Friedrich Engels

Contribuţii la problema locuinţelor

Prefaţă
[la ediţia a doua din 1887[N371]]

Lucrarea „Contribuţii la problema locuinţelor“ este o reproducere a celor trei articole pe care le-am publicat în 1872 în „Volksstaat“ din Leipzig. Tocmai atunci s-a revărsat asupra Germaniei ploaia miliardelor franceze; au fost plătite datoriile statului, au fost construite fortăreţe şi cazărmi, au fost reînnoite stocurile de arme şi de efecte militare; capitalul disponibil, ca şi cantitatea de bani aflată în circulaţie au crescut dintr-o dată enorm de mult. şi toate acestea tocmai în timpul cînd Germania îşi făcea apariţia pe arena mondială nu numai ca un „stat unic“, dar şi ca o mare ţară industrială. Miliardele au dat tinerei mari industrii un puternic avînt; tocmai ele, în primul rînd, au determinat scurta perioadă de prosperitate bogată în iluzii de după război şi îndată după aceea, în 1873-1874, marele crah[N372] care a demonstrat că Germania este o ţară industrială capabilă să joace un rol pe piaţa mondială.

Perioada cînd o ţară cu cultură veche face o asemenea trecere, accelerată pe deasupra şi de împrejurări atît de favorabile, de la manufactură şi mica producţie la marea industrie este prin excelenţă şi o perioadă de „lipsă de locuinţe“. Pe de o parte, mase de muncitori de la sate sînt atrase deodată în marile oraşe, care se dezvoltă, devenind centre industriale; pe de altă parte, amplasamentul străzilor în aceste oraşe vechi nu se mai potriveşte cu condiţiile marii industrii moderne şi ale circulaţiei corespunzătoare acesteia; se lărgesc străzi şi se deschid altele noi, prin mijlocul lor se construiesc căi ferate. Concomitent cu afluenţa de muncitori spre oraşe, locuinţele muncitorilor sînt demolate în masă. De aici, lipsa subită de locuinţe, de pe urma căreia suferă muncitorii, ca şi micii negustori şi meseriaşi, a căror clientelă o constituie muncitorii. În oraşele care de la bun început au luat fiinţă ca centre industriale, această lipsă de locuinţe este aproape necunoscută. Aşa se prezintă lucrurile, de pildă, la Manchester. Leeds, Bradford, Barmen-Elberfeld. În schimb, la Londra, Paris, Berlin, Viena, lipsa de locuinţe a devenit, la timpul său, acută şi în majoritatea cazurilor continuă să aibă un caracter cronic.

Tocmai această lipsă acută de locuinţe, acest simptom al revoluţiei industriale care se înfăptuia în Germania, a provocat atunci în presă o dezbatere largă asupra „problemei locuinţelor“, servind drept prilej pentru tot felul de şarlatanii sociale. O serie de astfel de articole au apărut şi în „Volksstaat“. Autorul anonim, care mai tîrziu s-a dovedit a fi domnul doctor în medicină A. Mülberger din Württemberg, a socotit ocazia nimerită pentru a lămuri muncitorilor germani, plecînd de la această problemă, efectele miraculoase ale panaceului social universal al lui Proudhon. Cînd mi-am exprimat în faţa redacţiei mirarea pentru faptul că aceste articole ciudate au fost publicate, mi s-a propus să scriu un răspuns, ceea ce am şi făcut. (Vezi secţiunea I: „Cum rezolvă Proudhon problema locuinţelor“1).) La această serie de articole am adăugat curînd o a doua serie, în care, pe baza unei lucrări a d-rului Emil Sax, am analizat concepţia filantropică-burgheză asupra acestei probleme. (Secţiunea a II-a: „Cum rezolvă burghezia problema locuinţelor“2).) După o pauză mai îndelungată, d-l dr. Mülberger m-a onorat cu un răspuns la articolele mele[N373], ceea ce m-a obligat la o replică. (Secţiunea a III-a: „Încă o dată despre Proudhon şi problema locuinţelor“3)), cu care s-a încheiat atît polemica, cît şi preocuparea mea specială pentru problema respectivă. Acesta este istoricul celor trei serii de articole, care au apărut şi sub formă de broşură. Dacă acum a devenit necesară o nouă ediţie, acest lucru îl datorez, fără îndoială, din nou grijii binevoitoare a guvernului imperial german, care, prin faptul că a interzis broşura, a stimulat, ca întotdeauna, foarte mult vînzarea ei şi căruia îi exprim aici respectuoasele mele mulţumiri.

