În dimineaţa zilei de 18 martie 1871, Parisul a fost trezit în strigăte asurzitoare de „Vive la Commune!“1) Ce este Comuna, acest sfinx care pune la încercări atît de grele mintea burghezului?
„Avînd în vedere slăbiciunea şi actele de trădare ale claselor stăpînitoare - spunea Comitetul central în manifestul său din 18 martie -, proletarii din Paris au înţeles că a sunat ceasul cînd trebuie să salveze situaţia, luînd în propriile lor mîini conducerea treburilor publice... Ei au înţeles că este datoria lor cea mai înaltă şi dreptul lor absolut să devină stăpîni pe propria lor soartă, luînd în mîinile lor puterea de stat[N330]“.
Dar clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi s-o pună în funcţiune pentru propriile ei scopuri[N331].
Puterea de stat centralizată2), cu organele ei omniprezente - armată permanentă, poliţie, birocraţie, cler, magistratură, organe create după principiul unei sistematice şi ierarhice diviziuni a muncii - îşi are originea în epoca monarhiei absolute, cînd servea societăţii burgheze în formare ca o armă puternică în lupta ei împotriva feudalismului. Dar dezvoltarea ei era stingherită de rămăşiţele medievale de tot felul, prerogative ale seniorilor feudali, privilegii locale, monopoluri ale oraşelor şi ale breslelor şi legi provinciale. Mătura uriaşă a revoluţiei franceze din secolul al XVIII-lea a dat la o parte toate aceste vechituri rămase din vremuri de mult apuse, curăţind astfel terenul social de ultimele piedici care stăteau în calea creării suprastructurii, care este edificiul statului modern. Acest edificiu a fost ridicat sub primul Imperiu, care, la rîndul său, se născuse ca urmare a războaielor de coaliţie ale vechii Europe semifeudale împotriva Franţei moderne, în timpul regimurilor ulterioare, guvernul fiind supus controlului parlamentar, adică controlului direct al claselor avute, nu numai că s-a transformat într-o pepinieră de datorii publice uriaşe şi de impozite împovărătoare, nu numai că a devenit mărul discordiei între fracţiunile rivale şi între aventurierii din rîndul claselor dominante atrase în mod irezistibil de veniturile şi posturile rentabile şi influente pe care le oferea, ci odată cu schimbările economice din societate se schimba şi caracterul lui politic. Pe măsură ce progresul industriei moderne dezvolta, lărgea, adîncea antagonismul de clasă dintre capital şi muncă, puterea de stat căpăta din ce în ce mai mult caracterul unei puteri naţionale a capitalului asupra muncii, al unei forţe publice organizate în vederea asupririi sociale, caracterul unui instrument de dominaţie de clasă3). După fiecare revoluţie care marchează un progres al luptei de clasă, caracterul pur asupritor al puterii de stat se manifestă tot mai făţiş. Revoluţia din 1830 a luat puterea din mîinile proprietarilor funciari şi a dat-o capitaliştilor, aşadar a luat-o din mîinile adversarilor mai îndepărtaţi şi a dat-o adversarilor mai direcţi ai muncitorilor. Republicanii burghezi, care în numele revoluţiei din februarie au pus mîna pe puterea de stat, au folosit-o pentru a provoca masacrele din iunie, dovedind astfel clasei muncitoare că republica „socială“ nu însemna altceva decît asuprirea ei socială de către republică, iar masei monarhiste a burghezilor şi clasei proprietarilor funciari că pot lăsa fără nici o teamă grijile şi avantajele financiare ale guvernării în seama „republicanilor“ burghezi. După unicul lor act de bravură din iunie, burghezilor republicani nu le-a mai rămas altceva de făcut decît să treacă din primele rînduri ale partidului ordinii - coaliţie alcătuită din toate fracţiunile şi partidele rivale ale claselor acaparatoare, care se află acum într-un antagonism vădit faţă de clasele producătoare - în ultimele rînduri ale acestuia. Forma cea mai adecvată a guvernării lor comune era republica parlamentară, avînd drept preşedinte pe Ludovic Bonaparte; aceasta era o guvernare a terorii de clasă făţişe şi a jignirii internaţionale a „gloatei“ (vile multitude). După cum spunea Thiers, „republica parlamentară era forma de stat care le despărţea (fracţiunile clasei dominante) cel mai puţin“, în schimb ea deschidea o prăpastie între această clasă puţin numeroasă şi întregul organism al societăţii aflat în afara ei. Dacă, în timpul regimurilor anterioare, disensiunile din cadrul acestei clase puneau anumite limite puterii de stat, acum datorită unirii ei, dispăruseră. Văzîndu-se ameninţată de o insurecţie a proletariatului, clasa avută unită se folosea acum fără scrupule şi cu neruşinare de puterea de stat ca de un instrument naţional în războiul capitalului împotriva muncii. Dar cruciada ei necontenită împotriva maselor producătoare nu numai că o silea să dea puterii executive drepturi tot mai mari pentru a înăbuşi împotrivirea, ea o silea totodată să răpească treptat propriei ei fortăreţe parlamentare - Adunarea naţională - orice mijloace de apărare împotriva puterii executive. Puterea executivă, în persoana lui Ludovic Bonaparte, a trimis la plimbare pe reprezentanţii clasei dominante. Al doilea Imperiu a fost succesorul natural al republicii „partidului ordinii“.
Imperiul, căruia coup d'état i-a servit drept act de naştere, votul universal drept sancţionare şi sabia drept sceptru, pretindea că se sprijină pe ţărănime, pe acea mare masă de producători care nu participau direct la lupta dintre capital şi muncă. El pretindea că a salvat clasa muncitoare întrucît a zdrobit parlamentarismul şi, o dată cu el, subordonarea făţişă a cîrmuirii faţă de clasele avute şi că a salvat clasele avute întrucît a menţinut dominaţia lor economică asupra clasei muncitoare; în sfîrşit, pretindea că a unit toate clasele în jurul himerei gloriei naţionale reînviate de el. În realitate, era singura formă de cîrmuire posibilă într-o vreme în care burghezia îşi pierduse capacitatea de a guverna naţiunea, iar clasa muncitoare nu o dobîndise încă. Lumea întreagă a salutat imperiul ca pe salvatorul societăţii. Sub cîrmuirea lui, societatea burgheză, scutită de orice grijă de ordin politic, a atins un grad de dezvoltare la care nici nu visase. Industria ei, comerţul ei au atins proporţii nemaipomenite; speculaţia de bursă se deda la orgii cosmopolite; mizeria maselor devenea şi mai pregnantă în contrast cu exhibiţia neruşinată a unui lux orbitor, dobîndit prin înşelăciune şi crimă. Puterea de stat, care în aparenţă plutea deasupra societăţii, era în realitate lucrul cel mai scandalos în această societate şi totodată pepiniera tuturor mîrşăviilor. Baionetele Prusiei, care ardea ea însăşi de dorinţa de a muta centrul acestui regim de la Paris la Berlin, au dat la iveală întreaga putreziciune a puterii de stat precum şi putreziciunea societăţii salvate de ea. Regimul imperial este forma cea mai prostituată şi, totodată, ultima formă a acestei puteri de stat pe care societatea burgheză pe cale de formare a zămislit-o ca instrument al propriei ei eliberări de sub feudalism şi pe care societatea burgheză deplin dezvoltată a prefăcut-o într-o unealtă de înrobire a muncii de către capital.
Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica socială“, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decît năzuinţa vagă spre o republică care să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici4).
Parisul, centrul şi reşedinţa vechii cîrmuiri şi, totodată, reazemul social al clasei muncitoare franceze, Parisul s-a ridicat cu arma în mînă împotriva încercării lui Thiers şi a adunării „des ruraux“ de a restaura şi a eterniza vechiul regim primit ca moştenire de la imperiu. Parisul a reuşit să opună rezistenţă numai datorită faptului că în urma asediului scăpase de armată, înlocuind-o cu Garda naţională, alcătuită mai ales din muncitori. Acest fapt trebuia transformat acum într-o rînduială statornicită. De aceea, primul decret al Comunei a suprimat armata permanentă, înlocuind-o cu poporul înarmat.
Comuna era alcătuită din consilieri municipali aleşi prin vot universal în diferitele arondismente ale Parisului. Ei erau răspunzători şi oricînd revocabili. Cei mai mulţi dintre ei erau, bineînţeles muncitori sau reprezentanţi recunoscuţi ai clasei muncitoare. Comuna trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ, atît executiv cît şi legislativ. Poliţia, care pînă atunci era un instrument al guvernului central, a fost imediat despuiată de toate atributele ei politice şi transformată într-un organ răspunzător al Comunei şi oricînd revocabil. La fel şi funcţionarii din toate celelalte sectoare administrative. Începînd cu membrii Comumei şi pînă la ultimul slujbaş, funcţiile publice trebuiau îndeplinite în schimbul unui salariu de muncitor. Privilegiile înalţilor demnitari şi cheltuelile lor de reprezentare au dispărut o dată cu aceşti demnitari. Funcţiile publice au încetat de a mai fi proprietatea particulară a lacheilor guvernului central. Nu numai administraţia municipală, dar şi întreaga iniţiativă care aparţinuse pînă atunci statului a trecut în mîinile Comunei.
După înlăturarea armatei permanente şi a poliţiei, instrumente ale puterii materiale a vechii cîrmuiri, Comuna a trecut imediat la sfărîmarea instrumentului de asuprire spirituală, „puterea popilor“; ea a decretat separarea bisericii de stat şi exproprierea tuturor bisericilor, în măsura în care erau corporaţii deţinătoare de averi. Popii au trebuit să se întoarcă la viaţa modestă de persoane particulare, pentru ca, asemenea premergătorilor lor, apostolii, să trăiască din milosteniile credincioşilor. Toate instituţiile de învăţămînt şi-au deschis porţile în mod gratuit pentru popor, fiind scoase de sub influenţa statului şi a bisericii. Astfel nu numai că învăţămîntul devenea accesibil tuturor, dar şi ştiinţa era eliberată de cătuşele puse de prejudecăţile de clasă şi de puterea de stat.
Magistraţii şi-au pierdut independenţa aparentă, care nu era decît o mască pentru servilismul lor faţă de toate regimurile ce s-au succedat şi cărora le-au jurat pe rînd credinţă, pentru ca apoi să le trădeze. De aici înainte ei aveau să fie aleşi, ca şi toţi ceilalţi slujbaşi publici, şi deveneau răspunzători şi revocabili.
Comuna din Paris urma, bineînţeles, să servească drept model tuturor marilor centre industriale ale Franţei. De îndată ce Comuna ar fi fost instaurată la Paris şi în centrele mai importante din provincie, vechea administrare centralizată ar fi trebuit să facă loc autoadministrării producătorilor. În schiţa sumară a organizării naţionale, pe care Comuna n-a avut răgaz s-o elaboreze mai pe larg, se spune categoric că Comuna urmează să fie forma politică chiar şi a celui mai mic sat şi că şi la ţară armata permanentă avea să fie înlocuită printr-o miliţie populară, în care stagiul de serviciu să fie foarte redus. O adunare de delegaţi cu sediul în capitala departamentului urma să conducă treburile generale ale comunelor rurale din fiecare departament. La rîndul lor, aceste adunări departamentale urmau să trimită deputaţi în reprezentanţa naţională de la Paris; deputaţii urmau să respecte mandat impeéatif (instrucţiuni precise) dat de alegătorii lor şi puteau fi revocaţi în orice moment. Puţinele, dar foarte importantele funcţii care mai rămîneau guvernului central nu urmau să fie desfiinţate - afirmaţiile în acest sens constituiau un fals cu bună ştiinţă -, ci încredinţate unor funcţionari comunali, strict răspunzători. Unitatea naţiunii nu urma să fie distrusă, ci, dimpotrivă, să fie organizată pe baza orînduirii Comunei. Unitatea naţiunii avea să devină o realitate prin nimicirea puterii de stat, care pretindea că întruchipează această unitate, dar care voia să fie independentă de naţiune şi să se situeze deasupra ei, deşi nu era decît o excrescenţă parazitară pe corpul acesteia. Sarcina era de a amputa organele pur represive, ale vechii puteri de stat, iar funcţiile legitime ale acestei puteri, care avea pretenţia că se situează deasupra societăţii, să-i fie luate şi trecute în mîna unor slujitori răspunzători ai societăţii. În loc să hotărască o dată la trei sau la şase ani care membru al clasei dominante să reprezinte şi să calce în picioare poporul în parlament, votul universal urma să servească poporului, constituit în comune, pentru a-şi alege muncitorii, supraveghetorii şi contabilii, aşa cum votul individual serveşte oricărui alt patron să şi-i aleagă pentru întreprinderea lui. Se ştie doar că societăţile, ca şi indivizii, cînd este vorba de afaceri, se pricep, de obicei, să pună omul potrivit la locul potrivit şi că, atunci cînd s-au înşelat o dată, ştiu să îndrepte repede această greşeală. Pe de altă parte însă, nimic nu putea fi mai străin de spiritul Comunei decît înlocuirea votului universal printr-o învestitură ierarhică.
