Salariul îmbracă, la rîndul său, forme foarte variate, lucru despre care nu se spune nimic în compendiile de economie politică, care, fiind interesate în mod exclusiv de aspectul material al problemei, subapreciază orice deosebiri în ceea ce priveşte forma. O tratare a tuturor acestor forme constituie însă obiectul teoriei speciale a muncii salariate şi, prin urmare, nu poate fi obiectul lucrării de faţă. Aici vom analiza pe scurt cele două forme fundamentale dominante.
După cum ştim, vînzarea forţei de muncă se face întotdeauna pentru perioade de timp determinate. Forma transformată în care se exprimă în mod direct valoarea pe o zi, pe o săptămînă etc. a forţei de muncă este deci forma „salariului pe unitatea de timp“, adică salariul cu ziua etc.
Remarcăm în primul rînd că legile expuse în capitolul cincisprezece cu privire la variaţiile preţului forţei de muncă şi ale plusvalorii se transformă, printr-o simplă schimbare a formei, în legi ale salariului. Tot astfel deosebirea dintre valoarea de schimb a forţei de muncă şi masa de mijloace de subzistenţă în care se transformă această valoare apare acum ca deosebire între salariul nominal şi salariul real. Ar fi inutil să repetăm acum, cînd vorbim de forma de manifestare, ceea ce am expus atunci cînd a fost vorba de forma esenţială. Ne vom limita deci la cîteva puncte care caracterizează salariul pe unitate de timp.
Suma de
bani30)
pe care o primeşte muncitorul pentru munca sa
pe o zi, pe o săptămînă etc. formează suma salariului său nominal sau a
salariului său în expresie valorică. Este limpede însă că în funcţie de durata
zilei de muncă, deci în funcţie de cantitatea de muncă furnizată zilnic de
muncitor, acelaşi salariu pe zi, pe săptămînă etc. poate prezenta un preţ al
muncii foarte diferit, adică sume de bani foarte diferite pentru aceeaşi
cantitate de muncă31). Aşadar, la salariul pe
unitatea de timp trebuie să se facă deosebire între suma totală a salariului pe
o zi, pe o săptămînă etc. şi preţul muncii. Cum putem stabili acest preţ, adică
valoarea în bani a unei cantităţi anumite de muncă? Preţul mediu al muncii se
obţine împărţindu-se valoarea medie pe o zi a forţei de muncă la numărul orelor
zilei de muncă medii. Dacă, de pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă este de
3 şilingi, adică valoarea nou creată în 6 ore de muncă, iar ziua de muncă este
de douăsprezece ore, preţul unei ore de muncă este 
= 3 pence. Preţul orei de muncă astfel stabilit serveşte ca unitate de măsură pentru preţul
muncii.
Rezultă de aici că salariul pe zi, pe săptămînă etc. poate să rămînă acelaşi cu toate că preţul muncii scade mereu. De pildă, dacă ziua obişnuită de muncă este de 10 ore, iar valoarea pe o zi a forţei de muncă de 3 şilingi, preţul unei ore de muncă este de 33/5 pence; el scade la 3 pence dacă ziua de muncă creşte la 12 ore şi la 22/5 pence dacă această zi de muncă ajunge la 15 ore. Salariul pe zi sau salariul pe săptămînă rămîne, cu toate acestea, neschimbat. Invers, salariul pe zi sau salariul pe săptămînă poate să crească cu toate că preţul muncii rămîne constant sau chiar scade. Dacă, de pildă, ziua de muncă este de zece ore, iar valoarea pe o zi a forţei de muncă este de 3 şilingi, preţul unei ore de muncă este de 33/5 pence. Dacă, în urma unei activităţi sporite, muncitorul lucrează cu acelaşi preţ al muncii 12 ore, salariul său pe zi creşte acum la 3 şilingi şi 71/5 pence fără ca preţul muncii să se schimbe. Rezultatul ar fi acelaşi dacă în locul mărimii extensive a muncii ar creşte mărimea ei intensivă32). Creşterea salariului nominal pe zi sau pe săptămînă poate deci să fie însoţită de un preţ al muncii neschimbat sau în scădere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru venitul familiei muncitorului atunci cînd cuantumul de muncă furnizat de capul familiei este sporit prin munca membrilor familiei. Există deci metode de reducere a preţului muncii independente de scăderea salariului nominal pe zi sau pe săptămînă33).
