Morgani) este primul care a încercat să introducă, în cunoştinţă de cauză, o anumită sistematizare în preistoria omenirii şi, atîta timp cît o documentare mult mai bogată nu va impune schimbări, clasificarea făcută de el va rămîne, desigur, în vigoare.
Dintre cele trei epoci principale — sălbăticia, barbaria, civilizaţia —, pe el îl preocupă, de fapt, numai primele două şi trecerea la a treia. Pe fiecare dintre aceste două epoci le împarte în treapta de jos, de mijloc şi de sus, potrivit progreselor realizate în producerea mijloacelor de trai; căci, spune el,
„îndemînarea în producerea acestora este hotărîtoare pentru gradul de superioritate a omului asupra naturii, şi de dominare a ei; dintre toate fiinţele, numai omul a reuşit să obţină stăpînirea aproape absolută a producerii de alimente. Toate epocile mari ale progresului uman coincid mai mult sau mai puţin direct cu epoci de extindere a resurselor de existenţă“[N136].
Paralel cu aceasta are loc şi dezvoltarea familiei, dar această dezvoltare nu oferă indicii atît de caracteristice pentru împărţirea pe perioade.
1. Treapta de jos. Copilăria neamului omenesc. Oamenii mai sălăşluiau în locurile lor de origine, în pădurile tropicale sau subtropicale. Ei trăiau, cel puţin în parte, în pomi; numai aşa se explică faptul că au putut să reziste printre animalele mari de pradă. Se hrăneau cu fructe, nuci, rădăcini; formarea graiului articulat este cel mai de seamă rezultat obţinut în această perioadă. Dintre toate popoarele cunoscute în perioada istorică, nici unul nu se mai găsea în această stare primitivă. Şi, deşi această stare va fi durat, poate, mii de ani, noi nu o putem dovedi prin mărturii directe; dar, o dată ce admitem că omul descinde din regnul animal, ipoteza acestei tranziţii devine inevitabilă.
2. Treapta de mijloc. Începe cu folosirea peştilor ca hrană (în care includem şi raci, scoici şi alte vietăţi acvatice) şi cu folosirea focului. Ambele sînt strîns legate între ele, întrucît peştele poate servi pe deplin ca hrană numai cu ajutorul focului. Dar, datorită acestei noi hrane, oamenii au devenit independenţi de climă şi de loc; înaintînd de-a lungul apelor şi ţărmurilor mărilor, ei au putut să se răspîndească pe cea mai mare parte a Pămîntului chiar în stadiul de sălbăticie. Uneltele de piatră din primele timpuri ale epocii de piatră, lucrate grosolan şi neşlefuite — aşa-numitele unelte paleolitice —, care aparţin în întregime sau în cea mai mare parte acestei perioade, sînt răspîndite pe toate continentele şi constituie o dovadă a acestor migraţiuni. Zonele noi ocupate, spiritul inventiv mereu neobosit, precum şi stăpînirea focului obţinut prin frecare au procurat noi mijloace de hrană, ca, de pildă, rădăcinile şi tuberculele făinoase, coapte în cenuşă fierbinte sau în gropi-cuptoare (cuptoare făcute în pămînt); la fel şi vînatul, care, după inventarea primelor arme — măciuca şi lancea —, devine un supliment ocazional de hrană. Nu au existat niciodată popoare exclusiv de vînători, aşa cum figurează în cărţi, adică popoare care să trăiască numai de pe urma vînătorii; căci produsul vînătorii este mult prea nesigur. Din cauza permanentei nesiguranţe în ceea ce priveşte sursele de hrană, se pare că pe această treaptă a apărut antropofagia, care de aici încolo se menţine vreme îndelungată. Australienii şi mulţi polinezieni se mai găsesc şi azi pe această treaptă de mijloc a sălbăticiei.
