Omul care a dat pentru prima oară o bază ştiinţifică socialismului şi, prin aceasta, întregii mişcări muncitoreşti din zilele noastre, Karl Marx, s-a născut la Trier în 1818. Mai întîi a studiat dreptul la Bonn şi Berlin, dar curînd s-a dedicat exclusiv studiului istoriei şi filozofiei. În 1842 era pe punctul de a deveni docent în filozofie, cînd mişcarea politică ivită după moartea lui Frederic Wilhelm al III-lea l-a împins pe alt făgaş. Fruntaşii burgheziei liberale renane - Camphausen, Hansemann şi alţii - fondaseră la Köln, cu concursul lui Marx, „Rheinische Zeitung“^[1], iar Marx, a cărui critică adusă dezbaterilor din Landtagul provincial renan stîrnise mare senzaţie, a fost chemat în toamna anului 1842 la conducerea ziarului. „Rheinische Zeitung“ apărea, fireşte, sub cenzură, dar cenzura n-o scotea la capăt cu ea^[*]. „Rheinische Zeitung“ strecura aproape întotdeauna articolele care prezentau importanţă; cenzorului i se prezentau mai întîi materiale mai neînsemnate ca să taie din ele pînă cînd fie că ceda singur, fie că era constrîns să cedeze sub ameninţarea că a doua zi ziarul nu va apărea. Cu încă 10 ziare care să fi avut curajul lui „Rheinische Zeitung“ şi ai căror editori să fi sacrificat cîteva sute de taleri în plus pentru zaţuri, cenzura ar fi devenit imposibilă în Germania încă din 1843. Dar proprietarii de ziare germani erau nişte filistini meschini şi laşi, iar „Rheinische Zeitung“ ducea lupta de una singură. Ea scotea din circulaţie un cenzor după altul. În cele din urmă, gazeta a fost supusă unei duble cenzuri: după prima cenzură, ea trebuia cenzurată din nou, definitiv, de Regierungspräsident. Dar nici aceasta nu a ajutat la nimic. La începutul anului 1843 guvernul a declarat că este imposibil s-o scoţi la capăt cu această gazetă şi pur şi simplu a suprimat-o.

Marx, care se căsătorise între timp cu sora ministrului reacţionar de mai tîrziu von Westphalen, s-a mutat la Paris şi a început să. editeze acolo împreună cu A. Ruge, „Deutsch-Französischen Jahrbücher“^[2], în care a inaugurat seria lucrărilor sale socialiste cu „Critica filozofiei hegeliene a dreptului“^[3]. Apoi publică împreună cu F. Engels „Sfînta familie. Împotriva lui Bruno Bauer şi consorţii“^[4], o critică tăioasă la adresa uneia din ultimele forme pe care o îmbrăcase idealismul filozofic german de atunci.

Studiul economiei politice şi al istoriei marii revoluţii franceze îi mai lăsa lui Marx răgaz să atace, din cînd în cînd, guvernul prusian. Acesta s-a răzbunat, obţinînd în primăvara anului 1845 de la guvernul Guizot - d-l Alexandr von Humboldt a fost, pare-se, acela care a servit de mijlocitor - expulzarea lui Marx din Franţa^[5]. Marx s-a mutat la Bruxelles şi a publicat acolo, în 1847, în limba franceză, „Mizeria filozofiei“, o critică a lucrării lui Proudhon „Filozofia mizeriei“^[6], iar în 1848 „Discurs asupra liber-schimbismului“^[7]. În acelaşi timp el a reuşit să întemeieze la Bruxelles o asociaţie muncitorească germană^[8], păşind astfel la agitaţia practică. Aceasta capătă o importanţă şi mai mare pentru el după ce intră, în 1847, împreună cu prietenii săi politici, în Liga comuniştilor, asociaţie secretă care exista de mai mulţi ani. Întreaga ei organizare a fost acum transformată radical: asociaţia, care pînă atunci fusese mai mult sau mai puţin conspirativă, s-a prefăcut într-o simplă organizaţie de propagandă comunistă, secretă numai de nevoie, - prima organizaţie a Partidului social-democrat german. Liga exista pretutindeni unde existau asociaţii muncitoreşti germane. Conducătorii mai tuturor asociaţiilor de acest fel din Anglia, Belgia, Franţa şi Elveţia, precum şi a foarte multe asociaţii din Germania erau membri ai Ligii, iar contribuţia Ligii la mişcarea muncitorească germană care se năştea a fost foarte însemnată. Totodată, Liga noastră a fost prima care a subliniat şi a demonstrat în practică caracterul internaţional al întregii mişcări muncitoreşti, care număra printre membrii ei englezi, belgieni, unguri, polonezi etc. şi organiza, mai ales la Londra, întruniri muncitoreşti internaţionale.

Reorganizarea Ligii a fost înfăptuită la două congrese, convocate în 1847; la cel de-al doilea s-a hotărît elaborarea şi publicarea principiilor fundamentale ale partidului sub forma unui manifest, cu întocmirea căruia au fost însărcinaţi Marx şi Engels. Astfel s-a născut „Manifestul Partidului Comunist“^[9], care a apărut pentru prima oară în 1848, cu puţin înaintea revoluţiei din februarie, şi care a fost tradus de atunci în aproape toate limbile europene.