Este soarta obişnuită a noilor creaţii istorice de a fi considerate în mod greşit drept similare unor forme mai vechi şi chiar perimate ale vieţii sociale, cu care noile instituţii seamănă în oarecare măsură. Aşa şi această nouă Comună, caro zdrobeşte puterea de stat contemporană, a fost privită ca o reînviere a comunelor medievale, care au precedat apariţia acestei puteri de stat şi au alcătuit apoi temelia ei. - Sistemul Comunei a fost considerat în mod greşit drept o încercare de a institui o uniune de state mici, aşa cum o visau Montesquieu şi girondinii[N332], în locul acelei unităţi a marilor popoare care, chiar dacă la originea ei a fost făurită prin violenţă politică, a devenit acum un factor puternic al producţiei sociale. - Antagonismul dintre Comună şi puterea de stat a fost în mod greşit considerat drept o formă exagerată a vechii lupte împotriva centralizării excesive. Condiţii istorice deosebite au putut împiedica dezvoltarea clasică a formei de guvernămînt burgheze, aşa cum s-a întîmplat în Franţa, şi au putut, îngădui, de pildă, în Anglia, ca principalele organe de stat centrale să fie completate la oraşe cu nişte vestries (adunări parohiale) corupte, cu consilieri comunali afacerişti şi cu epitropi colerici ai săracilor, iar în comitate cu judecători de pace de fapt ereditari. Sistemul Comunei, dimpotrivă, ar fi redat organismului social toate forţele pe care pînă atunci le înghiţea excrescenţa parazitarii numită „stat“, care se hrăneşte pe socoteala societăţii, stînjenindu-i libertatea de mişcare. Chiar şi numai acest fapt ar fi fost suficient pentru a duce la renaşterea Franţei. - Clasa de mijloc a oraşelor provinciale vedea în Comună o încercare de a restaura dominaţia pe care ea o exercitase asupra satului sub Ludovic-Filip şi care, sub Ludovic Bonaparte, fusese înlăturată de pretinsa supremaţie a satului asupra oraşului. În realitate însă, Comuna ar fi pus pe producătorii rurali sub conducerea spirituală a capitalelor departamentelor, asigurîndu-le, prin muncitorii de la oraşe, reprezentanţi fireşti ai intereselor lor. - Chiar şi numai existenţa Comunei implica, ca pe un lucru de la sine înţeles, autoadministrarea locală, dar de astă dată nu ca o contrapondere a puterii de stat, devenită acum de prisos. Numai unui Bismarck, care, atunci cînd nu e ocupat cu intrigile sale în care sîngele şi fierul sînt nelipsite, îşi consacră tot timpul vechii sale îndeletniciri, atît de adecvată capacitaţii sale intelectuale, de colaborator la „Kladderadatsch“ („Puchul“ de la Berlin)[N333], numai unui astfel de om putea să-i treacă prin minte să atribuie Comunei din Paris năzuinţa spre sistemul de organizare a oraşelor din Prusia, caricatură a vechii organizări a oraşelor din Franţa anului 1791, care coboară organele de administrare locală a oraşelor la rolul unor rotiţe secundare ale mecanismului poliţienesc de stat prusac. Comuna a înfăptuit lozinca tuturor revoluţiilor burgheze - cîrmuire ieftină -, suprimînd cele două mari capitole de cheltuieli: armata şi birocraţia. Însăşi existenţa ei presupunea inexistenţa monarhiei, care, în Europa cel puţin, constituie balastul obişnuit şi masca indispensabilă a dominaţiei de clasă. Comuna a dat republicii temelia unor instituţii cu adevărat democratice. Dar scopul ei final nu era nici „cîrmuirea ieftină“, nici „adevărata republică“; ambele reprezentau numai un fenomen derivat.
Diversitatea interpretărilor cărora le-a dat naştere Comuna şi diversitatea intereselor care şi-au găsit expresia în ea dovedesc că ea constituia o formă politică elastică prin excelenţă, în timp ce toate vechile forme de guvernare aveau în esenţă un caracter asupritor. Adevăratul ei secret era acesta: ea era în esenţă un guvern al clasei muncitoare, rezultatul luptei clasei producătoare împotriva clasei acaparatoare, forma politică în sfîrşit descoperită, în cadrul căreia putea fi înfăptuită eliberarea economică a muncii.
Fără această din urmă condiţie, Comuna ar fi fost o imposibilitate şi o amăgire. Dominaţia politică a producătorilor nu poate coexista cu eternizarea înrobirii lor sociale. Comuna urma deci să servească drept instrument pentru răsturnarea temeliilor economice pe care se bazează existenţa claselor şi deci dominaţia de clasă. O dată cu eliberarea muncii, fiecare om va deveni un muncitor, iar munca productivă va înceta să mai fie atributul unei anumite clase5).
Lucru ciudat: în pofida a tot ce s-a vorbit şi s-a scris în ultimii 60 de ani pe tema eliberării muncitorilor6), de îndată ce undeva muncitorii îşi iau cauza în propriile lor mîini se porneşte din nou întreaga frazeologie apologetică a apărătorilor actualei societăţi cu cei doi poli ai ei: capital şi robia salariată (proprietarul funciar nu mai este astăzi decît un asociat tacit al capitalistului), ca şi cum societatea capitalistă ar mai fi în starea celei mai pure şi mai feciorelnice nevinovăţii, ca şi cum contradicţiile ei n-ar fi încă dezvoltate, ca şi cum autoînşelarea ei n-ar fi fost încă dată în vileag şi realitatea ei prostituată nu ar fi fost încă demascată! Comuna, exclamă ei, vrea să desfiinţeze proprietatea, temelia întregii civilizaţii! Da, domnilor, Comuna voia să desfiinţeze această proprietate de clasă, care transformă munca celor mulţi în bogăţie a celor puţini. Ea voia exproprierea expropriatorilor. Ea voia să facă din proprietatea individuală o realitate, transformînd mijloacele de producţie, pămîntul şi capitalul, care în prezent sînt, în primul rînd, mijloace de înrobire şi de exploatare a muncii, în instrumente ale muncii libere asociate. - Dar acesta-i comunism, „imposibilul“ comunism! Acei reprezentanţi ai claselor dominante însă care sînt destul de rezonabili pentru a recunoaşte că actualul sistem nu poate dăinui - şi numărul lor nu e mic - s-au transformat în propovăduitori insistenţi şi gălăgioşi ai producţiei cooperatiste. Dar dacă producţia cooperatistă nu va rămîne doar o vorbă goală şi o înşelăciune, dacă ea va înlătura sistemul capitalist, dacă asociaţiile cooperatiste unite vor organiza producţia naţională după un plan comun, luînd în felul acesta conducerea ei în mîna lor şi punînd capăt anarhiei permanente şi convulsiilor periodice inevitabile în condiţiile producţiei capitaliste, ce altceva este aceasta, domnilor, dacă nu comunism, comunismul „posibil“?
