N. K. Krupskaia
Amintiri despre Lenin
LA PETERSBURG
1893—1898
Vladimir Ilici a venit la Petersburg în toamna anului 1893, dar eu l-am
cunoscut ceva mai tîrziu. Auzisem de la tovarăşi că dintr-un oraş
de pe Volga sosise un marxist foarte bine pregătit; apoi, într-o zi mi se
aduse un caiet, care se vedea că trecuse prin multe mîini, intitulat „Despre
pieţe“. În caiet erau expuse, pe de o parte, concepţiile lui Gherman
Krasin[1], tehnolog, unul dintre marxiştii noştri din Petersburg, pe de
altă parte concepţiile tînărului nou venit de pe Volga. Filele
caietului erau împărţite în două: pe o jumătate de pagină,
cu un scris nu prea ordonat, cu ştersături şi intercalări,
îşi expusese ideile G. B. Krasin, pe cealaltă jumătate, în mod
îngrijit, fără ştersături, îşi scrisese observaţiile
şi obiecţiile noul venit.
Problema pieţelor ne interesa pe atunci mult pe noi toţi,
tinerii marxişti.
În vremea aceea în cercurile marxiste din Petersburg începuse să se
cristalizeze un curent aparte. Reprezentanţii acestui curent considerau
procesul dezvoltării sociale ca ceva mecanic, schematic. În această
concepţie asupra dezvoltării sociale rolul maselor, rolul
proletariatului era complet ignorat. Dialectica revoluţionară a
marxismului fusese azvîrlită peste bord, rămăseseră doar „fazele“
— moarte — „ale dezvoltării“. Acum, fireşte, orice marxist ar
şti să respingă acest punct de vedere „mecanicist“, pe atunci
însă în cercurile noastre marxiste din Petersburg
era o mare fierbere în
această problemă. Eram pe atunci foarte prost înarmaţi; mulţi
dintre noi nu cunoşteau din Marx, de pildă, nimic în afară de
primul volum din „Capitalul“; nici măcar „Manifestul
Comunist“ nu-l văzuserăm şi simţeam doar instinctiv că
acest „mecanicism“ este de-a dreptul opus marxismului viu.
Problema pieţelor era strîns legată de această problemă
generală de interpretare a marxismului.
Adepţii „mecanicismului“ abordau de obicei foarte abstract această
problemă.
De atunci au trecut mai bine de treizeci de ani.
Caietul despre care a fost vorba, din păcate, nu s-a
păstrat.
Pot vorbi numai despre impresia pe care a produs-o el asupra
noastră.
Marxistul nou venit trata problema pieţelor cît se poate de concret,
legat de interesele maselor. În întregul fel de a aborda această problemă
se simţea tocmai marxismul viu, care consideră fenomenele în ambianţa
lor concretă şi în dezvoltarea lor.
Am vrut să-l cunosc mai îndeaproape pe acest nou venit, să-i
cunosc mai îndeaproape concepţiile.
L-am văzut pe Vladimir Ilici tocmai în „săptămîna albă“.
Se hotărîse să se organizeze la Ohta, la inginerul Klasson — unul
dintre marxiştii de seamă din Petersburg, care, cam cu vreo doi ani în
urmă, fusese în acelaşi cerc marxist cu mine — o consfătuire a
cîtorva marxişti din Petersburg împreună cu noul venit de pe Volga.
Pentru a camufla întîlnirea noastră conspirativă fuseseră pregătite
tradiţionalele clătite. La această întîlnire, în afară de
Vladimir Ilici au fost prezenţi: Klasson, I. P.
Korobko, Serebrovski, S. I. Radcenko şi
alţii; trebuiau să vină Potresov şi Struve, mi se pare însă
că n-au venit. Îmi aduc aminte de un crîmpei de discuţie. Era vorba
despre căile pe care trebuia să le alegem. N-am prea găsit un
limbaj comun. Cineva — pare-mi-se că Şevleaghin — spusese că
foarte importantă este munca în comitetul de alfabetizare. Vladimir Ilici
a rîs, şi rîsul lui a răsunat oarecum răutăcios şi
sec; ulterior nu l-am mai auzit niciodată rîzînd în acest fel:
— „Nimic de zis, cine vrea să salveze patria prin comitetul de
alfabetizare — n-are decît, noi nu-l împiedicăm “.
Trebuie să spun că generaţia noastră fusese martoră
încă din adolescenţă la încăierarea dintre narodovolţi
şi ţarism, martoră a felului în care „societatea“ liberală,
care la început îşi manifesta în fel şi chip „simpatiile“ faţă
de partidul „Narodnaia Volea“, s-a retras în mod laş, cu coada între picioare, după înfrîngerea
acestuia şi, temîndu-se şi de umbra ei, a început să propovăduiască
„acţiunile mărunte“.
Remarca sarcastică a lui Vladimir Ilici era de înţeles. El venise să stabilim
cum trebuie să pornim împreună la luptă, iar drept răspuns a auzit o chemare
la răspîndirea
broşurilor comitetului de alfabetizare.
Mai tîrziu, cînd ne-am cunoscut mai bine, Vladimir Ilici mi-a povestit
o dată ce atitudine a avut „societatea“ după arestarea fratelui sau
mai mare. Toţi cunoscuţii au întors spatele familiei Ulianov; pînă
şi învăţătorul bătrînel care înainte juca şah
mai în fiecare seară la ei acasă încetă să-i viziteze. Pe
atunci încă nu exista cale ferată la Simbirsk, iar mama lui Vladimir
Ilici trebuia să meargă cu trăsura pînă
la Sîzran pentru
a ajunge la Petersburg, unde se afla fiul ei. Vladimir Ilici i-a căutat un
tovarăş de drum, dar nimeni n-a vrut să călătorească
împreună cu mama unui deţinut.
Laşitatea generală de care s-a izbit a făcut atunci,
după cum mi-a povestit Vladimir Ilici, o foarte puternică impresie asupra lui.
Această întîmplare din tinereţe şi-a pus, fără îndoială,
pecetea asupra atitudinii lui Vladimir Ilici faţă de „societate“, faţă
de liberali. El a aflat de timpuriu cît valorează flecăreala liberală.