Colaborarea lui Marx la „Deutsche-Brüsseler-Zeitung“^[10], care demasca fără cruţare binefacerile regimului poliţienesc din patrie, i-a oferit guvernului prusian prilejul să ceară din nou expulzarea lui Marx, însă fără succes. Cînd însă, în urma revoluţiei din februarie, au început o serie de mişcări populare şi la Bruxelles şi se părea că Belgia se află în ajunul unei revoluţii, guvernul belgian 1-a arestat fără multă ceremonie pe Marx şi l-a expulzat. Între timp guvernul provizoriu din Franţa îl invitase, prin Flocon, să se reîntoarcă la Paris, şi Marx a dat curs acestei chemări.

La Paris, Marx a combătut în primul rînd planurile aventuroase, puse la cale de germanii de acolo, de a forma din muncitorii germani din Franţa legiuni înarmate, care să facă revoluţie în Germania şi să instaureze republica. Pe de o parte, Germania trebuia să-şi facă singură revoluţia, iar, pe de altă parte, din capul locului Lamartinii guvernului provizoriu francez denunţau guvernului care urma să fie răsturnat orice legiune revoluţionară străină formată în Franţa, aşa cum s-a şi întîmplat în Belgia şi în Baden.

După revoluţia din martie, Marx a plecat la Köln şi a fondat acolo „Neue Rheinische Zeitung“^[11], care a apărut de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849 - singurul ziar care reprezenta în cadrul mişcării democratice de atunci punctul de vedere al proletariatului, fapt manifestat fie şi numai în solidaritatea fără rezerve cu insurgenţii parizieni din iunie 1848, din care cauză ziarul şi-a pierdut aproape toţi acţionarii. Zadarnic semnala „Kreuz-Zeitung“^[12] acel „Chimborasso de obrăznicie“, cu care „Neue Rheinische Zeitung“ ataca tot ceea ce era sfînt, de la rege şi regentul imperial pînă la ultimul jandarm, şi încă într-o fortăreaţă prusiană care avea pe atunci o garnizoană de 8.000 de soldaţi; zadarnic spumegau filistinii liberali renani, deveniţi brusc reacţionari; zadarnic starea de asediu instituită la Köln a suspendat în toamna anului 1848 ziarul pentru mai mult timp; zadarnic cerea Ministerul de Justiţie imperial din Frankfurt procurorului din Köln urmărirea prin justiţie a unui articol după altul, - ziarul continua să fie redactat şi tipărit în linişte sub ochii poliţiei, iar răspîndirea şi faima lui creşteau o dată cu violenţa atacurilor împotriva guvernului şi burgheziei. Cînd în noiembrie 1848 în Prusia s-a produs lovitura de stat, „Neue Rheinische Zeitung“ îndemna în fiecare număr poporul să refuze plata impozitelor şi să răspundă la violenţă prin violenţă. Adus, în primăvara anului 1849, din această cauză, în faţa curţii cu juri, precum şi pentru un alt articol, ziarul a fost achitat în ambele cazuri^[13]. În cele din urmă, cînd insurecţiile din mai 1849 au fost zdrobite la Dresden şi în Provincia renană şi cînd, prin concentrarea şi mobilizarea a numeroase trupe, a început campania prusiană împotriva insurecţiei din Baden şi Palatinat, guvernul s-a socotit destul de tare pentru a suprima prin silnicie „Neue Rheinische Zeitung''. Ultimul număr, tipărit în roşu, a apărut la 19 mai.

Marx pleacă din nou la Paris, dar cîteva săptămîni după demonstraţia de la 13 iunie 1849 guvernul francez îl pune în faţa alternativei de a-şi muta domiciliul în Bretania sau de a părăsi Franţa. El preferă să părăsească Franţa şi se mută la Londra, unde a locuit de atunci fără întrerupere.

Încercarea de a scoate mai departe „Neue Rheinische Zeitung“ sub formă de revistă (la Hamburg în 1850)^[14] a trebuit să fie părăsită după cîtva timp din pricina reacţiunii, care devenea tot mai violentă. Îndată după lovitura de stat din Franţa din decembrie 1851, Marx publică „Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte“^[15] (New York 1852; a doua ediţie a apărut la Hamburg în 1869, puţin timp înainte de izbucnirea războiului). În 1853 a scris „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“^[16] (publicată mai întîi la Basel, apoi la Boston şi de curînd la Leipzig).

După condamnarea membrilor Ligii comuniştilor la Köln, Marx se retrage din arena agitaţiei politice şi se consacră, pe de o parte, timp de zece ani cercetării bogatelor comori de care dispunea biblioteca de la British Museum în domeniul economiei politice, pe de altă parte colaborării la „New York Daily Tribune“^[17], ziar care pînă la izbucnirea războiului civil din America a publicat nu numai corespondenţele semnate de el, dar şi numeroase articole de fond asupra situaţiei din Europa şi din Asia scrise de Marx. Articolele lui tăioase împotriva lordului Palmerston, bazate pe studierea amănunţită a documentelor oficiale engleze, au fost retipărite la Londra sub formă de pamflete^[18].