3. Treapta de sus. Începe cu inventarea arcului şi a săgeţii, cu ajutorul cărora vînatul devine o hrană permanentă, iar vînătoarea una dintre ramurile obişnuite ale muncii. Arcul, coarda şi săgeata constituie un instrument foarte complicat, a cărui inventare presupune acumularea unei experienţe îndelungate şi un spirit mai ascuţit, deci şi cunoaşterea, în acelaşi timp, a unui număr mare de alte invenţii. Dacă comparăm între ele popoarele care cunosc arcul şi săgeata, dar nu cunosc încă meşteşugul olăritului (pe care Morgan îl consideră momentul de trecere la barbarie), găsim într-adevăr unele începuturi de aşezări săteşti, un oarecare grad de însuşire a producerii mijloacelor de subzistenţă, vase şi unelte de lemn, ţesutul manual al fibrelor de rafie (fără război de ţesut), coşuri împletite din rafie sau papură, unelte de piatră şlefuită (neolitice). Focul şi securea de piatră permit acum să se facă luntre cioplite dintr-un trunchi de copac şi, pe alocuri, grinzi şi scînduri pentru construirea caselor. Toate aceste progrese le găsim, de pildă, la indienii din nord-vestul Americii, care, deşi cunosc arcul şi săgeata, nu cunosc încă olăritul. Pentru epoca de sălbăticie, arcul şi săgeata au fost ceea ce a fost pentru barbarie sabia de fier şi pentru civilizaţie arma de foc, adică arma hotărîtoare.
1. Treapta de jos. Începe prin introducerea olăritului. Se poate dovedi că, în multe cazuri şi probabil pretutindeni, olăritul s-a născut din obiceiul de a acoperi cu lut vase împletite sau de lemn pentru a le face rezistente la foc; curînd s-a ajuns la constatarea că lutul modelat poate fi folosit şi fără vasul din interior.
Pînă aici am putut considera mersul dezvoltării ca fiind general-valabil într-o anumită perioadă pentru toate popoarele, indiferent de locul unde trăiau. O dată cu începerea barbariei am atins însă o treaptă în care începe să se afirme deosebirea dintre condiţiile naturale ale celor două mari continente. Momentul caracteristic al perioadei barbariei este domesticirea şi creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. Pe continentul răsăritean, aşa-numita Lume veche, trăiau aproape toate animalele care puteau fi domesticite şi toate soiurile de cereale cultivabile, afară de unul singur; dar pe continentul apusean, America, dintre toate mamiferele care puteau fi domesticite nu trăia decît lama, şi aceasta numai în unele regiuni din sud, iar dintre toate cerealele cultivabile nu creştea aici decît una singură, dar cea mai bună: porumbul. Aceste condiţii naturale diferite fac ca de aici înainte populaţia fiecărei emisfere să-şi urmeze drumul ei, iar punctele de demarcaţie la hotarul fiecărei trepte de dezvoltare să fie deosebite în fiecare dintre cele două emisfere.
2. Treapta de mijloc. În răsărit începe cu domesticirea unor animale, în apus cu cultivarea, cu ajutorul irigaţiei, a plantelor comestibile, precum şi cu folosirea adobelor (cărămizi uscate la soare) şi a pietrei pentru construcţii.
Începem cu apusul, deoarece aici, pînă la cucerirea Americii de către europeni, această treaptă nu a fost nicăieri depăşită.
Indienii aflaţi pe treapta de jos a barbariei (din această categorie făceau parte toţi cei care trăiau la est de Mississippi) cunoşteau, pe vremea cînd au fost descoperiţi, o oarecare cultură grădinărească a porumbului, poate şi a dovlecilor, a pepenilor şi a altor plante de grădină, care constituiau o parte esenţială a hranei lor; ei locuiau în case de lemn, în sate îngrădite cu palisade. Triburile nord-vestice, mai ales cele din regiunea fluviului Columbiai), se aflau încă pe treapta de sus a sălbăticiei şi nu cunoşteau nici olăritul, nici cultura vreunei plante. În schimb, indienii aşa-numiţi pueblos din Noul Mexici) [N137], mexicanii, locuitorii Americii centrale şi peruvienii se aflau, pe vremea cînd au fost cuceriţi, pe treapta de mijloc a barbariei; ei locuiau în case care semănau cu un fel de cetăţui, făcute din adobe sau din piatră; cultivau în grădini irigate artificial porumbul şi alte plante comestibile, care variau în funcţie de loc şi de climă şi care constituiau hrana lor de căpetenie. Ei domesticiseră chiar unele animale: mexicanii curcanul şi alte păsări, iar peruvienii lama. În afară de aceasta, ei cunoşteau şi prelucrarea metalelor, cu excepţia fierului, din care cauză nu se puteau lipsi încă de armele şi de uneltele de piatră. Cucerirea spaniolă a întrerupt apoi orice dezvoltare independentă.