La întîlnirea de la inginerul Klasson nu s-a ajuns, fireşte, la nici o
înţelegere. Vladimir Ilici a vorbit puţin, el s-a mulţumit mai
mult să studieze asistenţa. Şi aceşti oameni, care se
intitulau marxişti, nu prea se simţeau la îndemînă sub
privirile scrutătoare ale lui Vladimir Ilici.
Îmi amintesc că pe cînd ne întorceam, mergînd de-a lungul Nevei din
Ohta pînă acasă, mi s-a povestit pentru prima oară despre
fratele lui Vladimir Ilici, fost membru al partidului „Narodnaia Volea“, care
luase parte la atentatul împotriva lui Alexandru al III-lea în 1887 şi
murise de mîna călăilor ţarişti, fără să fi
ajuns încă la majorat.
Vladimir Ilici îşi iubise foarte mult fratele. Ei aveau foarte multe
gusturi comune, amîndoi simţeau nevoia să rămînă cît mai
multă vreme singuri pentru a se putea concentra. De obicei ei locuiau împreună;
un timp camera lor se afla într-o aripă izolată a casei, şi
atunci cînd primeau vreo vizită — cîte cineva din numeroşii lor
veri şi verişoare —, fraţii îl expediau pe musafir cu expresia
lor preferată: „Onoraţi-ne cu absenţa dumneavoastră“. Amîndoi
fraţii ştiau să lucreze cu asiduitate, amîndoi aveau o stare de
spirit revoluţionară. Se simţea însă, fireşte, diferenţa
de vîrstă. Aleksandr Ilici nu vorbea despre toate cu Vladimir Ilici.
Iată o întîmplare povestită de Vladimir Ilici:
Fratele lui studia ştiinţele naturale. În ultima vară pe care
a petrecut-o acasă a avut de pregătit o dizertaţie despre viermii
inelaţi şi tot timpul lucra cu microscopul. Pentru a folosi la maximum
lumina zilei, se scula dis-de-dimineaţă şi se
apuca imediat de lucru. „Nu, din fratele meu nu va ieşi un revoluţionar, gîndeam
eu pe atunci — povestea Vladimir Ilici —, un revoluţionar nu poate
consacra atîta timp cercetării viermilor inelaţi“. Curînd însă
se convinse cît de mult greşise.
Fără îndoială că soarta fratelui său a exercitat o
puternică influenţă asupra lui Vladimir Ilici. Un mare rol l-a
jucat faptul că încă de pe atunci Vladimir Ilici îşi formase păreri
proprii despre multe lucruri şi rezolvase deja în ceea ce-l privea problema necesităţii
luptei revoluţionare.
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, de bună seamă că soarta
fratelui său i-ar fi pricinuit numai o durere adîncă sau, în cel mai
bun caz, ar fi generat năzuinţa şi hotărîrea de a porni pe
calea acestuia. În realitate însă soarta fratelui i-a ascuţit
activitatea cerebrală, l-a învăţat să gîndească cu o
luciditate extremă, i-a format deprinderea de a privi adevărul în faţă,
de a nu se lăsa furat nici măcar pentru o clipă de fraze, de
iluzii, a dezvoltat la el o fermitate desăvîrşită în abordarea
tuturor problemelor.
În toamna anului 1894 Vladimir Ilici citi în cercul nostru lucrarea sa „Prietenii
poporului“. Îmi amintesc că această carte ne-a captivat pe toţi.
În ea era arătat cu o neobişnuită limpezime ţelul luptei.
Mai tîrziu, o ediţie şapirografiată a „Prietenilor poporului“ a
circulat din mînă în mînă sub
denumirea de „caiete galbene“. Aceste
caiete erau nesemnate. Ele au fost citite de un număr
destul de mare de persoane
şi nu există nici o îndoială că au exercitat o puternică
influenţă asupra tineretului marxist de atunci. Pe cînd mă aflam
la Poltava în 1896, P.P. Rumeanţev, pe atunci social-democrat activ, care
tocmai ieşise din închisoare, a caracterizat „Prietenii poporului“ ca
fiind cea mai bună, cea mai viguroasă şi cea mai completă
formulare a punctului de vedere al social-democraţiei revoluţionare.
În iarna anului 1894—1895 am ajuns să-l cunosc destul de bine pe
Vladimir Ilici. El conducea cercurile muncitoreşti de dincolo de bariera
Nevski, iar eu lucram de peste trei ani ca învăţătoare în
acelaşi cartier, la şcoala serală
duminicală Smolenskaia, aşa că cunoşteam destul de bine viaţa
de pe calea Schlüsselburg1).
O serie întreagă de muncitori din cercurile
conduse de Vladimir Ilici erau elevii mei la şcoala duminicală: Babuşkin,
Borovkov, Gribakin, fraţii Bodrov — Arsenii şi Filip, Jukov şi
alţii. Pe atunci şcoala serală duminicală era un minunat
mijloc de a studia pe îndelete viaţa de toate zilele, condiţiile de
muncă, starea de spirit a masei muncitoreşti. Şcoala Smolenskaia avea
cam 600 de elevi, fără
a socoti cursurile tehnice serale şi şcolile care ţineau de ea:
şcoala de fete şi şcoala Obuhovskaia. Trebuie să spun că
muncitorii aveau o încredere fără margini în „învăţătoare“.