Ca prim rod al îndelungatelor sale studii de economie politică a apărut în 1859 lucrarea „Contribuţii la critica economiei politice“, cartea întîi (Berlin, Duncker)^[19]. Această lucrare cuprinde prima expunere sistematică a teoriei lui Marx asupra valorii, inclusiv învăţătura despre bani. În timpul războiului din Italia, Marx a combătut în ziarul german „Das Volk“^[20], care apărea la Londra, atît bonapartismul, care îşi dădea atunci o spoială liberală şi făcea pe eliberatorul naţionalităţilor asuprite, cît şi politica prusiană de atunci, care, sub paravanul neutralităţii, căuta să pescuiască în apă tulbure. Cu acest prilej a trebuit să fie atacat şi d-l Karl Vogt, care, din însărcinarea principelui Napoleon (Plon-Plon) şi fiind în solda lui Ludovic-Napoleon, făcea agitaţie în favoarea neutralităţii, ba chiar pentru a cîştiga simpatia Germaniei. Acoperit de Vogt cu cele mai infame calomnii, cu bună ştiinţă mincinoase, Marx i-a dat un răspuns prin pamfletul „Domnul Vogt“^[21] (Londra, 1860), în care îi demasca pe Vogt şi pe ceilalţi domni din banda bonapartistă fals democrată şi în care demonstra, prin date de ordin extern şi intern, că Vogt fusese mituit de imperiul din decembrie. Exact după 10 ani această acuzaţie a fost confirmată: pe lista mercenarilor bonapartişti, găsită în palatul Tuileries în 1870 şi publicată de guvernul din septembrie, la litera V scria: „Vogt - în august 1859 i s-au dat... 40 000 de franci“^[22].

În sfîrşit, în 1867 a apărut la Hamburg „Capitalul. Critica economiei politice“. Vol. I - opera cea mai de seamă a lui Marx, care expune bazele concepţiilor sale economice şi socialiste, precum şi bazele criticii făcute de el societăţii existente, modului de producţie capitalist şi urmărilor acestuia. Ediţia a doua a acestei opere epocale a apărut în 1872. În prezent autorul lucrează la finisarea volumului al doilea.

Între timp mişcarea muncitorească se întărise din nou atît de mult în diferite ţări ale Europei, încît Marx se putea gîndi la înfăptuirea unei dorinţe pe care o nutrea de mult, şi anume la întemeierea unei asociaţii muncitoreşti care să cuprindă ţările cele mai înaintate din Europa şi din America şi, ca să zicem aşa, să întruchipeze atît în ochii muncitorilor, cît şi în ochii burgheziei şi ai guvernelor caracterul internaţional al mişcării socialiste, spre bucuria şi întărirea proletariatului şi spre spaima duşmanilor lui. Adunarea publică ţinută la 28 septembrie 1864 la Saint-Martin's Hall la Londra ca o manifestaţie de simpatie pentru Polonia, care tocmai atunci fusese victima unei acţiuni de reprimare din partea Rusiei, a oferit prilejul de a se face această propunere, care a fost primită cu însufleţire. Asociaţia Internaţională a Muncitorilor a fost întemeiată; la adunare s-a ales Consiliul General provizoriu cu sediul la Londra, iar sufletul acestui Consiliu, precum şi al tuturor acelora care i-au urmat pînă la Congresul de la Haga a fost Marx. El a redactat aproape toate documentele publicate de Consiliul General al Internaţionalei, începînd cu Manifestul constitutiv din 1864^[23] şi pînă la Adresa cu privire la războiul civil din Franţa în 1871^[24]. A descrie activitatea lui Marx în cadrul Internaţionalei ar însemna să se scrie însăşi istoria acestei asociaţii, care de altfel mai este încă vie în memoria muncitorilor europeni.

