produs o puternică impresie asupra lui Vladimir Ilici. El şi-a amintit de această cuvîntare cînd — 14 ani mai tîrziu — s-a pus în faţa bolşevicilor, în toată amploarea ei, problema dizolvării Adunării constituante.
O altă cuvîntare a lui Plehanov cu privire la însemnătatea învăţămîntului public, în care el vedea o „garanţie a drepturilor proletariatului“, a fost de asemenea în concordanţă cu ideile lui Vladimir Ilici.
Şi Plehanov s-a simţit la congres apropiat de Lenin.
Răspunzîndu-i lui Akimov, un fervent adept al curentului „Rabocee Delo“, care voia să semene discordie între Plehanov şi Lenin, Plehanov a spus în glumă: „Napoleon avea pasiunea de a-şi despărţi mareşalii săi de soţiile lor; unii dintre ei cedau insistenţelor lui, deşi îşi iubeau soţiile. În această privinţă, tov. Akirnov seamănă cu Napoleon: el vrea cu orice preţ să mă despartă de Lenin. Eu însă voi da dovadă de mai multă fermitate decît mareşalii lui Napoleon, Nu mă voi despărţi de Lenin, şi sper că nici el n-are intenţia să se despartă de mine“. Vladimir Ilici rîse şi dădu negativ din cap.
La discutarea primului punct de pe ordinea de zi (cu privire la constituirea congresului) s-a produs deodată un incident în chestiunea invitării unui reprezentant al grupului „Borba“ (Reazanov, Nevzorov, Gurevici). Comitetul organizatoric a vrut să facă opinie separată la congres. Nu era vorba cîtuşi de puţin de grupul „Borba“, ci de faptul că comitetul organizatoric încerca să impună membrilor săi o anumită disciplină faţă de congres. Comitetul organizatoric a vrut să acţioneze ca un grup care hotărăşte în prealabil în sînul său cum trebuie să voteze şi care acţionează la congres ca un grup. Astfel, pentru participanţii la congres, instanţa supremă ar fi fost grupul, iar nu congresul. Vladimir Ilici fierbea de indignare. El n-a fost singurul care l-a sprijinit pe Pavlovici (Krasikov) cînd s-a ridicat împotriva acestei încercări. L-au mai sprijinit şi Martov şi alţii. Deşi comitetul organizatoric a fost dizolvat de congres, incidentul era semnificativ şi prevestea tot felul de complicaţii. De altfel, provizoriu, incidentul a trecut pe ultimul plan, întrucît s-au ridicat probleme de o uriaşă însemnătate principială: problema locului Bundului în partid şi problema programului. În problema Bunduiui redacţia „Iskrei“, comitetul organizatoric şi delegaţii din provincie au acţionat foarte unit. Egorov (Levin), reprezentantul grupului „Iujnîi Rabocii“ şi membru în comitetul organizatoric, s-a pronunţat de asemenea cu toată hotărîrea împotriva poziţiei Bundului. În timpul unei pauze, Plehanov l-a lăudat foarte mult, spunînd că discursul lui ar trebui „difuzat în toate organizaţiile“. Bundul a fost înfrînt pe toată linia. S-a stabilit în mod categoric că particularităţile naţionale nu trebuie să împiedice unitatea muncii de partid, să dăuneze caracterului monolit al mişcării social-democrate.
Între timp am fost nevoiţi să ne mutăm la Londra. Poliţia din Bruxelles începuse să facă şicane delegaţilor şi chiar expulzase pe Zemliacika şi pe încă cineva. Atunci am plecat cu toţii. La Londra, Tahtarevii şi-au dat toată osteneala să ajute la organizarea congresului. Poliţia din Londra nu ne-a pus piedici.