În vederea noii ediţii am revizuit textul, am făcut unele completări şi adnotări şi am rectificat în secţiunea I o mică eroare de ordin economic4), întrucît, din păcate, adversarul meu, dr. Mülberger, n-a observat-o.

Cu prilejul acestei revizuiri mi-am dat seama ce progrese gigantice a făcut mişcarea muncitorească internaţională în ultimii paisprezece ani. Pe atunci era încă fapt că „în decurs de douăzeci de ani muncitorii de limbi romanice nu au avut nici o altă hrană spirituală decît operele lui Proudhon“5) şi, în plus, poate încă interpretarea unilaterală a proudhonismului de către Bakunin, părintele „anarhismului“, care vedea în Proudhon pe „dascălul nostru al tuturor“, notre maître a nous tous. Cu toate că proudhoniştii au reprezentat în Franţa numai o mică sectă în rîndurile muncitorilor, ei au fost totuşi singurii care au avut un program precis formulat şi care pe vremea Comunei au putut să-şi asume conducerea în domeniul economic. În Belgia, proudhonismul domnea în mod absolut printre muncitorii valoni, iar în Spania şi Italia, cu foarte rare excepţii, tot ce în mişcarea muncitorească nu era anarhist era categoric proudhonist. Dar astăzi? În Franţa, muncitorii s-au dezbărat complet de Proudhon, el nu mai are adepţi decît printre burghezii radicali şi mic-burghezii care, ca proudhonişti, îşi mai spun şi „socialişti“, fiind însă combătuţi cu cea mai mare vehemenţă de muncitorii socialişti. În Belgia, flamanzii au înlăturat pe valoni de la conducerea mişcării, au detronat proudhonismul şi au ridicat mişcarea pe o treaptă mai înaltă. În Spania, ca şi în Italia, marele flux al anarhismului din deceniul al 8-lea s-a retras, ducînd cu el şi rămăşiţele proudhonismului; dacă în Italia noul partid se mai află în stadiul de clarificare şi formare, în Spania, Noua federaţie din Madrid, rămasă credincioasă Consiliului General al Internaţionalei, s-a transformat dintr-un mic nucleu într-un partid puternic[N374], care — după cum reiese din însăşi presa republicană — subminează cu mult mai mult succes influenţa republicanilor burghezi asupra muncitorilor decît au reuşit s-o facă vreodată zgomotoşii ei predecesori, anarhişti. Locul operelor lui Proudhon date uitării, l-au ocupat la muncitorii de limbi romanice „Capitalul“6), „Manifestul Comunist“7) şi o serie de alte scrieri ale şcolii marxiste, iar principala revendicare a lui Marx: luarea în stăpînire a tuturor mijloacelor de producţie, în numele societăţii, de către proletariatul care a cucerit dominaţia politică absolută, a devenit astăzi revendicarea întregii clase muncitoare revoluţionare şi în ţările romanice.

Dacă prin urmare, proudhonismul a fost respins definitiv şi de muncitorii din ţările romanice, dacă acum, potrivit adevăratei sale meniri, el nu mai serveşte decît radicalilor burghezi francezi, spanioli, italieni şi belgieni ca expresie a veleităţilor lor burgheze şi mic-burgheze, de ce oare să mai revenim astăzi asupra lui? De ce să combatem din nou un adversar decedat, retipărind aceste articole?

În primul rînd, pentru că aceste articole nu se limitează numai la polemică cu Proudhon şi cu reprezentanţii lui germani. Ca urmare a diviziunii muncii, care exista între Marx şi mine, mie mi-a revenit sarcina de a expune concepţiile noastre în presa periodică, deci, în special a combate părerile opuse, aşa încît Marx să poată dispune de timpul necesar pentru elaborarea marii şi principalei sale opere. Din această cauză, de cele mai multe ori, am fost nevoit să expun concepţiile noastre sub formă de polemică, opunîndu-le altor concepţii. Aşa am procedat şi aici. Secţiunile I şi a III-a conţin nu numai o critică a modului în care Proudhon concepe problema, dar şi o expunere a propriei noastre concepţii.