Căderea Comunei din Paris a pus Internaţionala într-o situaţie imposibilă. Ea a fost împinsă pe primul plan al istoriei europene într-un moment în care orice posibilitate pentru o acţiune practică încununată de succes îi era pretutindeni tăiată. Totodată evenimentele, care o ridicaseră la rangul de a şaptea mare putere, nu-i permiteau să-şi mobilizeze forţele şi să le folosească activ, dacă nu voia ca mişcarea muncitorească să sufere o înfrîngere sigură şi să fie dată înapoi cu zeci de ani. În plus, din toate părţile se îmbulzeau elemente care încercau să exploateze faima, atît de brusc crescută, a Asociaţiei pentru satisfacerea propriei lor vanităţi sau ambiţii, fără a pricepe sau a ţine seama de adevărata situaţie a Internaţionalei. Trebuia luată o hotărîre eroică, şi tot Marx a fost acela care a luat-o şi a adus-o la îndeplinire la Congresul de la Haga. Printr-o rezoluţie solemnă, Internaţionala îşi declina orice răspundere pentru activitatea bakuniştilor, care formau centrul în jurul căruia gravitau aceste elemente obscure şi necinstite; apoi, dată fiind imposibilitatea de a face iată sarcinilor sporite ce-i reveneau în condiţiile reacţiunii generale şi avînd în vedere că nu-şi va putea continua din plin activitatea altfel decît cu preţul a numeroase jertfe, care ar fi făcut mişcarea muncitorească să sîngereze, Internaţionala s-a retras pentru un timp de pe scenă, mutîndu-şi Consiliul General în America. Evenimentele ulterioare au dovedit cît de chibzuită a fost această hotărîre, criticată nu o dată atît atunci cît şi mai tîrziu. Pe de o parte, s-a pus capăt oricărei încercări de a se organiza puciuri inutile în numele Internaţionalei; pe de altă parte, legătura strînsă neîntreruptă dintre partidele muncitoreşti socialiste din diferite ţări a dovedit că conştiinţa comunităţii de interese şi a solidarităţii proletariatului din toate ţările, deşteptată de Internaţională, îşi poate croi drum şi fără legătura reprezentată de o asociaţie internaţională formală, legătură care devenise în acel moment o cătuşă.

După Congresul de la Haga, Marx a avut, în sfîrşit, liniştea şi răgazul necesar pentru a-şi relua lucrările teoretice, şi sperăm că într-un timp nu prea îndepărtat va putea da la tipar volumul al doilea al „Capitalului“.

Dintre numeroasele şi importantele descoperiri prin care Marx şi-a înscris numele în istoria ştiinţelor, nu putem sublinia aici decît două.

Prima e revoluţia săvîrşită de el în întreaga concepţie despre istoria universală. La baza tuturor concepţiilor de pînă acum asupra istoriei stătea aceea că în ideile schimbătoare ale oamenilor trebuie, în ultimă instanţă, căutată cauza tuturor prefacerilor istorice şi că, dintre toate prefacerile istorice, cele mai însemnate, cele care determină toată istoria, sînt cele politice. De unde le vin însă oamenilor ideile şi care sînt forţele motrice care determină prefacerile politice, la aceasta nu s-a gîndit nimeni. Abia în şcoala modernă a istoricilor francezi şi, în parte, a istoricilor englezi şi-a făcut drum convingerea că, cel puţin de la evul mediu încoace, forţa motrice a istoriei europene a fost lupta burgheziei în dezvoltare împotriva nobilimii feudale, pentru dominaţia socială şi politică. Marx, însă, a dovedit că întreaga istorie de pînă azi este istoria luptelor dintre clase, că în toate luptele politice, multiple şi încîlcite, nu a fost vorba decît de dominaţia socială şi politică a unor clase sociale, clasele mai vechi luptînd pentru menţinerea acestei dominaţii, iar clasele care se ridică - pentru cucerirea ei. Dar ce anume face ca aceste clase să apară şi să dăinuiască? Condiţiile materiale, fizic palpabile în care societatea produce şi schimbă mijloacele sale de trai în fiecare epocă dată. Dominaţia feudală din evul mediu se baza pe economia naturală a micilor obştii ţărăneşti, care îşi produceau aproape toate obiectele de consum necesare şi în care lipsea aproape complet schimbul; nobilimea războinică le apăra împotriva duşmanilor din afară şi stabilea între ele o legătură naţională sau cel puţin politică. Cînd au apărut oraşele şi, o dată cu ele, o industrie meşteşugărească aparte, precum şi un trafic comercial, mai întîi intern şi apoi internaţional, atunci s-a dezvoltat şi burghezia orăşenească, care şi-a cucerit încă din evul mediu, în luptă cu nobilimea, o poziţie, în cadrul sistemului feudal, în calitate de stare socială, de asemenea privilegiată. Dar, începînd de la mijlocul secolului al XV-lea, o dată cu descoperirea lumii extraeuropene, această burghezie a dobîndit un cîmp de acţiune mult mai larg pentru activitatea ei comercială, şi totodată un nou stimulent pentru dezvoltarea industriei ei; în ramurile cele mai importante, meşteşugul este înlăturat de manufactură, care începe să aibă caracter de fabrică, iar aceasta, la rîndul ei, este înlăturată de marea industrie, devenită posibilă în urma invenţiilor din secolul trecut, mai ales în urma inventării maşinii cu abur. Marea industrie a înrîurit, la rîndul ei, comerţul, înlăturînd în ţările înapoiate vechea muncă manuală şi creînd în ţările mai dezvoltate noile mijloace de comunicaţie moderne: vapoarele, căile ferate, telegraful electric. Astfel, burghezia concentra din ce în ce mai mult în mîinile ei avuţia socială şi puterea socială, rămînînd însă multă vreme încă lipsită de puterea politică, care se afla în mîinile nobilimii şi ale regalităţii, care se sprijinea pe nobilime. Dar pe o anumită treaptă de dezvoltare - în Franţa, de pildă, de la marea revoluţie încoace - burghezia a cucerit şi puterea politică, devenind, la rîndul ei, clasă dominantă faţă de proletariat şi faţă de micii ţărani. Din acest punct de vedere - în condiţiile unei cunoaşteri suficiente a stării economice a societăţii în etapa respectivă, ceea ce însă nu e de loc cazul cu istoricii noştri specialişti -, toate fenomenele istorice se explică într-un mod cît se poate de simplu. Şi tot aşa se explică cît se poate de simplu şi concepţiile şi ideile fiecărei perioade istorice prin condiţiile economice de viaţă şi prin relaţiile sociale şi politice ale perioadei date, determinate, la rîndul lor, de aceleaşi condiţii economice. Pentru întîia oară istoria a fost aşezată pe baza ei reală; faptul concret, dar pînă acum cu desăvîrşrre trecut cu vederea, că oamenii trebuie înainte de toate să mănînce, să bea, să aibă locuinţe şi să se îmbrace, aşadar să muncească înainte de a putea să lupte pentru putere şi să se îndeletnicească cu politica, cu religia, cu filozofia etc, - acestui fapt concret i se recunoştea, în sfîrşit, dreptul său istoric.