S-a continuat discutarea problemei Bundului. Apoi, în timp ce în cadrul unei comisii se pregătea chestiunea programului, s-a trecut la punctul patru de pe ordinea de zi, la problema confirmării organului central al partidului. Deşi adepţii curentului „Rabocee Delo“ au ridicat unele obiecţii, „Iskra“ a fost recunoscută în unanimitate ca organ central. „Iskra“ a fost salutată cu căldură. Chiar şi Popov (Rozanov), reprezentantul comitetului organizatoric, a spus că „vedem aici la congres un partid unic, creat în mare măsură datorită activităţii «Iskrei»“. Era a 10-a şedinţă, iar în total au avut loc 37. Încet-încet, deasupra congresului au început să se adune nori prevestitori de furtună. Urma să se aleagă grupul de trei în C.C. Nucleul principal al C.C. încă nu se contura. Incontestabilă era candidatura lui Glebov (Noskov), care îşi cîştigase reputaţia de organizator neobosit. O altă candidatură incontestabilă ar fi fost cea a lui Claire (Krjijanovski) dacă acesta ar fi participat la congres. El însă lipsea. Pentru ei şi pentru Kurz (Lengnik) trebuise să se voteze în lipsă, „pe încredere“, ceea ce era deja extrem de incomod. Totodată, la congres erau prea mulţi „generali“, candidaţi pentru C.C. Aceştia erau Jacques (Stein - Aleksandrova), Fomin (Krochmal), Stern (Kostea-Rosa Galberstadt), Popov (Rozanov), Egorov (Levin). Toţi aceştia candidau pentru două locuri în grupul de trei din C.C. În afară de aceasta, toţi se cunoşteau între ei, şi nu numai ca activişti de partid; fiecare cunoştea şi viaţa personală a celuilalt. Exista o reţea întreagă de simpatii şi antipatii personale. Cu cît se apropiau alegerile, cu atît atmosfera devenea mai încordată. Acuzaţiile din partea Bundului şi a grupului „Rabocee Delo“ cu privire la existenţa dorinţei de a comanda, de a-şi impune voinţa dintr-un centru din străinătate etc., deşi la început întîmpinaseră o ripostă unită, cîştigau teren, exercitînd o înrîurire asupra centrului, asupra celor şovăielnici, poate chiar fără ca ei să fie conştienţi de aceasta. De a cui comandă se temeau? Desigur, nu de a lui Martov, Zasulici, Starover şi Akselrod. Se temeau de comanda lui Lenin şi a lui Plehanov. Se ştia însă că problema componenţei, a activităţii în Rusia va fi determinată de Lenin, iar nu de Plehanov, care nu participa la munca practică.
Congresul aprobase orientarea „Iskrei“, dar mai urma să fie aprobată componenţa redacţiei „Iskrei“.
Vladimir Ilici a propus ca redacţia „Iskrei“ să fie alcătuită din trei persoane. El anunţase dinainte de acest proiect pe Martov şi pe Potresov. Martov a susţinut propunerea în faţa delegaţilor adunaţi, considerînd că un grup de trei ar conduce cel mai bine redacţia. Atunci el înţelegea că proiectul este îndreptat în special împotriva lui Plehanov. Cînd Vladimir Ilici i-a transmis lui Plehanov o notă cu proiectul ca grupul redacţional să fie format din trei persoane, acesta n-a spus un cuvînt şi, după ce a citit-o, a pus-o în buzunar, continuînd să tacă. Înţelesese despre ce era vorba, dar acceptase situaţia. Din moment ce partidul există, trebuie dusă o activitate concretă.
Martov se învîrtea mai mult decît toţi ceilalţi membri ai redacţiei printre membrii comitetului organizatoric. Aceştia l-au convins foarte repede că înfiinţarea grupului de trei este o măsură îndreptată împotriva lui şi că, dacă va accepta să facă parte din el, îi va trăda pe Zasulici, Potresov şi Akselrod. Akselrod şi Vera Zasulici erau extrem de agitaţi.
|
|
|
În această atmosferă, discuţiile pe tema paragrafului 1 din statut au luat un caracter deosebit de acut. În legătură cu paragraful 1 din statutul partidului, între Lenin şi Martov s-au ivit divergenţe atît sub raport politic cît şi organizatoric. Şi înainte se întîmplase adesea ca ei să nu fie de acord, dar neînţelegerile se manifestau în cadrul unui cerc restrîns şi erau repede înlăturate. Acum însă divergenţele se manifestaseră la congres, şi toţi cei care erau porniţi împotriva „Iskrei“, împotriva lui Plehanov şi a lui Lenin s-au străduit să transforme divergenţele într-o importantă problemă principială. Unii delegaţi au început să-l atace pe Lenin pentru articolul „Cu ce să începem?“, pentru cartea „Ce-i de făcut?“, să-l prezinte drept un orgolios etc. Vladimir Ilici a luat cuvîntul la congres. În lucrarea „Un pas înainte, doi paşi înapoi“, el a scris: „Nu pot să nu-mi amintesc în legătură cu aceasta de o discuţie pe care am avut-o la congres cu unul dintre delegaţii «centrului»: «Ce atmosferă grea domneşte la congresul nostru!» — mi se plîngea el. — «Această luptă înverşunată, această agitaţie a unuia împotriva altuia, această polemică aspră, această atitudine netovărăşească!...». «Ce lucru minunat este congresul nostru!» — i-am răspuns eu. — «O luptă deschisă, liberă. Părerile au fost spuse. Nuanţele s-au conturat. Grupurile s-au precizat. Mîinile s-au ridicat. Hotărîrea a fost luată. O etapă a fost parcursă. Înainte! — Uite, aşa mai înţeleg şi eu. E viaţă. E ceva ce nu seamănă de loc cu disputele nesfîrşite şi plictisitoare ale intelectualilor, care se termină nu pentru că problema a fost rezolvată, ci pentru că oamenii au obosit vorbind...»
