Secţiunea întîi
MARFA ŞI BANII

Capitolul unu

Marfa

 1. Cei doi factori ai mărfii: Valoare de întrebuinţare şi valoare (substanţa valorii, mărimea valorii)

 Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie capitalist apare ca o „uriaşă îngrămădire de mărfuri“¹⁾, iar fiecare marfă în parte — ca formă elementară a acestei avuţii. Studiul nostru începe, de aceea, cu analiza mărfii.

Marfa este, în primul rînd, un obiect exterior, un lucru care prin proprietăţile sale satisface anumite trebuinţe ale omului. Natura acestor trebuinţe, faptul că provin, de exemplu, din stomac sau din fantezie, nu are importanţă²⁾. Nu se pune aici în discuţie nici în ce fel un lucru satisface o trebuinţă a omului, în chip direct, ca mijloc de subzistenţă, deci ca obiect de consum, sau în chip indirect, ca mijloc de producţie.

Orice lucru util, ca fierul, hîrtia etc., trebuie considerat sub un dublu aspect: sub aspectul calităţii şi sub cel al cantităţii. Orice lucru de acest fel reprezintă o multiplicitate de proprietăţi şi poate deci să fie util prin diferite laturi ale lui. Descoperirea acestor laturi diferite şi, prin urmare, a variatelor moduri de întrebuinţare a lucrurilor este opera dezvoltării istorice³⁾. Acesta este cazul şi cu descoperirea măsurilor sociale pentru cantitatea lucrurilor utile. Diversitatea acestor măsuri ale mărfurilor izvorăşte în parte din natura diferită a obiectelor ce urmează a fi măsurate, în parte din convenţie.

Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuinţare⁴⁾. Dar această utilitate nu pluteşte în aer. Condiţionată de proprietăţile corpului-marfă, ea nu există fără acesta. De aceea, însuşi corpul-marfă, ca fierul, grîul, diamantul etc., este o valoare de întrebuinţare, sau un bun. Acest caracter al său nu depinde de faptul că, pentru a-şi însuşi calităţile lui utile, omul trebuie să cheltuiască mai multă sau mai puţină muncă. Cînd se analizează valorile de întrebuinţare, se presupune întotdeauna o determinare a lor cantitativă, ca: o duzină de ceasuri, un cot de pînză, o tonă de fier etc. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor constituie obiectul unei discipline speciale: merceologia⁵⁾. Valoarea de întrebuinţare nu se realizează decît în procesul întrebuinţării sau al consumului. Valorile de întrebuinţare formează conţinutul material al avuţiei, oricare ar fi forma socială a acesteia. În orînduirea socială pe care o analizăm, ele sînt în acelaşi timp purtătorii materiali ai valorii de schimb.

Valoarea de schimb apare înainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel⁶⁾, raport care variază necontenit în funcţie de timp şi de loc. Valoarea de schimb pare să fie din această cauză ceva întîmplător şi pur relativ, iar o valoare de schimb intrinsecă, imanentă mărfii (valeur intrinsèque), apare deci ca o contradictio in adjecto⁷⁾. Să cercetăm problema mai îndeaproape.

O marfă oarecare, un cuarter de grîu de pildă, se schimbă pe cantitatea x de cremă de ghete, sau pe cantitatea y de mătase, sau pe cantitatea z de aur etc., într-un cuvînt, pe alte mărfuri în proporţiile cele mai diferite. Grîul are, prin urmare, valori de schimb multiple, în loc să aibă una singură. Dar cum cantitatea x de cremă de ghete, ca şi cantitatea y de mătase sau cantitatea z de aur etc. reprezintă valoarea de schimb a unui cuarter de grîu, cantităţile x de cremă de ghete, y de mătase, z de aur etc. trebuie să fie valori de schimb care pot fi înlocuite una prin alta sau care sînt egale una cu alta. De aici urmează, în primul rînd, că diferitele valori de schimb ale uneia şi aceleiaşi mărfi exprimă acelaşi lucru şi, în al doilea rînd, că valoarea de schimb nu poate fi decît modul de exprimare, „forma de manifestare“ a unui conţinut deosebit de ea.

Să luăm acum două mărfuri, de pildă grîu şi fier. Oricare ar fi raportul lor de schimb, el poate fi reprezentat întotdeauna printr-o ecuaţie, în care o cantitate de grîu dată e considerată ca fiind egală cu o cantitate oarecare de fier; de pildă: 1 cuarter de grîu = a zentneri^*1 de fier. Ce ne spune această ecuaţie? Ea ne spune că în două obiecte diferite — într-un cuarter de grîu şi în a zentneri de fier — există un element comun de aceeaşi mărime. Amîndouă sînt, aşadar, egale cu un al treilea, care în sine nu este nici primul, nici al doilea. Fiecare din aceste două obiecte, în măsura în care constituie o valoare de schimb, trebuie deci să poată fi redus la acest al treilea element.

Un exemplu simplu luat din geometrie ne va ilustra acest fapt. Pentru a determina şi a compara suprafeţele tuturor figurilor rectilinii, descompunem aceste figuri în triunghiuri. Triunghiul însuşi este redus la o expresie cu totul deosebită de aspectul său vizibil — jumătatea produsului dintre bază şi înălţime. Tot astfel valorile de schimb ale mărfurilor trebuie să fie reduse la un element comun, din care ele reprezintă o cantitate mai mare sau mai mică.

Acest element comun nu poate fi o proprietate geometrică, fizică, chimică sau o altă proprietate naturală a mărfurilor. Proprietăţile lor corporale sînt luate în consideraţie numai în măsura în care ele fac ca mărfurile să fie utile, adică să fie valori de întrebuinţare. Pe de altă parte însă, ceea ce evident caracterizează raportul de schimb al mărfurilor este tocmai faptul că se face abstracţie de valorile lor de întrebuinţare. În cadrul acestui raport de schimb, o valoare de întrebuinţare preţuieşte exact atît cît oricare alta, cu condiţia ca ea să existe în proporţia cuvenită. Sau, cum spune bătrînul Barbonⁱ⁾: 

„Un fel de marfă este tot atît de bun ca oricare altul, cu condiţia ca valorile lor de schimb să fie egale. Nu există nici o diferenţă sau distincţie între lucruri cu valoare de schimb egală“⁸⁾.

 Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sînt în primul rînd de calitate diferită; ca valori de schimb, ele nu pot avea decît deosebiri cantitative şi nu conţin deci nici un atom de valoare de întrebuinţare.

Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare a mărfurilor, acestora nu le mai rămîne decît o singură însuşire: aceea de a fi produse ale muncii. Dar acum şi produsul muncii capătă cu totul alt aspect. Dacă facem abstracţie de valoarea sa de întrebuinţare, facem totodată abstracţie de elementele şi formele corporale care fac din el o valoare de întrebuinţare. El nu mai este o masă, o casă, un fir de tort sau alt obiect util. Toate proprietăţile sale care pot fi percepute prin simţuri au dispărut. De asemenea, el nu mai este nici produsul muncii tîmplarului, zidarului, filatorului sau al oricărei alte munci productive determinate. O dată cu caracterul util al produselor muncii dispare şi caracterul util al muncilor reprezentate prin aceste produse, dispar, prin urmare, şi diferitele forme concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc între ele, ci sînt reduse, toate, la una şi aceeaşi muncă omenească, la muncă omenească abstractă.

Să analizăm acum reziduul produselor muncii. Din ele nu a mai rămas decît una şi aceeaşi obiectualitate fantomatică, simplă masă amorfă de muncă omenească nediferenţiată, adică de cheltuire de forţă de muncă omenească, indiferent de forma cheltuirii. Aceste lucruri exprimă doar faptul că în producţia lor a fost cheltuită forţă de muncă omenească, a fost acumulată muncă omenească. Ele sînt cristalizări ale acestei substanţe sociale care le e comună tuturor, ele sînt valori — valori-marfă.

În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a apărut ca ceva cu totul independent de valorile lor de întrebuinţare. Dacă facem realmente abstracţie de valoarea de întrebuinţare a produselor muncii, obţinem valoarea lor aşa cum a fost determinată mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de schimb a mărfii este, aşadar, valoarea ei. În continuare, analiza noastră ne va duce din nou la valoarea de schimb ca mod de exprimare necesar sau formă de manifestare necesară a valorii; valoarea trebuie analizată însă mai întîi independent de această formă.

O valoare de întrebuinţare sau un bun are deci valoare numai pentru că în el este obiectualizată sau materializată munca omenească abstractă. Cum se măsoară însă mărimea valorii lui? Prin cantitatea de „substanţă creatoare de valoare“, aşadar de muncă pe care o conţine. Cantitatea de muncă însăşi se măsoară prin durata ei, iar timpul de muncă, la rîndul lui, îşi are unitatea de măsură în părţi de timp determinate, în ore, zile etc.

Dacă valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei, s-ar putea crede că cu cît un om este mai leneş şi mai neîndemînatic, cu atît valoarea mărfii sale este mai mare, pentru că lui îi trebuie cu atît mai mult timp pentru confecţionarea mărfii respective. Dar munca ce formează substanţa valorilor este muncă omenească identică, este cheltuirea uneia şi aceleiaşi forţe de muncă omeneşti. Întreaga forţă de muncă a societăţii, care se manifestă în valorile lumii mărfurilor, este considerată aici ca una şi aceeaşi forţă de muncă omenească, deşi ea se compune din nenumărate forţe de muncă individuale. Fiecare dintre aceste forţe de muncă individuale este aceeaşi forţă de muncă omenească ca şi celelalte în măsura în care ea are caracterul unei forţe de muncă sociale mijlocii şi acţionează ca forţă de muncă socială mijlocie, deci în măsura în care, pentru producerea unei mărfi, ea nu foloseşte decît timpul de mumcă necesar în medie, adică timpul de muncă socialmente necesar. Timpul de muncă socialmente necesar este timpul de muncă cerut pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social, şi cu gradul social mediu de îndemînare şi intensitate a muncii. Astfel, în Anglia, după introducerea războiului de ţesut acţionat de forţa aburului, pentru a transforma în ţesătură o cantitate de fire dată a fost suficientă poate jumătate din munca ce fusese necesară anterior. Desigur, ţesătorul manual din Anglia avea nevoie, pentru această transformare, de acelaşi timp de muncă ca şi în trecut, dar acum produsul orei sale individuale de muncă nu mai reprezenta decît jumătate din ora socială de muncă şi de aceea valoarea lui a scăzut la jumătate.

Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuinţare determină mărimea valorii ei⁹⁾. Fiecare marfă în parte contează în genere ca un exemplar mijlociu al genului ei¹⁰⁾. Mărfurile în care sînt cuprinse cantităţi de muncă egale sau care pot fi produse în acelaşi timp de muncă au deci valori de aceeaşi mărime. Între valoarea unei mărfi şi valoarea oricărei alte mărfi este acelaşi raport ca şi între timpul de muncă necesar pentru producerea celei dintîi şi timpul de muncă necesar pentru producerea celei de-a doua. „Ca valori, toate mărfurile sînt doar măsuri determinate de timp de muncă solidificat“¹¹⁾.

Mărimea valorii unei mărfi ar rămîne deci constantă dacă timpul de muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta din urmă se schimbă o dată cu fiecare schimbare care intervine în forţa productivă a muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări diferite, între altele de nivelul mijlociu de îndemînare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi de gradul ei de aplicabilitate tehnologică, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale. De pildă, aceeaşi cantitate de muncă îşi găseşte expresia în 8 busheli de grîu dacă anul este favorabil, şi numai în 4 busheli dacă anul este nefavorabil. Aceeaşi cantitate de muncă produce mai mult metal în minele bogate decît în cele sărace ş.a.m.d. Diamantele se găsesc rar în scoarţa pămîntului, şi descoperirea lor necesită, în medie, mult timp de muncă. Prin urmare, ele reprezintă multă muncă într-un volum mic. Jacob se îndoieşte că aurul a fost plătit vreodată la întreaga sa valoare²⁵. Cu atît mai mult se poate spune acest lucru despre diamante. După Eschwegeⁱ⁾, produsul total în timp de 80 de ani al minelor de diamante din Brazilia nu atinsese încă în 1823 preţul producţiei medii pe timp de un an şi jumătate a plantaţiilor de trestie de zahăr sau de cafea din Brazilia, deşi el reprezenta mult mai multă muncă, deci mai multă valoare. O dată cu deschiderea unor mine mai bogate, aceeaşi cantitate de muncă şi-ar găsi expresia într-o cantitate mai mare de diamante, iar valoarea acestora ar scădea. Dacă s-ar reuşi să se transforme cărbunele în diamant cheltuindu-se un volum mic de muncă, valoarea acestuia ar putea să scadă sub valoarea cărămizilor. În general: cu cît este mai mare forţa productivă a muncii, cu atît este mai scurt timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atît este mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atît este mai mică valoarea lui. Invers, cu cît este mai mică forţa productivă a muncii, cu atît este mai mare timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atît este mai mare valoarea articolului respectiv. Mărimea valorii unei mărfi variază deci direct proporţional cu cantitatea şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii care se realizează în această marfă^*2.