În al doilea rînd, Proudhon a jucat un rol mult prea important în istoria mişcării muncitoreşti din Europa pentru a putea fi dat pur şi simplu uitării. Infirmat în ceea ce priveşte teoria, înlăturat în ceea ce priveşte practica, el îşi păstrează interesul istoric. Cine se ocupă cît de cît serios de socialismul contemporan, acela trebuie să cunoască şi „punctele de vedere depăşite“ ale mişcării muncitoreşti. Lucrarea lui Marx „Mizeria filozofiei“8) a apărut cu cîţiva ani înainte ca Proudhon să-şi fi formulat propunerile practice de reformare a societăţii; Marx a putut să descopere aici doar în germene banca de schimb a lui Proudhon şi s-o supună criticii. În această privinţă, lucrarea sa este deci completată de prezenta broşură, din păcate într-o măsură nesatisfăcătoare. Marx ar fi făcut toate acestea mult mai bine şi mai convingător.

În sfîrşit, socialismul burghez şi mic-burghez este pînă în clipa de faţă puternic reprezentat în Germania. Şi anume, pe de o parte, de către socialişti de catedră şi filantropi de tot soiul, la care dorinţa de a-i transforma pe muncitori în proprietari ai locuinţelor lor mai joacă încă un rol de seamă; în ceea ce îi priveşte, lucrarea mea mai este deci actuală. Pe de altă parte însă, chiar în partidul social-democrat, inclusiv în fracţiunea sa din Reichstag, este reprezentat un anumit fel de socialism mic-burghez. Şi anume în sensul că principiile de bază ale socialismului contemporan şi revendicarea transformării tuturor mijloacelor de producţie în proprietate socială sînt recunoscute ca juste, dar înfăptuirea lor e declarată posibilă numai într-un viitor îndepărtat, practic de neprevăzut. În felul acesta, pentru prezent sarcina se limitează la o simplă cîrpăceală socială şi, după împrejurări, putem simpatiza chiar şi cu tendinţele cele mai reacţionare spre aşa-zisa „ridicare a claselor celor ce muncesc“. Existenţa unei astfel de orientări este absolut inevitabilă în Germania, ţara filistinismului par excellence, şi într-o epocă în care dezvoltarea industrială dezrădăcinează cu violenţă şi în proporţii de masă acest filistinism de mult înrădăcinat; de altfel, acest lucru nu e cîtuşi de puţin periculos pentru mişcare, avînd în vedere judecata uimitor de sănătoasă a muncitorilor noştri, care s-a verificat în mod atît de strălucit tocmai în ultimii opt ani de luptă contra legii excepţionale împotriva socialiştilor, contra poliţiei şi judecătorilor. Este necesar însă să ne dăm bine seama că o astfel de orientare există. Iar în cazul cînd mai tîrziu, aşa cum e necesar şi chiar de dorit, această orientare va lua o formă mai stabilă şi va căpăta contururi mai precise, pentru a-şi formula programul, ea va trebui să se întoarcă la precursorii ei, şi atunci Proudhon cu greu ar putea fi trecut cu vederea.