În răsărit, treapta de mijloc a barbariei a început cu domesticirea animalelor care dau lapte şi carne, în vreme ce în această perioadă cultura plantelor pare să fi rămas încă mult timp necunoscută aici. Domesticirea şi creşterea vitelor, ca şi formarea de turme mari, pare să fi fost cauza separării arienilor şi a semiţilor de restul masei barbarilor. La arienii europeni şi la cei asiatici, animalele domestice au încă denumiri comune, în timp ce denumirile plantelor cultivate sînt aproape întotdeauna diferite.
În locurile prielnice, formarea turmelor a dus la apariţia păstoritului: la semiţi pe şesurile acoperite cu iarbă ale Eufratuluii) şi Tigruluii), la arieni pe şesurile Indiei, ale rîurilor Oxusi) şi Jaxartesi), ale Donului şi Niprului. Pentru prima oară domesticirea s-a realizat, probabil, la marginea unor asemenea ţinuturi cu păşuni. De aceea generaţiilor de mai tîrziu li se pare că popoarele de păstori se trag din regiuni care, departe de a fi fost leagănul omenirii, erau, dimpotrivă, aproape de nelocuit pentru strămoşii lor sălbatici şi chiar pentru oamenii de pe treapta de jos a barbariei. Invers, după ce aceşti barbari de pe treapta de mijloc s-au obişnuit cu viaţa de păstori, nu putea să le mai treacă prin minte să se întoarcă de bunăvoie, din luncile acoperite cu iarbă ale fluviilor, în regiunile păduroase în care au locuit strămoşii lor. Chiar şi atunci cînd au fost împinşi mai departe către miazănoapte şi apus, semiţilor şi arienilor le-a fost cu neputinţă să migreze în regiunile păduroase ale Asiei apusene şi ale Europei înainte de a fi dobîndit, prin cultura cerealelor, posibilitatea de a-şi hrăni vitele, mai ales iarna, pe acest sol mai puţin propice. Este mai mult decît probabil că aici cultura cerealelor s-a născut la început din nevoia de nutreţ pentru vite şi că abia mai tîrziu ea a devenit importantă pentru hrana oamenilor.
Dezvoltarea superioară a arienilor şi a semiţilor trebuie atribuită, poate, hranei bogate în carne şi lapte şi mai ales efectului favorabil al acestor alimente asupra dezvoltării copiilor. Într- adevăr, indienii-pueblo din Noul Mexic, nevoiţi să se limiteze la o hrană aproape exclusiv vegetariană, au creierul mai mic decît indienii aflaţi pe treapta de jos a barbariei, care mănîncă cantităţi mai mari de carne şi peşte. În orice caz, pe această treaptă antropofagia dispare treptat, menţinîndu-se numai ca un act religios sau, ceea ce aici este aproape acelaşi lucru, ca un mijloc de a face vrăji.
3. Treapta de sus. Începe cu topirea minereului de fier şi constituie trecerea la civilizaţie prin inventarea scrisului cu litere şi prin folosirea lui pentru însemnări cu caracter literar. Treapta aceasta, prin care au trecut în chip de sine stătător, după cum am spus, numai popoarele din emisfera răsăriteană, este mai bogată în progrese în domeniul producţiei decît toate cele anterioare luate la un loc. Pe această treaptă se găseau grecii în epoca eroică, triburile italice nu cu mult înainte de întemeierea Romei, germanii lui Taciti), normanzii de pe vremea vikingilor1).