Un lucru poate să fie valoare de întrebuinţare fără să fie valoare. Acesta este cazul atunci cînd utilitatea sa pentru om nu este mijlocită de muncă. Aşa sînt, de pildă, aerul, pămînturile virgine, păşunile naturale, pădurile sălbatice etc. Un lucru poate să fie util şi poate să fie produs al muncii omeneşti fără să fie marfă. Omul care prin produsul muncii sale îşi satisface o trebuinţă creează, ce-i drept, o valoare de întrebuinţare, dar nu o marfă. Pentru a produce o marfă, el trebuie să producă nu numai o valoare de întrebuinţare, ci o valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare de întrebuinţare socială. { Şi nu numai pentru alţii în general. O parte din grîul produs de ţăranul medieval era dat feudalului ca dijmă şi o parte popii ca zecimală. Dar nici grîul dat ca dijmă, nici grîul dat ca zeciuială nu deveneau mărfuri prin faptul că erau produse pentru alţii. Pentru a deveni marfă, produsul trebuie să fie transmis celui căruia îi serveşte ca valoare de întrebuinţare, prin intermediul schimbului. }^11a). În sfîrşit, nici un lucru nu poate să fie valoare dacă nu este totodată obiect de întrebuinţare. Dacă lucrul este lipsit de utilitate, atunci şi munca cuprinsă în el este lipsită de utilitate, nu contează ca muncă şi deci nu creează valoare.

 2. Dublul caracter al muncii cuprinse în mărfuri

 Iniţial marfa ne-a apărut sub un dublu aspect: valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. Mai tîrziu am văzut că şi munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoare, nu mai posedă aceleaşi caracteristici pe care le are în calitate de creatoare de valori de întrebuinţare. Această natură dublă a muncii cuprinse în marfă a fost arătată pentru prima dată în mod critic de mine¹²⁾. Întrucît acesta este punctul esenţial de care depinde înţelegerea economiei politice, îl vom cerceta aici mai îndeaproape.

Să luăm două mărfuri, de pildă o haină şi zece coţi de pînză. Să presupunem că prima are o valoare de două ori mai mare decît a doua, astfel că dacă zece coţi de pînză = w, haina = 2 w.

Haina este o valoare de întrebuinţare care satisface o trebuinţă particulară. Pentru a crea această valoare de întrebuinţare este nevoie de un anumit gen de activitate productivă. Această activitate este determinată de scopul ei, de modul în care se lucrează, de obiectul, mijloacele şi rezultatul ei. Munca, a cărei utilitate este exprimată în valoarea de întrebuinţare a produsului ei sau în faptul că produsul ei este o valoare de întrebuinţare o numim pur şi simplu muncă utilă. Din acest punct de vedere ea este considerată întotdeauna în raport cu efectul ei util.

După cum haina şi pînza sînt valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ, tot aşa muncile care le creează — munca croitorului şi munca ţesătorului — sînt munci diferite din punct de vedere calitativ. Dacă aceste obiecte n-ar fi valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ şi, prin urmare, dacă ele nu ar fi produse ale unor munci utile diferite din punct de vedere calitativ, ele nici nu s-ar putea întîlni unul cu altul în calitate de mărfuri. O haină nu se schimbă pe o altă haină, o valoare de întrebuinţare nu se schimbă pe aceeaşi valoare de întrebuinţare.

În ansamblul variatelor valori de întrebuinţare sau corpuri-marfă apare un ansamblu de munci utile tot atît de variate sub raportul genului, speciei, familiei, subspeciei, varietăţii, apare adică diviziunea socială a muncii. Ea este condiţia de existenţă a producţiei de mărfuri, cu toate că producţia de mărfuri nu este, invers, condiţia de existenţă a diviziunii sociale a muncii. În vechea obşte indiană există o diviziune socială a muncii, fără ca produsele să devină mărfuri. Sau, să luăm un exemplu mai apropiat: în orice fabrică există o diviziune sistematică a muncii, dar această diviziune nu este mijlocită prin aceea că muncitorii schimbă între ei produsele lor individuale. Numai produsele unor munci particulare autonome şi independente unele de altele se întîlnesc în calitate de mărfuri.

Am văzut, aşadar, că în valoarea de întrebuinţare a oricărei mărfi este cuprinsă o anumită activitate productivă îndreptată spre un scop anumit, adică o muncă utilă. Valorile de întrebuinţare nu se pot întîlni în calitate de mărfuri dacă în ele nu sînt cuprinse munci utile, diferite din punct de vedere calitativ. Într-o societate ale cărei produse iau în general forma de marfă, adică într-o societate de producători de mărfuri, această deosebire calitativă între muncile utile, care se execută independent unele de altele, ca îndeletniciri particulare ale unor producători autonomi, se dezvoltă şi devine un sistem complex: diviziunea socială a muncii.

Pentru haină, de altfel, este indiferent dacă este purtată de croitor sau de clientul croitorului. În ambele cazuri ea are rolul de valoare de întrebuinţare. Tot atît de puţin modifică în sine raportul dintre haină şi munca care o produce faptul că croitoria devine o profesiune aparte, o verigă de sine stătătoare a diviziunii sociale a muncii. Acolo unde nevoia de îmbrăcăminte l-a silit, omul a practicat croitoria milenii de-a rîndul înainte de a fi devenit croitor. Dar existenţa hainei, a pînzei sau a oricărui element al avuţiei materiale care nu se găseşte în natură se datoreşte întotdeauna unei activităţi productive speciale, îndreptată spre un scop anumit, care adaptează anumite substanţe din natură la trebuinţe omeneşti determinate. În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, de muncă utilă, munca este deci o condiţie de existenţă a omului independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă, care mijloceşte schimbul de substanţe dintre om şi natură, adică însăşi viaţa omului.

Valorile de întrebuinţare haină, pînză etc., cu un cuvînt corpurile-marfă, sînt combinaţii de două elemente, substanţă din natură şi muncă. Dacă se scade suma totală a diferitelor munci utile care sînt cuprinse în haină, pînză etc., rămîne întotdeauna un substrat material care există de la natură, fără nici o intervenţie din partea omului. În procesul de producţie, omul nu poate să acţioneze decît aşa cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor¹³⁾. Mai mult. În însăşi această muncă de transformare el se sprijină în permanenţă pe forţele naturii. Munca nu este deci singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, al avuţiei materiale. Munca este tatăl acestei avuţii, cum spune William Pettyⁱ⁾, iar pămîntul este mama ei²⁶.

Să trecem acum de la marfă ca obiect de întrebuinţare la valoarea mărfii.

Potrivit presupunerii noastre, haina are o valoare de două ori mai mare decît pînza. Aceasta este însă numai o deosebire cantitativă, care deocamdată nu ne interesează. Amintim, de aceea, că dacă valoarea unei haine este de două ori mai mare decît aceea a 10 coţi de pînză, 20 de coţi de pînză au aceeaşi mărime-valoare ca o haină. Ca valori, haina şi pînza sînt obiecte din aceeaşi substanţă, expresii obiective ale unei munci identice. Dar croitoria şi ţesătoria sînt munci calitativ diferite. Există totuşi condiţii sociale în care unul şi acelaşi om face alternativ muncă de croitor şi de ţesător, deci condiţii în care aceste două genuri diferite de muncă nu sînt decît modificări ale muncii aceluiaşi individ, şi nu funcţii particulare consolidate ale unor indivizi diferiţi, exact aşa cum haina pe care croitorul nostru o face astăzi şi pantalonii pe care îi face mîine reprezintă doar variaţii ale aceleiaşi munci individuale. Apoi, experienţa de zi cu zi ne mai arată că în societatea noastră capitalistă, în funcţie de direcţia variabilă a cererii de muncă, o parte dată a muncii omeneşti se oferă alternativ cînd sub formă de muncă de croitor, cînd sub formă de muncă de ţesător. Aceste schimbări ale formei muncii nu se produc fără fricţiuni, dar ele trebuie să se producă. Dacă se face abstracţie de caracterul determinat al activităţii productive şi, prin urmare, de caracterul util al muncii, acesteia îi mai rămîne particularitatea de a fi o cheltuire de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria, deşi activităţi productive diferite din punct de vedere calitativ, sînt amîndouă o cheltuire productivă de creier, muşchi, nervi, mînă etc. omeneşti, şi în acest sens amîndouă sînt muncă omenească. Ele nu sînt decît două forme diferite de cheltuire de forţă de muncă omenească. Forţa de muncă omenească trebuie să fie, desigur, ea însăşi mai mult sau mai puţin dezvoltată, pentru a fi cheltuită într-o formă sau alta. Dar valoarea mărfii reprezintă muncă omenească ca atare, cheltuire de muncă omenească în general. După cum în societatea burgheză un general sau un bancher joacă un rol însemnat, în timp ce omul ca atare (schlechthin) nu joacă decît un rol cu totul secundar¹⁴⁾, la fel stau lucrurile aici cu munca omenească. Ea este cheltuire de forţă de muncă simplă, pe care o posedă în medie organismul oricărui om obişnuit, care nu se deosebeşte printr-o dezvoltare specială. Munca medie simplă însăşi îşi schimbă, ce-i drept, caracterul în diferitele ţări şi în diferite epoci de civilizaţie; într-o societate anumită însă ea este dată. Munca mai complexă contează numai ca muncă simplă potenţată, sau, mai exact, multiplicată, astfel că o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. Experienţa ne arată că această reducere a muncii complexe la muncă simplă are loc în mod permanent. O marfă poate să fie produsul muncii celei mai complexe, dar valoarea ei o face egală într-o anumită proporţie cu produsul muncii simple şi de aceea reprezintă numai o anumită cantitate de muncă simplă¹⁵⁾. Diferitele proporţii în care diferite feluri de muncă sînt reduse la munca simplă ca unitatea lor de măsură se stabilesc printr-un proces social fără ştirea producătorilor, astfel că aceştia le consideră ca fiind date prin tradiţie. Pentru a simplifica lucrurile vom considera, în cele ce urmează, orice fel de forţă de muncă direct ca forţă de muncă simplă, ceea ce ne va scuti de a face de fiecare dată reducerea muncii complexe la muncă simplă.

Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pînză se face abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot aşa în muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori se face abstracţie de deosebirea dintre formele lor utile, de croitorie şi ţesătorie. Aşa cum valorile de întrebuinţare haină şi pînză sînt combinaţii ale unor activităţi productive îndreptate spre un scop determinat, cu postavul şi cu firul, în timp ce valorile haină şi pînză nu sînt decît simple cristalizări de muncă de acelaşi fel, tot aşa muncile cuprinse în aceste valori prezintă importanţă nu prin raportul lor productiv faţă de postav şi de fire, ci numai ca o cheltuire de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria tocmai prin calităţile lor diferite sînt elementele care creează valorile de întrebuinţare haină şi pînză; dar ele constituie substanţa valorii hainei şi a valorii pînzei numai în măsura în care se face abstracţie de calitatea lor specială şi în măsura în care ambele au aceeaşi calitate, aceea de a fi muncă omenească.

Haina şi pînza sînt însă nu numai valori în general, ci valori de o mărime determinată, iar după presupunerea noastră haina valorează de două ori mai mult decît 10 coţi de pînză. De unde provine această deosebire dintre mărimile valorilor lor? Din faptul că pînza conţine numai jumătate din munca pe care o conţine haina, astfel că pentru producerea acesteia din urmă forţa de muncă trebuie cheltuită într-un timp de două ori mai îndelungat decît pentru producerea celei dintîi.

Dacă deci în raport cu valoarea de întrebuinţare munca cuprinsă în marfă prezintă importanţă numai din punct de vedere calitativ, în raport cu mărimea valorii ea prezintă importanţă numai din punct de vedere cantitativ, după ce a fost redusă la muncă omenească fără nici o altă calitate. În primul caz este vorba de a şti cum se munceşte şi ce anume se produce, în al doilea caz cîtă muncă se cheltuieşte şi care este durata acestei munci. Dat fiind că mărimea valorii unei mărfi nu reprezintă decît cantitatea de muncă cuprinsă în această marfă, rezultă că mărfurile, luate într-o anumită proporţie, trebuie să fie întotdeauna valori egale.

Dacă forţa productivă, să zicem a tuturor muncilor utile necesare pentru producerea unei haine, rămîne neschimbată, mărimea valorii hainelor creşte proporţional cu cantitatea lor. Dacă o haină reprezintă x zile de muncă, 2 haine reprezintă 2 x zile de muncă ş.a.m.d. Să presupunem însă că munca necesară pentru producerea unei haine este de două ori mai mare sau scade la jumătate. În primul caz o haină are valoarea pe care o aveau înainte două haine, în al doilea caz două haine nu au decît valoarea pe care o avea înainte o singură haină, cu toate că în ambele cazuri o haină face aceleaşi servicii ca şi înainte, iar munca utilă cuprinsă în această haină este de aceeaşi calitate ca înainte. Cantitatea de muncă cheltuită cu producerea ei s-a schimbat însă.

O cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare formează în sine o avuţie materială mai mare; două haine reprezintă mai mult decît una. Cu două haine pot fi îmbrăcaţi doi oameni, cu o singură haină — un singur om ş.a.m.d. Totuşi, unei sporiri a masei avuţiei materiale îi poate corespunde o scădere simultană a mărimii valorii ei. Această mişcare contradictorie provine din dublul caracter al muncii. Forţa productivă este, desigur, întotdeauna forţa productivă a unei munci utile concrete, şi nu determină de fapt decît gradul de eficienţă a unei activităţi productive îndreptate spre un scop anumit şi desfăşurate într-un interval de timp dat. Munca utilă devine deci o sursă de produse mai abundentă sau mai puţin abundentă, în raport direct cu creşterea sau cu scăderea forţei ei productive. Dimpotrivă, o schimbare a forţei productive nu afectează de loc munca reprezentată în valoare. Întrucît forţa productivă aparţine formei utile concrete a muncii, ea nu poate, fireşte, să afecteze munca din moment ce se face abstracţie de forma ei utilă concretă. Prin urmare, aceeaşi muncă creează întotdeauna în acelaşi interval de timp aceeaşi valoare, indiferent de schimbarea forţei productive. Dar ea furnizează în acelaşi interval de timp cantităţi diferite de valori de întrebuinţare, şi anume: cantităţi mai mari dacă forţa productivă creşte, cantităţi mai mici dacă această forţă scade. Aceeaşi schimbare a forţei productive care sporeşte randamentul muncii, şi prin aceasta masa valorilor de întrebuinţare furnizate de ea, reduce totodată mărimea valorii acestei mase totale sporite atunci cînd scurtează timpul de muncă necesar pentru producerea ei, şi viceversa.

Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă omenească în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă omenească identică sau abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată spre un scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă concretă, ea produce valori de întrebuinţare¹⁶⁾.

3. Forma-valoare sau valoarea de schimb

Mărfurile vin pe lume sub formă de valori de întrebuinţare sau corpuri-marfă, ca fier, pînză, grîu etc. Aceasta este forma lor naturală, obişnuită. Dar ele sînt mărfuri numai pentru că au un caracter dublu, pentru că sînt în acelaşi timp obiecte de întrebuinţare şi purtătoare de valoare. Ele apar deci ca mărfuri sau au forma de marfă numai în măsura în care au formă dublă: formă naturală şi formă-valoare.

Valoarea (Wertgegenständlichkeit) mărfurilor se deosebeşte de văduva Quicklyⁱ⁾ prin aceea că nu ştii cum să o iei²⁷. În contrast direct cu obiectualitatea senzorială grosolană a corpului-marfă, în valoarea (Wertgegenständlichkeit) lui nu intră nici un atom de substanţă din natură. Putem deci să sucim şi să învîrtim cît poftim orice marfă; ca obiect-valoare (Wertding) ea rămîne insesizabilă. Dacă ne amintim însă că mărfurile posedă valoare (Wertgegenständlichkeit) numai în măsura în care sînt expresii ale aceleiaşi unităţi sociale, ale muncii omeneşti, că valoarea (Wertgegenständlichkeit) lor are prin urmare un caracter pur social, se înţelege de la sine că ea nu poate să apară decît în raportul social dintre o marfă şi altă marfă. Într-adevăr, am pornit de la valoarea de schimb sau de la raportul de schimb al mărfurilor pentru a da de urmele valorii cuprinse în mărfuri. Acum trebuie să ne întoarcem la această formă de manifestare a valorii.

Oricine ştie, chiar dacă nu ştie nimic altceva, că mărfurile posedă o formă-valoare comună, care contrastează în modul cel mai izbitor cu formele naturale felurite ale valorilor lor de întrebuinţare: forma bani. Aici urmează să facem ceea ce economia politică burgheză nici n-a încercat măcar să facă, şi anume să arătăm geneza acestei forme bani, adică să urmărim dezvoltarea expresiei de valoare cuprinse în raportul de valoare al mărfurilor de la forma ei cea mai simplă şi insignifiantă pînă la strălucitoarea formă bani. O dată cu aceasta va dispărea şi enigma banilor.

Raportul valoric cel mai simplu este, evident, raportul de valoare dintre o marfă şi o singură altă marfă de un fel diferit, oricare ar fi ea. Raportul valoric dintre două mărfuri ne dă deci cea mai simplă expresie a valorii unei mărfi.

 A) Forma simplă, singulară sau accidentală a valorii

x marfă A = y marfă B, sau: x marfă A valorează cît y marfă B.

(20 de coţi de pînză = 1 haină, sau: 20 de coţi de pînză valorează cît 1 haină.)

1. Cei doi poli ai expresiei valorii: forma relativă şi forma de echivalent

 Misterul oricărei forme a valorii rezidă în această formă simplă. Analiza ei prezintă deci adevărata dificultate.

Două mărfuri diferite, A şi B, în exemplul nostru pînza şi haina, joacă aici, evident, două roluri diferite. Pînza îşi exprimă valoarea în haină, iar haina serveşte ca material pentru această expresie a valorii. Prima marfă joacă un rol activ, a doua un rol pasiv. Valoarea primei mărfi este reprezentată ca valoare relativă, cu alte cuvinte ea se află în forma relativă a valorii. A doua marfă funcţionează ca echivalent, cu alte cuvinte se află în forma de echivalent.

Forma relativă a valorii şi forma de echivalent sînt momente corelative, care se condiţionează reciproc, inseparabile; în acelaş timp însă ele sînt extreme opuse, care se exclud reciproc, adică poli ai aceleiaşi expresii a valorii; ele se repartizează întotdeauna asupra unor mărfuri diferite, pe care expresia valorii le raportează una la cealaltă. Nu pot exprima, de pildă, valoarea pînzei în pînză. 20 de coţi de pînză = 20 de coţi de pînză nu este o expresie a valorii. Această ecuaţie arată, dimpotrivă, că 20 de coţi de pînză nu sînt nimic altceva decît 20 de coţi de pînză, adică o cantitate determinată din obiectul de întrebuinţare — pînză. Prin urmare, valoarea pînzei poate să fie exprimată numai relativ, adică într-o altă marfă. Forma relativă a valorii pînzei presupune, aşadar, că o altă marfă oarecare i se opune sub formă de echivalent. Pe de altă parte, această altă marfă, care figurează ca echivalent, nu poate să se afle în acelaşi timp în forma relativă a valorii. Nu ea este aceea care îşi exprimă valoarea. Ea nu face decît să furnizeze materialul pentru expresia valorii altei mărfi.

Ce-i drept, expresia: 20 de coţi de pînză = 1 haină, sau: 20 de coţi de pînză valorează cît 1 haină cuprinde în ea şi reciproca: 1 haină = 20 de coţi de pînză, sau: 1 haină valorează cît 20 de coţi de pînză. Dar atunci trebuie să inversez ecuaţia pentru a exprima în mod relativ valoarea hainei, şi, de îndată ce fac acest lucru, pînza devine echivalent în locul hainei. Aceeaşi marfă nu poate, aşadar, să figureze simultan în ambele forme în aceeaşi expresie a valorii. Dimpotrivă, aceste două forme se exclud reciproc ca doi poli opuşi.

Chestiunea dacă o marfă se află în forma relativă a valorii sau în forma opusă, de echivalent, depinde exclusiv de locul pe care ea îl ocupă de fiecare dată în expresia valorii, adică de faptul dacă ea este marfa a cărei valoare se exprimă sau marfa în care se exprimă valoarea.

2. Forma relativă a valorii

a) Conţinutul formei relative a valorii

Pentru a stabili în ce fel expresia simplă a valorii unei mărfi este cuprinsă în raportul valoric dintre două mărfuri, trebuie să examinăm mai întîi acest raport în mod cu totul independent de latura sa cantitativă. De obicei se procedează tocmai invers, văzîndu-se în raportul valoric numai proporţia în care cantităţi determinate din două feluri de mărfuri sînt considerate egale între ele. Se trece cu vederea faptul că mărimile unor lucruri diferite devin comparabile din punct de vedere cantitativ abia după ce au fost reduse la aceeaşi unitate. Numai ca expresii ale aceleiaşi unităţi sînt ele mărimi omonime şi deci comensurabile¹⁷⁾.

Că 20 de coţi de pînză = 1 haină, sau = 20 de haine, sau = x haine, cu alte cuvinte că o cantitate dată de pînză valorează cît multe haine sau cît puţine haine, orice proporţie de acest gen presupune întotdeauna că pînza şi hainele, ca mărimi de valoare, sînt expresii ale aceleiaşi unităţi, lucruri de aceeaşi natură. Pînza = haină, aceasta este baza ecuaţiei.

Dar cele două mărfuri socotite identice din punct de vedere calitativ nu joacă acelaşi rol. Aici este exprimată numai valoarea pînzei. Cum? Prin raportarea ei la haină ca „echivalent“ al ei, ca obiect „care poate fi schimbat“ pe ea. În acest raport haina este considerată ca formă de existenţă a valorii, ca obiect-valoare (Wertding), căci numai ca atare este ea identică cu pînza. Pe de altă parte, aici iese în evidenţă sau capătă o expresie independentă existenţa pînzei ca valoare, căci numai ca valoare pînza poate fi raportată la haină ca la un lucru care are o valoare egală sau care poate fi schimbat pe ea. De pildă, acidul butiric este un corp diferit de formiatul de propil. Ambele însă sînt compuse din aceleaşi substanţe chimice — carbon (C), hidrogen (H) şi oxigen (O), şi anume în aceeaşi combinaţie procentuală, adică C₄H₈O₂. Dacă am pune însă într-un raport de egalitate acidul butiric cu formiatul de propil, atunci în acest raport s-ar considera, în primul rînd, că formiatul de propil este doar o formă de existenţă a lui C₄H₈O₂, iar în al doilea rînd s-ar considera că şi acidul butiric constă din C₄H₈O₂. Punînd formiatul de propil în raport de egalitate cu acidul butiric, am exprima deci substanţa lor chimică spre deosebire de forma lor fizică.

Cînd spunem: ca valori, mărfurile sînt simple cristalizări de muncă omenească, analiza noastră le reduce la abstracţia valoare, fără a le da însă o formă a valorii distinctă de formele lor naturale. Altfel stau lucrurile atunci cînd o marfă este pusă într-un raport valoric cu altă marfă. Aici caracterul ei de valoare se evidenţiază prin propriul ei raport faţă de cealaltă marfă.

Dacă, de pildă, haina, ca obiect-valoare, este echivalată cu pînza, munca cuprinsă în prima este echivalată cu munca cuprinsă în cea de-a doua. Munca croitorului, care confecţionează haina, este într-adevăr o muncă concretă diferită de munca ţesătorului, care face pînza. Dar echivalînd croitoria cu ţesătoria, reducem de fapt croitoria la ceea ce este realmente identic în ambele feluri de muncă, la caracterul lor comun de muncă omenească. Pe această cale ocolită am spus astfel că şi ţesătoria, în măsura în care ţese valoare, nu se deosebeşte de croitorie şi că este, prin urmare, muncă omenească abstractă. Numai expresia de echivalenţă a unor mărfuri de feluri diferite face să apară caracterul specific al muncii creatoare de valoare, prin aceea că ea reduce de fapt diferitele feluri de muncă cuprinse în diferitele feluri de mărfuri la ceea ce este comun mărfurilor, la muncă omenească în general^17a).

Nu este însă suficient să exprimăm caracterul specific al muncii din care constă valoarea pînzei. Forţa de muncă omenească în stare fluidă, sau munca omenească, creează valoare, dar nu este valoare. Ea devine valoare în stare solidificată, sub formă de obiect. Pentru a exprima valoarea pînzei ca o cristalizare de muncă omenească, ea trebuie exprimată ca o „obiectualitate“ distinctă obiectual de pînza însăşi şi care este în acelaşi timp comună atît pînzei cît şi altei mărfi. Această problemă a şi fost rezolvată.

În raportul valoric al pînzei cu haina, haina apare ca fiind identică din punct de vedere calitativ cu pînza, ca obiect de aceeaşi natură, întrucît ea este valoare. Ea joacă deci aici rolul unui obiect în care se manifestă valoare, sau care în forma sa naturală palpabilă reprezintă valoare. Este adevărat că haina, corpul mărfii haină, nu este decît o simplă valoare de întrebuinţare. O haină exprimă valoare tot atît de puţin cît şi o bucată de pînză oarecare. Acest lucru dovedeşte doar că, în cadrul raportului valoric dintre ea şi pînză, haina înseamnă mai mult decît în afara acestui raport, tot aşa cum mulţi oameni înseamnă mai mult într-o haină cu fireturi decît fără o asemenea haină.

În producţia hainei a fost cheltuită efectiv sub formă de muncă de croitorie forţă de muncă omenească. În haină este deci acumulată muncă omenească. Din acest punct de vedere, haina este „purtător de valoare“, cu toate că această însuşire nu se poate vedea prin ţesătura ei, oricît de fină ar fi. Iar în raportul valoric cu pînza, haina nu este considerată decît din acest punct de vedere, deci ca întruchipare a valorii, ca corp-valoare (Wertkörper). Cu toate că haina se prezintă încheiată la toţi nasturii, pînza a recunoscut în ea frumosul suflet al valorii. Dar în faţa pînzei haina poate să reprezinte valoare numai dacă valoarea ia, pentru pînză, forma de haină. Tot astfel individul A îl poate considera pe individul B ca maiestate numai dacă pentru A maiestatea ia înfăţişarea lui B, şi de aceea trăsăturile feţei, părul şi multe alte lucruri se schimbă ori de cîte ori se schimbă cîrmuitorul.

În raportul valoric în care haina constituie echivalentul pînzei, forma haină joacă deci rolul de formă a valorii. Valoarea mărfii pînză este, aşadar, exprimată în corpul mărfii haină, valoarea unei mărfi — în valoarea de întrebuinţare a altei mărfi. Ca valoare de întrebuinţare pînza este un obiect care din punct de vedere senzorial se deosebeşte de haină; ca valoare ea este „identică cu haina“ şi arată prin urmare ca o haină. În felul acesta pînza capătă o formă a valorii deosebită de forma ei naturală. Existenţa ei ca valoare apare în identitatea ei cu haina, aşa cum firea de oaie a creştinului apare în identitatea lui cu mielul lui dumnezeu.

