Londra, 18-28 martie 1875
Dragă Bebel,
Am primit scrisoarea d-tale din 23 februarie şi mă bucur ca o duci atît de bine cu sănătatea.
Mă întrebi ce gîndim noi despre povestea cu unificarea? Din păcate, ne-am aflat în aceeaşi situaţie ca şi d-ta. Nici Liebknecht, nici altcineva nu ne-a comunicat nimic; de aceea nici noi nu ştim mai mult decît scrie în ziare, şi în ele nu s-a spus nimic pînă acum vreo opt zile, cînd a apărut proiectul de program. E drept că acest proiect ne-a cam mirat.
Partidul nostru a întins de atîtea ori lassalleenilor mîna în vederea împăcării sau, cel puţin, a unei colaborări, şi a fost de atîtea ori respins cu neobrăzare de alde Hasenclever, Hasselmann şi Tölcke, încît pînă şi un copil putea trage de aici concluzia că, dacă aceşti domni vin acum ei înşişi să propună împăcarea, trebuie să fie la mare ananghie. Avînd însă în vedere caracterul îndeobşte cunoscut al acestor oameni, este de datoria noastră să ne folosim de situaţia dificilă în care se află pentru a obţine toate garanţiile posibile ca aceşti domni să nu-şi consolideze din nou în ochii muncitorilor, pe socoteala partidului nostru, poziţia lor zdruncinată. Trebuiau primiţi cu multă răceală şi neîncredere, unificarea trebuia condiţionată de măsura în care erau gata să renunţe la lozincile lor sectare şi la „ajutorul statului“ şi să adopte în esenţă Programul de la Eisenach din 1869 sau o ediţie îmbunătăţită a acestuia, adaptată momentului de faţă. În ceea ce priveşte teoria, adică ceea ce este hotărîtor pentru program, partidul nostru n-ar avea absolut nimic de învăţat de la lassalleeni; în schimb, aceştia ar avea, fireşte, ce învăţa de la partidul nostru. Prima condiţie a unificării trebuia să fie ca ei să înceteze de a mai fi sectari, lassalleeni, cu alte cuvinte ca, înainte de toate, să renunţe complet la panaceul universal al ajutorului statului sau, cel puţin, să-l considere o măsură de trecere, subordonată, alături de multe altele posibile. Proiectul de program dovedeşte că oamenii noştri, care din punct de vedere teoretic sînt de o sută de ori superiori liderilor lassalleeni, s-au dovedit a le fi tot de atîtea ori inferiori în ceea ce priveşte abilitatea politică; „cinstiţii“ au fost încă o dată groaznic traşi pe sfoară de cei necinstiţi.
În primul rînd, e adoptată teza lassalleană grandilocventă, dar greşită din punct de vedere istoric, că, faţă de clasa muncitoare, toate celelalte clase nu reprezintă decît o masă reacţionară. Această teză este justă numai în unele cazuri excepţionale, de pildă într-o revoluţie proletară, cum a fost Comuna, sau într-o ţară în care nu numai burghezia a format statul şi societatea după chipul si asemănarea ei, dar în care şi mica burghezie democrată a dus, la rândul ei, această transformare pînă la ultimele ei consecinţe. Dacă, de exemplu, în Germania, mica burghezie democrată ar fi făcut parte din această masă reacţionară, cum ar fi putut partidul muncitoresc social-democrat să meargă ani de zile mînă în mîna cu ea, cu partidul popular? Cum ar fi putut „Volksstaat“ să-şi soarbă aproape întregul conţinut politic din ziarul democrat mic-burghez „Frankfurter Zeitung“[2]? Şi cum ar fi fost posibil să se includă în acest program nu mai puţin de şapte revendicări care corespund direct şi textual programului partidului popular şi al democraţiei mic-burgheze? Mă refer la cele şapte revendicări politice: 1 pînă la 5 şi 1 pînă la 2[3], din care nu este una care să nu fie burghezo-democratică.