Paznicul posac de la depozitele de cherestea Gromov, cu o faţă care
radia de fericire, o informa pe învăţătoare că i s-a născut
un fiu; un textilist tuberculos, plin de recunoştinţă pentru că
l-a învăţat carte, îi ura un mire bun; un muncitor sectant, care-l căutase
toată viaţa pe dumnezeu, scria cu satisfacţie că tocmai în
săptămîna patimilor aflase de la Rudakov (un alt elev al şcolii)
că dumnezeu nu există de loc şi se simţea foarte uşurat,
deoarece nimic nu e mai rău decît să fii robul lui dumnezeu: nu ai
cum să scapi de soarta asta; mai uşor e să fii robul oamenilor,
pentru că în acest caz lupta e posibilă. Un muncitor de la fabrica de
tutun, care se îmbăta în fiecare duminică pînă ce pierdea
orice înfăţişare omenească şi era atît de îmbîcsit
de miros de tutun încît atunci cînd te aplecai asupra caietului lui te apucau
ameţelile, scria, mîzgălind caietul, sărind vocalele, că
s-a găsit pe stradă o fetiţă de trei anişori care stă
acum în artelul lor, dar pe care trebuie să o predea la poliţie, deşi
i se rupe inima. O dată veni un soldat cu un singur picior şi povesti
că „Mihaila, care a învăţat carte anul trecut la dv., a murit
de vătămătură, l-a doborît munca, şi, murind, şi-a
amintit de dv. şi m-a rugat să vă mulţumesc
din partea lui, apoi şi-a dat sufletul“. Un muncitor textilist, care era
cu trup şi suflet pentru ţar şi pentru popi, ne preveni să
ne ferim „de ăla negriciosul, că mereu îl vede lumea pe strada
Gorohovaia“[2]. Un muncitor în vîrstă
explica că nu poate renunţa cu nici un chip la funcţia de epitrop
al bisericii, „întrucît popii trag prea de tot poporul pe sfoară şi
trebuie să-i dea cineva în vileag, iar în ceea ce-l priveşte pe el
nu e cîtuşi de puţin devotat bisericii, şi fazele de dezvoltare
le ştie bine“ etc. etc. Muncitorii care intrau în organizaţie
mergeau la şcoală pentru a fi în contact permanent cu o masă de
oameni şi pentru a alege pe cei care pot fi atraşi în cercuri, în
organizaţie. Pentru ei învăţătoarele nu mai erau toate o apă
şi un pămînt; îşi dădeau seama care dintre ele sînt mai
bine pregătite. Dacă o recunoşteau pe învăţătoare
ca fiind „de-ai noştri“ îi dădeau să înţeleagă
printr-o frază oarecare cine sînt ei; de pildă, într-o discuţie
în legătură cu problema industriei meşteşugăreşti
spuneau: „Meşteşugarul nu poate ţine piept concurenţei cu
marea producţie“, sau puneau o întrebare cu tîlc: „Ce deosebire este între
muncitorul din Petersburg şi ţăranul din gubernia Arhanghelsk?“şi
după aceea se uitau la învăţătoare altfel decît pînă
atunci şi o salutau altfel, vrînd parcă să-i spună: „Ştim
noi că eşti de-ai noştri“.
Dacă se petrecea pe calea Schlüsselburg ceva ce prezenta importanţă,
ei povesteau imediat cazul învăţătoarei, ştiind că ea
va relata totul organizaţiei.
S-ar fi zis că exista o înţelegere tacită.
De fapt în şcoală se putea vorbi despre orice, cu toate că
aproape nu exista clasă în care să nu fi fost un copoi; trebuia numai
să eviţi cuvintele teribile „ţar“, „grevă“ etc.
Altminteri puteai atinge problemele cele mai spinoase. Oficial era interzis să
se vorbească despre tot ce depăşea programul: într-un rînd s-a
desfiinţat aşa-numita grupă recapitulativă din pricină
că la o inspecţie inopinată s-a dovedit că în această
grupă se predau fracţiile zecimale, în timp ce programa de învăţămînt
se limita la cele patru operaţii aritmetice.
Eu locuiam pe atunci într-un pasaj pe Staro-Nevski; duminicile, cînd se întorcea
de la cursurile cercului, Vladimir Ilici venea de obicei la mine şi începeam
nişte discuţii fără sfîrşit. Eram îndrăgostită
de şcoala mea şi nu aveam nevoie nici de mîncare dacă puteam
vorbi despre şcoală, despre elevi, despre uzinele Semeannikov,
Thornton, Maxwell şi despre alte fabrici şi uzine de pe calea Schlüsselburg.
Vladimir Ilici se interesa de orice amănunt privitor la traiul
muncitorilor, căuta să cunoască prin aceste amănunte viaţa
muncitorilor în întregime, să găsească calea pe care propaganda
revoluţionară să devină mai accesibilă muncitorilor.
Majoritatea intelectualilor din acel timp nu-i cunoşteau bine pe muncitori.
Venind în cercuri, ei le ţineau muncitorilor un fel de prelegeri. Vreme îndelungată
în cercuri „s-a studiat“ traducerea cărţii lui Engels „Originea
familiei, a proprietăţii private şi a statului“, care circula în
manuscris. Vladimir Ilici citea împreună cu muncitorii „Capitalul“ lui
Marx, le explica textul, iar a doua parte a lecţiei o consacra discuţiilor
cu muncitorii: le punea întrebări cu privire la munca lor, la condiţiile
în care lucrează, le arăta legătura dintre viaţa lor şi
întreaga structură a societăţii şi le explica pe ce cale
poate fi transformată orînduirea existentă. Îmbinarea teoriei cu
practica — iată care era semnul distinctiv al muncii lui Vladimir Ilici
în cercuri. Treptat şi alţi membri ai cercului nostru începură
să folosească aceeaşi metodă de muncă. Cînd în anul
următor apăru broşura „Despre agitaţie“, şapirografiată
la Vilno, terenul pentru desfăşurarea agitaţiei pe bază de manifeste era deja
bine pregătit: n-aveam decît să trecem la acţiune.
Metoda agitaţiei pe baza nevoilor zilnice ale muncitorilor prinse rădăcini
adînci în munca noastră de partid. Eu am înţeles pe deplin cît de
rodnică este această metodă abia mult mai tîrziu, cînd eram în
emigraţie în Franţa: cu prilejul unei uriaşe greve a slujbaşilor
de la poşta din Paris, am văzut cum partidul socialist francez a stat
cu totul de o parte, nu s-a amestecat în
grevă, sub cuvînt că aceasta ar fi treaba sindicatelor. Socialiştii
francezi considerau că partidul trebuie să se ocupe de lupta politică.
Necesitatea îmbinării luptei economice cu cea politică nu le era de
loc clară.