Clasa muncitoare nu aştepta de la Comună să facă minuni. Ea nu-şi propune să instaureze, par décret du peuple7), nişte utopii gata confecţionate. Ea ştie că, pentru a obţine propria ei eliberare şi totodată pentru a atinge forma superioară la care societatea actuală tinde irezistibil în virtutea propriei ei dezvoltări economice, ea va trebui să ducă lupte îndelungate şi să treacă printr-un şir întreg de procese istorice, care vor transforma cu totul şi oamenii şi condiţiile. Clasa muncitoare nu-şi propune să realizeze idealuri, ci doar să deschidă cîmp liber elementelor societăţii noi care s-au şi dezvoltat în cadrul societăţii vechi, burgheze pe cale de a se prăbuşi. Pe deplin conştientă de misiunea8) ei istorică şi plină de hotărîrea eroică de a-şi îndeplini această misiune, clasa muncitoare nu poate răspunde decît cu un zîmbet dispreţuitor la înjurăturile grosolane ale scribilor servili, ca şi la poveţele savante ale unor doctrinari burghezi binevoitori, care îndrugă, pe ton infailibil de oracol, platitudinile lor de ignoranţi si fanteziile lor de sectari.
Cînd Comuna din Paris a luat în mînă conducerea revoluţiei; cînd nişte simpli muncitori au îndrăznit pentru prima oară să se atingă de privilegiul de a guverna al „superiorilor“ lor „fireşti“, clasele avute şi în împrejurări neînchipuit de grele au îndeplinit această muncă cu modestie, conştiinciozitate şi eficienţă în schimbul unei remuneraţii care nu depăşea a cincea parte din ceea ce, după spusele unui om de ştiinţă cu renume (profesorul Huxley), constituie minimum de salariu al unui secretar de consiliu şcolar din Londra, - lumea veche a fost cuprinsă de o furie turbată la vederea steagului roşu, simbol al Republicii Muncii, care fîlfîia deasupra primăriei.
Şi totuşi era prima revoluţie în care clasa muncitoare a fos. recunoscută pe faţă ca singura clasă capabilă de o iniţiativă socială; acest lucru l-a recunoscut chiar şi marea masă a clasei de mijloc din Paris - mici negustori, meseriaşi, comercianţi, toţi, cu excepţia marilor capitalişti. Comuna o salvase prin înţeleaptă rezolvare a acelui veşnic motiv de discordie din rîndurile clasei de mijloc: problema debitorilor şi a creditorilor[N334]. Această parte a clasei de mijloc participase în 1848 la înăbuşirea insurecţiei din iunie a muncitorilor, iar imediat după aceasta Adunarea constituantă a lăsat-o pur şi simplu la discreţia creditorilor ei[N335]. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care se alătura acum muncitorilor. Ea îşi dădea seama că trebuie să aleagă între Comună şi imperiu, indiferent sub ce firmă ar reapare acesta. Imperiul ruinase din punct de vedere economic această parte a clasei de mijloc prin risipirea avuţiei publice, prin încurajarea speculaţiilor de bursă, prin sprijinul acordat accelerării artificiale a centralizării capitalului şi prin deposedarea, provocată de aceasta, a unei mari părţi din clasa de mijloc. Imperiul o asuprise din punct de vedere politic, o indignase din punct de vedere moral prin orgiile sale, o jignise în voltairianismul ei, însărcinînid pe frères ignorantins[N336] cu educarea copiilor ei, contrariase sentimentele ei naţionale, zvîrlind-o într-un război care, în schimbul tuturor calamităţilor provocate, i-a adus o singură compensaţie: doborîrea imperiului. Şi într-adevăr, după exodul din Paris al bandei de mari capitalişti şi demnitari bonapartişti, adevăratul partid al ordinii al clasei de mijloc a apărut sub numele de Uniune republicană[N337], s-a înrolat sub steagul Comunei şi a apărat-o de calomniile lui Thiers. Dacă recunoştinţa acestei mase din rîndurile clasei de mijloc va rezista grelelor încercări la care este supusă în prezent, rămîne de văzut.
Comuna era pe deplin întemeiată să declare ţăranilor: „victoria noastră este singura voastră speranţă!“[N338] Dintre toate minciunile ticluite la Versailles şi trîmbiţate de scribii venali ai glorioasei prese europene[N339], una dintre cele mai monstruoase era afirmaţia că adunarea „des ruraux“ ar fi reprezentat pe ţăranii francezi. E lesne de imaginat dragostei pe care o nutrea ţăranul francez pentru cei cărora după 1815 a trebuit să le plătească despăgubiri în valoare de 1 miliard[N340]! În ochii ţăranului francez, chiar şi numai existenţa latifundiarului constituie o anulare a cuceririlor sale din 1789. În 1848 burghezul împovărase parcela ţăranului cu un impozit adiţional de 45 de centime la franc, dar o făcuse în numele revoluţiei; acum a dezlănţuit războiul civil împotriva revoluţiei, pentru a arunca pe spinarea ţăranilor cea mai mare parte din povara despăgubirilor de război de 5 miliarde, pe care se obligase să le plătească prusienilor. Comuna, dimpotrivă, a declarat chiar într-una din primele ei proclamaţii că povara războiului trebuie suportată de cei care l-au provocat. Comuna ar fi scăpat ţăranul de impozitul sîngelui, i-ar fi dat o cîrmuire ieftină şi ar fi transformat lipitorile care-i sug sîngele - notarul, avocatul, portărelul şi alţi vampiri judiciari - în funcţionari comunali salariaţi, aleşi de el însuşi şi răspunzători faţă de el. Ea l-ar fi scăpat de samavolniciile guardului comunal, ale jandarmului şi ale prefectului; ea i-ar fi înlocuit pe popi care-l idiotizau prin învăţători luminaţi. Iar ţăranul francez este, înainte de toate, un om chibzuit. El ar fi considerat că este foarte raţional ca remuneraţia popii, în loc să fie percepută de perceptor, să fie numai o contribuţie benevolă în funcţie de înclinările religioase ale membrilor parohiei. Acestea erau marile binefaceri pe care dominaţia Comunei - şi numai a Comunei - le oferea ca perspectivă imediată ţăranului francez. De aceea, este de prisos să insistăm aici asupra problemelor complexe şi cu adevărat vitale, pe care numai Comuna era în stare şi trebuia neapărat să le rezolve în favoarea ţăranului; asemenea probleme erau datoriile ipotecare, care apăsau ca un coşmar asupra parcelei lui, prolétariat foncier (proletariatul agricol), care se înmulţea pe zi ce trecea, deposedarea ţăranului de această parcelă, care se înfăptuia cu o repeziciune tot mai mare datorită dezvoltării agriculturii moderne şi a concurenţei agriculturii capitaliste9).