În al doilea rînd, principiul internaţionalismului mişcării muncitoreşti este, practic, cu totul respins în ceea ce priveşte prezentul, şi este respins de acei oameni care timp de cinci ani şi în împrejurările cele mai grele au aplicat acest principiu în modul cel mai strălucit. Faptul că muncitorii germani s-au situat în fruntea mişcării europene se datoreşte mai ales atitudinii lor cu adevărat internaţionaliste din timpul războiului; nici un alt proletariat nu s-ar fi putut comporta atît de bine. Şi acum, tocmai lor li se propune să renege acest principiu, să-l renege în momentul cînd pretutindeni în străinătate muncitorii încep sa-l sublinieze în aceeaşi măsură în care guvernele se străduiesc să înăbuşe orice încercare de a-l pune în aplicare în cadrul vreunei organizaţii! Şi ce mai rămîne în cele din urmă din internaţionalismul mişcării muncitoreşti? Numai o slabă perspectivă — şi nu a unei colaborări pe viitor a muncitorilor europeni în vederea eliberării lor, nu, — ci a unei viitoare „înfrăţiri internaţionale a popoarelor“, a „Statelor Unite ale Europei“ preconizate de domnii burghezi din Liga păcii!
Fireşte, nici nu era nevoie să se vorbească despre Internaţională ca atare. Dar ar fi trebuit, cel puţin, să nu se fi făcut un pas înapoi faţă de programul din 1869 şi să se spună, de pildă, aşa: deşi partidul muncitoresc german acţionează în primul rînd înăuntrul frontierelor de stat care-i sînt date (el nu are dreptul sa vorbească în numele proletariatului european şi, mai ales, să susţină ceva fals), el este totodată conştient de solidaritatea sa cu muncitorii din toate ţările şi va fi întotdeauna gata să-şi îndeplinească, ca şi pînă acum, îndatoririle care decurg din această solidaritate. Asemenea îndatoriri există chiar şi fără să te proclami sau să te consideri ca făcînd parte din „Internaţională“, de pildă sprijinirea greviştilor şi neîngăduirea spargerii grevelor, grija ca organele de partid să-i ţină pe muncitorii germani la curent cu mişcarea din străinătate, agitaţia împotriva războaielor dinastice, în pregătire sau iminente, iar în timpul lor, o tactică asemănătoare aceleia folosite în mod exemplar în 1870 şi 1871 etc.
În al treilea rînd, ai noştri au lăsat să li se impună „legea de aramă a salariului“ a lui Lassalle, întemeiată pe o concepţie economică cu totul perimată, anume aceea că muncitorul primeşte în medie numai minimul de salariu, şi aceasta din cauză că, potrivit teoriei populaţiei a lui Malthus, există întotdeauna un surplus de muncitori (aceasta era argumentarea lui Lassalle). Or, Marx a dovedit în mod fundamentat în „Capitalul“ că legile care reglementează salariul sînt foarte complicate, că, în funcţie de împrejurări, precumpăneşte cînd una, cînd alta, că, prin urmare, ele nu sînt nicidecum de aramă, ci, dimpotrivă, foarte elastice şi că, în general, această problemă nu poate fi rezolvată în cîteva cuvinte, cum şi-a închipuit Lassalle. În secţiunea despre „procesul de acumulare a capitalului“[4], Marx a demonstrat în mod amănunţit netemeinicia fundamentării malthusianiste a legii copiate de Lassalle de la Malthus şi Ricardo (denaturîndu-l pe acesta din urmă), citată, de pildă, în „Cartea de citire pentru muncitori“, la pagina 5, din altă broşură a lui Lassalle[5]. Prin adoptarea „legii de aramă“ a lui Lassalle se recunoaşte deci o teză greşită şi o fundamentare greşită a ei.
În al patrulea rînd, programul formulează drept singura revendicare socială ajutorul statului sub forma sa cea mai nudă, aşa cum a furat-o Lassalle de la Buchez. Şi asta după ce Brackei) a demonstrat foarte bine toată deşertăciunea acestei revendicări[6] după ce aproape toţi, dacă nu chiar toţi oratorii partidului nostru, au fost nevoiţi, în lupta cu lassalleenii, să se ridice împotriva acestui „ajutor al statului“! Partidul nostru nici că se putea umili mai mult. Internaţionalismul, redus pînă la nivelul lui Amand Goegg, socialismul, coborît pînă la republicanismul burghez al lui Buchez, care a formulat această revendicare în opoziţie cu socialiştii, pentru a începe lupta împotriva lor!