Miezul soluţiei burgheze şi mic-burgheze în „problema locuinţelor“ îl constituie proprietatea muncitorului asupra locuinţei sale. Acesta este însă un punct care, datorită dezvoltării industriale a Germaniei în ultimii douăzeci de ani, apare într-o lumină cu totul aparte. În nici o altă ţară nu există atîţia muncitori salariaţi care să fie proprietari nu numai ai locuinţelor lor, dar şi ai unei grădini de zarzavat sau ai unui petic de pămînt; iar pe lîngă aceştia mai sînt încă mulţi alţi muncitori care deţin, în calitate de arendaşi, o casă şi o grădină de zarzavat sau un petic de pămînt de fapt în condiţiile unei posesiuni destul de sigure. Industria casnică ţărănească, îmbinată cu cultivarea zarzavaturilor sau a cerealelor pe scară restrînsă, formează baza largă a tinerei mari industrii din Germania; în apus muncitorii sînt în cea mai mare parte proprietari, în răsărit — în cea mai mare parte arendaşi ai caselor lor şi ai terenurilor aferente. Această îmbinare a industriei casnice cu cultivarea zarzavaturilor şi a cerealelor, care implică şi o locuinţă asigurată, o găsim nu numai pretutindeni unde ţesutul manual mai luptă încă împotriva războiului de ţesut mecanic; pe Rinul inferior şi în Westfalia, în Munţii Metalici din Saxonia şi în Silezia; o găsim pretutindeni unde vreo ramură oarecare a industriei casnice s-a încetăţenit ca o îndeletnicire rurală, de exemplu în Pădurea Turingiei şi în Rhön. Cu ocazia discutării problemei monopolului tutunului a ieşit la iveală că pînă şi confecţionarea ţigărilor de foi a căpătat la sat caracterul de industrie casnică ţărănească; şi cînd, undeva, vreo calamitate se abate asupra ţăranilor cu gospodării mici, aşa cum s-a întîmplat acum cîţiva ani în ţinutul Eifel[N375], presa burgheză cere imediat să fie dezvoltate, ca singur remediu, anumite ramuri ale industriei casnice corespunzătoare condiţiilor din regiunile respective. Într-adevăr, în Germania, atît mizeria crescîndă a ţăranului cu gospodărie mică, cît şi situaţia generală a industriei împing spre o extindere tot mai mare a industriei casnice ţărăneşti. Acesta este un fenomen specific Germaniei. Ceva asemănător găsim în Franţa numai în mod cu totul excepţional, bunăoară în regiunile în care se practică creşterea viermilor de mătase; în Anglia, unde nu există ţărani cu gospodărie mică, industria casnică ţărănească se bazează pe munca soţiilor şi a copiilor zilerilor agricoli; numai în Irlanda găsim industria casnică de confecţii, practicată, ca şi în Germania, de familii cu adevărat ţărăneşti. Nu vorbim aici, fireşte, despre Rusia şi alte ţări care nu sînt reprezentate pe piaţa industrială mondială.

Aşadar, pe teritorii întinse din Germania, industria se află astăzi la prima vedere într-o situaţie asemănătoare cu cea care predomina pretutindeni înainte de introducerea maşinilor. Dar numai la prima vedere. Industria casnică ţărănească de odinioară, îmbinată cu cultura zarzavaturilor şi a cerealelor, constituia, cel puţin în ţările înaintate din punct de vedere industrial, baza unei situaţii, materiale suportabile şi pe alocuri chiar mulţumitoare a clasei muncitoare, dar şi baza nulităţii ei spirituale şi politice. Produsul muncii manuale şi cheltuielile de producţie determinau preţul de piaţă, iar dată fiind productivitatea muncii de atunci, extrem de scăzută în comparaţie cu cea de azi, pieţele de desfacere creşteau, de regulă, mai repede decît oferta. Acest lucru era valabil, pe la mijlocul secolului trecut, pentru Anglia şi în parte şi pentru Franţa, mai ales în domeniul industriei textile. În Germania, care pe atunci abia începuse, în împrejurări dintre cele mai nefavorabile, să se redreseze de pe urma pustiirilor Războiului de 30 de ani, situaţia era, fireşte, cu totul alta; singura industrie casnică, care lucra aici pentru piaţa mondială, ţesutul inului, era atît de împovărată de impozite şi servituţi feudale, încît nivelul de trai al ţăranului ţesător nu era mai ridicat decît nivelul de trai foarte scăzut al restului ţărănimii. Cu toate acestea muncitorul din industria casnică ţărănească avea, totuşi, pe atunci o existenţă oarecum asigurată.