Pe Ludovic Bonaparte l-a ales ca preşedinte al republicii ţăranul francez, dar partidul ordinii a fost acela care a creat cel de-al doilea Imperiu. În 1849 şi 1850, ţăranul francez, opunînd pe primarul său prefectului pus de guvern, pe învăţătorul său preotului pus de guvern şi pe sine însuşi jandarmului pus de guvern, a început să arate de ce avea el de fapt nevoie. Toate legile decretate de partidul ordinii în ianuarie şi februarie 1850[N341] erau, după cum mărturisea chiar el, măsuri represive îndreptate împotriva ţăranilor. Ţăranul era bonapartist pentru că el identifica marea revoluţie, cu toate avantajele pe care le comporta pentru el, cu numele lui Napoleon. Sub cel de-al doilea Imperiu, această iluzie se năruia cu repeziciune. Cum s-ar fi putut ca această prejudecată a trecutului (şi, prin esenţa ei, aceasta era potrivnică năzuinţelor adunării „des ruraux“) să reziste în faţa apelului Comunei la interesele vitale şi necesităţile imediate ale ţăranilor?
Adunarea „des ruraux“ îşi dădea foarte bine seama - şi acesta era de fapt principalul motiv de teamă a acesteia - că trei luni de relaţii nestingherite între Parisul comunarzilor şi provincii ar fi suficiente pentru a provoca o răscoală generală a ţăranilor. De aici graba ei înfrigurată de a împresura Parisul cu o blocadă poliţienească, ca şi cum ar fi fost vorba de a împiedica răspîndirea vreunei molime.
Comuna care era reprezentanta adevărată a tuturor elementelor sănătoase ale societăţii franceze şi deci o cîrmuire cu adevărat naţională, în calitatea ei de guvern al muncitorilor şi campioană îndrăzneaţă a eliberării muncii, era, totodată, internaţională în înţelesul deplin al cuvîntului. Sub ochii armatei prusiene, care anexase la Germania două provincii franceze, Comuna a anexat la Franţa pe muncitorii lumii întregi.
Cel de-al doilea Imperiu fusese un festin al escrocheriei cosmopolite; aventurierii din toate ţările se năpustiseră, la chemarea lui, pentru a lua parte la orgiile sale şi la jefuirea poporului francez. Chiar şi în momentul de faţă, mîna dreaptă a lui Thiers este Gănescu, o lichea valahă, iar mîna lui stîngă Markovski, un spion rus. Comuna a acordat tuturor străinilor cinstea de a muri pentru o cauză nemuritoare. Burghezia a reuşit ca în intervalul dintre războiul extern, pierdut din pricina trădării ei, şi războiul civil, provocat de complotul ei cu cuceritorul străin, să-şi manifeste patriotismul organizînd o adevărată hăituire de către poliţie a germanilor din Franţa. Comuna a numit un muncitor german10) în funcţia de ministru al muncii. Şi Thiers, şi burghezia, şi al doilea Imperiu au înşelat în permanenţă Polonia prin zgomotoase declaraţii de simpatie, predînd-o în realitate Rusiei şi făcînd jocul murdar al acesteia. Comuna a făcut eroicilor fii ai Poloniei11) cinstea de a-i pune în fruntea apărării Parisului. Şi pentru a marca mai pregnant începutul unei noi ere istorice, pe care era conştientă că o deschide, Comuna a doborît sub ochii prusienilor învingători, pe de o parte, şi ai armatei bonapartiste, conduse de generali bonapartişti, pe de altă parte, uriaşul simbol al gloriei războinice - coloana Vendôme.
Marea acţiune socială întreprinsă de Comună a fost însăşi existenţa ei, activitatea ei12). Măsurile ei speciale nu puteau decît să indice direcţia în care se dezvoltă guvernarea poporului de către poporul însuşi. Dintre aceste măsuri fac parte desfiinţarea muncii de noapte a muncitorilor brutari; interzicerea, sub sancţiune, a practicii curente printre patroni de a reduce, prin amenzi aplicate sub diferite pretexte, salariile muncitorilor, procedeu obişnuit prin care patronul întruneşte în una şi aceeaşi persoană funcţiile de legiuitor, judecător şi executor şi pe deasupra mai bagă şi amenzile în buzunar. O altă măsură de acelaşi fel era şi obligaţia de a se preda unor asociaţii muncitoreşti toate atelierele şi fabricile închise, indiferent dacă patronul respectiv fugise sau preferase să înceteze lucrul, acordîndu-i-se acestuia dreptul la despăgubiri.
Măsurile financiare luate de Comună, excelente prin caracterul lor raţional şi moderat, trebuiau să se limiteze la cele compatibile cu situaţia unui oraş asediat. Sub conducerea lui Haussmann[N342] marile companii bancare şi antreprenorii de construcţii au jefuit în aşa măsură Parisul, încît Comuna era cu mult mai îndreptăţită să confişte averile acestora decît a fost Ludovic Bonaparte să confişte averile familiei de Orléans. Familia Hohenzollern şi oligarhia engleză, ale căror proprietăţi provin în bună parte din jefuirea averilor bisericeşti, au fost, fireşte, foarte revoltate împotriva Comunei, care s-a ales de pe urma secularizării acestor averi doar cu 8.000 de franci13).