Legea generală care rezultă din cele de mai sus este însă următoarea: dacă cantitatea muncii care se efectuează într-o zi, într-o săptămînă etc. este dată, salariul pe zi sau pe săptămînă depinde de preţul muncii, care, la rîndul său, variază fie o dată cu valoarea forţei de muncă, fie o dată cu abaterile preţului ei de la valoarea ei. Dacă, dimpotrivă, preţul muncii este dat, salariul pe zi sau pe săptămînă depinde de cantitatea de muncă efectuată într-o zi sau într-o săptămînă.
Unitatea de măsură a salariului pe unitatea de timp, adică preţul unei ore de muncă, este cîtul care se obţine din împărţirea valorii pe o zi a forţei de muncă la numărul de ore ale unei zile de muncă obişnuite. Să presupunem că această zi de muncă este de 12 ore, că valoarea pe o zi a forţei de muncă este egală cu 3 şilingi, sau cu valoarea-produs a 6 ore de muncă. Preţul unei ore de muncă este în aceste împrejurări de 3 pence, iar valoarea nou creată în această oră este de 6 pence. Dacă muncitorul lucrează acum mai puţin de 12 ore pe zi (sau mai puţin de 6 zile pe săptămînă), de pildă numai 6 sau 8 ore, el nu mai primeşte la acest preţ al muncii decît 2 sau 11/2 şilingi salariu pe zi34). Întrucît, conform presupunerii noastre, el trebuie să lucreze în medie 6 ore pe zi numai pentru a produce un salariu pe zi care să corespundă valorii forţei sale de muncă, întrucît, conform aceleiaşi presupuneri, el lucrează din fiecare oră numai o jumătate pentru sine, iar cealaltă jumătate pentru capitalist, este clar că el nu poate să obţină pentru sine valoarea-produs a 6 ore dacă lucrează mai puţin de 12 ore. Mai sus am văzut urmările dezastruoase ale muncii excesive; aici ni se dezvăluie izvorul suferinţelor pe care le îndură muncitorii din cauza folosirii incomplete a timpului de muncă.
Dacă
salariul pe oră se fixează în aşa fel încît capitalistul nu se obligă la plata
unui salariu pe zi sau pe săptămînă, ci numai la plata orelor de muncă în care
el binevoieşte să dea de lucru muncitorului, el poate să-l folosească pe acesta
un timp mai scurt decît acela care a stat iniţial la baza evaluării salariului
pe oră, adică a unităţii de măsură pentru preţul muncii, întrucît această
unitate de măsură este determinată de raportul 
, ea
devine, fireşte, un nonsens în momentul în care ziua de muncă încetează să
conţină un anumit număr de ore. Legătura dintre munca plătită şi cea neplătită
dispare. Capitalistul poate acum să obţină de la muncitor o anumită cantitate
de supramuncă fără a limita timpul de muncă necesar pentru propria întreţinere a
muncitorului. El poate să desfiinţeze orice regularitate a muncii, făcînd să
alterneze în mod arbitrar munca excesivă cu şomajul relativ sau chiar total, în
funcţie de comoditatea sau de interesele sale momentane. Sub pretextul că
plăteşte „preţul normal al muncii“, el poate să prelungească ziua de muncă
dincolo de orice limite normale, fără vreo compensaţie corespunzătoare pentru
muncitor. De aici revolta absolut întemeiată a muncitorilor din construcţii
londonezi (1860) împotriva încercării capitaliştilor de a le impune salariul pe
oră. Limitarea prin lege a zilei de muncă pune capăt acestui abuz, deşi ea nu
desfiinţează, bineînţeles, folosirea incompletă a timpului de muncă a
muncitorilor, rezultată din concurenţa maşinilor, din schimbările intervenite în
calificarea muncitorilor folosiţi, din crizele parţiale sau generale.