O dată cu introducerea maşinilor, toate acestea s-au schimbat. Preţul a început să fie determinat acum de produsul fabricat cu ajutorul maşinilor, iar salariul muncitorului din industria casnică a scăzut o dată cu acest preţ. Muncitorul trebuia însă să-l accepte sau să caute altă muncă, şi aceasta n-o putea face fără să devină proletar, adică fără să renunţe la căsuţa, la grădina de zarzavat şi la peticul său de pămînt — proprii sau arendate. Şi numai în cazuri foarte rare consimţea să facă acest lucru. Astfel, cultura zarzavaturilor şi a cerealelor practicată de vechii ţesători manuali de la sate a devenit cauza datorită căreia lupta războiului de ţesut manual împotriva războiului de ţesut mecanic s-a prelungit pretutindeni atît de mult, iar în Germania nu s-a terminat încă nici pînă astăzi. În cursul acestei lupte a ieşit la iveală, pentru prima oară, mai ales în Anglia, că aceeaşi împrejurare care odinioară constituia baza bunăstării relative a muncitorilor — proprietatea muncitorului asupra mijloacelor sale de producţie — a devenit acum pentru ei o piedică şi o nenorocire. În industrie, războiul de ţesut mecanic a învins războiul de ţesut manual; în agricultură, marea producţie agricolă a învins mica gospodărie agricolă. Dar în timp ce în ambele domenii de producţie, munca în comun a multora, folosirea maşinilor şi aplicarea ştiinţei au devenit o regulă socială, căsuţa, grădina de zarzavat şi peticul de pămînt, precum şi războiul de ţesut îl ţineau pe ţesătorul manual strîns legat de sistemul învechit al producţiei individuale şi al muncii manuale. Posesiunea unei case şi a unei grădini de zarzavat valora acum mult mai puţin decît nelimitata libertate de deplasare. Nici un muncitor de fabrică nu şi-ar schimba situaţia cu ţesătorul manual de la sate, care pierea de foame încet, dar sigur.

Germania şi-a făcut tîrziu apariţia pe piaţa mondială; marea noastră industrie, care a luat fiinţă în deceniul al 5-lea, datorează primul ei avînt revoluţiei din 1848 şi s-a putut dezvolta din plin abia după ce revoluţiile din 1866 şi 1870 i-au măturat din cale cel puţin piedicile politice cele mai importante. Dar ea a găsit piaţa mondială în cea mai mare parte ocupată. Articolele de larg consum le furniza Anglia, rafinatele articole de lux — Franţa. Germania nu a putut concura nici pe primele, în ceea ce priveşte preţul, nici pe ultimele — în ceea ce priveşte calitatea. Prin urmare, ei nu-i rămînea altceva de făcut decît, urmînd vechile căi bătătorite ale producţiei germane, să-şi facă mai întîi loc pe piaţa mondială cu articole care pentru producătorii englezi erau prea neînsemnate, iar pentru cei francezi — de calitate prea proastă. Îndrăgita practică germană de a înşela lumea trimiţînd mai întîi mostre bune şi apoi mărfuri proaste şi-a primit, fireşte, curînd pedeapsa destul de aspră pe piaţa mondială şi a căzut în desuetudine; pe de altă parte, concurenţa în condiţiile supraproducţiei a împins treptat chiar şi pe solizii englezi pe panta lunecoasă a înrăutăţirii calităţii, favorizînd astfel pe germani, care în acest domeniu sînt de neîntrecut. Astfel am ajuns, în cele din urmă, să avem o mare industrie şi să jucăm un rol pe piaţa mondială. Marea noastră industrie lucrează însă aproape exclusiv pentru piaţa internă (cu excepţia industriei siderurgice, care produce cu mult peste nevoile interne), iar exportul nostru masiv constă dintr-o cantitate uriaşă de articole mărunte, pentru care marea industrie furnizează cel mult semifabricatele necesare, articolele ca atare fiind în mare parte livrate de industria casnică ţărănească.