Guvernul de la Versailles, de îndată ce şi-a venit în fire şi a prins puteri, a început să facă uz de mijloacele cele mai violente împotriva Comunei; el a suprimat libertatea opiniei în toată Franţa, interzicînd chiar şi adunările delegaţilor oraşelor mari; a creat o reţea de spionaj la Versailles şi în întreaga Franţă care întrecea cu mult spionajul practicat în timpul celui de-al doilea Imperiu; jandarmii săi inchizitori dădeau foc tuturor ziarelor tipărite la Paris şi deschideau toate scrisorile care veneau de la Paris sau plecau la Paris; în Adunarea naţională, orice încercare, cît de timidă, de a plasa un cuvînt în apărarea Parisului era acoperită de urlete, aşa cum nu se întîmplase nici măcar în „chambre introuvable“ din 1816. Versailles-ul nu numai că ducea un război sîngeros împotriva Parisului, dar desfăşura o acţiune de corupere şi comploturi în interiorul Parisului. Oare în aceste condiţii Comuna nu şi-ar fi trădat în chip ruşinos misiunea dacă ar fi respectat toate formele convenţionale ale liberalismului ca pe timp de pace? Dacă guvernul Comunei ar fi fost la fel cu guvernul lui Thiers, ar fi existat tot atît de puţine motive pentru a suprima ziarele partidului ordinii la Paris, ca şi pentru a suprima ziarele Comunei la Versailles.
Pentru deputaţii Adunării „des ruraux“ era, fireşte, supărător faptul că, tocmai în momentul în care ei proclamau reîntoarcerea în sînul bisericii drept singurul mijloc de a salva Franţa, Comuna atee dezvăluia tainele mănăstirii de maici Picpus şi ale bisericii Saint Laurent[N343]. Faptul că Comuna destituia şi aresta pe generalii ei de îndată ce aceştia erau suspectaţi că şi-au neglijat îndatoririle nu era oare o satiră usturătoare la adresa lui Thiers, care arunca în stînga şi-n dreapta generalilor lui Bonaparte cruci ale Legiunii de onoare pentru măiestria lor în a pierde bătăliile, a semna capitulări şi a răsuci ţigarete la Wilhelmshöhe[N344]? Faptul că Comuna a exclus şi a arestat pe unul dintre membrii săi14) strecurat în rîndurile ei sub nume fals, după ce făcuse şase zile de închisoare la Lyon pentru bancrută simplă, nu era oare o palmă dată falsificatorului de acte publice Jules Favre, care pe atunci mai era ministru de externe al Franţei, mai vindea Franţa lui Bismarck şi mai dicta ordine inegalabilului guvern belgian? Dar Comuna nu avea pretenţii că este infailibilă, aşa cum aveau toate vechile guverne fără excepţie. Comuna publica dări de seamă despre şedinţele ei, făcea cunoscute acţiunile ei şi iniţia publicul în toate imperfecţiunile ei.
În orice revoluţie, alături de adevăraţii ei reprezentanţi se ridică şi oameni de altă factură. Unii dintre ei sînt supravieţuitori ai unor revoluţii anterioare, cărora le-au rămas devotaţi; aceştia nu înţeleg mişcarea actuală, dar se bucură încă de mare influenţă în rîndurile poporului datorită curajului şi cinstei lor recunoscute sau, pur şi simplu, în virtutea tradiţiei. Alţii nu-s decît nişte scandalagii, care, prin declamaţii stereotipe împotriva guvernelor aflate la putere, repetate ani de-a rîndul, au reuşit să-şi creeze o faimă de revoluţionari autentici. Astfel de oameni au apărut şi după 18 martie, şi în unele cazuri au jucat chiar un rol de seamă. Ei au frînat, atît cît le-a stat în putere, adevărata acţiune a clasei muncitoare, aşa cum oameni de acelaşi fel au frînat dezvoltarea deplină a tuturor revoluţiilor anterioare. Aceşti oameni sînt un rău inevitabil; cu timpul ei sînt înlăturaţi, dar tocmai acest timp nu i s-a dat Comunei.
Comuna a transformat Parisul în chip uluitor! Parisul desfrînat din timpul celui de-al doilea Imperiu pierise fără urmă. Capitala Franţei încetase de a mai fi locul de întîlnire al latifundiarilor englezi, al absenteiştilor irlandezi[N345], al foştilor stăpîni de sclavi şi al parveniţilor americani, al foştilor iobăgişti ruşi şi al boierilor valahi. La morgă nu se mai aducea nici un cadavru, nu se mai înregistrau spargeri nocturne, iar furturi nu se mai înlîmplau aproape de loc; era pentru prima oară de la evenimentele din februarie 1848 că străzile Parisului deveniseră iarăşi sigure, deşi nu exista nici o pază poliţienească.
„Nu se mai aude acum - apunea un membru al Comunui - de crime, jafuri şi agresiuni; s-ar zice că poliţia a luat cu ea la Versailles pe toţi prietenii ei conservatori“.
Cocotele şi-au urmat şi ele protectorii - aceşti stîlpi ai familiei, religiei şi, în primul rînd, ai proprietăţii, care o luaseră la fugă. În locul lor au ieşit din nou pe primul plan adevăratele femei ale Parisului, eroice, generoase şi pline de abnegaţie asemenea femeilor din antichitate. Muncind, gîndind, luptînd, sîngerînd, Parisul, cufundat cum era în pregătirea societăţii noi, strălucind de entuziasmul iniţiativei sale istorice, aproape că uitase de canibalii de la porţile sale.
Şi faţă în faţă cu această lume nouă din Paris se afla lumea veche din Versailles - această adunătură de ghuli15) ai tuturor regimurilor defuncte, legitimişti şi orléanişti, avizi de a se înfrupta din cadavrul naţiunii şi care tîrau după ei o liotă de republicani antediluvieni, care prin prezenţa lor în adunare susţineau rebeliunea stăpînilor de sclavi. Toţi aceştia sperau că, datorită vanităţii bătrînului Pickelhäring[N346] aflat în fruntea guvernului, republica lor parlamentară se va menţine şi parodiau revoluţia din 1789, ţinîndu-şi şedinţele cu fantome în sala Jeu-de-Paume[*]. Această adunare reprezenta tot ce îşi trăise traiul în Franţa, şi numai sprijinindu-se pe săbiile generalilor lui Ludovic Bonaparte îşi putea menţine existenţa iluzorie. Parisul însemna adevărul, Versailles-ul însemna minciuna, şi crainicul acestei minciuni era Thiers.