În cel mai bun caz, însă, „ajutorul statului“ în sensul lassallean nu este decît una din multele măsuri în vederea atingerii ţelului, ceea ce aici, în proiectul de program, este exprimat prin cuvintele neputincioase: „pentru a păşi pe drumul soluţionării problemei sociale“, ca şi cum pentru noi ar mai exista o problemă socială nesoluţionată din punct de vedere teoretic! Prin urmare, dacă se spune: „partidul muncitoresc german tinde spre desfiinţarea muncii salariate şi, implicit, spre desfiinţarea deosebirilor de clasă prin înfăptuirea producţiei colective în industrie şi în agricultură şi pe scară naţională; el susţine orice măsură care poate duce la atingerea acestui ţel“ — nici un lassallean nu ponte avea ceva de obiectat.
În al cincilea rînd, nu se pomeneşte nimic despre organizarea, cu ajutorul sindicatelor, a clasei muncitoare ca clasă. Acesta este un punct esenţial, căci sindicatele sînt adevărata organizaţie de clasă a proletariatului, în care el îşi duce lupta de zi cu zi împotriva capitalului, care constituie pentru el o şcoală şi pe care astăzi nici cea mai sălbatică reacţiune (ca cea de acum de la Paris) nu o mai poate suprima. Faţă de importanţa pe care această organizaţie a ajuns s-o aibă şi în Germania, după părerea noastră ar fi absolut necesar să o amintim în program şi, pe cît posibil, să-i rezervăm un loc în organizarea partidului.
Iată ce au făcut oamenii noştri pentru a fi pe placul lassalleenilor. Şi ce au lăsat ceilalţi să treacă de la ei? Faptul că în program figurează o grămadă de revendicări pur democratice, destul de confuze, din care unele sînt numai chestiuni de modă, ca, de pildă, „legiferarea de către popor“ care există în Elveţia şi aduce mai multă pagubă decît folos, dacă în genere aduce ceva. „Administrarea prin intermediul poporului“, asta ar mai avea un sens. De asemenea lipseşte prima condiţie a oricărei libertăţi: responsabilitatea tuturor funcţionarilor pentru toate actele lor oficiale, privind oricare cetăţean, faţă de tribunalele ordinare şi potrivit dreptului comun. Despre faptul că asemenea revendicări ca libertatea ştiinţei, libertatea conştiinţei figurează în oricare program burghez liberal şi par aici cam ciudate nici nu mai vreau să vorbesc.
Statul popular liber s-a transformat în stat liber. În accepţia gramaticală a acestor cuvinte, stat liber înseamnă un stat care este liber faţă de cetăţenii săi, prin urmare un stat cu o formă de guvernămînt despotică. Ar trebui să fie lăsată la o parte toată flecăreala despre stat, mai ales de la Comună încoace, care nu a mai fost un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului. Destul ne-au scos ochii anarhiştii cu „statul popular“, deşi încă în lucrarea lui Marx împotriva lui Proudhon[7] şi apoi în „Manifestul Comunist“[8] se spune de-a dreptul că, o dată cu instaurarea orînduirii sociale socialiste, statul se dizolvă de la sine (sich auflöst) şi dispare. Întrucît statul nu este decît o instituţie trecătoare, folosită în luptă, în revoluţie, pentru a-i reprima prin violenţă pe adversari, este o curată absurditate să se vorbească despre statul popular liber: atîta timp cît proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertăţii, ci în vederea reprimării adversarilor săi, şi de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să mai existe. Noi am propune deci ca în loc de „stat“ să se pună peste tot „Gemeinwesen“, minunat cuvînt german vechi, care corespunde cuvîntului francez „comune“.
Înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“ este de asemenea o frază foarte îndoielnică în loc de „desfiinţarea tuturor deosebirilor de clasă“. Între diferite ţări, provincii şi chiar localităţi va exista întotdeauna o oarecare inegalitate a condiţiilor de viaţă, care va putea fi redusă la minimum, dar niciodată nu va putea fi înlăturată în întregime. Locuitorii Alpilor vor avea întotdeauna alte condiţii de viaţă decît cei de la şes. Concepţia despre societatea socialistă ca despre o împărăţie a egalităţii este o concepţie franceză unilaterală, care se sprijină pe vechea lozincă „libertate, egalitate, fraternitate“, o concepţie justificată ca treaptă de dezvoltare la timpul şi locul ei, dar care, ca toate unilateralităţile fostelor şcoli socialiste, trebuie să fie înlăturată acum, deoarece nu face altceva decît să semene confuzie şi deoarece în prezent au fost găsite moduri mai precise de a expune această problemă.
Închei, deşi aproape fiecare cuvînt din acest program, redactat fără nerv şi fără vlagă, poate fi criticat. El este de aşa natură, încît, dacă va fi adoptat, Marx şi cu mine nu vom consimţi niciodată să aderăm la noul partid creat pe această bază şi va trebui să chibzuim foarte serios la atitudinea pe care va urma să o adoptăm — chiar şi în public - faţă de el. Gîndeşte-te că în străinătate noi sîntem făcuţi răspunzători de toate manifestările şi acţiunile Partidului muncitoresc social-democrat german. Aşa, de pildă, Bakunin, în lucrarea sa „Statul şi anarhia“, ne face pe noi răspunzători de fiecare cuvînt nechibzuit pe care l-a rostit sau l-a scris Liebknecht de la fondarea săptămînalului „Demokratisches Wocheniblatt“[9]. Lumea îşi închipuie că noi comandăm de aici întregii mişcări, în timp ce d-ta ştii tot atît de bine ca şi mine că nu ne-am amestecat aproape niciodată cîtuşi de puţin în treburile interne ale partidului, şi chiar dacă am făcut-o, a fost doar pentru a corecta, pe cît posibil, greşeli care, după părerea noastră, au fost comise, şi încă numai pe acelea de natură teoretică. Vei înţelege însă şi d-ta că acest program constituie o cotitură care ne-ar putea sili prea bine să ne declinăm orice răspundere pentru partidul care l-ar recunoaşte.
În general, programul oficial al unui partid are mai puţină importanţă decît ceea ce face partidul în realitate. Dar un program nou reprezintă totuşi întotdeauna un drapel arborat în mod public, iar lumea judecă partidul după el. De aceea programul n-ar trebui în nici un caz să însemne un pas înapoi, cum este acest proiect în comparaţie cu programul de la Eisenach. Ar trebui să se aibă în vedere şi ceea ce vor spune muncitorii din alte ţări despre acest program, impresia pe care o va produce această capitulare a întregului proletariat socialist german în faţa lassalleanismului.
Totodată sînt convins că o unificare pe această bază nu va dura nici măcar un am. Vor consimţi oare minţile cele mai luminate ale partidului nostru să repete tezele lassalleene învăţate pe de rost despre legea de aramă a salariului şi despre ajutorul statului? Aş vrea să te văd, de pildă, pe d-ta în acest rol! Şi chiar dacă s-ar preta la aşa ceva, ascultătorii lor i-ar fluiera. Şi totuşi sînt încredinţat că lassalleenii insistă tocmai asupra acestor puncte ale programului, tot aşa cum insista cămătarul Shylock asupra funtului lui de carne[10]. Sciziunea se va produce; dar prin aceasta vom face ca alde Hasselmann, Hasenclever, Tölcke & Comp. să devină din nou „cinstiţi“; din sciziune noi vom ieşi mai slabi, iar lassalleenii mai puternici; partidul nostru îşi va pierde virginitatea politică şi niciodată nu se va mai putea ridica în mod energic împotriva frazeologiei lassalleene, pe oare el însuşi a înscris-o pentru cîtăva vreme pe drapelul său; şi dacă lassalleenii vor declara din nou că ei sînt adevăratul şi unicul partid muncitoresc, iar adepţii noştri sînt burghezi, atunci ei vor putea arăta drept dovadă programul nostru. Toate măsurile socialiste pe care le conţine sînt ale lor, iar partidul nostru nu a introdus decît revendicări ale democraţiei mic-burgheze, pe care tot el o caracterizează în acelaşi program drept o parte a „masei reacţionare“.