Preţul
muncii poate să rămînă constant nominal, scăzînd totuşi sub nivelul său normal,
în timp ce salariul pe zi sau pe săptămînă să crească. Lucrul acesta se întîmplă
ori de cîte ori se prelungeşte ziua de muncă dincolo de durata ei obişnuită,
preţul muncii, respectiv al orei de muncă, rămînînd neschimbat. Dacă în fracţia 
numitorul creşte, numărătorul creşte şi mai repede. Din cauza creşterii uzurii,
valoarea forţei de muncă creşte o dată cu durata funcţionării ei, şi anume
într-un ritm mai rapid decît acela în care creşte durata funcţionării ei. Ca
urmare, în multe ramuri de producţie în care predomină salariul pe unitatea de
timp fără limitarea prin lege a timpului de muncă, a apărut în mod spontan
obiceiul de a se considera ziua de muncă drept normală („normal working day“
„the day's work“ sau „the regular hours of work“*1)
numai pînă la un anumit moment, de pildă pînă la scurgerea celei de-a zecea ore.
Dincolo de această limită, timpul de muncă este timp suplimentar (overtime),
iar dacă se ia drept unitate de măsură ora, o oră de timp suplimentar este
plătită mai bine (extra pay), deşi adesea în proporţii ridicol de mici35).
Ziua de muncă normală există aici ca o fracţiune a zilei de muncă reale şi se
întîmplă în multe cazuri ca în cursul întregului an aceasta din urmă să fie mai
lungă decît prima36). Creşterea preţului muncii o
dată cu prelungirea zilei de muncă dincolo de o anumită limită normală se
manifestă în diferite ramuri ale industriei britanice în aşa fel, încît preţul
redus al muncii în decursul aşa-numitului timp normal îl obligă pe muncitor să
lucreze un timp suplimentar pentru care e plătit mai bine, dacă vrea, în genere,
să obţină un salariu care să-i ajungă37).
Limitarea prin lege a zilei de muncă pune capăt acestei plăceri38).
Este îndeobşte cunoscut faptul că cu cît ziua de muncă este mai lungă într-o ramură industrială, cu atît salariul este mai mic39). Inspectorul de fabrici A. Redgravei) ilustrează acest lucru într-o dare de seamă comparativă asupra perioadei de douăzeci de ani dintre 1839 şi 1859, din care rezultă că salariul a crescut în fabricile în care s-a aplicat legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore şi a scăzut în fabricile în care se lucrează cîte 14 şi 15 ore pe zi40).
Din legea „dacă preţul muncii este dat, salariul pe zi sau pe săptămînă depinde de cantitatea muncii efectuate“ rezultă în primul rînd că cu cît preţul muncii este mai mic, cu atît mai mare trebuie să fie cantitatea de muncă sau cu atît mai lungă trebuie să fie ziua de muncă pentru ca muncitorul să-şi asigure chiar şi un salariu mediu de mizerie. Nivelul scăzut al preţului muncii acţionează aici ca un stimulent în direcţia prelungirii timpului de muncă41).
Pe de altă parte însă, prelungirea timpului de muncă provoacă, la rîndul ei, o scădere a preţului muncii şi deci a salariului pe zi sau pe săptămînă.
Din determinarea preţului muncii prin
|
valoarea pe o zi a forţei de muncă |
|
ziua de muncă de un număr de ore dat |
rezultă că simpla prelungire a zilei de muncă face să scadă preţul muncii dacă nu intervine o compensare. Dar aceleaşi împrejurări care-i permit capitalistului să prelungească ziua de muncă pentru un timp mai îndelungat îi permit la început şi îl silesc în cele din urmă să reducă preţul muncii şi nominal pînă ce scade preţul total al numărului sporit de ore de muncă, adică salariul pe zi sau pe săptămînă. Este suficient să menţionăm aici două împrejurări. Dacă un om efectuează munca unui om şi jumătate sau a doi oameni, oferta de muncă creşte chiar dacă oferta forţei de muncă aflată pe piaţă rămîne constantă. Concurenţa creată astfel în rîndurile muncitorilor permite capitalistului să reducă preţul muncii, iar scăderea preţului muncii îi permite, pe de altă parte, să prelungească şi mai mult timpul de muncă42). Curînd însă posibilitatea de a dispune de cantităţi anormale de muncă neplătită, adică de cantităţi de muncă neplătită depăşind nivelul social mediu, devine un mijloc de concurenţă între capitaliștii înşişi. O parte din preţul mărfurilor constă din preţul muncii. Partea neplătită a preţului muncii nu trebuie socotită în prețul mărfii. Ea poate fi dăruită cumpărătorului mărfii. Acesta este primul pas făcut sub presiunea concurenţei. Al doilea pas pe care îl impune tot concurenţa este excluderea din preţul de vînzare al mărfii cel puţin a unei părţi din plusvaloarea anormală, obșinută prin prelungirea zilei de muncă. În felul acesta apare mai întîi sporadic, iar apoi treptat se fixează un preţ de vînzare al mărfii anormal de scăzut, care devine baza permanentă a unui salariu de mizerie şi a unui timp de muncă excesiv, după ce iniţial el a fost produsul acestor împrejurări. Menţionăm doar în treacăt această mişcare, întrucît analiza concurenţei nu-şi are locul aici. Dar să-i dăm pentru o clipă cuvîntul şi capitalistului.