Thiers declară unei delegaţii de primari din departamentul Seine-et-Oise:
„Vă puteţi încrede în cuvîntul meu; nu mi l-am călcat niciodată!“,
iar adunării el îi spunea că este ,.adunarea aleasă în modul cel mai liber şi cea mai liberală pe care a avut-o vreodată Franţa“; soldăţimii sale pestriţe îi spunea că e „obiectul de admiraţie al lumii şi cea mai bună armată pe care a avut-o vreodată Franţa“, provinciilor - că bombardarea Parisului, întreprinsă din ordinul lui. este o născocire:
„Dacă s-au tras cîteva lovituri de tun, ele nu au fost trase de armata de Versailles, ci de cîţiva răsculaţi care vor să dea impresia că se bat, pe cînd în realitate nu îndrăznesc să scoată capul“[N347].
Mai tîrziu declară provinciilor:
„Artileria din Versailles nu bombardează Parisul; ea trage doar cu tunul asupra Parisului“.
Arhiepiscopului Parisului îi spunea că execuţiile şi represiunile (!) de care sînt învinuite trupele versailleze sînt minciuni sfruntate. El declară Parisului că nu vrea „decît să-l elibereze de odioşii tirani care îl asupresc“[N348] şi că Parisul Comunei n-ar fi de fapt „decît o mînă de criminali“.
Parisul lui Thiers nu era Parisul real al „gloatei“, ci un Paris imaginar, Parisul franc-fileurilor[N349], al bulevardierilor de ambele sexe, un Paris bogat, capitalist, aurit, trîndav, care se îmbulzea acum cu slugile, cu escrocii, cu adunătura lui de literaţi şi cu cocotele lui la Versailles, Saint-Denis, Rueil şi Saint-Germain, pentru care războiul civil constituia doar un intermezzo plăcut, care privea lupta prin ochean şi număra loviturile de tun jurînd pe cinstea sa şi a prostituatelor sale că spectacolul e mult mai bine pus în scenă decît a fost vreodată la teatrul Porte Saint-Martin, căci cei care cădeau erau morţi cu adevărat, ţipetele răniţilor nu erau simulate; şi în plus drama care se desfăşura sub ochii lor era o dramă istorico-mondială!
Acesta era Parisul d-lui Thiers, întocmai cum emigraţia de-la Koblenz era Franţa d-lui de Calonne[N350].
[*]. Sala de jocuri cu mingea, în care Adunarea naţională din 1789 a adoptat vestitele sale hotărîri. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1871.]
1). - „Trăiască Comuna!“. - Nota trad. Editurii Politice
2). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 568-572, 621-628, 638-641. - Nota trad. - Nota trad. Editurii Politice
3). În ediţia germană din 1871, sfîrşitul acestei fraze este întrucîtva schimbat: „puterea de stat capătă tot mai mult caracterul unei puteri publice în vederea asupririi muncii, caracterul unui instrument de dominaţie de clasă“. - Nota red. Editurii Politice
4). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 573-576 şi 621. - Nota trad. Editurii politice
5). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 576. - Nota trad. Editurii politice
6). În ediţiile din 1871 şi 1876: eliberării muncii. - Nota red. Editurii politice
7). - printr-un decret al poporului. - Nota trad. Editurii politice
8). În ediţia din 1876: tendinţa. - Nota red. Editurii politice
9). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 581. - Nota trad. Editurii politice
10). Leo Frankel. - Nota red. Editurii politice
11). Jaroslaw Dombrowski şi Walery Wróblewski. - Nota red. Editurii politice
12). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 586. - Nota trad. Editurii politice
13). Op. cit., p. 564. - Nota trad. Editurii politice
14). Blanchet. - Nota red. Editurii politice
15). Ghul - demon care, potrivit credinţei populare arabe, se hrăneşte cu oameni vii şi cadavre. - Nota trad. Editurii politice.
[N330]. „Journal Officiel de la République française“, Paris, din 21 martie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 330, vol. 1)
[N331]. La 12 aprilie 1871 Marx îi scria lui Kugelmann:
„Dacă vei citi ultimul capitol al lucrării mele «Optsprezece Brumar», vei vedea că eu consider că viitoarea încercare a revoluţiei franceze nu va mai fi, ca pînă acum, trecerea aparatului birocratic-militar dintr-o mînă într-alta, ci sfărîmarea lui, şi aceasta este condiţia prealabilă a oricărei adevărate revoluţii populare pe continent. Asta încearcă şi eroicii noştri tovarăşi din Paris“. - Nota red. Editurii Politice (nota 331, vol. 1)
[N332]. Girondinii - în perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, partidul marii burghezii comerciale-industriale şi al celei funciare ridicate în anii revoluţiei; li s-a dat această denumire după numele departamentului Gironde, reprezentat în Adunarea legislativă şi în Convenţie de un mare număr de lideri ai acestui partid. În 1793 girondinii au luptat împotriva guvernului iacobin şi a maselor revoluţionare care-l susţineau sub lozinca apărării drepturilor departamentelor la autonomie şi federaţie. - Nota red. Editurii Politice (nota 332, vol. 1)
[N333]. „Kladderadatsch“ - săptămînal satiric ilustrat; a apărut la Berlin începînd din 1848. - Nota red. Editurii Politice (nota 333, vol. 1)
[N334]. Este vorba de decretul Comunei din Paris din 16 aprilie 1871 cu privire la eşalonarea pe timp de 3 ani a plăţii tuturor datoriilor şi la anularea dobînzii cuvenite la aceste datorii. Prin acest decret se uşura considerabil situaţia financiară a micii burghezii, fiind în dezavantajul marilor capitalişti, care erau creditori. - Nota red. Editurii Politice (nota 334, vol. 1)
[N335]. Marx se referă la respingerea de către Adunarea constituantă, la 22 august 1848, a proiectului de lege cu privire la „concordatele prin bună înţelegere“ („concordats à l'amiable“), proiect în care se prevedea amînarea scadenţei plăţilor pentru debitorii care dovedeau că nu pot plăti din cauza stagnării în afaceri provocate de revoluţie. Ca urmare, o bună parte a micii burghezii s-a ruinat complet, ajungînd la discreţia creditorilor din marea burghezie. - Nota red. Editurii Politice (nota 335, vol. 1)
[N336]. Frères ignorantins - poreclă dată ordinului religios apărut la Reims în 1680, ai cărui membri se obligau să se consacre instruirii copiilor săraci; în şcolile ordinului, elevii căpătau în special o educaţie religioasă, însuşindu-şi cunoştinţe foarte sumare în celelalte domenii. Prin folosirea acestei expresii, Marx face aluzie la nivelul scăzut şi la caracterul clerical al învăţămîntului elementar în Franţa burgheză. - Nota red. Editurii Politice (nota 336, vol. 1)
[N337]. Uniunea republicană a departamentelor (Alliance républicaine des Départements) - organizaţie politică alcătuită din reprezentanţi ai păturilor mic-burgheze, originari din diferite regiuni ale Franţei, care trăiau la Paris; acţionînd sub steagul Comunei, ea chema la luptă împotriva guvernului de la Versailles şi a Adunării naţionale monarhiste, precum şi la sprijinirea Comunei din Paris în toate departamentele. - Nota red. Editurii Politice (nota 337, vol. 1)
[N338]. Este vorba, probabil, de apelul Comunei din Paris „Către muncitorii de la sate“ („Au travailleur des campagnes“), publicat în aprilie-începutul lumii mai 1871 în ziarele Comunei şi editat sub formă de foaie volantă. - Nota red. Editurii Politice (nota 338, vol. 1)
[N339]. Zuavi - trupe coloniale franceze recrutate în 1830 în Algeria din rîndurile populaţiei locale, completate ulterior cu francezi, păstrînd însă vechea îmbrăcăminte orientală. Zuavii erau renumiţi pentru spiritul lor de supunere.