După cum se vede, tot ce ne-a spus mai înainte analiza valorii mărfurilor ne spune pînza însăşi îndată ce vine în contact cu altă marfă, cu haina. Numai că ea îşi trădează gîndurile în singura limbă pe care o stăpîneşte, în limba mărfurilor. Pentru a spune că munca în calitatea ei abstractă de muncă omenească îi creează propria ei valoare, a pînzei, ea spune că haina, în măsura în care este echivalentă cu ea, adică în măsura în care este valoare, constă din aceeaşi muncă ca şi ea, pînza. Pentru a spune că sublima obiectualitate a valorii ei (Wertgegenständlichkeit) este diferită de trupul ei de pînză grosolană, ea spune că valoarea arată ca o haină şi că de aceea ea însăşi, ca obiect-valoare (Wertding), seamănă cu haina ca două picături de apă. Remarcăm în treacăt că, în afară de ebraică, limba mărfurilor are încă multe alte dialecte mai mult sau mai puţin corecte. Astfel, de pildă, cuvîntul german „Wertsein“ (valoare, existenţă ca valoare) exprimă mai puţin pregnant decît verbul romanic valere, valer, valoir faptul că punerea în raport de egalitate a mărfii B cu marfa A este propria expresie de valoare a mărfii A. Paris vaut bien une messe!²⁸

Prin intermediul raportului valoric, forma naturală a mărfii B devine, aşadar, forma valorii mărfii A, sau corpul mărfii B devine oglinda valorii mărfii A¹⁸⁾. Prin faptul că marfa se raportează la marfa B ca un corp-valoare, ca materializare a muncii omeneşti, ea face din valoarea de întrebuinţare B materialul propriei sale expresii a valorii. Valoarea mărfii A, astfel exprimată în valoarea de întrebuinţare a mărfii B, are forma valorii relative.

b) Determinarea cantitativă a formei relative a valorii

Orice marfă a cărei valoare urmează a fi exprimată este un obiect de întrebuinţare avînd o cantitate dată, de pildă 15 baniţe de grîu, 100 de pfunzi de cafea etc. Această cantitate de mărfuri dată conţine o anumită cantitate de muncă omenească. Forma valorii trebuie, aşadar, să exprime nu numai valoare în general, ci valoare determinată din punct de vedere cantitativ, sau mărime a valorii. În raportul valoric dintre marfa A şi marfa B, dintre pînză şi haină, felul de marfă haină nu numai că se identifică cu pînza din punct de vedere calitativ, ca corp-valoare în general, ci cu anumită cantitate de pînză, de pildă cantităţii de 20 de coţi de pînză îi corespunde o anumită cantitate de corp-valoare sau de echivalent, de pildă o haină.

Ecuaţia: „20 de coţi de pînză = 1 haină, sau: 20 de coţi de pînză valorează 1 haină“ presupune că într-o haină este cuprinsă tot atîta substanţă-valoare ca şi în 20 de coţi de pînză, că ambele cantităţi de mărfuri costă deci tot atîta muncă sau un timp de muncă la fel de mare. Timpul de muncă necesar pentru producerea a 20 de coţi de pînză sau a unei haine variază însă o dată cu orice variaţie în forţa productivă a muncii ţesătorului sau croitorului. Să examinăm acum mai îndeaproape influenţa pe care o exercită aceste variaţii asupra expresiei relative a mărimii valorii.

I. Valoarea pînzei variază¹⁹⁾, în timp ce valoarea hainei rămîne constantă. Dacă timpul de muncă necesar pentru producerea pînzei se dublează, de pildă, din cauza fertilităţii descrescînde a solului pe care se cultivă in, valoarea ei se dublează. În locul ecuaţiei: 20 de coţi de pînză = 1 haină, vom avea ecuaţia: 20 de coţi de pînză = 2 haine, deoarece o haină nu mai conţine acum decît jumătate din timpul de muncă pe care îl conţin 20 de coţi de pînză. Dacă, dimpotrivă, timpul de muncă necesar pentru producerea pînzei scade la jumătate, de exemplu ca urmare a introducerii unor războaie de ţesut perfecţionate, valoarea pînzei scade la jumătate. Ca rezultat vom avea acum: 20 de coţi de pînză = haină. Valoarea relativă a mărfii A, adică valoarea ei exprimată în marfa B, creşte şi scade direct proporţional cu valoarea mărfii A atunci cînd valoarea mărfii B rămîne neschimbată.

II. Valoarea pînzei rămîne constantă, în timp ce valoarea hainei variază. Dacă în aceste condiţii timpul de muncă necesar pentru producerea hainei se dublează, bunăoară din cauză că la tunsul oilor s-a obţinut o cantitate mică de lînă, în locul ecuaţiei: 20 de coţi de pînză = 1 haină, vom avea acum: 20 de coţi de pînză = ¹/₂ haină. Dacă, dimpotrivă, valoarea hainei scade la jumătate, avem: 20 de coţi de pînză = 2 haine. Dacă deci valoarea mărfii A este constantă, valoarea ei relativă exprimată în marfa B creşte sau scade invers proporţional cu variaţiile valorii mărfii B.

Dacă comparăm diferitele cazuri din I şi II, constatăm că aceeaşi variaţie în mărimea valorii relative poate să fie determinată de cauze cu totul opuse. Astfel ecuaţia: 20 de coţi de pînză = 1 haină se transformă: 1. în ecuaţia 20 de coţi de pînză = 2 haine, fie pentru că valoarea pînzei se dublează, fie pentru că valoarea hainelor scade la jumătate; şi 2. în ecuaţia 20 de coţi de pînză = ¹/₂ haină, fie pentru că valoarea pînzei scade la jumătate, fie pentru că valoarea hainei se dublează.

III. Cantităţile de muncă necesare pentru producerea pînzei şi a hainei variază simultan, în acelaşi sens şi în aceeaşi proporţie. În acest caz vom avea, ca şi mai înainte, 20 de coţi de pînză = 1 haină, indiferent cum ar fi variat valorile lor. Putem descoperi variaţia valorilor lor de îndată ce le vom compara cu o a treia marfă, a cărei valoare rămîne constantă. Dacă valorile tuturor mărfurilor ar creşte sau ar scădea simultan şi în aceeaşi proporţie, valorile lor relative ar rămîne constante. Schimbarea reală a valorilor lor s-ar constata din faptul că acum în acelaşi timp de muncă s-ar livra în general o cantitate mai mare sau mai mică de mărfuri decît înainte.

IV. Timpurile de muncă respective necesare pentru producerea pînzei şi a hainei, deci şi valorile acestora, pot să varieze simultan în acelaşi sens, dar în măsură diferită, sau să varieze în sens opus etc. Influenţa tuturor combinaţiilor posibile de acest gen asupra valorii relative a unei mărfi poate fi determinată prin simpla aplicare a cazurilor I, II şi III.

Variaţiile reale ale mărimii valorii nu se reflectă deci nici cu toată claritatea şi nici în întregime în expresia relativă a mărimii valorii sau în mărimea valorii relative. Valoarea relativă a unei mărfi poate să varieze, cu toate că valoarea ei rămîne constantă. Valoarea ei relativă poate să rămînă constantă, cu toate că valoarea ei variază; în sfîrşit, variaţiile simultane ale mărimii valorii şi ale expresiei relative a acestei mărimi a valorii nu coincid întotdeauna²⁰⁾.

3. Forma de echivalent

Am văzut că întrucît marfa A (pînza) îşi exprimă valoarea în valoarea de întrebuinţare a unei mărfi diferite B (haina), ea îi imprimă acesteia din urmă o formă specifică a valorii, aceea de echivalent. Marfa pînză îşi manifestă propria ei existenţă ca valoare prin faptul că haina este echivalată cu ea, fără să ia o formă-valoare distinctă de forma sa corporală. Aşadar, pînza exprimă de fapt propria ei existenţă ca valoare prin aceea că haina poate fi schimbată pe ea nemijlocit. Forma de echivalent a unei mărfi este, prin urmare, forma în care ea poate fi schimbată nemijlocit pe o altă marfă.

Dacă un fel de marfă, de pildă hainele, serveşte unui alt fel de marfă, de pildă pînza, ca echivalent, hainele căpătînd astfel proprietatea caracteristică de a se afla într-o formă în care pot fi schimbate nemijlocit pe pînză, prin aceasta nu este încă nicidecum dată proporţia în care hainele şi pînza pot fi schimbate între ele. Mărimea valorii pînzei fiind dată, această proporţie depinde de mărimea valorii hainelor. Indiferent dacă haina este luată ca echivalent şi pînza ca valoare relativă, sau, invers, pînza ca echivalent şi haina ca valoare relativă, mărimea valorii hainei rămîne în orice caz determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei, este deci independentă de forma valorii ei. Dar de îndată ce felul de marfă haină ocupă în expresia valorii locul de echivalent, mărimea valorii ei nu capătă nici o expresie ca mărime-valoare. Mai mult: în ecuaţia de valoare, marfa haină figurează mai curînd ca o cantitate anumită de obiect.

De pildă: 40 de coţi de pînză „valorează“ — cît? 2 haine. Întrucît felul de marfă haină joacă aici rolul de echivalent, valoarea de întrebuinţare haină fiind considerată, faţă de pînză, ca corp-valoare, este suficientă o cantitate determinată de haine pentru a exprima o cantitate determinată de valoare-pînză. Două haine pot, aşadar, să exprime mărimea valorii a 40 de coţi de pînză, dar ele nu pot să exprime niciodată mărimea propriei lor valori, mărimea valorii hainelor. Interpretarea superficială a faptului că în ecuaţia de valoare echivalentul are întotdeauna nunai forma unei simple cantităţi dintr-un obiect, dintr-o valoare de întrebuinţare, l-a făcut pe Bailey, ca şi pe mulţi dintre predecesorii şi succesorii săi, să vadă în expresia valorii numai un raport cantitativ. Forma de echivalent a unei mărfi nu conţine în realitate nici o determinare cantitativă a valorii.

Prima particularitate care se constată atunci cînd se examinează forma de echivalent este următoarea: valoarea de întrebuinţare devine forma de manifestare a contrariului ei, a valorii.

Forma naturală a mărfii devine formă a valorii. Dar, nota bene, pentru marfa B (haină, sau grîu, sau fier etc.) acest quid pro quo se produce numai în cadrul raportului valoric în care intră cu o altă marfă oarecare A (pînză etc), şi numai în cadrul acestui raport. Întrucît nici o marfă nu se poate raporta la sine însăşi ca la un echivalent şi, prin urmare, nu poate nici să facă din propria sa înfăţişare naturală expresia propriei sale valori, ea trebuie să se raporteze la o altă marfă ca la un echivalent, adică trebuie să facă din înfăţişarea naturală a altei mărfi propria sa formă-valoare. Vom ilustra mai bine acest lucru dacă vom lua ca exemplu o măsură cu care pot fi măsurate corpurile-marfă în calitatea lor de corpuri-marfă, adică în calitatea lor de valori de întrebuinţare. O căpăţînă de zahăr, fiind un corp, este grea, are deci o anumită greutate, dar această greutate nu poate fi văzută, pipăită. Să luăm acum diferite bucăţi de fier a căror greutate a fost determinată anterior. Forma corporală a fierului privită în sine este tot atît de puţin formă de manifestare a greutăţii ca şi forma corporală a căpăţînii de zahăr. Totuşi, pentru a exprima căpăţîna de zahăr  ca greutate, o punem într-un raport de greutate cu fierul. În acest raport fierul este considerat ca un corp care nu reprezintă nimic în afară de greutate. Cantităţile de fier servesc, aşadar, ca măsură a greutăţii zahărului, şi în raport cu corpul zahărului ele nu reprezintă decît întruchiparea greutăţii, forma de manifestare a greutăţii. Acest rol îl joacă fierul numai în cadrul acestui raport în care intră cu el zahărul sau un alt corp oarecare, a cărui greutate urmează să fie stabilită. Dacă aceste două corpuri nu ar fi grele, ele nu ar putea intra în acest raport şi, prin urmare, unul nu ar putea să servească ca expresie a greutăţii celuilalt. Dacă le punem pe amîndouă în balanţă, vedem, într-adevăr, că sub raportul greutăţii ele sînt identice şi că deci, într-o proporţie determinată, ele au aceeaşi greutate. Aşa cum corpul fierului ca măsură de greutate reprezintă, în raport cu căpăţîna de zahăr, numai greutate, tot aşa în expresia noastră de valoare corpul hainei nu reprezintă, în raport cu pînza, decît valoare.

Aici însă analogia încetează. În expresia greutăţii căpăţînii de zahăr, fierul reprezintă o proprietate naturală comună ambelor corpuri, greutatea lor, — în timp ce în expresia valorii pînzei, haina reprezintă o proprietate supranaturală a ambelor obiecte: valoarea lor, ceva pur social.