„La Birmingham, concurenţa dintre patroni este atît de mare, încît unii dintre noi sînt siliţi să facă în calitate de patroni lucruri de care s-ar ruşina în alte împrejurări; şi, totuşi, nu se obţin mai mulţi bani (and yet no more money is made) şi numai publicul este avantajat de pe urma acestui fapt“43).
Ne amintim de cele două categorii de brutari londonezi din care una vinde pîine la preţ integral (the „fullpriced“ bakers), iar cealaltă sub preţul normal („the underpriced“, „the undersellers“). Brutarii „fullpriced“ îşi denunţă concurenţii în faţa comisiei parlamentare de anchetă:
„Ei există numai datorită faptului că, în primul rînd, înşală publicul“ (falsificînd marfa) „şi, în al doilea rînd, datorită faptului că storc de la oamenii lor optsprezece ore de muncă, plătindu-i pentru douăsprezece ore de muncă... Munca neplătită (the unpaind labour) a muncitorilor este arma cu care luptă împotriva concurenţilor. Concurenţa dintre patronii brutari este cauza care face ca desfiinţarea muncii de noapte să întîmpine dificultăţi. Un «underseller» care îşi vinde plinea sub preţul de cost — care variază în funcţie de variaţiile preţului făinii — nu pierde, deoarece stoarce de la oamenii lui mai multă muncă. Dacă eu scot de la oamenii mei numai 12 ore de muncă, iar vecinul meu 18 sau 20, el trebuie să mă bată la preţul de vînzare al mărfii. Dacă muncitorii ar avea posibilitatea să revendice plata pentru timpul suplimentar, acestei manevre i s-ar pune repede capăt... Majoritatea muncitorilor folosiţi de «underseller» o constituie străinii, tinerii şi alţii, nevoiţi să se mulţumească cu orice salariu pe care îl pot obţine“44).
Ieremiada aceasta este interesantă şi pentru motivul că arată cum în creierul capitalistului se reflectă numai aparenţa relaţiilor de producţie. Capitalistul nu ştie că şi preţul normal al muncii presupune o anumită cantitate de muncă neplătită şi că tocmai această muncă neplătită constituie izvorul normal al profitului său. Pentru capitalist, categoria timpului de supramuncă nici nu există în genere, deoarece el este cuprins în ziua de muncă normală, iar el consideră că îl plăteşte în salariul pe zi. Ceea ce există pentru el este timpul suplimentar, prelungirea zilei de muncă dincolo de limita care corespunde preţului obişnuit al muncii. Atunci cînd este vorba de concurenţii săi care îşi vînd marfa la un preţ care e sub nivelul obişnuit, el insistă chiar ca pentru acest timp suplimentar să se dea o plată suplimentară (extra pay). Dar el nu ştie de asemenea că această plată suplimentară conţine, ca şi preţul orei obişnuite de muncă, muncă neplătită. De pildă, preţul unei ore de muncă din ziua de muncă de 12 ore este de 3 pence, adică egal cu valoarea produsă într-o jumătate de oră de muncă, iar preţul unei ore de muncă din timpul suplimentar este de 4 pence, adică egal cu valoarea produsă în 2/3 de oră de muncă; în primul caz, capitalistul îşi însuşeşte fără plată o jumătate, în al doilea o treime din ora de muncă.
30) Se presupune aici peste tot că valoarea banilor este constantă.
31) „Preţul muncii este suma care se plăteşte pentru o anumită cantitate de muncă“. (Sir Edward Westi), „Price of Corn and Wages of Labour“, Lond. 1826, p. 67.) West este autorul lucrării anonime „Essay on the Application of Capital to Land. By a Fellow of Univ. College of Oxford“, Lond. 1815, care a făcut epocă în istoria economiei politice.