Şi aici apare în toată strălucirea ei „binefacerea“ pe care o reprezintă pentru muncitorul modern posesiunea unei case şi a unui petic de pămînt. Nicăieri — ne îndoim chiar dacă industria casnică irlandeză constituie o excepţie — nu se plătesc salarii atît de neruşinat de mici ca în industria casnică germană. Concurenţa îi permite capitalismului să scadă din preţul forţei de muncă ceea ce familia îşi agoniseşte de pe urma peticului ei de pămînt şi a grădinii de zarzavat; muncitorii sînt nevoiţi să accepte orice salariu în acord, pentru că altminteri nu primesc nimic şi nu pot trăi numai din ceea ce produce peticul lor de pămînt, iar pe de altă parte, pentru că tocmai această proprietate asupra lui îi ţine legaţi de locul unde se află, împiedicîndu-i să-şi caute altă ocupaţie. Aceasta şi determină capacitatea de concurenţă a Germaniei pe piaţa mondială la desfacerea unei întregi serii de articole mărunte. Întregul profit la capital este stors printr-un scăzămînt din salariul normal, iar întreaga plusvaloare poate fi dăruită cumpărătorului. Acesta este secretul uimitoarei ieftinităţi a celor mai multe articole de export germane.

Tocmai această împrejurare, mai mult decît oricare alta, menţine şi în alte ramuri ale industriei salariile şi standardul de viaţă al muncitorilor din Germania sub nivelul celui din ţările vest-europene. Greutatea de plumb a unor astfel de preţuri ale muncii menţinute prin tradiţie cu mult sub valoarea forţei de muncă, apasă şi asupra salariilor muncitorilor din oraşe, şi chiar din oraşele mari, făcîndu-le să scadă sub valoarea forţei de muncă, şi aceasta cu atît mai mult, cu cît în oraşe industria casnică cu retribuirea proastă a muncii a luat locul vechiului meşteşug, făcînd să scadă şi aici nivelul general al salariilor.

Aici vedem limpede că ceea ce pe o treaptă istorică anterioară constituia baza unei bunăstări relative a muncitorilor — îmbinarea agriculturii cu industria, o casă proprie, o grădină, o parcelă de pămînt, o locuinţă asigurată — constituie astăzi, în condiţiile dominaţiei marii industrii, nu numai o cătuşă dintre cele mai grele pentru muncitor, dar şi cea mai mare nenorocire pentru întreaga clasă muncitoare, baza unei scăderi fără precedent a salariului sub nivelul lui normal, şi nu numai în unele ramuri industriale şi în unele regiuni, ci pe tot întinsul ţării. Nu-i de mirare că marea şi mica burghezie, care trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma acestor colosale scăzăminte din salarii, îşi manifestă entuziasmul pentru industria ţărănească, pentru muncitorii cu căsuţe proprii, văzînd în dezvoltarea unor noi ramuri de industrie casnică unicul mijloc de remediere a tuturor calamităţilor satului!

Aceasta este o latură a problemei; dar ea are şi un revers. Industria casnică a devenit baza largă a exportului german şi, totodată, a marii industrii în ansamblul ei. De aceea ea este larg răspîndită în Germania şi pe zi ce trece se răspîndeşte tot mai mult. Ruinarea ţăranului cu gospodărie mică, inevitabilă din momentul în care munca industrială practicată la domiciliu pentru producerea celor necesare consumului propriu a fost desfiinţată de produsele ieftine ale atelierelor de confecţii şi de cele fabricate cu maşinile, iar vitele lui, prin urmare producţia sa de îngrăşăminte naturale, le-a pierdut ca urmare a destrămării orînduirii de marcă1'), a mărcii comune şi a sistemului de alternare obligatorie a culturilor — această ruinare a împins în mod forţat pe ţăranii cu gospodărie mică, căzuţi pradă cămătarului, către industria casnică modernă. În Germania dobînzile datorate cămătarului pentru ipoteci, ca şi renta proprietarilor funciari din Irlanda, nu pot fi plătite din venitul obţinut de pe urma lucrării pămîntului, ci numai din salariul ţăranului care lucrează în industria casnică. Dar, o dată cu extinderea industriei casnice, ţăranii sînt antrenaţi, regiune după regiune, în dezvoltarea industrială din zilele noastre. Această revoluţionare a regiunilor agricole de către industria casnică face ca revoluţia industrială din Germania să cuprindă un teritoriu mult mai mare decît în Anglia şi în Franţa; nivelul relativ scăzut al industriei noastre face cu atît mai necesară extinderea ei în lărgime. Aşa se explică de ce în Germania, spre deosebire de Anglia şi Franţa, mişcarea muncitorească revoluţionară a căpătat o răspîndire atît de largă în cea mai mare parte a ţării, fără să fie legată exclusiv de centrele urbane. Şi tot aceasta explică progresul lin, sigur şi de nestăvilit al mişcării. În Germania este de la sine înţeles că o insurecţie victorioasă în capitală şi în celelalte oraşe mari va fi cu putinţă numai atunci cînd şi majoritatea oraşelor mici şi o mare parte a regiunilor agricole vor fi coapte pentru revoluţie. În condiţiile unei dezvoltări mai mult sau mai puţin normale, noi nu vom izbuti niciodată să obţinem victoria numai cu forţele muncitorilor, aşa cum s-a întîmplat la Paris în 1848 şi 1871, dar tocmai de aceea nici capitala revoluţionară nu va putea fi înfrîntă de provincia reacţionară, aşa cum s-a întîmplat la Paris în ambele cazuri. În Franţa, mişcarea a pornit întotdeauna din capitală, în Germania din regiunile marii industrii, ale manufacturii şi industriei casnice, iar capitala a fost cucerită abia mai tîrziu. De aceea s-ar putea ca şi în viitor iniţiativa să fie rezervată francezilor; dar victoria decisivă poate fi obţinută numai în Germania.