Prin faptul că forma relativă a valorii unei mărfi, de pildă a pînzei, exprimă existenţa ca valoare a acesteia ca ceva cu totul distinct de corpul ei şi de proprietăţile lui, de pildă ca ceva identic cu o haină, însăşi această expresie arată că ea ascunde o relaţie socială. Cu forma de echivalent lucrurile se prezintă invers. Ea constă tocmai în faptul că corpul-marfă dat cum e haina, acest obiect luat ca atare, exprimă valoare, posedă prin urmare de la natură formă-valoare. Ce-i drept, acest lucru este valabil numai în cadrul raportului valoric în care marfa pînză este raportată la marfa haină ca echivalent²¹⁾. Cum însă proprietăţile unui obiect nu izvorăsc din raportul său cu alte obiecte, ci doar se manifestă în acest raport, haina pare să aibă şi ea de la natură forma sa de echivalent, proprietatea sa de a putea fi schimbată nemijlocit, aşa cum are de la natură proprietatea de a fi grea sau de a ţine cald. De aici enigma formei de echivalent, pe care privirea obtuză a economistului burghez o sesizează abia cînd ea i se prezintă sub o înfăţişare desăvîrşită, ca bani. Atunci el încearcă să explice caracterul mistic al aurului şi argintului, substituindu-le alte mărfuri mai puţin strălucitoare, şi repetă cu o plăcere tot mai mare întregul catalog al plebei de mărfuri care, la timpul lor, au jucat rolul de echivalent. El nici nu bănuieşte că pînă şi cea mai simplă expresie de valoare, ca: 20 de coţi de pînză = 1 haină, conţine dezlegarea enigmei formei de echivalent.

Corpul mărfii care serveşte ca echivalent se prezintă întotdeauna ca întruchipare a muncii omeneşti abstracte şi este întotdeauna produsul unei munci concrete, utile, determinate. Această muncă concretă devine, aşadar, expresia muncii omeneşti abstracte. Dacă, de pildă, haina serveşte ca simplă concretizare a muncii omeneşti abstracte, munca croitorului, care se concretizează realmente în haină, este considerată o simplă formă de concretizare a muncii omeneşti abstracte. În expresia valorii pînzei, utilitatea muncii croitorului nu constă în faptul că ea face haina şi deci pe om, ci în faptul că produce un corp în care recunoaştem îndată o valoare, adică cristalizări de muncă care nu se deosebesc prin nimic de munca materializată în valoarea pînzei. Pentru a confecţiona o asemenea oglindă a valorii, munca croitorului însăşi nu trebuie să oglindească nimic altceva decît proprietatea ei abstractă de a fi muncă omenească în general.

Sub forma muncii croitorului, ca şi sub forma muncii ţesătorului se cheltuieşte forţă de muncă omenească. Ambele activităţi posedă deci proprietatea comună de a fi muncă omenească şi pot fi considerate în anumite cazuri, de pildă cînd e vorba de producerea valorii, numai din acest punct de vedere. Aici nu este nimic misterios. Dar în expresia de valoare a mărfii problema este răsturnată cu capul în jos. Pentru a exprima, de pildă, că ţesătoria creează valoarea pînzei nu în forma ei concretă, de ţesătorie, ci în calitatea ei generală de muncă omenească, i se opune croitoria, adică munca concretă care produce echivalentul pînzei ca formă de realizare palpabilă a muncii omeneşti abstracte.

A doua particularitate a formei de echivalent constă deci în faptul că munca concretă devine forma de manifestare a contrariului ei, a muncii omeneşti abstracte.

Însă prin faptul că această muncă concretă, croitoria, apare ca simplă expresie a muncii omeneşti nediferenţiate, ea este identică cu o altă muncă, cu munca cuprinsă în pînză, şi deci, cu toate că este muncă privată, ca orice altă muncă producătoare de mărfuri, ea reprezintă totuşi muncă în formă socială nemijlocită. Tocmai de aceea ea se realizează într-un produs care poate fi schimbat nemijlocit pe altă marfă. A treia particularitate a formei de echivalent constă, aşadar, în faptul că munca privată devine o formă a contrariului ei, muncă în formă socială nemijlocită.

Ultimele două particularităţi ale formei de echivalent examinate aici devin şi mai clare dacă ne întoarcem la marele cercetător care a analizat pentru prima oară forma valorii, ca şi multe forme de gîndire, forme sociale şi forme naturale. Este vorba de Aristotelⁱ⁾.

În primul rînd, Aristotel arată clar că forma bani a mărfii nu este decît aspectul dezvoltat al formei simple a valorii, adică al exprimării valorii unei mărfi într-o altă marfă oarecare, căci el spune:

„5 perne = 1 casă“

(„Κλίναι πέντε αντί οίκίας“)

„nu se deosebeşte“ de:

„5 perne = cutare sumă de bani“

(„Κλίναι πέντε αντί... όσου αί πέντε κλίναι“).

Mai mult. El vede că raportul valoric în care este cuprinsă această expresie a valorii presupune la rîndul său că această casă este identică din punct de vedere calitativ cu perna şi că fără o asemenea identitate de esenţă aceste obiecte senzorial diferite n-ar putea fi raportate unul la celălalt ca mărimi comensurabile. „Schimbul“, spune el, „nu poate avea loc fără egalitate, iar egalitatea — fără comensurabilitate“, („ούτ' ίσότης μή ούσης συμμετρίας“). Aici însă el ezită şi renunţă să mai analizeze forma valorii. „Dar în realitate este imposibil ca lucruri atît de diferite să fie comensurabile“ („τή μέν ούν άληθείά άδύνατον“), adică echivalente din punct de vedere calitativ. Această egalitate nu poate să fie decît ceva străin adevăratei naturi a lucrurilor, prin urmare „ceva la care se recurge din necesităţi practice“²⁹).

Aristotel ne spune, aşadar, el însuşi din ce cauză nu poate continua analiza, şi anume din cauza lipsei noţiunii de valoare. Care este elementul identic, adică substanţa comună pe care o reprezintă casa în raport cu perna în expresia de valoare a pernei? Aşa ceva „nu poate exista în realitate“, spune Aristotel. De ce? Casa reprezintă în raport cu perna ceva identic în măsura în care reprezintă elementul realmente identic care există în amîndouă, în pernă şi în casă. Şi acest element este — munca omenească.

Însă faptul că în forma valorii mărfurilor toate felurile de muncă sînt exprimate ca muncă omenească identică şi, prin urmare, echivalentă, nu a putut fi dedus de Aristotel din însăşi forma valorii, deoarece societatea greacă se întemeia pe munca sclavilor, avea, prin urmare, ca bază naturală inegalitatea dintre oameni şi dintre forţele lor de muncă. Enigma expresiei valorii, identitatea şi echivalenţa tuturor felurilor de muncă, pentru că şi în măsura în care ele reprezintă muncă omenească în general, nu poate fi dezlegată decît atunci cînd noţiunea de egalitate între oameni a dobîndit trăinicia unei prejudecăţi populare. Acest lucru este însă posibil abia într-o societate în care forma marfă este forma generală a produsului muncii, în care, prin urmare, relaţiile dintre oameni ca posesori de mărfuri sînt relaţii sociale dominante. Geniul lui Aristotel constă tocmai în faptul că în expresia de valoare a mărfurilor el descoperă un raport de egalitate. Numai limitele istorice ale societăţii în care a trăit el l-au împiedicat să descopere în ce constă „în realitate“ acest raport de egalitate.

4. Forma simplă a valorii în ansamblul ei

Forma simplă a valorii unei mărfi este conţinută în raportul ei de valoare faţă de o marfă de alt fel, sau în raportul ei de schimb cu această marfă. Valoarea mărfii A este exprimată din punct de vedere calitativ prin faptul că o marfă B poate fi schimbată în mod nemijlocit pe marfa A. Ea este exprimată din punct de vedere cantitativ prin faptul că o anumită cantitate de marfă poate fi schimbată pe cantitatea dată de marfă A. Cu alte cuvinte, valoarea unei mărfi capătă o expresie de sine stătătoare prin prezentarea ei ca „valoare de schimb“. Dacă la începutul acestui capitol am spus, aşa cum se spune de obicei, că marfa este valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb, lucrul acesta a fost, strict vorbind, inexact. Marfa este valoare de întrebuinţare sau obiect de consum şi „valoare“. Ea se prezintă sub acest dublu aspect de îndată ce valoarea ei posedă o formă de manifestare proprie, diferită de forma ei naturală, şi anume forma de valoare de schimb; privită izolat, marfa nu posedă niciodată această formă, ci întotdeauna o posedă numai în raportul de valoare sau raportul de schimb cu altă marfă, cu o marfă de alt fel. Din momentul în care ştim acest lucru, inexactitatea menţionată mai sus nu va genera greşeli, ci va servi la o exprimare mai concisă.

Analiza noastră a demonstrat că forma valorii sau expresia valorii mărfii decurge din natura valorii mărfii, şi nu invers, valoarea şi mărimea valorii din modul de exprimare a mărfii ca valoare de schimb, cum consideră mercantiliştii şi epigonii lor moderni, ca Ferrier, Ganilh etc.²²⁾, precum şi antipozii lor, comis-voiajorii moderni ai liberului schimb, ca Bastiat & Co. Mercantiliştii pun accentul pe latura calitativă a expresiei valorii, prin urmare pe forma de echivalent a mărfii, care îşi găseşte întruchiparea desăvîrşită în bani, în timp ce apologeţii moderni ai liberului schimb, care trebuie să-şi plaseze cu orice preţ marfa, pun accentul pe latura cantitativă a formei relative a valorii. Pentru ei, prin urmare, atît valoarea, cît şi mărimea valorii mărfii nu există decît în expresia pe care o capătă în raportul de schimb al mărfurilor, deci numai în catalogul de preţuri. Scoţianul Macleodⁱ⁾, care şi-a făcut o meserie din a prezenta într-o formă cît mai savantă concepţiile confuze ale Lombardstreetului³⁰, reprezintă o sinteză reuşită între mercantiliştii superstiţioşi şi apologeţii luminaţi ai liberului schimb.

Examinarea mai amănunţită a expresiei valorii mărfii A cuprinsă în raportul valoric al acestei mărfi faţă de marfa B a arătat că în cadrul acestuia forma naturală a mărfii A apare numai ca întruchipare a valorii de întrebuinţare, iar forma naturală a mărfii B — numai ca formă a valorii sau întruchipare a valorii. Opoziţia lăuntrică dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, ascunsă în marfă, se exprimă deci într-o opoziţie exterioară, adică în raportul dintre două mărfuri, în care o marfă, a cărei valoare urmează a fi exprimată, apare nemijlocit numai ca valoare de întrebuinţare, în timp ce cealaltă marfă, în care se exprimă valoarea, apare nemijlocit numai ca valoare de schimb. Forma simplă a valorii unei mărfi este deci forma simplă de manifestare a opoziţiei dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, cuprinsă în marfă.

Produsul muncii este în toate orînduirile sociale un obiect de întrebuinţare, dar numai o epocă de dezvoltare istoriceşte determinată, o epocă în care munca cheltuită pentru producerea unui obiect de întrebuinţare apare ca o însuşire „obiectuală“ a acestui obiect, adică ca valoare a lui, transformă produsul muncii în marfă. De aici urmează că forma simplă a valorii mărfii este în aceiaşi timp forma marfă simplă a produsului muncii, că deci dezvoltarea formei marfă coincide cu dezvoltarea formei valoare.

De la început este evidentă insuficienţa formei simple a valorii, a acestei forme embrionare, care trebuie să treacă mai întîi printr-o serie de metamorfoze pentru a ajunge la forma de preţ.

Expresia valorii mărfii A într-o marfă oarecare B nu face decît să deosebească valoarea mărfii A de propria ei valoare de întrebuinţare şi să o pună, aşadar, într-un raport de schimb cu un singur fel de marfă, cu o marfă deosebită de ea, în loc să exprime identitatea ei calitativă şi proporţionalitatea ei cantitativă cu toate celelalte mărfuri. Formei relative simple a valorii unei mărfi îi corespunde forma de echivalent singular a unei alte mărfi. Astfel, în expresia valorii relative a pînzei, haina are forma de echivalent, adică forma în care poate fi schimbată nemijlocit, numai în raport cu acest fel singular de marfă, cu pînza.

Forma singulară a valorii trece însă de la sine la o formă mai completă. Prin intermediul acesteia, valoarea unei mărfi A nu este exprimată, ce-i drept, decît într-o singură marfă de alt fel. Este însă cu totul indiferent de ce anume fel este această a doua marfă — haină, fier, grîu etc. După cum o marfă intră într-un raport de valoare cu cutare sau cutare fel de marfă, iau naştere diferite expresii simple ale valorii uneia şi aceleiaşi mărfi^22a). Numărul expresiilor posibile ale valorii ei este limitat numai de numărul felurilor de marfă diferite de ea. Expresia singulară a valorii mărfii se transformă, aşadar, în seria, care poate fi prelungită la nesfîrşit, a diferitelor expresii simple ale valorii ei.

B) Forma totală sau dezvoltată a valorii

z marfă A = u marfă B sau = v marfă C sau = w marfă D sau = x marfă E sau = etc.

(20 de coţi de pînză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 40 de pfunzi de cafea sau = 1 cuarter de grîu sau = 2 uncii de aur sau ¹/₂ tonă de fier sau = etc.)

1. Forma relativă dezvoltată a valorii

 Valoarea unei mărfi, de pildă a pînzei, este exprimată acum în nenumărate alte elemente din lumea mărfurilor. Orice alt corp-marfă devine o oglindă a valorii pînzei²³⁾. De-abia acum această valoare apare ea însăşi realmente ca cristalizare de muncă omenească nediferenţiată. Căci munca pe care o creează este exprimată acum clar ca muncă echivalentă cu orice altă muncă omenească, indiferent de forma naturală a acesteia din urmă şi deci indiferent dacă ea se concretizează într-o haină sau în grîu, fier, aur etc. Prin forma ei valoare, pînza se află deci acum într-un raport social nu numai cu un singur fel de marfă diferită de ea, ci cu întreaga lume a mărfurilor. Ca marfă ea este cetăţean al acestei lumi. În acelaşi timp, seria nesfîrşită a expresiilor valorii mărfii demonstrează că ei îi este indiferentă forma specială a valorii de întrebuinţare în care se manifestă.