32) „Salariul depinde de preţul muncii şi de cantitatea muncii efectuate... O creştere a salariului nu implică în mod necesar o creştere a preţului muncii. Dacă timpul de muncă se prelungeşte şi dacă muncitorii depun un efort mai mare, salariile pot creşte în mod apreciabil, deşi preţul muncii rămîne acelaşi“. (West, l.c., p. 67, 68 şi 112.) De altfel, la întrebarea principală: cum se determină „preţul muncii“? West nu răspunde decît prin fraze banale.
33) Lucrul acesta îl simte si apologetul fanatic al burgheziei industriale din secolul al XVIII-lea, autorul lucrării „Essay on Trade and Commerce“, citat adesea de noi, deşi el prezintă chestiunea într-un mod confuz: „Cantitatea muncii şi nu preţul ei“ (autorul înţelege sub acest termen salariul nominal pe zi sau pe săptămînă) „este determinată de preţul mijloacelor de subzistență al altor obiecte necesare; dacă preţul obiectelor necesare scade simţitor, cantitatea de muncă scade şi ea în mod corespunzător... Fabricanţii ştiu ca există diferite căi pentru ridicarea sau scăderea preţului muncii, în afară de schimbarea cuantumului lui nominal“ (l.c., p. 48 şl 61). În ale sale „Three Lectures the Rate of Wages“, Lond. 1830, în care se foloseşte de lucrarea lui West fără a-l cita, N. W. Seniori) spune între altele: „Muncitorul este în special interesat în mărimea salariului“ (p. 15). Prin urmare, muncitorul este interesat în primul rînd în ceea ce obţine, adică în cuantumul nominal al salariului, nu în ceea ce dă, adică în cantitatea de muncă!
34) Efectul unei asemenea reduceri anormale a timpului de muncă este cu totul diferit de cel al unei reduceri generale, impusă de lege, a zilei de muncă. Prima nu are nici o legătură cu durata absolută a zilei de muncă și poate avea loc indiferent dacă ziua de muncă este de 15 ore sau de 6 ore. În primul caz, preţul normal al muncii este calculat avîndu-se în vedere faptul că muncitorul lucrează în medie 15 ore pe zi, iar în al doilea caz 6 ore pe zi. Efectul rămîne deci acelaşi dacă muncitorul lucrează în primul caz numai 71/2 ore, iar în celălalt caz 3 ore.
35) „Norma plăţii pentru timpul suplimentar“ (în manufactura de dantelă) „este atît de mică (1/2 pence etc. pe oră), încît există un contrast flagrant între această normă şi prejudiciile pe care munca suplimentară le aduce sănătăţii şi forţei vitale a muncitorilor... La aceasta se mai adaugă faptul că micul surplus cîştigat astfel trebuie cheltuit adesea pentru mijloace reconfortante“. („Child. Empl. Comm., II. Rep.“, p. XVI, nr. 117.)
36) Aşa se întîmplă, de pildă, în imprimeriile de tapete înainte de aplicarea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici. „Lucrăm fără pauză pentru masă, aşa încît ziua noastră de muncă de 101/2 ore pe zi se termină la ora 4 şi jumătate d.a., iar restul este timp suplimentar, care rareori se termină înainte de ora 6 seara, aşa că de fapt lucrăm suplimentar în tot cursul anului“. (Depoziţia d-lui Smith, în „Child. Empl. Comm., I. Rep.“, p. 125.)