În primul rînd, aici întîlnim pentru prima oară plugul cu brăzdar de fier tras de vite; datorită lui a devenit posibilă cultivarea pămîntului pe scară largă, agricultura, şi, prin aceasta, o înmulţire practic nelimitată, pentru condiţiile de atunci, a mijloacelor de trai; apoi defrişarea pădurilor şi transformarea lor în ogor şi păşune, ceea ce iarăşi nu se putea face pe scară mare fără secure şi sapă de fier. O dată cu aceasta începe însă şi o creştere rapidă a populaţiei şi o îndesire a ei pe teritorii restrînse. Înainte de apariţia agriculturii ar fi trebuit să existe condiţii cu totul excepţionale pentru ca o jumătate de milion de oameni să poată fi uniţi sub o cîrmuire centrală unică, şi probabil că acest lucru nici nu s-a întîmplat vreodată.
Cea mai mare înflorire a treptei de sus a barbariei ne este înfăţişată în poemele lui Homeri), îndeosebi în „Iliada“[N138]. Uneltele de fier perfecţionate, foalele, rîşniţa, roata olarului, prepararea untdelemnului şi a vinului, un stadiu înaintat în prelucrarea metalelor care merge pînă la iscusinţă artistică, căruţa şi carul de război, construirea corăbiilor din grinzi şi scînduri, începuturile arhitecturii ca artă, oraşe împrejmuite cu ziduri, turnuri şi crenele, epopeea homerică şi întreaga mitologie — iată principala moştenire pe care grecii au adus-o cu ei din barbarie în civilizaţie. Dacă comparăm toate acestea cu cele scrise de Cezari) şi chiar de Tacit despre germani, care se aflau atunci la începutul aceleiaşi trepte de cultură de pe care grecii lui Homer se pregăteau să treacă la una superioară, ne dăm seama cît de bogată este dezvoltarea producţiei pe treapta de sus a barbariei.
Tabloul dezvoltării omenirii care trece prin sălbăticie şi barbarie spre începuturile civilizaţiei, pe care vi l-am prezentat aici după Morgan, este suficient de bogat în trăsături noi şi, ceea ce este şi mai important, în trăsături incontestabile, deoarece sînt luate direct din producţie. Totuşi, acest tablou va părea şters şi sărac în comparaţie cu acela care ni se va desfăşura în faţa ochilor la sfîrşitul incursiunii noastre; abia atunci ne va fi cu putinţă să punem în plină lumină trecerea de la barbarie la civilizaţie şi contrastul izbitor dintre ele. Deocamdată putem generaliza clasificarea lui Morgan în felul următor: sălbăticia — perioada în care predomină însuşirea produselor aşa cum ni le dă natura; produsele create de oameni sînt mai ales instrumente care ajută la însuşirea produselor naturii; barbaria — perioada introducerii creşterii vitelor şi a agriculturii, precum şi a însuşirii metodelor de sporire a produselor naturii prin activitatea omenească; civilizaţia — perioada în care oamenii învaţă să prelucreze mai departe produsele naturii, perioada industriei propriu-zise şi a artei.
1). În ediţia din 1884 în locul cuvintelor: germanii lui Tacit, normanzii de pe vremea vikingilor, a apărut: ...germanii lui Cezar (sau, mai curînd am spune, ai lui Tacit)... — Nota red. Editurii Politice
[N136]. L. H. Morgan. „Ancient society“, London 1877, p. 19. — Nota red. Editurii Politice
[N137]. Pueblo — denumire dată unui grup de triburi indiene din America de Nord care locuiau pe teritoriul Noului Mexic (sud-vestul S.U.A. şi nordul Mexicului de astăzi) şi erau unite printr-o istorie şi o cultură comune. Acest nume, care provine de la cuvîntul spaniol pueblo (popor, aşezare, comunitate), le-a fost dat de cuceritorii spanioli datorită caracterului specific al aşezărilor lor, care erau nişte case-fortăreţe comune mari, cu cîte 5—6 etaje, în care locuiau pînă la o mie de oameni; denumirea de „pueblo “ a fost folosită şi pentru desemnarea aşezărilor acestor triburi. — Nota red. Editurii Politice
[N138]. „Iliada“ — epopee greacă atribuită lui Homer, una dintre cele mai desăvîrşite creaţii ale genului epic din literatura universală. — Nota red. Editurii Politice