În prima formă: 20 de coţi de pînză = 1 haină poate să fie întîmplător faptul că aceste două mărfuri se schimbă una pe alta într-un raport cantitativ determinat. În a doua formă, dimpotrivă, se constată imediat un substrat care este esenţial diferit de fenomenul întîmplător şi care îl determină pe acesta. Mărimea valorii pînzei rămîne aceeaşi, indiferent dacă este exprimată în haină sau în cafea, fier etc., într-o infinitate de mărfuri diferite aparţinînd celor mai diferiţi posesori. Raportul întîmplător dintre doi posesori de mărfuri individuali dispare. Devine astfel evident că nu schimbul reglează mărimea valorii mărfii, ci, dimpotrivă, mărimea valorii mărfii reglează raporturile ei de schimb.

2. Forma de echivalent specială

Orice marfă — haină, ceai, grîu, fier etc. — este considerată, în expresia valorii pînzei, ca echivalent şi deci ca corp-valoare. Forma naturală determinată a fiecăreia din aceste mărfuri este acum o formă de echivalent specială alături de multe altele. Tot astfel variatele feluri de munci utile concrete, determinate, cuprinse în diferitele corpuri-marfă, apar acum ca tot atîtea forme speciale de concretizare sau de manifestare ale muncii omeneşti în general.

3. Neajunsurile formei totale sau dezvoltate a valorii 

În primul rînd, expresia relativă a valorii mărfii este incompletă, deoarece seria termenilor ei nu se încheie niciodată. Lanţul în care fiecare ecuaţie de valoare formează o verigaă poate fi prelungit continuu prin apariţia fiecărui nou fel de marfă, care furnizează materialul pentru o nouă expresie a valorii. În al doilea rînd, acest lanţ formează un mozaic de expresii ale valorii de natură diferită. În sfîrşit, dacă valoarea relativă a fiecărei mărfi este exprimată în această formă dezvoltată, forma relativă a valorii fiecărei mărfi este, aşa cum trebuie să fie, un şir nesfîrşit de expresii ale valorii, diferit de forma relativă a valorii fiecărei alte mărfi. Neajunsurile formei relative dezvoltate a valorii se reflectă, la rîndul lor, în forma de echivalent care îi corespunde. Întrucît forma naturală a fiecărui fel de marfă în parte este aici o formă de echivalent specială, alături de nenumărate alte forme de echivalent speciale, nu există în general decît forme de echivalent limitate, din care fiecare le exclude pe toate celelalte. Tot astfel felul de muncă utilă concretă, determinată, cuprins în fiecare marfă-echivalent special nu este decît o formă de manifestare specială, deci incompletă, a muncii omeneşti. Această muncă omenească capătă, ce-i drept, forma ei de manifestare completă, sau totală, în ansamblul formelor de manifestare speciale. Dar în felul acesta ea nu posedă o formă de manifestare unitară.

Totuşi, forma relativă dezvoltată a valorii nu constă decît dintr-o sumă de expresii relative simple ale valorii sau de ecuaţii ale primei forme, ca, de pildă:

20 de coţi de pînză = 1 haină
20 de coţi de pînză = 10 pfunzi de ceai etc.

Fiecare din aceste ecuaţii conţine însă şi ecuaţia inversă, identică cu ea:

1 haină = 20 de coţi de pînză
10 pfunzi de ceai = 20 de coţi de pînză etc.

Într-adevăr, dacă un om schimbă pînza sa cu multe alte mărfuri şi exprimă, prin urmare, valoarea ei într-o serie de alte mărfuri, în mod necesar şi ceilalţi numeroşi posesori de mărfuri trebuie să-şi schimbe mărfurile pe pînză şi deci să exprime valorile diferitelor lor mărfuri în aceeaşi a treia marfă, adică în pînză. Dacă inversăm deci seria: 20 de coţi de pînză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = etc., adică dacă exprimăm reciproca cuprinsă implicit în serie, obţinem:

C) Forma generală a valorii

1. Caracterul modificat al formei valoare

Acum mărfurile îşi exprimă valorile 1 în mod simplu, pentru că şi le exprimă într-o singură marfă, şi 2 în mod unitar, pentru că şi le exprimă în aceeaşi marfă. Forma valorii lor este simplă şi comună tuturor, deci generală.

Formele I şi II nu reuşeau să exprime decît valoarea unei mărfi ca ceva distinct de propria ei valoare de întrebuinţare sau de corpul ei.

Prima formă ne-a dat ecuaţii de valoare ca: 1 haină = 20 de coţi de pînză, 10 pfunzi de ceai = ¹/₂ tonă de fier etc. Valoarea hainei este exprimată ca ceva egal cu pînza, valoarea ceaiului — ca ceva egal cu fierul etc., dar acest element egal cu pînza şi cu fierul, aceste expresii ale valorii hainei şi a ceaiului sînt tot atît de diferite ca şi pînza şi fierul. În practică, această formă se întîlneşte, evident, numai la primele începuturi ale schimbului, cînd produsele muncii se transformă în mărfuri prin schimburi întîmplătoare şi izolate.

A doua formă exprimă mai complet decît prima deosebirea dintre valoarea unei mărfi şi propria ei valoare de întrebuinţare, căci valoarea hainei, de pildă, se opune acum formei ei naturale sub toate formele posibile, ca ceva egal cu pînza, cu fierul, cu ceaiul etc., ca ceva egal cu orice, numai cu haina nu. Pe de altă parte, orice expresie comună a valorii mărfurilor este exclusă aici în mod direct, căci în expresia valorii fiecărei mărfi în parte toate celelalte mărfuri apar acum doar sub forma de echivalent. Forma dezvoltată a valorii apare pentru prima oară în practică atunci cînd un produs al muncii, de pildă vitele, nu mai este schimbat incidental, ci în mod obişnuit, pe diferite alte mărfuri.

Noua formă exprimă valorile lumii mărfurilor în unul şi acelaşi fel de marfă, distinct de această lume a mărfurilor, de pildă în pînză, şi reprezintă astfel valorile tuturor mărfurilor prin egalitatea lor cu pînza. Ca ceva egal cu pînza, valoarea fiecărei mărfi diferă acum nu numai de propria ei valoare de întrebuinţare, ci de orice valoare de întrebuinţare, şi tocmai de aceea exprimă ceea ce are comun marfa dată cu toate celelalte mărfuri. Prin urmare, numai această formă stabileşte realmente raporturile dintre mărfuri ca valori, face ca ele să apară unele faţă de altele ca valori de schimb.

Primele două forme exprimă valoarea unei mărfi, fie într-o singură marfă de un fel diferit, fie într-o serie de multe alte mărfuri diferite de ea. În ambele cazuri este, ca să zicem aşa, treaba fiecărei mărfi în parte să-şi dea o formă a valorii, şi ea face acest lucru fără concursul celorlalte mărfuri. Acestea din urmă joacă faţă de ea doar rolul pasiv de echivalent. Dimpotrivă, forma generală a valorii ia naştere numai ca operă comună a întregii lumi a mărfurilor. O marfă capătă expresie de valoare generală numai pentru că în acelaşi timp cu ea toate celelalte mărfuri îşi exprimă valoarea în acelaşi echivalent, şi fiecare fel nou de marfă care apare trebuie să procedeze la fel. Devine astfel evident că valoarea (Wertgegenständlichkeit) mărfurilor, nefiind decît „existenta socială“ a acestor obiecte, nu poate să fie exprimată decît prin ansamblul raporturilor lor sociale, că forma valorii lor trebuie să fie, aşadar, o formă valabilă din punct de vedere social.

În forma de lucruri egale cu pînza, toate mărfurile apar acum nu numai identice din punct de vedere calitativ, ca valori în general, dar în acelaşi timp ca mărimi-valoare comparabile din punct de vedere cantitativ. Pentru că mărfurile îşi oglindesc mărimile valorilor lor în unul şi acelaşi material, în pînză, acesta mărimi ale valorilor se oglindesc în mod reciproc. De pildă: 10 pfunzi de ceai = 20 de coţi de pînză, şi 40 de pfunzi de cafea = 20 de coţi de pînză. Prin urmare 10 pfunzi de ceai = 40 de pfunzi de cafea. Sau: într-un pfund de cafea se află numai ¹/₄ din substanţa-valoare, din munca cuprinsă într-un pfund de ceai.

Forma relativă generală a valorii lumii mărfurilor imprimă mărfii-echivalent excluse din această lume, adică pînzei, caracterul de echivalent general. Propria ei formă naturală este forma de valoare comună întregii lumi a mărfurilor; pînza poate deci să fie schimbată în mod nemijlocit pe toate celelalte mărfuri. Forma ei corporală se prezintă ca încarnarea vizibilă, ca întruchiparea socială generală a oricărei munci omeneşti. Ţesătoria, munca particulară care produce pînza, se află în acelaşi timp în forma socială generală, forma de egalitate cu toate celelalte munci. Nenumăratele ecuaţii din care constă forma generală a valorii pun succesiv semnul egalităţii între munca întruchipată în pînză şi munca cuprinsă în toate celelalte mărfuri şi fac astfel din ţesătorie forma generală de manifestare a muncii omeneşti în genere. În felul acesta, munca materializată în valoarea mărfurilor nu este exprimată numai în mod negativ, ca muncă din care au fost abstrase toate formele concrete şi însuşirile utile ale muncilor reale. Propria ei natură pozitivă apare în mod clar. Ea reprezintă reducerea tuturor muncilor reale la caracterul lor comun de muncă omenească, la cheltuirea de forţă de muncă omenească.

Forma generală a valorii, care reprezintă produsele muncii ca simple cristalizări de muncă omenească nediferenţiată, demonstrează prin însăşi structura ei că este expresia socială a lumii mărfurilor. Ea dezvăluie astfel faptul că în această lume a mărfurilor caracterul omenesc general al muncii reprezintă caracterul ei specific social.

2. Raportul dintre dezvoltarea formei relative a valorii şi cea a formei de echivalent

Gradului de dezvoltare a formei relative a valorii îi corespunde gradul de dezvoltare a formei de echivalent. Dar — şi acest lucru trebuie reţinut — dezvoltarea formei de echivalent nu este decît expresia şi rezultatul dezvoltării formei relative a valorii.

Forma relativă simplă sau singulară a valorii unei mărfi face dintr-o altă marfă un echivalent singular. Forma dezvoltată a valorii relative, această expresie a valorii unei mărfi în toate celelalte mărfuri, imprimă acestora forma unor echivalente speciale, diferite. În sfîrşit, un anumit fel de marfă capătă forma de echivalent general pentru că toate celelalte mărfuri fac din el materialul formei lor generale, unitare a valorii.

Dar în aceeaşi măsură în care se dezvoltă forma valoare în general, se dezvoltă şi opoziţia dintre cei doi poli ai ei, forma relativă a valorii şi forma de echivalent.

Chiar prima formă — 20 de coţi de pînză = 1 haină — conţine această opoziţie, dar nu o fixează. După cum aceeaşi ecuaţie este citită de la stînga la dreapta sau de la dreapta la stînga, fiecare din cele două mărfuri opuse, pînza şi haina, se află deopotrivă cînd în forma relativă a valorii, cînd în forma de echivalent. Aici opoziţia clară este încă foarte greu de fixat.

În forma II numai un singur fel de marfă poate de fiecare dată să-şi dezvolte total valoarea relativă, el este singurul care posedă forma relativă dezvoltată a valorii, numai pentru că şi în măsura în care toate celelalte mărfuri i se opun sub formă de echivalent.

Aici cei doi termeni ai ecuaţiei de valoare — bunăoară: 20 de coţi de pînză = 1 haină sau = 10 pfunzi de ceai sau = 1 cuarter de grîu etc. — nu mai pot fi inversaţi fără să se schimbe întregul ei caracter şi fără ca ea să fie transformată din forma totală în forma generală a valorii.

În sfîrşit, ultima formă, forma III, dă lumii mărfurilor o formă relativă a valorii social-generală, pentru că şi în măsura în care toate mărfurile care aparţin acestei lumi, cu o singură excepţie, sînt excluse de la forma de echivalent general. O marfă, pînza, se află, aşadar, în forma în care poate fi schimbată nemijlocit pe toate celelalte mărfuri, adică într-o formă nemijlocit socială, pentru că şi în măsura în care toate celelalte mărfuri nu se află în această formă²⁴⁾.

Invers, marfa care figurează ca echivalent general este exclusă din forma relativă unitară şi deci generală a valorii lumii mărfurilor. Dacă pînza, adică o marfă oarecare, aflată în forma de echivalent general, ar participa în acelaşi timp şi la forma relativă generală a valorii, ea ar trebui să-şi servească ei însăşi ca echivalent. În acest caz am avea: 20 de coţi de pînză = 20 de coţi de pînză, adică o tautologie în care nu este exprimată nici valoarea şi nici mărimea valorii. Pentru a exprima valoarea relativă a echivalentului general trebuie să inversăm forma III. Echivalentul general nu posedă o formă relativă a valorii comună celorlalte mărfuri, ci valoarea lui se exprimă relativ în seria nesfîrşită a tuturor celorlalte corpuri-marfă. Astfel forma relativă dezvoltată a valorii, sau forma II, apare acum ca forma relativă specifică a valorii mărfii-echivalent.