37) Aşa se întîmplă, de pildă, în albitoriile din Scoţia. „În unele părţi ale Scoţiei, în această industrie s-a practicat“ (înainte de introducerea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1862) „sistemul muncii suplimentare, adică ziua de muncă de 10 ore era socotită zi de muncă normală. Pentru această zi de muncă normală, muncitorul primea un şiling şi 2 pence. La aceasta se mai adaugă însă zilnic un timp suplimentar de 3 sau de 4 ore, plătit cu 3 pence ora. Rezultatul: cel ce muncea numai timpul normal nu putea să cîştige decît 8 şilingi pe săptămînă... Fără timp suplimentar salariul era insuficient“. („Reports of Insp. of Fact., 30th April 1863“, p. 10.) „Retribuirea mai bună a timpului suplimentar este o tentaţie căreia muncitorii nu-i pot rezista“. („Rep. of Insp. of Fact., 30th April 1848“, p. 5.) Legătoriile de cărţi din City-ul londonez folosesc foarte mult fete între 14 şi 15 ani, şi anume în baza contractului de ucenicie, care prevede un anumit număr de ore de muncă. Totuşi în ultima săptămînă a fiecărei luni ele lucrează pînă la orele 10, 11, 12 şi 1 noaptea, împreună cu muncitorii mai vîrstnici, într-o societate foarte pestriţă. „Patronii le ademenesc (tempt) cu suplimente la leafă şi cu bani pentru o cină bună“, pe care o iau în circiumile din vecinătate. Promiscuitatea în care trăiesc aceste „young immortals“*2 („Child. Empl. Comp., V. Rep.“, p. 44, nr. 191) este compensată de faptul că printre cărţile pe care le leagă ele sînt şi multe biblii şi cărţi cu conţinut moralizator.
38) Vezi „Reports of Insp. of Fact, 30th April 1863“, l. c. Făcînd o critică foarte justă a situaţiei de fapt, muncitorii din construcţii londonezi au declarat în timpul marii greve şi a lockout-ului din 1860 că nu acceptă salariul cu ora decît cu două condiţii: 1) ca o dată cu preţul orei de muncă să se fixeze o zi de muncă normală de 9, respectiv de 10 ore şi ca preţul unei ore din ziua de muncă de 10 ore să fie mai mare decît cel al unei ore din ziua de muncă de 9 ore; 2) ca fiecare oră în plus peste ziua de muncă normală să fie considerată timp suplimentar şi să fie plătită relativ mai bine.
39) „Este îndeobşte cunoscut faptul că, acolo unde ziua de muncă lungă constituie o regulă, salariile mici constituie şi ele o regulă“. („Rep. of. Insp. of Fact., 31st Oct. 1863“, p. 9.) „Munca în schimbul căreia se obţine un salariu de mizerie este de cele mai multe ori prelungită excesiv“. („Public Health, Sixth Rep. 1863“, p. 15.)
40) „Reports of Insp. of. Fact., 30th April 1860“, p. 31, 32.
41) Aşa, de pildă, în Anglia, din cauza preţului redus al muncii, muncitorii care produc cuie manual trebuie să lucreze 15 ore pe zi pentru a realiza săptămînal un salariu de mizerie. „O zi are multe, multe ore, şi în tot acest timp el trebuie să trudească din greu pentru a obţine 11 pence sau 1 şiling, din care se scad 21/2 pînă la 3 pence pentru uzura uneltelor, pentru combustibil şi pentru deşeurile de fier“. („Child. Empl. Comm., III. Rep.“, p. 136, nr. 671.) Pentru acelaşi timp de muncă, femeile cîştigă săptămînal numai 5 şilingi (l. c., p. 137, nr. 674).
42) Dacă de pildă, un muncitor de fabrică ar refuza să lucreze numărul mare de ore stabilit, „el ar fi curînd înlocuit cu un alt muncitor care ar accepta să lucreze oricît de mult şi ar rămîne astfel fără lucru“. („Reports of Insp. of Fact 31st Oct. 1848“, Evidence, p. 39, nr. 58.) „Dacă un om face munca a doi oameni..., rata profitului creşte în general..., întrucît această ofertă suplimentară de muncă reduce preţul muncii“. (Senior, l. c., p. 15.)
43) „Child. Empl. Comm., III. Rep.“. Evidence, p. 66, n. 22.
44) „Report etc. relative to the Grievances complained of by the journeymen bakers“. Lond. 1862, p. LII şi ib., Evidence, nr. 479, 359, 27. Totuşi, după cum am menţionat mai sus şi după cum recunoaşte însuşi Bennet, reprezentantul brutarilor „fullpriced“, şi la aceştia muncitorii „încep munca la ora 11 seara sau mai devreme, lucrînd adesea pînă la ora 7 din seara următoare“ (l. c., p. 22).
*1 — „ziua de muncă normală“, „munca de o zi“, „orele reglementrare de muncă“. — Nota trad.
*2 — tinere suflete nemuritoare. — Nota trad.