Văzînd efectul agitaţiei cu ajutorul manifestelor, mulţi
dintre tovarăşii care lucrau atunci la Petersburg s-au lăsat într-atîta
antrenaţi de această metodă de muncă, încît au uitat că
aceasta este una din forme, dar nu unica formă de muncă în mase,
şi au alunecat pe calea faimosului „economism“.
Vladimir Ilici nu a dat uitării niciodată celelalte forme de muncă.
În 1895 el a scris broşura „Explicarea legii amenzilor aplicabile
muncitorilor din fabrici şi uzine“[3]. Această
broşură a lui Vladimir Ilici ne-a oferit
un model strălucit de felul cum trebuia să ne apropiem de muncitorul
de rînd din acea vreme şi, pornind de la nevoile lui, să-l împingem
pas cu pas spre înţelegerea necesităţii luptei politice. Multor
intelectuali această broşură li s-a părut plictisitoare
şi prea lungă, dar muncitorii o citeau cu mult interes: ea trata
probleme care îi preocupau direct şi era scrisă pe înţelesul
lor (broşura fusese tipărită într-o tipografie a narodovolţilor
şi răspîndită printre muncitori). În timpul acela Vladimir
Ilici studia cu atenţie legile pentru reglementarea muncii în fabrici,
socotind că prin explicarea acestor legi se poate foarte uşor lămuri
muncitorilor legătura dintre situaţia lor şi orînduirea de stat.
Rezultatele acestui studiu se văd într-o serie întreagă de articole
şi broşuri scrise pe atunci de Ilici pentru muncitori şi în broşura
„Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici“, în articolele „Despre
greve“, „Despre tribunalele industriale“ etc.[4]
Frecventarea cercurilor muncitoreşti fireşte că n-a rămas
fără urme: s-a înteţit filarea. Din tot grupul nostru Vladimir
Ilici era cel mai tare în conspiraţie: cunoştea curţile cu două
ieşiri, se pricepea grozav să-i tragă pe sfoară pe agenţi,
ne învăţa să scriem cu chimicale în cărţi, să
scriem cu puncte, să punem semne convenţionale, născocea nume
conspirative. În general, se vedea că a preluat ca un bun elev metodele
conspirative ale narodovolţilor. Nu degeaba vorbea el cu atîta respect
despre bătrînul narodovoleţ Mihailov, căruia, pentru priceperea
lui în ale conspiraţiei, i se zicea „portarul“. Pe zi ce trecea, urmărirea
se făcea mai simţită, şi Vladimir Ilici insista să fie
desemnat dintre tovarăşii care nu sînt filaţi un „succesor“ căruia
să i se transmită toate legăturile. Întrucît eu eram omul cel
mai „nepătat“, s-a luat hotărîrea să fiu eu desemnată „succesoare“.
În prima zi de paşte vreo 5—6 dintre noi am plecat să „sărbătorim
paştele“ la Ţarskoe Selo, la un membru al grupului nostru,
Silvin, care locuia în casa părinţilor unui elev pe care-l medita. Am
călătorit în tren ca nişte tovarăşi de drum întîmplători,
care nu se cunosc. Aproape o zi întreagă am discutat ce legături
trebuie păstrate. Vladimir Ilici ne-a învăţat scrierea cifrată.
Am umplut cu însemnările noastre cifrate aproape jumătate de carte.
Din păcate, eu n-am putut descifra apoi această primă criptogramă
colectivă. Singura consolare, atunci cînd a trebuit s-o descifrez, era că
marea majoritate a „legăturilor“ căzuseră între timp.
Vladimir Ilici înnoda cu multă grijă aceste „legături“, căutînd
pretutindeni oameni care ar fi putut fi de folos într-un fel sau altul muncii
revoluţionare. Îmi amintesc că o dată, din iniţiativa lui
Vladimir Ilici, a avut loc o consfătuire a reprezentanţilor grupului
nostru (Vladimir Ilici şi, mi se pare, Krjijanovski) cu un grup de învăţătoare
de la şcoala duminicală. Aproape toate au devenit apoi
social-democrate. Printre ele era Lidia Mihailovna Knipovici, veche membră a
partidului „Narodnaia Volea“,
care după cîtva timp a trecut la social-democraţi. Vechii activişti
de partid îşi amintesc de ea. Era o femeie de o excepţională
tenacitate revoluţionară, severă cu ea însăşi şi
cu alţii, o tovarăşă minunată, care cunoştea
admirabil oamenii şi care înconjura cu dragoste şi cu grijă pe
cei cu care lucra. Lidia aprecie imediat în Vladimir Ilici revoluţionarul.
Ea luă asupra sa sarcina de a ţine legătura cu tipografia
narodovolistă: ducea tratative, transmitea manuscrisele, primea de acolo
broşurile gata tipărite, transporta coşuri cu broşuri la
cunoscuţii ei, organiza distribuirea tipăriturilor în rîndurile
muncitorilor. Cînd Lidia a fost arestată, în urma denunţului unui trădător,
zeţar la tipografie, au fost confiscate la diferiţi cunoscuţi ai
ei douăsprezece coşuri cu broşuri ilegale. Narodovolţii tipăreau
în timpul acela în tiraje mari broşuri pentru muncitori: „Ziua de muncă“,
„Din ce trăieşte fiecare?“, broşura lui Vladimir Ilici „Despre
amenzi“, „Foame-împărat“ şi altele. Doi dintre narodovolţii
care lucrau în tipografia din Lahta, Şapovalov şi Katanskaia, sînt
acum în rîndurile partidului comunist. Lidia
Mihailovna nu mai este în viaţă. Ea a murit în 1920, pe cînd
Crimeea, unde îşi petrecuse ultimii ani, era sub stăpînirea albilor.