Tovarăşul din «centru m-a privit cu ochi nedumeriţi şi a ridicat din umeri. Nu vorbeam aceeaşi limbă“[1].
Acest citat îl caracterizează cum nu se poate mai bine pe Ilici.
Nervii săi fuseseră încordaţi la maximum încă de la începutul congresului. Muncitoarea belgiană în casa căreia am stat la Bruxelles era foarte mîhnită că Vladimir Ilici nu mănîncă minunatele ridichi şi brînza de Olanda pe care i le servea dimineaţa, dar de pe atunci nu-i mai ardea de mîncare. La Londra nervozitatea sa a atins culmea: nu mai dormea de loc şi era groaznic de agitat.
Deşi cînd lua cuvîntul vorbea cu vehemenţă, ca preşedinte Vladimir Ilici era cît se poate de nepărtinitor şi nu-şi permitea nici cea mai mică nedreptate faţă de adversar. Plehanov se purta altfel. Cînd prezida, îi plăcea în mod deosebit să fie spiritual şi să-l aţîţe pe adversar.
Cu toate că majoritatea covîrşitoare a delegaţilor au fost de acord în ceea ce priveşte locul pe care trebuie să-l ocupe Bundul în partid, în problema programului şi în recunoaşterea orientării „Iskrei“ drept steag al său, totuşi pe la jumătatea lucrărilor s-a simţit o anumită fisură, care spre sfîrşitul congresului s-a adîncit. De fapt, la Congresul al II-lea încă n-au ieşit la iveală divergenţe serioase, de natură să împiedice munca în comun, s-o facă imposibilă. Ele se aflau pe atunci încă în stare latentă, erau, ca să zicem aşa, potenţiale. Totuşi congresul se scinda în mod evident în două. Multora li se părea că toate acestea se întîmplă din cauza lipsei de tact a lui Plehanov, din pricina „vehemenţei“ şi „orgoliului“ lui Lenin, a înţepăturilor lui Pavlovici, a atitudinii nedrepte faţă de Zasulici şi de Akselrod, care se simţeau jigniţi şi din pricina raporturilor personale nu-şi dădeau seama de esenţa lucrurilor. Printre cei care se simţeau ofensaţi se număra şi Troţki, care se transformase într-un adversar furibund al lui Lenin. În fond, însă, tovarăşii care se grupaseră în jurul lui Lenin priveau cu mult mai multă seriozitate principiile, voiau să le aplice cu orice preţ, cereau să se ţină seama de ele în toată activitatea practică; celălalt grup avea o stare de spirit mai filistină. înclina spre compromisuri, spre concesii principiale, ţinea mai mult seama de persoane.
În timpul alegerilor lupta a fost extrem de înverşunată. Îmi amintesc de cîteva scene din perioada premergătoare alegerilor. La un moment dat Akselrod i-a reproşat lui Bauman (Sorokin) că nu ar avea suficient simţ moral, amintindu-i de nu ştiu ce bîrfeală, de o istorie din deportare. Bauman tăcu; avea lacrimi în ochi.
Altădată, Deutsch furios îi spuse ceva lui Glebov (Noskov). Acesta ridică capul şi, fulgerîndu-l cu privirea, îi răspunse înciudat: „Mai bine îţi ţineai batista la gură şi tăceai, tătucule!“
Congresul s-a încheiat. În C.C. au fost aleşi Glebov, Claire şi Kurz. 20 dintre cei 44 de delegaţi cu vot deliberativ s-au abţinut de la vot. În redacţia organului central au fost aleşi Plehanov, Lenin şi Martov. Martov însă a refuzat să participe la activitatea redacţiei. Sciziunea era evidentă.
[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 7, Editura politică, 1959, pag. 330. — Nota red.