Lăsasem neexpediată această scrisoare, deoarece vei fi pus în libertate abia la 1 aprilie, în cinstea aniversării lui Bismarck, şi nu voiam ca, încercînd să o trimit prin contrabandă, s-o expun riscului de a fi interceptată. Dar tocmai acum am primit o scrisoare de la Bracke, care are şi el îndoieli serioase în ceea ce priveşte programul şi vrea să afle părerea noastră. De aceea, ca totul să meargă mai repede, i-o trimit lui, ca să o poată citi şi să nu fiu nevoit să mai scriu încă o dată toată povestea. De altfel l-am pus şi pe Ramm la curent cu părerea noastră; lui Liebknecht i-am scris numai pe scurt. Nu-i iert că nu ne-a pomenit nici un cuvînt despre toată povestea (pe cînd Ramm şi ceilalţi credeau că ne-a dat informaţii exacte) pînă cînd nu a fost, ca să zic aşa, prea tîrziu. Ce-i drept, el a procedat întotdeauna aşa - de aici şi bogata şi neplăcuta corespondenţă pe care noi, adică Marx şi cu mine, am purtat-o cu dînsul —, dar de data aceasta chestiunea este prea gravă şi refuzăm categoric să mergem alături de el pe această cale.
Caută să aranjezi în aşa fel lucrurile ca să vii încoace la vară; vei locui, bineînţeles, la mine, şi, dacă vremea va fi frumoasă, vom pleca pentru cîteva zile la mare; are să-ţi prindă bine după atîta puşcărie.
Cu salutări prieteneşti,
al d-tale F.E.
Marx s-a mutat de curînd. Adresa lui este: 41, Maitland Park Crescent, NW, London.
Publicat pentru prima oară în cartea: A. Bebel. „Aus meinem Leben“, vol. II, Stuttgart, 1911
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3-10
Nota red. Editurii Politice
[1]. Scrisoarea lui Engels către Bebel din 18—28 martie 1875 cuprinde ideile esenţiale din „Critica Programului de la Gotha“, scrisă de Marx ceva mai tîrziu. Ea exprimă punctul de vedere al lui Marx şi Engels cu privire la unificarea, proiectată să aibă loc în luna mai 1875, a celor două partide muncitoreşti germane, eisenachienii şi lassalleenii. Prilejul direct cu care a scris Engels această scrisoare a fost apariţia, la 7 martie 1875, în ziarele „Der Volksstaat“ (vezi adnotarea 11) şi „Neuer Social-Demokrat“ (vezi adnotarea 14), a proiectului de program al viitorului Partid muncitoresc social-democrat unit din Germania. Programul, adoptat la Congresul de unificare de la Gotha (22—27 mai 1875), constituia un pas înainte în comparaţie cu proiectul de program. Spre deosebire de proiectul de program, el recunoştea întru totul internaţionalismul proletar. Chiar unele slăbiciuni ale programului, care introduceau un germene al revizionismului în mişcarea muncitorească germană, erau proaspete in mintea delegaţilor, care l-au elaborat. Astfel, ei au respins deja în practică punctul de vedere sectar, îndreptat împotriva sindicalismului, fixat în mod teoretic în program, prin faptul că au adoptat o rezoluţie care stimula lupta unită a sindicatelor. În statut ei s-au pronunţat pentru centralismul democratic. Prin aceasta ei au demonstrat că Marx şi Engels, făcînd critica programului, au pornit în mod just de la faptul că eisenachienii, în dezvoltarea lor politică şi teoretică, erau în realitate mult mai înaintaţi şi că chiar partidul unit care a luat fiinţă în 1875 la Gotha era mai departe decît au arătat-o proiectul de program şi chiar însuşi programul. În scrisoarea sa către Bebel, Engels a salutat unificarea eisenachienilor cu lassalleenii susţinînd însă punctul de vedere just, şi anume că o unificare sănătoasă, durabilă, poate fi înfăptuită numai pe o bază principială, fără să se facă concesii lassalleanismului. Scrisoarea a fost publicată de Bebel abia cu 36 de ani mai tîrziu în memoriile sale intitulate „Aus meinem Leben“, partea a doua, Stuttgart, 1911, p. 518—524. — Nota red. Editurii Politice