Pe patul de moarte, în delir, se credea la ai săi, la comunişti; a
murit cu numele scump al partidului comunist pe buze. Dintre învăţătoare
au mai fost, mi se pare, la această consfătuire P.F. Kudelli, A.I. Meşcereakova
(în prezent amîndouă membre de partid) şi altele. Tot în cartierul
de dincolo de bariera Nevei preda şi Aleksandra Mihailovna Kalmîkova —
lector excelent (îmi amintesc de prelegerea ei despre bugetul de stat ţinută
pentru muncitori), care avea pe atunci un depozit de cărţi pe
Liteinîi. Vladimir Ilici a făcut cunoştinţă îndeaproape cu
Aleksandra Mihailovna. Printre elevii ei fusese Struve şi adeseori o vizita
şi Potresov, coleg de liceu cu Struve. Mai tîrziu Aleksandra Mihailovna a
întreţinut cu banii ei vechea „Iskră“ pînă la Congresul al
II-lea. Ea nu l-a urmat pe Struve cînd acesta a trecut la liberali, ci s-a
legat cu hotărîre de organizaţia iscristă. Numele ei conspirativ
era „mătuşica“. Ea ţinea foarte mult la Vladimir Ilici. A murit
de curînd, după ce a zăcut doi ani în sanatoriu la Detskoe Selo, fară
să poată părăsi patul. O vizitau uneori acolo copiii din
casele de copii din apropiere. Ea le povestea despre Ilici. În primăvara
anului 1924 mi-a scris că trebuie editate într-un volum articolele lui
Vladimir Ilici din 1917, pline de elan, chemările lui înflăcărate,
care au avut atunci o înrîurire atît de puternică asupra maselor. În
1922 Vladimir Ilici i-a scris cîteva rînduri foarte afectuoase, aşa cum
numai el ştia să scrie. Aleksandra Mihailovna a avut legături strînse
cu grupul „Eliberarea muncii“. Într-un timp (prin 1899 mi se pare), ori de cîte
ori Zasulici venea în Rusia, Aleksandra Mihailovna îi găsea o locuinţă
ilegală şi se întîlnea cu ea regulat. Sub influenţa mişcării
muncitoreşti care începuse să se dezvolte, a articolelor şi cărţilor
grupului „Eliberarea muncii“ şi a social-democraţilor din
Petersburg, se produsese o cotitură spre stînga în vederile lui Potresov
şi, pentru un timp, în ale lui Struve. După o serie de adunări
preliminare a început să fie sondat terenul pentru munca în comun. S-a
hotărît să se scoată în colectiv culegerea „Materiale pentru
caracterizarea dezvoltării noastre economice“. Din grupul nostru au intrat
în redacţie: Vladimir Ilici, Starkov şi Stepan I. Radcenko, din al
lor — Struve, Potresov şi Klasson. Soarta culegerii e cunoscută. Ea
a fost arsă de cenzura ţaristă. În primăvara anului 1895,
înainte de a pleca în străinătate, Vladimir Ilici se ducea
foarte des la Potresov,
care locuia pe stradela Ozernoi, grăbindu-se să termine lucrarea.
Vladimir Ilici a petrecut vara anului 1895 în străinătate, parte
la Berlin, unde a frecventat întrunirile muncitoreşti, parte în Elveţia,
unde s-a întîlnit pentru prima oară cu Plehanov, Akselrod şi
Zasulici. El s-a întors în ţară cu impresii noi, aducînd într-un
geamantan cu fund dublu o mulţime de cărţi ilegale.
Imediat Vladimir Ilici începu să fie urmărit cu furie: se căuta
omul, se căuta geamantanul. O verişoară de-a mea lucra pe atunci
la biroul de evidenţă a populaţiei. La cîteva zile după sosirea lui Ilici, ea îmi
povesti că în noaptea precedentă, pe cînd era de serviciu, venise un
agent care răvăşise arcurile din fişier (adresele se aranjau
în ordine alfabetică pe nişte sîrme îndoite în formă de arc)
şi se lăudase: „Am dat de urma unui periculos
criminal de stat, Ulianov; fratele lui a fost spînzurat mai de mult.
Ăstălalt s-a întors de curînd din străinătate, acum nu ne
mai scapă!“ Ştiind că eu îl cunosc pe Vladimir Ilici, verişoara
mea se grăbi să-mi comunice toate acestea. Fireşte, l-am prevenit
imediat pe Vladimir Ilici. Trebuia să fim cu ochii în patru. Pe de altă
parte, nu aveam timp de pierdut. Activitatea noastră lua o amploare tot mai
mare. Se introdusese diviziunea muncii, întreaga activitate fusese împărţită
pe raioane. Am început să scoatem şi să răspîndim
manifeste. Îmi amintesc că primul manifest, adresat muncitorilor de la
uzina Semeannikov, a fost scris de Vladimir Ilici[5].
Pe atunci nu aveam nici un fel de aparat tehnic. Manifestul a fost copiat de mînă
cu litere de tipar; l-a răspîndit Babuşkin. Din patru exemplare, două
au ajuns pe mîna paznicilor, iar celelalte două au circulat din mînă
în mînă. Manifeste scrise de noi au fost împărţite şi în
alte raioane. Astfel, în Vasilievski Ostrov a fost întocmit un manifest către
muncitoarele de la fabrica de tutun Laferme. A.A. Iakubova şi Z.P.