Pentru concepţia socialistă, această nouă interpretare a istoriei era de cea mai mare importanţă. Ea dovedea că întreaga istorie de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme şi lupte de clasă, că întotdeauna au existat clase dominante şi clase dominate, clase exploatatoare şi clase exploatate şi că marea majoritate a oamenilor a fost întotdeauna osîndită la o muncă aspră şi la o existenţă jalnică. Şi de ce? Pur şi simplu pentru că pe toate treptele anterioare de dezvoltare a omenirii producţia era încă atît de puţin dezvoltată, încît dezvoltarea istorică nu putea să se desfăşoare decît în această formă antagonistă, pentru că progresul istoric era lăsat în general şi în întregime pe seama unei minorităţi restrînse, privilegiate, în timp ce marea masă rămînea condamnată să muncească pentru obţinerea mijloacelor ei sărăcăcioase de existenţă şi, pe deasupra, pentru sporirea continuă a avuţiilor celor privilegiaţi. Dar această interpretare a istoriei, care explică în modul cel mai firesc şi raţional dominaţia de clasă de pînă acum, care altminteri poate fi explicată numai prin răutatea oamenilor, duce şi la înţelegerea faptului că, în urma creşterii uriaşe a forţelor de producţie în prezent, a dispărut, cel puţin în ţările cele mai avansate, şi ultimul temei pentru împărţirea oamenilor în stăpîni şi stăpîniţi, exploatatori şi exploataţi; că marea burghezie dominantă şi-a jucat rolul ei istoric, că ea nu numai că nu mai e în stare să conducă societatea, dar a devenit chiar o frînă pentru dezvoltarea producţiei, după cum o dovedesc crizele comerciale - în special ultimul mare crah - şi starea de depresiune a industriei din toate ţările; că rolul conducător în istorie a trecut acum asupra proletariatului, clasă care, date fiind toate condiţiile poziţiei ei sociale, nu se poate elibera decît înlăturînd orice dominaţie de clasă, orice robie şi orice exploatare în general; că forţele de producţie sociale - care au crescut într-atît, încît burghezia nu le mai poate stăpîni - nu aşteaptă decît să fie luate în stăpînire de proletariatul unit, spre a înfăptui o orînduire care să dea posibilitate fiecărui membru al societăţii să participe nu numai la producerea, dar şi la repartiţia şi administrarea avuţiei sociale, şi care, printr-o organizare planificată a întregii producţii, să sporească într-atîta forţele de producţie sociale şi produsele create de ele, încît satisfacerea tuturor nevoilor raţionale ale fiecărui om să fie asigurate într-o măsură mereu crescîndă.