[2]. „Frankfurter Zeitung und Handelsblatt“ — cotidian de orientare democratică mic-burgheză; a fost fondat de Leopold Sonnemann (1831—1908), care în calitate de democrat mic-burghez a fost deputat în Reichstag între 1871 şi 1876 şi 1878—1884; a apărut la Frankfurt pe Main începînd din 1856 (sub acest titlu din 1866) pînă în 1943. — Nota red. Editurii Politice
[3]. Aceste revendicări politice ale Programului de la Gotha erau:
„Partidul muncitoresc german cere ca bază libertară a statului:
1. Vot universal, egal, direct şi secret pentru toţi bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani, la toate alegerile în stat şi obşte;
2. Legiferarea directă de către popor cu dreptul de a face şi de a respinge propuneri;
3. Serviciu militar obligatoriu. Miliţie populară în locul armatei permanente. Dreptul pentru reprezentanţii poporului de a hotărî asupra războiului şi păcii;
4. Abrogarea tuturor legilor excepţionale, în special a acelora privind presa, dreptul de asociere şi de întrunire;
5. Justiţie populară. Gratuitatea justiţiei.
Partidul muncitoresc german cere ca bază spirituală şi morală a statului:
1. Instruirea generală şi egală a poporului de către stat. Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit;
2. Libertatea ştiinţei. Libertatea conştiinţei“.
(După „Volksstaat“ din 7 martie 1875.). — Nota red. Editurii Politice
[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 589—718. — Nota trad. Editurii Politice
[5]. Este vorba despre lucrarea lui Lassalle „Offenes Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16. (Comp. adnotarea 17.). — Nota red. Editurii Politice
[6]. Prin „ajutorul statului“ preconizat de Lassalle se înţelege revendicarea lui Lassalle de a se crea cooperative de producţie cu ajutorul statului. Wilhelm Bracke (1842—1880), unul dintre teoreticienii remarcabili ai eisenachienilor, a făcut, într-o broşură, o analiză critică a acestei lozinci nemarxiste, care a fost preluată şi de programul eisenachienilor (vezi adnotarea 9). Această broşură a apărut în propria sa editură din Braunschweig sub titlul „Dei Lassalle'sche Vorschlag. Ein Wort an den 4. Congress der social-demokratischen Arbeiterpartei (Einberufen auf den 23. August 1873 nach Eisenach“) („Propunerea lui Lassalle. Cuvînt adresat celui de-al patrulea Congres al partidului muncitoresc social-democrat [convocat la 23 august 1873 la Eisenach]“). — Nota red. Editurii Politice
[7]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65—179. — Nota trad. Editurii Politice
[8]. Vezi op. cit., p. 461—500 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 5—42). — Nota trad. Editurii Politice
[9]. „Demokiatisches Wochenblatt“ — ziar muncitoresc german; a apărut sub acest titlu din ianuarie 1868 pînă în septembrie 1869 la Leipzig sub redacţia lui W. Liebknecht. Începînd din decembrie 1868, ziarul a fost organul de presă al Uniunii asociaţiilor muncitorilor germani, condusă de A. Bebel.
Iniţial ziarul s-a aflat într-o anumita măsură sub influenţa ideilor mic-burgheze ale partidului popular, dar după puţin timp, datorită eforturilor lui Marx şi Engels, a început să ducă lupta împotriva lassalleanismului, să propage ideile Internaţionalei şi să publice principalele documente ale acesteia. Ziarul a jucat un rol de seamă în crearea Partidului muncitoresc social-democrat german. La Congresul de la Eisenach din 1869, ziarul a fost declarat organul central al Partidului muncitoresc social-democrat şi şi-a schimbat denumirea în „Volksstaat“ (vezi adnotarea 11). — Nota red. Editurii Politice
[10]. Shakespeare. „Neguţătorul din Veneţia“, actul I, scena 3, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955, p. 154. — Nota trad. Editurii Politice