3. Trecerea de la forma generală a valorii la forma bani

Forma de echivalent general este o formă a valorii în genere. Prin urmare, ea poate să revină oricărei mărfi. Dar o marfă se află în forma de echivalent general (forma III) numai pentru că şi în măsura în care ea, ca echivalent, este exclusă de toate celelalte mărfuri din rîndul lor. Abia din momentul în care un fel de marfă specific se desprinde definitiv de toate celelalte mărfuri, forma valoare relativă unitară a valorii în lumea mărfurilor capătă stabilitate obiectivă şi valabilitate socială generală.

Felul de marfă specific, cu a cărui formă naturală se contopeşte din punct de vedere social forma de echivalent, devine marfă-bani sau funcţionează ca bani. Funcţia lui socială specifică şi, prin urmare, monopolul lui social constă în a juca în lumea mărfurilor rolul de echivalent general. Dintre mărfurile care în forma II figurează ca echivalente speciale ale pînzei şi care în forma III îşi exprimă valoarea relativă în pînză, o marfă anumită, aurul, şi-a cucerit, în virtutea unui proces istoric, acest loc privilegiat. Dacă punem, prin urmare, în forma III, în locul mărfii pînză marfa aur, obţinem:

D) Forma bani

O dată cu trecerea de la forma I la forma II şi de la forma II la forma III au loc schimbări esenţiale. Dimpotrivă, forma IV nu se deosebeşte de forma III decît prin faptul că acum, în locul pînzei, forma de echivalent general o are aurul. Aurul joacă în forma IV acelaşi rol pe care l-a jucat pînza în forma III — rolul de echivalent general. Progresul constă doar în aceea că forma în care o marfă poate fi schimbată în mod general şi nemijlocit, adică forma de echivalent general, s-a contopit acum definitiv, în virtutea uzului social, cu forma naturală specifică a mărfii aur.

Aurul apare faţă de celelalte mărfuri ca bani numai pentru că mai înainte a apărut ca marfă. Asemenea tuturor celorlalte mărfuri, a funcţionat şi el ca echivalent, fie ca echivalent singular în acte de schimb izolate, fie ca echivalent special, alături de alte mărfuri-echivalent. Treptat el a ajuns să funcţioneze, în sfere mai restrînse sau mai largi, ca echivalent general. De îndată ce aurul cucereşte monopolul acestei poziţii în expresia de valoare a lumii mărfurilor, el devine marfă-bani, şi abia din momentul în care devine marfă-bani forma IV începe să se deosebească de forma III, cu alte cuvinte forma generală a valorii se transformă în forma bani.

Expresia valorii relative simple a unei mărfi, de pildă a pînzei, în marfa care (funcţionează deja ca imarfă-bani, de pildă aurul, este forma preţ. Prin urmare, „forma preţ“ a pînzei este 

20 de coţi de pînză = 2 uncii de aur 

sau, dacă 2 lire sterline este denumirea monetară a 2 uncii de aur, 

20 de coţi de pînză = 2 lire sterline. 

Dificultatea în conceptul formei bani se reduce la înţelegerea formei de echivalent general, deci a formei generale a valorii ca atare, a formei III. Forma III se reduce, dacă privim retrospectiv, la forma II, forma dezvoltată a valorii, iar elementul constitutiv al acesteia din urmă este forma I: 20 de coţi de pînză = 1 haină, sau x marfă A = y marfă B. Forma marfă simplă este deci germenele formei bani.

4. Caracterul de fetiş al mărfii şi misterul său

La prima vedere o marfă pare un lucru simplu, banal. Analiza ei arată însă că marfa este un lucru foarte complicat, plin de subtilităţi metafizice şi de ciudăţenii teologice. Ca valoare de întrebuinţare, ea nu are în ea nimic misterios, fie că o privim sub aspectul că, prin proprietăţile sale, ea satisface anumite trebuinţe ale omului, fie că dobîndeşte aceste proprietăţi abia ca produs al muncii omeneşti. Este evident că, prin activitatea sa, omul modifică, potrivit nevoilor lui, formele substanţelor din natură. Forma lemnului, de pildă, se modifică dacă din el se face o masă. Cu toate acestea, masa rămîne lemn, un obiect obişnuit, care poate fi perceput prin simţuri. Dar de îndată ce se prezintă ca marfă, ea se transformă într-un lucru care poate şi totodată nu poate fi perceput prin simţuri. Ea nu numai că stă cu picioarele pe pămlnt, dar se prezintă faţă de celelalte mărfuri cu capul în jos, şi din acest cap de lemn ies nişte fantasmagorii mai bizare decît dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă²⁵⁾.

Caracterul mistic al mărfii nu rezultă, aşadar, din valoarea ei de întrebuinţare. El rezultă tot atît de puţin din conţinutul determinaţiilor valorii. Căci, în primul rînd, oricît de variate ar fi muncile utile, sau activităţile productive, este un adevăr fiziologic că ele sînt funcţiuni ale organismului omenesc, şi că fiecare din aceste funcţiuni, indiferent de conţinutul şi de forma ei, este, în esenţă, cheltuire de creier, nervi, muşchi, organe de simţ omeneşti. În al doilea rînd, elementul care stă la baza determinării mărimii valorii, adică durata în timp a acestei cheltuiri sau cantitatea de muncă se deosebeşte vizibil de calitatea muncii. În toate orînduirile sociale timpul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenţă a trebuit să-l intereseze pe om, chiar dacă nu în aceeaşi măsură pe diferitele trepte de dezvoltare a societăţii²⁶⁾. În sfîrşit, din momentul în care oamenii muncesc într-un mod oarecare unul pentru altul, munca lor capătă o formă socială.

De unde provine deci acest caracter misterios al produsului muncii de îndată ce ia forma de marfă? Evident, din însăşi această formă. Egalitatea dintre diferitele feluri de munci omeneşti capătă forma obiectuală a unei egale materialităţi a valorii produselor muncii; măsura cheltuirii forţei de muncă omeneşti prin durata ei în timp capătă forma mărimii valorii produselor muncii; în sfîrşit, relaţiile dintre producători, în care se manifestă determinaţiile sociale ale muncilor lor, capătă forma unei relaţii sociale între produsele muncii.

Misterul formei marfă constă, prin urmare, pur şi simplu în faptul că în această formă caracterul social al muncii oamenilor se reflectă ca caracter obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură. În consecinţă şi relaţia socială dintre producători şi ansamblul muncii le apare acestora ca o relaţie socială între obiecte, existentă în afara lor. Prin acest quid pro quo, produsele muncii devin mărfuri, devin lucruri care pot şi totodată nu pot fi percepute prin simţuri, adică lucruri cu caracter social. Tot astfel impresia luminoasă pe care o produce un obiect asupra nervului optic nu se prezintă ca o excitare subiectivă a nervului optic însuşi, ci ca o formă obiectivă a unui lucru care se află în afara ochiului. Dar în actul vederii lumina este proiectată în mod real de un lucru, de obiectul exterior, asupra unui alt lucru, asupra ochiului. Acesta este un raport fizic între obiecte fizice. Dimpotrivă, forma marfă şi raportul valoric al produselor muncii, în care aceasta îşi găseşte expresia, nu au absolut nimic comun cu natura lor fizică şi cu raporturile dintre lucruri care decurg din ea. Ceea ce capătă în ochii oamenilor forma fantastică a unei relaţii între lucruri nu e nimic altceva decît o relaţie socială determinată între oameni. Pentru a găsi o analogie va trebui să ne refugiem în lumea nebuloasă a religiei. Aici produsele creierului omenesc au aspectul unor făpturi independente, înzestrate cu viaţă proprie, care comunică atît unele cu altele, cît şi cu oamenii. Acelaşi lucru se întîmplă în lumea mărfurilor cu produsele create de mîna omului. Aceasta este ceea ce numesc eu fetişism, propriu produselor muncii din momentul în care ele sînt produse ca mărfuri şi care, prin urmare, este inseparabil de producţia de mărfuri.

Acest caracter de fetiş al lumii mărfurilor izvorăşte, aşa cum s-a arătat în analiza de mai sus, din caracterul social specific al muncii care produce mărfuri.

Obiectele de întrebuinţare devin în genere mărfuri numai pentru că sînt produse ale unor munci particulare independente. Complexul acestor munci particulare formează munca socială totală, întrucît producătorii intră în contact social abia atunci cînd îşi schimbă produsele muncii, caracterul specific social al muncilor lor particulare apare abia în cadrul acestui schimb. Cu alte cuvinte, muncile particulare se manifestă de fapt ca verigi ale muncii sociale totale numai prin relaţiile pe care schimbul le stabileşte între produsele muncii şi, prin intermediul acestora, între producători. Acestora din urmă relaţiile sociale dintre muncile lor particulare le apar drept ceea ce sînt, adică nu drept relaţii sociale nemijlocite între persoane prin înseşi muncile lor, ci drept relaţii obiectuale între persoane şi relaţii sociale între obiecte.

Abia în cadrul schimbului dobîndesc produsele muncii o obiectualitate valorică identică din punct de vedere social, distinctă de obiectualitatea diferită din punct de vedere senzorial. Această scindare a produsului muncii în obiect util şi obiect-valoare se manifestă în practică numai din momentul în care schimbul a dobîndit destulă amploare şi destulă importanţă pentru ca obiectele utile să fie produse în vederea schimbului, prin urmare să se aibă în vedere caracterul valoric al lucrurilor chiar la producerea lor. Din acest moment, muncile particulare ale producătorilor capătă efectiv un dublu caracter social. Pe de o parte, ca munci utile determinate, ele trebuie să satisfacă o trebuinţă socială determinată şi astfel să se afirme ca verigi ale muncii totale, ale sistemului de diviziune socială a muncii apărut spontan. Pe de altă parte, ele satisfac numai diversele trebuinţe ale propriilor lor producători în măsura în care fiecare muncă particulară utilă specială poate fi schimbată pe orice alt fel special de muncă particulară utilă, fiind deci echivalentă cu aceasta din urmă. Egalitatea toto coelo^*6 a unor munci diferite nu poate să existe decît dacă facem abstracţie de inegalitatea lor reală, reducîndu-le la caracterul comun pe care ele îl posedă ca cheltuire de forţă de muncă omenească, ca muncă omenească abstractă. Creierul producătorilor particulari oglindeşte acest dublu caracter social al muncilor lor particulare numai în formele care apar în relaţiile practice, în schimbul de produse: prin urmare el oglindeşite caracterul util din punct de vedere social al muncilor lor particulare în forma în care produsul muncii trebuie să fie util nu pentru producătorul însuşi, ci pentru alţii, iar caracterul social al egalităţii diferitelor feluri de munci în forma caracterului de valoare comun acestor lucruri diferite din punct de vedere material, produselor muncii.

Prin urmare, oamenii nu raportează unele la altele produsele muncii lor ca valori pentru că aceste lucruri le apar ca simple învelişuri obiectuale ale aceluiaşi fel de muncă omenească. Dimpotrivă. Prin faptul că în procesul schimbului oamenii consideră diferitele lor produse ca fiind egale între ele ca valori, ei consideră diferitele lor feluri de muncă ca fiind egale între ele ca muncă omenească. Ei nu ştiu acest lucru, dar îl fac²⁷⁾. Aşadar, valoarea nu poartă scris pe frunte ceea ce este ea. Mai mult, valoarea transformă orice produs al muncii într-o hieroglifă socială. Mai tîrziu oamenii caută să descifreze sensul acestei hieroglife, să pătrundă taina propriului lor produs social, căci determinarea obiectelor de întrebuinţare ca valori este un produs social al oamenilor, la fel ca şi limba. Descoperirea ştiinţifică făcută mai tîrziu că produsele muncii, în măsura în care sînt valori, nu sînt decît expresii obiectuale ale muncii omeneşti cheltuite pentru producerea lor face epocă în istoria dezvoltării omenirii, dar nu face nicidecum sa dispară aparenţa obiectuală a caracterului social al muncii. Ceea ce este valabil numai pentru această formă de producţie specială, producţia de mărfuri, anume că caracterul social specific al muncilor particulare independente constă în egalitatea lor ca muncă omenească şi că acesta ia forma caracterului valoric al produselor muncii, apare celor angrenaţi în relaţiile producţiei de mărfuri — după, ca şi înaintea acestei descoperiri — ca fiind ceva tot atît de definitiv ca şi faptul că deşi ştiinţa a descompus aerul în elementele sale, el continuă să existe ca corp fizic.

Ceea ce interesează în primul rînd în mod practic pe cei ce-şi schimbă produsele este de a şti cîte produse ale altora obţin pentru propriul lor produs, adică în ce proporţii se schimbă produsele între ele. De îndată ce aceste proporţii au dobîndit, în virtutea obişnuinţei, o oarecare fixitate, ele par să decurgă din natura produselor muncii, astfel că, de pildă, o tonă de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur şi un pfund de fier au aceeaşi greutate, în pofida proprietăţilor lor fizice şi chimice diferite. De fapt, caracterul valoric al produselor muncii nu se statorniceşte decît atunci cînd aceste produse se manifestă ca mărimi-valoare. Acestea din urmă variază neîncetat, independent de voinţa, previziunile şi acţiunile celor care schimbă produsele. Pentru ei, propria lor mişcare socială ia forma unei mişcări a lucrurilor, sub al cărei control se află ei, în loc ca ei să o controleze. Este nevoie ca producţia de mărfuri să ajungă la dezvoltare deplină pentru ca, pe baza experienţei, să ia naştere concepţia ştiinţifică potrivit căreia muncile particulare executate independent una de cealaltă, dar dependente multilateral una de alta ca verigi ale diviziunii sociale a muncii apărute spontan, sînt reduse în permanenţă la măsura lor socială proporţională pentru că, în raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor acestor munci, timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de pildă, legea gravitaţiei atunci cînd se prăbuşeşte casa peste tine²⁸⁾. Determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă este deci un mister ascuns îndărătul mişcării vizibile a valorilor relative ale mărfurilor. Descoperirea acestui mister înlătură aparenţa că mărimea valorii produselor este determinată doar în mod întîmplător, ea nu înlătură însă forma obiectuală a determinării mărimii valorii.