A doua descoperire importantă a lui Marx este lămurirea definitivă a raportului dintre capital şi muncă, cu alte cuvinte dezvăluirea felului în care are loc în sînul societăţii actuale, în modul de producţie capitalist existent, exploatarea muncitorului de către capitalist. Din momentul în care economia politică a formulat teza că munca este izvorul tuturor avuţiilor şi valorilor, se impunea în mod inevitabil întrebarea: cum se împacă aceasta cu faptul că muncitorul salariat nu primeşte întreaga valoare produsă de munca sa, ci trebuie să cedeze o parte din ea capitalistului? Atît economiştii burghezi cît şi socialiştii s-au străduit zadarnic să dea un răspuns fundamentat din punct de vedere ştiinţific la această întrebare, pînă cînd Marx nu a adus, în sfîrşit, rezolvarea. Această rezolvare sună în felul următor: actualul mod de producţie capitalist presupune existenţa a două clase sociale: de o parte capitaliştii, care posedă mijloacele de producţie şi de trai, iar de cealaltă parte proletarii, lipsiţi şi de unele şi de celelalte şi care nu au de vînzare decît o singură marfă, şi anume forţa lor de muncă; şi această forţă de muncă ei sînt nevoiţi să şi-o vîndă pentru a obţine mijloacele de trai care le sînt necesare. Dar valoarea unei mărfi e determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară, materializată în producerea ei, prin urmare şi în reproducerea ei; valoarea forţei de muncă a unui om mijlociu în timp de o zi, o lună, un an este, aşadar, determinată de cantitatea de muncă materializată în cantitatea de mijloace de trai necesare pentru întreţinerea acestei forţe de muncă în timp de o zi, o lună, un an. Să presupunem, de pildă, că pentru producerea mijloacelor de trai necesare întreţinerii muncitorului în timp de o zi sînt necesare 6 ore de muncă, sau, ceea ce este acelaşi lucru, că munca cuprinsă în ele este egală cu 6 ore de muncă; în acest caz, valoarea forţei de muncă pe o zi se va exprima printr-o sumă de bani care întruchipează de asemenea 6 ore de muncă. Să presupunem în continuare că capitalistul care angajează muncitorul îi plăteşte această sumă, adică întreaga valoare a forţei lui de muncă. Dacă muncitorul lucrează 6 ore pe zi pentru capitalist, el i-a restituit în întregime cheltuielile făcute de acesta: 6 ore de muncă pentru 6 ore de muncă. Se înţelege că în cazul acesta capitalistului nu i-ar rămîne nimic, şi de aceea el vede lucrurile cu totul altfel: am cumpărat, spune el, forţa de muncă a acestui muncitor nu pentru 6 ore, ci pentru o zi întreagă. Şi de aceea el pune pe muncitor să lucreze, după împrejurări, 8, 10, 12, 14 şi chiar mai multe ore, aşa că produsul orei a şaptea, a opta şi a următoarelor ore e produsul unei munci neplătite, care merge direct în buzunarul capitalistului. Muncitorul nu numai că reproduce astfel, în slujba capitalistului, valoarea forţei sale de muncă, al cărei preţ i se plăteşte, ci, în afară de aceasta, el produce o plusvaloare, pe care şi-o însuşeşte mai întîi capitalistul şi care, ulterior, se repartizează, după legi economice determinate, în cadrul întregii clase a capitaliştilor, formînd izvorul din care provin renta funciară, profitul, acumularea capitalului, într-un cuvînt toate avuţiile consumate sau acumulate de clasele nemuncitoare. Prin aceasta însă s-a dovedit că avuţia dobindită de către capitaliştii de azi provine tot din însuşirea de muncă străină, neplătită, întocmai ca şi avuţia proprietarilor de sclavi sau a seniorilor feudali, care exploatau munca iobagă, şi că toate aceste forme de exploatare nu se deosebesc între ele decît prin modul diferit de însuşire a muncii neplătite. Prin aceasta însă, întreaga frazeologie făţarnică a claselor avute despre drepturi şi dreptate, despre egalitate în drepturi şi în obligaţii şi despre armonia generală a intereselor care ar domni în actuala orînduire socială şi-a pierdut ultimul temei. Societatea burgheză actuală a fost demascată, întocmai ca şi cele precedente, ca o uriaşă instituţie de exploatare a majorităţii imense a poporului de către o minoritate neînsemnată şi care devine din ce în ce mai mică.

Pe aceste două fapte importante se bazează socialismul ştiinţific modern. În volumul al doilea al „Capitalului“ vor fi dezvoltate aceste descoperiri ştiinţifice, precum şi altele, la fel de importante, privind sistemul social capitalist, fiind astfel revoluţionate şi acele laturi ale economiei politice care n-au fost tratate în primul volum. Îi urăm lui Marx să poată da în curînd la tipar şi acest al doilea volum.

[*] Primul cenzor al lui „Rheinische Zeitung“ a fost consilierul de poliţie Dolleschall, acelaşi care a cenzurat într-o zi în „Kölnische Zeitung“ o notiţă anunţînd traducerea „Divinei comedii“ a lui Dante făcută de Philalethes (viitorul rege Johann al Saxoniei), cu observaţia: „Cu lucruri divine să nu se facă comedii“. (Nota lui Engels.)

Scris de F. Engels în iunie 1877

Publicat pentru prima oară în almanahul „Volks-Kalender“, apărut la Braunschweig în 1878, p. 90-95

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 106-116.  - Nota red. Editurii Politice

[1]. „Rheinische Zeitung für Politik, Handel und Gewerbe“ - cotidian care a apărut la Köln de la 1 ianuarie 1842 pînă la 31 martie 1843. Ziarul a fost fondat de reprezentanţi ai burgheziei renane cu stare de spirit opoziţionistă faţă de absolutismul prusian. La acest ziar au fost atraşi să colaboreze şi unii tineri hegelieni. Din aprilie 1842 Karl Marx a devenit colaborator al lui „Rheinische Zeitung“ şi începînd din octombrie acelaşi an - unul dintre redactorii lui. În „Rheinische Zeitung“ au apărut şi o serie de articole ale lui F. Engels. În timpul cît Marx a fost redactor al lui „Rheinische Zeitung“, acesta a căpătat un caracter democrat-revoluţionar tot mai pronunţat. Această orientare a ziarului, a cărui popularitate a crescut continuu în Germania, a stîrnit îngrijorare şi nemulţumire în cercurile guvernamentale; presa reacţionară a declanşat o campanie furibundă împotriva ziarului. La 19 ianuarie 1843 guvernul prusian a dat o decizie prin care „Neue Rheinische Zeitung era interzis începînd de la 1 aprilie 1843, iar pînă la această dată, supus unei cenzuri deosebit de severe.  - Nota red. Editurii Politice