Această industrie casnică ţărănească şi manufactura, care în virtutea extinderii pe care au luat-o au devenit o ramură de producţie hotărîtoare în Germania, revoluţionînd astfel din ce în ce mai mult ţărănimea germană, nu sînt însă decît preludiul unei viitoare transformări revoluţionare. După cum a şi demonstrat Marx („Capitalul“, vol. I, ed. a 3-a, p. 484—495)9), şi pentru ele, pe o anumită treaptă de dezvoltare, va suna ceasul pieirii, datorită maşinilor şi producţiei de fabrică. Şi ceasul acesta pare că se apropie. Dar desfiinţarea industriei casnice ţărăneşti şi a manufacturii datorită maşinilor şi producţiei de fabrică înseamnă în Germania desfiinţarea mijloacelor de existenţă a milioane de producători rurali, exproprierea a aproape jumătate din ţărănimea germană cu gospodărie mică, transformarea nu numai a industriei casnice în producţie de fabrică, dar şi a gospodăriei ţărăneşti în mare agricultură capitalistă şi a micii proprietăţi funciare în mari proprietăţi moşiereşti — înseamnă o revoluţie industrială şi agricolă în favoarea capitalului şi a marii proprietăţi funciare pe spinarea ţăranilor. Dacă Germaniei îi va fi dat să treacă şi prin această transformare revoluţionară încă în vechile condiţii sociale, aceasta va constitui negreşit punctul de cotitură. Dacă pînă atunci clasa muncitoare din vreo altă ţară nu va fi luat iniţiativa, atunci Germania va trece neapărat la acţiune, iar fiii de ţărani ai „glorioasei armate“ vor pune şi ei umărul vitejeşte.

Utopia burgheză şi mic-burgheză care preconizează că fiecare muncitor să aibă în proprietate o căsuţă, legîndu-l astfel în chip semifeudal de capitalistul său, capătă, prin urmare, cu totul alt aspect. Înfăptuirea acesteia ar însemna transformarea tuturor micilor proprietari de case de la sate în muncitori industriali care lucrează la domiciliu, desfiinţarea vechii izolări şi deci a nulităţii politice a ţăranilor cu gospodării mici, care în prezent sînt atraşi în „vîltoarea socială“, extinderea revoluţiei industriale asupra satului şi deci transformarea clasei celei mai stabile, mai conservatoare a populaţiei într-o pepinieră a revoluţiei, iar ca o încununare a tuturor acestora exproprierea ţăranilor ocupaţi în industria casnică de către maşini, care îi împing cu forţa la răscoală.

Putem lăsa pe filantropii burghezo-socialişti să se bucure în voie de idealul lor atîta timp cît, în funcţia lor publică de capitalişti, ei continuă să-l înfăptuiască tocmai în felul acesta, contrar intereselor lor, în folosul şi spre binele revoluţiei sociale.