Nevzorova (Krjijanovskaia) au recurs la următorul procedeu pentru a răspîndi
manifestele: le-au răsucit în suluri în aşa fel încît să poată
fi apucate cu uşurinţă cîte unul, apoi le-au ascuns sub şorţuri
ca să nu se observe nimic suspect. De îndată ce sună sirena, ele
porniră cu pas grăbit în întîmpinarea mulţimii de muncitoare
care ieşeau pe poarta fabricii şi începură să strecoare
manifestele în mîinile muncitoarelor nedumerite, trecînd aproape în fugă
pe lîngă ele. Manifestul avu succes. Manifestele, broşurile îi
trezeau pe muncitori. S-a mai hotărît să se scoată — cu atît
mai mult că se înjghebase o tipografie ilegală
— un ziar popular, „Rabocee
Delo“. Vladimir Ilici pregătea cu minuţiozitate materialul pentru
acest ziar. Fiecare rînd trecea prin mîinile lui. Îmi amintesc de o întrunire
ţinută la mine acasă, cînd Zaporojeţ povesti cu multă
înfocare despre un material pe care izbutise să-l culeagă la fabrica
de încălţăminte situată dincolo de bariera Moscovskaia. „Muncitorii
sînt amendaţi pentru orice fleac — povesti el — ; dacă pui tocul
strîmb imediat te amendează“. Vladimir Ilici pufni în rîs: „Ei, dacă
îi amendează pentru că pun tocul strîmb, au de ce“. Vladimir Ilici
strîngea şi corecta materialele cu multă grijă. Îmi amintesc,
de pildă, cum s-a pregătit un material în legătură cu
fabrica Thornton. S-a hotărît să aduc la mine acasă pe un elev
de-al meu, Krolikov, recepţionar la fabrica Thornton, care mai fusese o dată
expulzat din Petersburg. Trebuia să culeg de la el, după un plan
trasat de Vladimir Ilici, toate informaţiile. Krolikov veni într-o şubă
elegantă împrumutată de la cineva şi aduse un caiet întreg
de informaţii, pe care le mai completă verbal. Informaţiile erau
foarte preţioase. Vladimir Ilici le primi cu mult interes. Apoi eu şi
cu Apollinaria Aleksandrovna Iakubova, îmbrobodite şi îmbrăcate
ca muncitoare, vizitarăm căminul fabricii Thornton, aripa
locuită de muncitorii fără familie şi cea locuită de
muncitorii familişti. Trăiau în condiţii îngrozitoare. Numai pe
baza materialului strîns în felul acesta scria Vladimir Ilici corespondenţele
şi manifestele. Citiţi manifestul lui „Către muncitorii şi
muncitoarele de la fabrica Thornton“[6]. Ce cunoaştere
amănunţită a faptelor vădeşte acest manifest! Munca
aceasta era o şcoală pentru toţi tovarăşii care activau
atunci. În acea perioadă am învăţat într-adevăr să
dau atenţie „amănuntelor“. Şi ce adînc se întipăreau în
conştiinţă aceste amănunte!
Ziarul nostru „Rabocee Delo“ n-a ajuns să vadă lumina tiparului.
La 8 decembrie a avut loc la mine acasă o şedinţă în
care s-a citit în formă definitivă numărul
pregătit pentru tipar.
Existau două exemplare ale ziarului. Un exemplar îl luă Vaneev pentru
a-i da o ultimă citire, celălalt rămase la mine. În dimineaţa
următoare m-am dus la Vaneev pentru a lua exemplarul cu eventualele
corecturi, dar slujnica îmi spuse că se mutase în ajun. Ne înţelesesem
dinainte cu Vladimir Ilici ca în caz că va interveni ceva neprevăzut
să mă interesez la un cunoscut al său, Cebotarev, coleg cu mine
la direcţia principală a căilor ferate, unde aveam pe atunci
serviciu. Vladimir Ilici lua masa la el şi deci venea în casa lui în
fiecare zi. Pe Cebotarev nu l-am găsit la slujbă. M-am dus la el acasă.
Vladimir Ilici nu venise la masă în ziua aceea: era limpede că fusese
arestat. Spre seară se lămuri că fuseseră arestaţi
foarte mulţi din grupul nostru. Exemplarul de ziar rămas la mine l-am
dus spre păstrare Ninei Aleksandrovna Herd, prietena mea de liceu,
viitoarea soţie a lui Struve. Pentru a nu-i înfunda şi mai mult pe
cei arestaţi, s-a luat hotărîrea ca deocamdată să nu
scoatem ziarul „Rabocee Delo“.
Această perioadă a activităţii lui Vladimir Ilici la
Petersburg a fost o perioadă de muncă foarte importantă, dar măruntă
şi care trecea oarecum neobservată. El însuşi a caracterizat-o
în felul acesta. Ea nu avea nimic spectaculos. Nu ni se
cereau pe atunci fapte eroice, ci se punea sarcina să stabilim legături
strînse cu masele, să ne apropiem de ele, să învăţăm
să fim exponenţii celor mai bune năzuinţe ale lor, să
facem în aşa fel încît să devenim accesibili maselor, să ne
facem înţeleşi de ele şi să învăţăm să
le conducem. Tocmai în această perioadă a muncii din Petersburg, Vladimir Ilici
s-a format ca conducător al maselor de muncitori.
Cînd am venit la şcoală prima dată după arestarea tovarăşilor
noştri, Babuşkin mă chemă într-un colţ, sub scară,
şi acolo îmi înmînă un manifest scris de muncitori cu prilejul
arestărilor. Manifestul avea un caracter
pur politic. Babuşkin mă rugă să transmit manifestul
aparatului tehnic şi apoi să-i aduc lui tot stocul tipărit ca să-l
răspîndească muncitorii. Pînă atunci nu vorbisem niciodată
cu el pe faţă despre legăturile mele cu organizaţia. Am
predat manifestul tovarăşilor. Îmi amintesc de această adunare
care a avut loc la locuinţa lui S. I. Radcenko. Erau de faţă toţi
care rămăseseră din grupul nostru. După ce citi manifestul,
Leahovski exclamă: „Cum să tipărim acest manifest? Este scris pe
o temă pur politică“. Totuşi, întrucît ştiam sigur că
manifestul era scris de muncitori, din propria lor iniţiativă, şi
întrucît muncitorii ne rugaseră să-l tipărim neapărat, am
hotărît să-l tipărim şi am şi adus la îndeplinire
această hotărîre a noastră.
Cu Vladimir Ilici s-au stabilit repede legături. Pe atunci deţinuţilor
din închisoarea preventivă li se putea transmite un număr nelimitat
de cărţi. Acestea erau supuse unui control destul de sumar, în timpul
căruia, fireşte, nu se puteau observa nici punctele minuscule făcute
în mijlocul literelor, nici schimbarea abia perceptibilă a culorii hîrtiei
pe paginile pe care se scria cu lapte. Tehnica corespondenţei conspirative
se perfecţiona la noi rapid. Era caracteristică grija lui Vladimir
Ilici pentru tovarăşii de detenţiune. În fiecare scrisoare către
tovarăşii din libertate se găseau întotdeauna
însărcinări referitoare la cei închişi: la cutare nu vine nimeni în vizită,
trebuie să i se găsească o „logodnică“; cutărui deţinut
familia să-i transmită la vorbitor ca să caute o scrisoare în
cutare carte din biblioteca închisorii, la cutare pagină; pentru cutare să
se facă rost de cizme bune etc.