[2]. „Deutsch-Französische Jahrbücher“ a apărut la Paris în limba germană sub redacţia lui K. Marx şi A. Ruge. A apărut numai un singur număr, dublu, în februarie 1844. În acest număr au fost publicate lucrările lui K. Marx: „Contribuţii la problema evreiască“ şi „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere“, precum şi lucrările lui Engels: „Schiţă a unei critici a economiei politice“ şi „Situaţia Angliei“. „Past and Present“ by Thomas Carlyle“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 382-412, 413-427, 544-571, 572-598). Aceste lucrări marchează trecerea definitivă a lui Marx şi Engels la materialism şi comunism.  - Nota red. Editurii Politice

[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 225-371 şi 413-428.  - Nota trad. Editurii Politice

[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 3-239.  - Nota red. Editurii Politice

[5]. Engels se referă la dispoziţia din 16 ianuarie 1845 cu privire la expulzarea din Franţa a lui Marx şi a unui număr de colaboratori ai ziarului „Vorwärts!“ dată de guvernul francez sub presiunea guvernului prusian.  - Nota red. Editurii Politice

[6]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65-179.  - Nota trad. Editurii Politice

[7]. Vezi op. cit., p. 447-460.  - Nota trad. Editurii Politice

[8]. Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles a fost înfiinţată de Marx şi Engels la sfîrşitul lunii august 1847, în scopul luminării politice a muncitorilor germani care locuiau în Belgia şi al propagării ideilor comunismului ştiinţific în rîndurile lor. Sub conducerea lui Marx şi Engels şi a tovarăşilor lor de idei, asociaţia a devenit centrul legal de unire a proletarilor revoluţionari germani din Belgia şi a întreţinut legături directe cu cluburile muncitoreşti flamande şi valone. Cele mai bune elemente ale asociaţiei au făcut parte din comunitatea de la Bruxelles a Ligii comuniştilor. Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles şi-a încetat activitatea curînd după revoluţia burgheză din februarie 1848 din Franţa, în urma arestării şi expulzării majorităţii membrilor ei de către poliţia belgiană.  - Nota red. Editurii Politice

[9]. Vezi op. cit., p. 461-500.  - Nota trad. Editurii Politice [Manifestul partidului Comunist]

[10] „Deutsche-Brüsseler-Zeitung“ - a fost fondat de emigranţii politici germani la Bruxelles şi a apărut din ianuarie 1847 pînă în februarie 1848. La început, orientarea ziarului a fost determinată de tendinţa redactorului lui, democratul mic-burghez Bornstedt, de a concilia diferitele curente din tabăra democraţilor şi radicalilor. Începînd din vara anului 1847, datorită faptului că Marx şi Engels şi tovarăşii lor de idei au început să publice în coloanele lui, ziarul a devenit exponentul ideilor revoluţionare democrate şi comuniste. În septembrie 1847, Marx şi Engels, devenind colaboratori permanenţi ai ziarului, au început să influenţeze nemijlocit orientarea lui, astfel încît în ultimele luni ale anului 1847 ei au concentrat de fapt conducerea redacţiei în mîinile lor. Sub conducerea lui Marx şi Engels, ziarul a devenit organul de presă al Ligii comuniştilor, partidul revoluţionar în curs de formare al proletariatului.  - Nota red. Editurii Politice

[11] „Neue Rheinische Zeitung. Organ der Demokratie“ - a apărut zilnic la Köln, sub redacţia lui Marx, de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Din redacţie făceau parte: F. Engels, W. Wolff, G. Weerth, F. Wolff, E. Dronke, F. Freiligrath şi H. Bürgers. Organ de presă combativ al aripii proletare a democraţiei, „Neue Rheinische Zeitung“ a avut rolul de educator al maselor populare, ridicîndu-le la luptă împotriva contrarevoluţiei. Articolele de fond, care defineau poziţia ziarului în cele mai importante probleme ale revoluţiei germane şi ale celei europene, erau scrise, de regulă, de Marx şi de Engels.

În pofida tuturor persecuţiilor şi a piedicilor puse de poliţie, „Neue Rheinische Zeitung“ a apărat cu curaj interesele democraţiei revoluţionare, interesele proletariatului. În mai 1849, în condiţiile ofensivei generale a contrarevoluţiei, guvernul prusian, profitînd de faptul că Marx nu fusese repus în drepturile de cetăţean prusian, a emis un ordin de expulzare a lui din Prusia. În urma expulzării lui Marx şi a persecuţiilor împotriva celorlalţi redactori ai lui „Neue Rheinische Zeitung“, ziarul şi-a încetat apariţia. Ultimul număr, nr. 301, al lui „Neue Rheinische Zeitung“, tipărit în culoare roşie, a apărut la 19 mai 1849. În cuvîntul de rămas bun adresat muncitorilor, redactorii ziarului declarau că „ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna şi pretutindeni eliberarea clasei muncitoare!“  - Nota red. Editurii Politice