Londra, 10 ianuarie 1887                                              Friedrich Engels

 

 

 

 


 

Publicat în „Der Sozialdemokrat“ nr. 3 şi 4 din 15 şi 22 ianuarie 1887 şi în: F. Engels. „Zur Wohnungsfrage“ Hottingen-Zürich 1887

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 322—331

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

1). Vezi volumul de faţă, p. 506—525.  - Nota red. Editurii Politice

2). Vezi volumul de faţă, p. 526—554.  - Nota red. Editurii Politice

3). Vezi volumul de faţă, p. 576—578.  - Nota red. Editurii Politice

4). Vezi volumul de faţă, p. 522.  - Nota red. Editurii politice

5). Vezi volumul de faţă, p. 525.  - Nota red. Editurii politice

6). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966.  - Nota trad. Editurii politice

7). Vezi volumul de faţă, p. 5—42.  - Nota red. Editurii politice

8). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65—179.  - Nota trad. Editurii politice

9). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 478—489.  - Nota red. Editurii politice

 

 


 

[N371]. În 1887, lucrarea lui Engels a fost reeditată sub titlul „Zur Wohnungsfrage“. Zweite, durchgesehene Auflage. Hottingen-Zürich, 1887. Cu acest prilej, Engels a introdus unele modificări şi completări şi a scris o prefaţă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 371, vol. 1)

[N372]. Prin crahul din 1873 s-a încheiat în Germania perioada de după războiul franco-prusian din 1870—1871, caracterizată printr-o febrilă activitate de înfiinţare de noi întreprinderi şi de speculaţii de bursă de mare amploare.  - Nota red. Editurii Politice (nota 372, vol. 1)

[N373]. Răspunsul lui Mülberger la articolele lui Engels a fost publicat în numărul din 26 octombrie 1872 al gazetei „Volksstaat“, sub titlul „Zur Wohnungsfrage (Antwort an Friedrich Engels von A. Mülberger)“ [„Contribuţii la problema locuinţelor. (Răspunsul dat de A. Mülberger lui F. Engels“.)].  - Nota red. Editurii Politice (nota 373, vol. 1)

[N374]. Noua federaţie din Madrid (Nueva Federacion Madrilena) a fost înfiinţată la 8 iulie 1872 de către membrii redacţiei gazetei „Emancipacion“, excluşi din Federaţia din Madrid de către majoritatea anarhistă, deoarece gazeta de-mascase activitatea Alianţei secrete din Spania. La organizarea şi activitatea Noii federaţii din Madrid a participat activ Paul Lafargue. După ce Consiliul federal spaniol a refuzat să o recunoască, Noua federaţie din Madrid s-a adresat Consiliului General, care, la 15 august 1872, a recunoscut-o ca federaţie a Internaţionalei (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 128). Noua federaţie din Madrid a dus o luptă hotărîtă împotriva răspîndirii influenţei anarhiste în Spania, a propagat ideile socialismului ştiinţific şi a luptat pentru crearea unui partid proletar de sine stătător în Spania. La organul de presă al Noii federaţii, gazeta „Emancipacion“, a colaborat Engels. Membrii Noii federaţii din Madrid au fost organizatorii Partidului muncitoresc socialist din Spania, înfiinţat în 1879.  - Nota red. Editurii Politice (nota 374, vol. 1)

[N375]. Regiunea Eifel (provincie renană a Prusiei) cu un relief muntos, mlaştini întinse şi pămînt sterp, prezintă condiţii climaterice şi de sol puţin propice pentru agricultură. În această regiune pămîntul era cultivat de mici gospodării ţărăneşti, înapoiate din punct de vedere agrotehnic. Toate acestea aveau drept rezultat recolte periodice proaste şi adîncirea mizeriei ţăranilor cu gospodărie mică. În articolul de faţă, Engels se referă la evenimentele din 1882, cînd, după o serie de recolte proaste şi după scăderea, în anii precedenţi, a preţurilor la produsele agricole, în regiunea Eifel a izbucnit foametea.  - Nota red. Editurii Politice (nota 375, vol. 1)

 

 


 

1'). Marcă - obşte sătească din Europa apuseană medievală, în care pămîntul arabil rămînea proprietate privată.