|
Scris: 1885 |
Dar ce lucruri noi a spus Marx în legătură cu plusvaloarea? Cum se face că teoria lui Marx despre plusvaloare a avut efectul unui trăsnet din senin, în toate ţările civilizate, în timp ce teoriile tuturor predecesorilor săi socialişti, inclusiv Rodbertus, s-au spulberat fără să lase nici o urmă?
Istoria chimiei ne poate ilustra acest lucru cu ajutorul unui exemplu.
Se ştie că spre sfîrşitul secolului trecut domina încă teoria flogistică, potrivit căreia esenţa oricărei arderi constă în faptul că din corpul care arde se separă un alt corp, ipotetic, un combustibil absolut, care a fost denumit flogistic. Această teorie era suficientă pentru explicarea celor mai multe dintre fenomenele chimice cunoscute pînă atunci, deşi nu fără a forţa lucrurile în unele cazuri. Iată însă că în 1774 Priestley a preparat o speţă de aer
„pe care l-a găsit atît de curat sau atît de liber de flogistic, încît în comparaţie cu el aerul obişnuit părea viciat“.
El îi dădu numele de aer deflogisticat. Scurt timp după aceea, în Suedia, Scheele prepară aceeaşi speţă de aer şi dovedi existenţa lui în atmsoferă. El mai constată că acest aer dispare atunci cînd un corp e ars în el sau în aer obişnuit şi-i dădu deci numele de aer de foc.
,,Din aceste rezultate el trase concluzia că ceea ce rezultă din combinarea flogisticului cu unul dintre elementele aerului“ (deci din ardere) „nu este altceva decît focul sau căldura, care se degajă prin sticlă“1).
Priestley şi Scheele preparaseră oxigenul, dar nu ştiau peste ce anume au dat. Ei „rămăseseră prizonieri ai categoriilor“ flogistice „aşa cum au existat şi pînă la dînşii“. În mîna lor, elementul care avea să răstoarne întreaga concepţie flogistică şi să revoluţioneze chimia nu folosea la nimic. Dar scurt timp după aceea Priestley comunică descoperirea, la Paris, lui Lavoisier, care cercetă acum, în lumina acestui fapt nou, întreaga chimie flogistică. El stabili mai întîi că noua speţă de aer este un element chimic nou, că la ardere nu flogisticul misterios părăseşte corpul care arde, ci că acest element nou se combină cu corpul, şi puse astfel pe picioare întreaga chimie, care în forma ei flogistică stătuse cu capul în jos. Şi chiar dacă Lavoisier nu ar fi preparat oxigenul concomitent cu ceilalţi şi independent de ei, cum a susţinut mal tîrziu, totuşi el rămîne descoperitorul propriu-zis al oxigenului, spre deosebire de ceilalţi doi, care nu au făcut decît să-l prepare, fără să bănuiască măcar ce au preparat.
Între Marx şi predecesorii săi întru teoria plusvalorii, raportul este acelaşi ca între Lavoisier şi Priestley şi Scheele. Existenţa acelei părţi din valoarea produsului pe care în prezent o numim plusvaloare a fost constatată mult timp înaintea lui Marx; ba s-a arătat în mod mai mult sau mai puţin clar din ce constă ea, şi anume din produsul muncii pentru care cel ce şi-o însuşeşte nu a plătit nici un echivalent. Mai departe nu ajunse însă nimeni. Unii — economiştii clasici burghezi — cercetară cel mult proporţia în care produsul muncii este împărţit între muncitor şi posesorul mijloacelor de producţie. Ceilalţi — socialiştii — considerau această împărţire ca inechitabilă şi căutau să înlăture această inechitate cu ajutorul unor mijloace utopice. Atît unii cît şi ceilalţi rămaseră însă prizonieri ai categoriilor economice aşa cum au existat pînă la ei.
Atunci apăru Marx. Şi anume în opoziţie directă cu toţi predecesorii săi. Acolo unde aceştia văzuseră o soluţie, el nu văzu decît o problemă. El văzu că aici nu era vorba nici de aer deflogisticat, nici de aer de foc, ci de oxigen, că nu era vorba de o simplă constatare a unui fapt economic sau de un conflict între acest fapt şi justiţia eternă sau morală adevărată, ci de un fapt care era sortit să revoluţioneze întreaga economie şi care oferea cheia pentru înţelegerea întregii producţii capitaliste aceluia care ştia s-o mînuiască. Pornind de la acest fapt, el cercetă toate categoriile existente, aşa cum Lavoisier cercetase pornind de la descoperirea oxigenului categoriile existente ale chimiei flogistice. Pentru a afla ce este plusvaloarea, el trebuia să ştie ce este valoarea. Înainte de toate trebuia supusă criticii însăşi teoria lui Ricardo asupra valorii. Marx cercetă deci munca în calitatea ei de producătoare de valoare şi stabili pentru prima dată care muncă creează valoare, cum şi de ce, şi că, în general, valoarea nu este altceva decît cristalizarea unei astfel de munci — un punct pe care Rodbertus nu l-a înţeles niciodată. Marx cercetă apoi raportul dintre marfă şi bani şi dovedi cum şi de ce marfa, în virtutea calităţii ei inerente de a fi valoare, şi schimbul de mărfuri trebuie să genereze contradicţia dintre marfă şi bani; teoria banilor pe care el o întemeiază pe această contradicţie constituie prima teorie completă a banilor şi este acceptată în prezent în mod tacit de toată lumea. El cercetă transformarea banilor în capital şi dovedi că ea se bazează pe cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă. Punînd în locul muncii forţa de muncă, însuşirea ei de a crea valoare, el rezolvă dintr-o singură lovitură una dintre dificultăţile care duseseră la prăbuşirea şcolii lui Ricardo: imposibilitatea de a pune de acord schimbul reciproc dintre capital şi muncă cu legea lui Ricardo despre determinarea valorii prin muncă. Constatînd diferenţierea capitalului în capital constant şi capital variabil, el ajunse să prezinte şi deci să explice pînă în cele mai mici amănunte procesul de formare a plusvalorii aşa cum are loc în mod real, ceea ce nici unul dintre predecesorii săi nu reuşise să facă. El constată astfel o diferenţiere înăuntrul capitalului însuşi, diferenţiere cu care nici Rodbertus, nici economiştii burghezi nu au fost în stare să facă nimic, dar care oferea cheia pentru rezolvarea celor mai complicate probleme economice, lucru pe cate îl dovedeşte din plin această carte a II-a şi într-un mod şi mai strălucit, după cum vom vedea, cartea a III-a. Cercetînd mai departe plusvaloarea el descoperi cele două forme ale ei — plusvaloarea absolută şi plusvaloarea relativă — şi demonstra rolurile diferite, dar hotărîtoare în ambele cazuri, pe care ele le-au jucat în dezvoltarea istorică a producţiei capitaliste. Pe baza plusvalorii, el dezvoltă prima teorie raţională a salariului pe care o avem şi trasează pentru prima dată trăsăturile fundamentale ale unei istorii a acumulării capitaliste, precum şi o prezentare a tendinţei ei istorice.
Scris pentru lucrarea lui K. Marx: „Capitalul. Critica economiei politice“, vol. II. Cartea a II-a. Procesul de circulaţie a capitalului. Editat de F. Engels. Hamburg, 1885
Se tipăreşte după K. Marx. „Capitalul“, vol. II, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1958, p. 21—23
- Nota red. Editurii Politice
1). Roscoe-Schorlemmer, „Ausführliches Lehrbuch der Chemie“, Braunschweig 1877, I, p. 13, 18. - Nota red. Editurii Politice