[12]. „Kreuz-Zeitung“, de fapt „Neue Preussische Zeitung“ - cotidian, a apărut la Berlin din martie 1848 pînă în iunie 1848; a fost organul de presă al camarilei contrarevoluţionare de la curte şi al iuncherimii prusiene, iar mai tîrziu al cercurilor de extremă dreaptă ale partidului conservator german. Ziarul purta pe frontispiciu o cruce - emblema Landwehrului.  - Nota red. Editurii Politice

[13] Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 245-264.  - Nota trad. Editurii Politice

[14]. „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“ - revistă fondată de Marx şi Engels în decembrie 1849 şi editată de ei pînă în noiembrie 1850. Revista a fost organul teoretic şi politic al Ligii comuniştilor, continuarea lui „Neue Rheinische Zeitung“. Din martie şi pînă în noiembrie 1850 au apărut în total 6 numere, dintre care un număr dublu (5-6). Revista era redactată la Londra şi tipărită la Hamburg. Majoritatea materialelor (articole, cronici, recenzii) erau scrise de Marx şi Engels, care atrăseseră, spre a colabora la revistă, şi pe adepţii lor W. Wolff, J. Weydemeyer şi G. Eccarius. Dintre lucrările întemeietorilor marxismului, în această publicaţie au apărut: „Luptele de clasă în Franţa. 1848-1850“ de Marx, „Campania germană pentru constituţia imperiului“ şi „Războiul ţărănesc german“ de Engels, precum şi o serie de alte lucrări. În lucrările publicate în această revistă s-a făcut bilanţul revoluţiei din 1848-1849, s-a dezvoltat teoria şi tactica partidului proletar revoluţionar. Revista şi-a încetat apariţia din cauza persecuţiilor poliţieneşti din Germania şi a lipsei de mijloace materiale.  - Nota red. Editurii Politice

[15]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 115-217.  - Nota trad. Editurii Politice

[16]. Op. cit., p. 429-501.  - Nota trad. Editurii Politice

[17]. „New York Daily Tribune“ - ziar american care a apărut din 1841 pînă în 1924. Înfiinţat de cunoscutul ziarist şi om politic american Horace Greeley, ziarul a fost pînă la jumătatea deceniului al 6-lea al secolului trecut organul de presă al aripii de stînga a whigilor americani, iar apoi al partidului republican. În deceniile al 5-lea şi al 6-lea, ziarul s-a situat pe poziţii progresiste şi a luptat împotriva sclaviei. Colaborarea lui Marx la acest ziar a început în august 1851 şi a continuat timp de peste 10 ani, pînă în martie 1862; un mare număr de articole pentru „New York Daily Tribune“ au fost scrise de Engels la rugămintea lui Marx. Colaborarea lui Marx la acest ziar a încetat la începutul războiului civil din S.U.A., cînd în cadrul redacţiei a crescut influenţa adepţilor unui compromis cu statele sclavagiste şi ziarul s-a abătut de la poziţiile lui progresiste.  - Nota red. Editurii Politice

[18]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 365-435.  - Nota trad. Editurii Politice

[19]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 3-175.  - Nota trad. Editurii Politice [Prefaţa la „Contribuţii la critica economiei politice“]

[20]. „Das Volk“ - săptămînal; a apărut în limba germană la Londra de la 7 mai pînă la 20 august 1859. A fost fondat ca organ oficial al Asociaţiei culturale a muncitorilor germani de la Londra. Primul număr a apărut sub redacţia publicistului german democrat mic-burghez Elard Biscamp. Începînd cu nr. 2 a apărut cu participarea nemijlocită a lui Marx. De la începutul lunii iulie, Marx a devenit de fapt redactor al ziarului, transformat astfel într-un organ de presă al revoluţionarilor proletari. În coloanele ziarului „Volk“ şi-au găsit expresia teoria şi tactica revoluţionară a luptei proletare, elaborate de Marx şi Engels. În ziar erau analizate de pe poziţiile internaţionalismului proletar evenimentele războiului din Italia din 1859, problemele unificării Germaniei şi a Italiei, era dusă o luptă consecventă împotriva bonapartismului.

În săptămînalul „Volk“ au fost publicate prefaţa lui Marx la lucrarea lui „Contribuţii la critica economiei politice“, recenzia lui Engels la această lucrare a lui Marx, precum şi o serie de alte articole ale lui Marx şi Engels. Au apărut în total 16 numere; săptămînalul şi-a încetat apariţia la 20 august 1859 din lipsă de fonduri.  - Nota red. Editurii Politice

[21]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 14, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 421-738.  - Nota trad. Editurii Politice

[22]. Vezi „Papiers et correspondance de la familie impériale“, publicat în 1871.  - Nota red. Editurii Politice

[23]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 5-14 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 327-335).  - Nota trad. Editurii Politice [Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor]

[24]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 328-385 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 421-494).  - Nota trad. Editurii Politice

MIA  |  Secţiunea română  |  Marx/Engels