El coresponda cu foarte mulţi dintre tovarăşii închişi
şi această corespondenţă avea pentru ei o însemnătate
uriaşă. Scrisorile lui Vladimir Ilici inspirau curaj, vorbeau despre
muncă. Citindu-le, omul uita că se află la închisoare şi se
apuca el însuşi de lucru. Îmi amintesc ce impresie făceau aceste
scrisori (în august 1896 am fost şi eu arestată). Scrisorile scrise
cu lapte ne parveneau de la tovarăşii din libertate sîmbăta, în
ziua în care primeam cărţi. După un semn convenţional îţi
dădeai seama că în carte se află o scrisoare. La ora şase
se împărţea apă fiartă pentru ceai, apoi
gardiana
le conducea pe deţinutele de drept comun la biserică. Tăiam
scrisoarea în fîşii lungi, pregăteam ceaiul şi, îndată ce
pleca gardiana, băgăm fîşiile cîte una în ceaiul
fierbinte, ca sa apară cele scrise (în închisoare era incomod să
foloseşti lumînarea, şi în
acest scop Vladimir Ilici inventase procedeul cu apă fierbinte).
Scrisorile lui Vladimir Ilici ne dădeau
mult curaj şi se citeau cu un interes exceptional. După cum în
libertate Vladimir Ilici stătea în centrul întregii munci, aşa
şi în închisoare el era centrul legăturilor cu tovarăşii
liberi.
În afară de aceasta, el lucra foarte mult în închisoare. Acolo a pregătit
„Dezvoltarea capitalismului în Rusia“[7].
Vladimir Ilici comanda în scrisorile legale materialele care îi erau necesare,
culegeri de date statistice. „Pacat că am fost eliberat prea repede,
trebuia să mai pun puţin la punct lucrarea; în Siberia e greu să-ţi
procuri cărţile necesare“ — spunea în glumă Vladimir Ilici
după ieşirea din închisoare. În afară de „Dezvoltarea
capitalismului“, Vladimir Ilici a scris în închisoare manifeste, broşuri
ilegale, proiectul de program pentru primul congres (care a avut loc abia în
1898, dar care trebuia să se ţină mai înainte), s-a pronunţat
asupra problemelor discutate în organizaţie. Ca să nu fie prins în
timp ce scria cu lapte, Vladimir Ilici făcea din pîine mici călimări
cu lapte pe care, de îndată ce auzea zgomot la vizetă, le băga
repede în gură. „Astăzi am mîncat şase călimări“
— scria în glumă Vladimir Ilici într-o scrisoare.
Dar oricîtă stăpînire
de sine avea Vladimir Ilici, oricît de precis respecta regimul pe care şi-l
prescrisese singur, de bună seamă că uneori îl cuprindea şi
pe el nostalgia în închisoare. Într-una din scrisori el expuse următorul
plan: cînd deţinuţii erau duşi la plimbare, pe una din
ferestrele coridorului se vedea pentru o clipă o bucată de trotuar de
pe strada Şpalernaia. Ne rugă deci ca, la o anumită oră, eu
şi Apollinaria Aleksandrovna Iakubova să stăm pe această
bucată de trotuar ca să ne vadă. Apollinaria n-a putut veni; eu
m-am dus cîteva zile în şir şi am stat vreme îndelungată pe
această bucată de trotuar. Totuşi planul a dat greş, nu-mi
mai amintesc de ce.
În timp ce Vladimir Ilici a stat închis, activitatea în libertate a luat
amploare, mişcarea muncitorească a crescut în mod spontan. După
arestarea lui Martov, Leahovski şi a altora, forţele grupului au slăbit
şi mai mult. E adevărat că în grup au intrat tovarăşi
noi, dar aceştia erau mai puţin pregătiţi
din punct de vedere ideologic. Or, nu mai rămînea
timp pentru învăţat: mişcarea cerea acţiune, cerea o mulţime
de forţe, toţi trebuiau să se ocupe de agitaţie, la
propagandă nici nu mai aveam cînd să ne gîndim. Agitaţia făcută
cu ajutorul manifestelor avu mult succes. Greva celor 30.000 de textilişti
din Petersburg, care a izbucnit în vara anului 1896, s-a desfăşurat
sub influenţa social-democraţilor, ceea ce a făcut ca mulţi
dintre noi să fie cuprinşi de ameţeala succesului.
Îmi amintesc cum o dată (mi se pare că la începutul lui august),
la o adunare ţinută în pădure, la Pavlovsk, Silvin a citit cu
voce tare proiectul unui manifest.
Într-un loc era o frază din care reieşea clar că mişcarea
muncitorească trebuie să se limiteze numai la lupta economică.
Citind-o cu voce tare, Silvin se opri. „Ia te uită, cum a putut să-mi
scape aşa ceva, am luat-o şi eu razna“ — spuse el rîzînd. Fraza
fu tăiată. În vara anului 1896 a căzut tipografia din Lahta. În
urma acestei căderi, care a făcut multă zarvă, pierdurăm
posibilitatea de a tipări broşuri şi a trebuit să amînăm
pentru multă vreme planul de a scoate o revistă.
În timpul grevei din 1896, în grupul nostru intră grupul lui Tahtarev,
cunoscut sub denumirea „maimuţele“, şi grupul lui Cernîşev,
cunoscut sub denumirea de „cocoşii“2). Dar atît
timp cît „decembriştii“ stăteau în închisoare şi ţineau
legătura cu cei de afară, munca continua să fie dusă pe
vechiul ei făgaş. Cînd Vladimir Ilici ieşi din închisoare[8], eu
mai eram închisă. Cu toată înfrigurarea care-l cuprinde pe om atunci
cînd iese din închisoare, Vladimir Ilici găsi timp să-mi scrie o
scrisoare despre muncă. Mama mi-a povestit după aceea că în închisoare
el se îngrăşase şi părea chiar foarte vesel.