Zuavii presei - scribii presei burgheze renumiţi pentru supunerea lor oarbă. - Nota red. Editurii Politice (nota 339, vol. 1)
[N340]. Marx se referă la legea din 27 aprilie 1825, emisă de guvernul reacţionar al lui Carol al X-lea, cu privire la plata unor despăgubiri foştilor emigranţi pentru moşiile ce le-au fost confiscate în anii revoluţiei burgheze franceze. Cea mai mare parte din aceste despăgubiri, care se ridicau la aproximativ 1 miliard de franci şi erau plătite sub forma unei rente de stat de 3%, erau acordate înaltei aristocraţii de la curte şi marilor proprietari funciari ai Franţei. - Nota red. Editurii Politice (nota 340, vol. 1)
[N341]. Este vorba de decretul cu privire la împărţirea Franţei în districte militare, în fruntea cărora se aflau reacţionarii notorii, învestiţi cu cele mai largi împuterniciri; de legea cu privire la dreptul preşedintelui republicii de a-i înlocui şi numi pe primari; de legea cu privire la învăţătorii de la sate, puşi sub controlul prefecţilor; de legea cu privire la învăţămîntul public, prin care se intensifica influenţa clerului asupra orientării învăţămîntului. Marx a caracterizat aceste legi în lucrarea „Luptele de clasă în Franţa. 1848- 1850“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7. Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 89). - Nota red. Editurii Politice (nota 341, vol. 1)
[N342]. În deceniile al 6-lea şi al 7-lea ale secolului trecut, prefectul departamentului Sena, Haussmann, a dispus efectuarea unor lucrări de mari proporţii pentru schimbarea înfăţişării Parisului. Paralel cu lucrările de înfrumuseţare a cartierelor aristocrate, au fost lărgite unele străzi şi s-au construit altele noi, drepte, care să permită trupelor guvernamentale, în cazul unor revoluţii populare, să amplaseze pe ele artilerie. Din mijloacele puse la dispoziţie în acest scop de către stat, Haussmann şi subalternii săi au delapidat sume enorme. - Nota red. Editurii Politice (nota 342, vol. 1)
[N343]. În ziarul „Le Mot d'Ordre“ din 5 mai 1871 au fost relatate fapte care dovedeau fărădelegile ce se săvîrşeau în mănăstiri. În urma cercetărilor întreprinse la mănăstirea Picpus din suburbia Saint-Antoine a ieşit la iveală ca numeroase călugăriţe au fost închise ani de-a rîndul în chilii, s-au găsit instrumente de tortură, în biserica Saint Laurent a fost găsit un cimitir secret, mărturie a crimelor săvîrşite. Aceste fapte au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice şi în broşura „Les Crimes des congrégations religieuses“, scoasă de Comună în scopul propagandei antireligioase. - Nota red. Editurii Politice (nota 343, vol. 1)
[N344]. Răsucirea ţigaretelor (pentru uzul propriu) era la Wilhelmshöhe una din îndeletnicirile principale ale prizonierilor (vezi şi adnotarea 263). - Nota red. Editurii Politice (nota 344, vol. 1)
[N345]. Absenteişti (de la cuvîntul „absent“) - mari proprietari funciari irlandezi care nu trăiau, de regulă, pe proprietăţile lor şi îşi risipeau în străinătate veniturile obţinute fără trudă. Administrarea bunurilor lor era lăsată în seama arendaşilor sau a speculanţilor intermediari, care, la rîndul lor, le dădeau în subarendă în condiţii înrobitoare micilor arendaşi. - Nota red. Editurii Politice (nota 345, vol. 1)
[N346]. Pickelhäring - numele unui mascărici dintr-o veche comedie germană.. - Nota red. Editurii Politice (nota 346, vol. 1)
[N347]. „Le Temps“ din 19 aprilie 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 347, vol. 1)
[N348]. „Journal Officiel de la République française“, Versailles, din 5 mai 1871. - Nota red. Editurii Politice (nota 348, vol. 1)
[N349]. Francs-fileurs (textual „fugari liberi“) - poreclă ironică dată burghezimii pariziene, care a fugit din oraş în timpul asediului lui. Ironia acestei porecle consta în consonanţa cu cuvîntul „francs-tireurs“ (trăgători liberi) - denumirea partizanilor francezi, care au participat activ la luptă împotriva prusienilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 349, vol. 1)
[N350]. Emigraţia de la Koblenz - în timpul revoluţiei burgheze franceze de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, Koblenz era centru al emigranţilor nobili monarhişti şi al pregătirii unei intervenţii împotriva Franţei revoluţionare; la Koblenz se afla guvernul emigrant în frunte cu de Calonne, reacţionar înveterat, fost ministru al lui Ludovic al XVI-lea; acest guvern era sprijinit de statele feudale-absolutiste. - Nota red. Editurii Politice (nota 350, vol. 1)