Eu am fost eliberată curînd după „cazul Vetrovei“ (o deţinută
din fortăreaţa Petropavlovsk care şi-a dat singură foc).
Jandarmii eliberară o serie întreagă de femei închise, îmi dădură
drumul şi mie şi mă lăsară la Petersburg pînă la
sfîrşitul instrucţiei, punînd vreo doi spioni să mă urmărească
pas cu pas. Am găsit organizaţia într-o stare de plîns. Dintre
vechii activişti rămăsese numai Stepan Ivanovici Radcenko şi
soţia lui. El însuşi, din motive de conspiraţie, nu mai putea
duce munca, dar continua să fie centrul organizaţiei şi menţinea
legăturile. Ţinea legătura şi cu Struve. Struve se căsători
în curînd cu N. A. Herd, social-democrată. Pe atunci era şi el
social-democrat. Nu era de loc în stare să muncească într-o organizaţie,
cu atît mai mult într-una ilegală; îl măgulea însă, fără
îndoială, faptul că i se cereau sfaturi. A scris chiar un manifest
pentru Congresul I al Partidului muncitoresc
social-democrat. În iarna anului 1897—1898 mă duceam destul de des pe
la Struve cu misiuni din partea lui Vladimir Ilici — pe atunci Struve edita
revista „Novoe Slovo“,— dar şi pentru că mă legau multe de
Nina Aleksandrovna. Îl studiam pe Struve. Deşi în acel timp era
social-democrat, mă surprindea faptul că nu vede nimic dincolo de cărţi
şi că-i lipseşte aproape cu desăvîrşire orice interes
pentru „arborele viu al vieţii“, interes care exista în măsură
atît de mare la Vladimir Ilici. Struve îmi procură o traducere
pe care se oferi s-o redacteze. Se vedea însă că îl enerva această muncă,
obosea repede (cu Vladimir Ilici stăteam ceasuri întregi la o muncă
asemănătoare. Vladimir Ilici lucra cu totul altfel, el se lăsa
absorbit cu totul de munca pe care o făcea, fie ea şi o traducere).
Pentru a se odihni, Struve se apuca să-l citească pe Fet. Cineva a
scris în amintirile sale că lui Vladimir Ilici îi placea Fet. Nu-i adevărat.
Fet este un adept notoriu al iobăgiei, nu găseşti la el nici o
idee simpatică; lui Struve însă îi plăcea.
Îl cunoşteam şi pe Tugan-Baranovski. Învăţasem împreună
cu soţia lui, Lidia Karlovna Davîdova (a cărei mamă edita
revista „Mir Bojii“), şi într-un timp mă duceam pe la ei. Lidia
Karlovna era o femeie foarte inteligentă şi bună, însă
lipsită de voinţă. Era mai deşteaptă decît soţul
ei. În discuţii el se manifesta întotdeauna ca un om străin de noi.
O dată am venit la el cu o listă de subscripţie pentru nişte
grevişti (în timpul grevei de la Kostroma pare-mi-se). Mi-a dat cîteva
ruble, nu-mi amintesc ce sumă; am fost nevoită însă să-i
ascult reflexiile, cam de genul acesta: „Nu înţeleg de ce trebuie
sprijinite grevele; greva nu este un mijloc destul de eficace în lupta împotriva
patronilor“. Am luat banii şi m-am grăbit să plec.
Îi scriam lui Vladimir Ilici în deportare despre tot ce mi se întîmpla să
văd şi să aud. Despre munca organizaţiei aveam însă
foarte puţin de scris. În timpul Congresului I
organizaţia număra numai patru oameni: S. I. Radcenko, soţia
lui, Liubov Nikolaevna, Sammer şi cu mine. Delegatul nostru a fost Stepan
Ivanovici. Întorcîndu-se de la congres, aproape că nu ne povesti nimic
despre cele ce se petrecuseră acolo; scoase din cotorul unei cărţi
„Manifestul“ bine cunoscut de noi, scris de Struve şi adoptat de congres,
şi izbucni în plîns: aproape toţi participanţii la congres —
nu erau decît cîţiva oameni — fuseseră arestaţi.
Am fost condamnată la trei ani deportare în gubernia Ufa. Am cerut să
fiu trimisă în satul Şuşenskoe, judeţul Minusinsk, unde se
afla Vladimir Ilici. Pentru aceasta a trebuit să declar că sînt „logodnica“
lui.
1). Suburbie muncitorească din Petersburg,
situată dincolo de bariera
Nevski; înainte se numea raionul Nevski, iar acum raionul Volodarski. Prin
această suburbie trecea, pe cheiul Nevei, calea Schlüsselburg (folosită
ca drum de poştă), de-a lungul căreia se ridicau majoritatea
fabricilor şi uzinelor din acest raion. — N. K.
2). La 12 august 1896
s-a produs o nouă serie de arestări: au
fost arestaţi aproape toţi „bătrînii“ şi mulţi
dintre „cocoşi“. Tot atunci am fost arestată şi eu. — N. K.
[1]. Gherman
Borisovici Krasin, student la Institutul tehnologic din Petersburg, fratele
defunctului L. B. Krasin. — Nota red.
[2].
Pe strada Gorohovaia era instalată o secţie a ohranei ţariste.
— Nota red.
[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 2,
Editura politică, 1958, pag. 15—60. — Nota red.
[4].
V. I. Lenin, Opere, vol. 2, Editura politică, 1958, pag. 247—298; vol. 4, Editura pentru literatură
politică, 1953, pag. 287—296, 274—286. — Nota red.
[5].
Manifestul către muncitorii de la uzina Semeannikov a fost scris pe la sfîrşitul
anului 1894. ( Opere, vol. I, ed. a 3-a rusă, pag.
462). S-a păstrat numai o parte din acest manifest. — Nota red.
[6].
V. I. Lenin, Opere, vol. 2, Editura politică, 1958, pag. 69-73. — Nota red.
[7].
V. I. Lenin, Opere, vol. 3, Editura politică, 1958, pag. 1-573. — Nota red.
[8]. Vladimir Ilici a fost eliberat la 26 (14) februarie 1897.
— Nota red.