În general, reflectarea asupra formelor vieţii omeneşti, deci şi analiza ştiinţifică a acestor forme, urmează o cale opusă dezvoltării reale. Ea începe post festum, adică porneşte de la rezultatele finite ale procesului de dezvoltare. Formele care imprimă produselor muncii calitatea de mărfuri, şi care sînt deci premise ale circulaţiei mărfurilor, posedă deja fixitatea unor forme naturale ale vieţii sociale înainte ca oamenii să fi încercat să-şi dea seama nu de caracterul istoric al acestor forme, pe care ei, dimpotrivă, le consideră imuabile, ci de conţinutul lor. Astfel, numai analiza preţurilor mărfurilor a făcut posibilă determinarea mărimii valorii şi numai expresia comună în bani a mărfurilor a făcut posibilă fixarea caracterului lor de valoare. Or, tocmai această formă desăvîrşită a lumii mărfurilor — forma bani — este aceea care ascunde sub un înveliş obiectual caracterul social al muncilor particulare şi deci relaţiile sociale ale muncitorilor individuali, în loc să le dezvăluie. Dacă spun că haina, cizma etc. se raportează la pînză ca la întruchiparea generală a muncii omeneşti abstracte, aceasta este o absurditate evidentă. Dar cînd producătorii hainelor, cizmelor etc. raportează aceste mărfuri la pînză — sau la aur şi argint, ceea ce este acelaşi lucru — ca la un echivalent general, raportul dintre muncile lor particulare şi munca socială totală apare tocmai în această formă absurdă.

Tocmai astfel de forme sînt cele care formează categoriile economiei politice burgheze. Ele sînt forme de gîndire socialmente valabile, prin urmare obiective, pentru relaţiile de producţie ale acestui mod de producţie social, istoriceşte determinat, ale producţiei de mărfuri. De aceea tot misticismul lumii mărfurilor, tot fantasticul şi toată vraja care învăluie produsele muncii în condiţiile dominaţiei producţiei de mărfuri dispar de îndată ce trecem la alte forme de producţie.

Întrucît economiei politice îi plac robinsonadele²⁹⁾, să-l vedem mai întîi pe Robinsonⁱ⁾ pe insula sa. Deşi modest din fire, el trebuie totuşi să-şi satisfacă diferite trebuinţe, trebuie deci să efectueze diferite feluri de munci utile, să facă unelte, să fabrice mobilă, să domesticească lame, să pescuiască, să vîneze etc. Despre rugăciuni şi alte asemenea lucruri nu vorbim aici, deoarece ele îi fac plăcere lui Robinson al nostru pentru care această îndeletnicire este o destindere. Cu toată varietatea funcţiilor sale productive, el ştie că acestea nu sînt decît diferite forme de activitate ale aceluiaşi Robinson, adică diferite feluri de muncă omenească. Nevoia însăşi îl sileşte să-şi împartă cu rigurozitate timpul de muncă între diferitele sale funcţii. Chestiunea dacă una din funcţii ocupă un loc mai mare şi alta un loc mai mic în ansamblul activităţii sale depinde de dificultăţile mai mari sau mai mici pe care trebuie să le învingă pentru a putea obţine efectul util urmărit. Experienţa îl învaţă acest lucru, şi Robinson al nostru, care a salvat din naufragiu ceasul, cartea mare, cerneala şi tocul, începe în curînd, ca un adevărat englez, să ţină contabilitatea propriei sale persoane. Inventarul său cuprinde o listă a obiectelor de întrebuinţare pe care le posedă, a diferitelor operaţii necesare pentru producerea lor, în sfîrşit a timpului de muncă pe care-l cheltuieşte în medie pentru producerea unor cantităţi determinate din aceste produse diferite. Toate raporturile dintre Robinson şi obiectele care formează avuţia sa, creată de el însuşi, sînt aici atît de simple şi clare, încît chiar şi d-l M. Wirthⁱ⁾ le-ar putea înţelege fără un efort intelectual deosebit. Şi totuşi ele cuprind toate determinaţiile esenţiale ale valorii.

Să părăsim luminoasa insulă a lui Robinson şi să întreprindem o călătorie în întunecosul ev mediu european. În locul omului independent găsim aici numai oameni total dependenţi — şerbi şi seniori, vasali şi suzerani, laici şi clerici. Dependenţa personală caracterizează aici atît relaţiile sociale ale producţiei materiale, cît şi toate celelalte domenii ale vieţii bazate pe aceasta. Dar tocmai pentru că relaţiile de dependenţă personală formează baza societăţii date, munca şi produsele nu trebuie să îmbrace o formă fantastică, diferită de ceea ce sînt ele în realitate. Munca şi produsele intră în angrenajul social ca servicii şi ca prestaţii în natură. Forma nemijlocit socială a muncii o constituie aici forma ei naturală, caracterul ei special, şi nu caracterul ei general, aşa cum este cazul în societatea bazată pe producţia de mărfuri. Munca de clacă se măsoară, cî şi munca producătoare de mărfuri, cu ajutorul timpului, dar fiecare şerb ştie că ceea ce cheltuieşte el în folosul stăpînului său este o cantitate determinată din forţa sa de muncă personală. Zeciuiala care trebuie plătită popii este mult mai clară decît binecuvîntarea acestuia. Oricum am aprecia deci măştile pe care le poartă oamenii în evul mediu, relaţiile lor sociale de muncă apar în orice caz ca propriile lor relaţii personale, şi nu sînt deghizate în relaţii sociale între lucruri, între produsele muncii.

Pentru a analiza munca în comun, adică munca nemijlocit socializată, nu e nevoie să ne întoarcem la forma primitivă a ei, pe care o întîlnim la începuturile istoriei tuturor popoarelor civilizate³⁰⁾. Un exemplu mai recent îl constituie gospodăria agricolă patriarhală a unei familii de ţărani care produce cereale, vite, fire de tort, pînză, îmbrăcăminte etc. pentru nevoile ei proprii. Aceste obiecte diferite apar familiei ca produse diferite ale muncii ei, dar nu sînt mărfuri care se schimbă reciproc. Diferitele munci care creează aceste produse, adică agricultura, creşterea vitelor, torsul, ţesutul, croitoria etc., sînt în forma lor naturală funcţii sociale, pentru că sînt funcţii ale familiei, care, asemenea producţiei de mărfuri, posedă propria ei diviziune spontană a muncii. Deosebirile de sex şi de vîrstă, precum şi condiţiile naturale ale muncii, care se schimbă în funcţie de anotimp, reglementează repartizarea muncii în cadrul familiei şi timpul de muncă al fiecărui membru al familiei. Dar cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei în timp, apare aici de la început ca determinare socială a muncilor înseşi, pentru că forţele de muncă individuale funcţionează aici de la început numai ca organe ale forţei de muncă totale a familiei.

În sfîrşit să ne imaginăm, pentru a mai varia exemplele, o asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod conştient (selbstbewusst) ca o singură forţă de muncă socială. Aici se repetă toate determinaţiile muncii lui Robinson, dar pe scară socială, şi nu individuală. Toate produsele lui Robinson erau produsul său exclusiv personal, prin urmare, în mod nemijlocit, obiecte de întrebuinţare pentru el. Produsul total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs serveşte, la rîndul său, ca mijloc de producţie. Ea rămîne socială. Dar cealaltă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între ei. Felul acestei repartiţii va varia în funcţie de specificul organismului social de producţie însuşi şi de gradul de dezvoltare istoric corespunzător al producătorilor. Numai pentru a face o paralelă cu producţia de mărfuri presupunem că partea din mijloacele de subzistenţă care revine fiecărui producător este determinată de timpul său de muncă. Timpul de muncă ar juca deci un rol dublu. Pe de o parte, repartizarea lui socială planică reglementează proporţia justă dintre diferitele funcţii ale muncii şi diferitele trebuinţe. Pe de altă parte, timpul de muncă serveşte ca măsură a părţii individuale a producătorilor în munca totală, prin urmare şi a părţii din produsul total care urmează să fie consumată individual. Relaţiile sociale ale oamenilor faţă de munca lor şi faţă de produsele muncii lor rămîn aici clare şi simple, atît în producţie cît şi în repartiţie.

Pentru o societate de producători de mărfuri, a cărei relaţie de producţie socială cea mai generală constă în aceea că producătorii consideră produsele lor ca mărfuri, deci valori, şi că, în această formă obiectualizată, muncile lor particulare se raportează una faţă de alta ca muncă omenească identică, creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează, este, îndeosebi în varietatea sa burgheză, în protestantism, deism etc., forma de religie cea mai corespunzătoare. În modurile de producţie din vechea Asie, din antichitate etc., transformarea produsului în marfă, şi deci existenţa oamenilor ca producători de mărfuri, joacă un rol subordonat, care devine însă tot mai important pe măsură ce obştile intră în faza de declin. Popoare de neguţători propriu-zise nu există decît în intermundiile lumii vechi, ca zeii lui Epicur^{35 i)} sau ca evreii în porii societăţii poloneze. Aceste vechi organisme sociale de producţie sînt incomparabil mai simple şi mai clare decît cel burghez, dar ele se întemeiază fie pe lipsa de maturitate a omului individual, nedesprins încă de cordonul ombilical al legăturii naturale cu semenii săi, fie pe relaţii nemijlocite de dominaţie şi aservire. Ele sînt determinate de gradul de dezvoltare scăzut al forţei productive a muncii şi de relaţiile corespunzător limitate ale oamenilor în cadrul procesului de producţie al vieţii lor materiale, deci de relaţiile limitate dintre oameni şi dintre oameni şi natură. Această limitare reală se reflectă ideal în vechile religii de zeificare a naturii şi în credinţele diferitelor popoare. În general, reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decît atunci cînd relaţiile din viaţa practică de zi cu zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni şi între oameni şi natură. Vălul mistic care acoperă procesul vieţii sociale, adică procesul producţiei materiale, nu va fi înlăturat decît atunci cînd va deveni un produs al asocierii libere a oamenilor şi se va afla sub controlul lor conştient şi planic. Pentru aceasta însă este necesară o anumită bază materială a societăţii, adică o serie de condiţii materiale de existenţă, care, la rîndul lor, sînt produsul firesc al unei dezvoltări istorice îndelungate şi anevoioase.

Este adevărat că economia politică a analizat — deşi incomplet³¹⁾ — valoarea şi mărimea valorii şi a dezvăluit conţinutul care se ascunde în aceste forme. Ea însă nu şi-a pus nici măcar o dată întrebarea: de ce acest conţinut ia o asemenea formă, cu alte cuvinte, de ce munca se exprimă în valoare, iar durata muncii ca măsură a ei, în mărimea valorii produsului muncii?³²⁾ Formulări cărora le stă scris pe frunte că aparţin unei formaţiuni sociale în care procesul de producţie îi stăpîneşte pe oameni, dar oamenii încă nu stăpînesc procesul de producţie, constituie pentru conştiinţa ei burgheză o necesitate naturală tot aşa de la sine înţeleasă ca şi munca productivă însăşi. Ea tratează deci formele preburgheze ale organismului social de producţie cam în felul în care tratau părinţii bisericii religiile precreştine³³⁾.

Cît de mult sînt unii economişti prizonierii fetişismului propriu lumii mărfurilor, adică prizonierii aparenţei obiectualizate a determinaţiilor sociale ale muncii, reiese între altele din disputa anostă şi lipsită de gust despre rolul naturii în crearea valorii de schimb. Întrucît valoarea de schimb nu este decît un anumit mod social de a exprima munca cheltuită pentru producerea unui lucru, ea nu poate să conţină mai multă substanţă naturală decît cursul schimbului, de pildă.

Dat fiind că forma-marfă este forma cea mai generală şi cea mai puţin dezvoltată a producţiei burgheze, din care cauză ea apare de timpuriu, deşi în epocile anterioare nu este dominantă, deci caracteristică ca în zilele noastre, caracterul ei de fetiş poate fi întrezărit relativ uşor. În formele mai concrete dispare şi această aparenţă de simplitate. De unde provin iluziile sistemului monetar? De acolo că acest sistem nu a văzut că aurul şi argintul, ca bani, reprezintă o relaţie socială de producţie, însă sub forma unor lucruri naturale cu însuşiri sociale ciudate. Iar economia politică modernă, care priveşte de sus sistemul monetar, nu-şi vădeşte oare fetişismul de îndată ce tratează despre capital? A trecut oare mult timp de cînd s-a spulberat iluzia fiziocraţilor că renta funciară provine din pămînt, şi nu de la societate?

Să nu anticipăm însă, să mai dăm aici doar un singur exemplu în ceea ce priveşte forma-marfă. Dacă mărfurile ar putea să vorbească, ele ar spune: valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Pe noi, ca lucruri, ea nu ne priveşte. Ceea ce ne priveşte pe noi, ca lucruri, este valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte acest lucru. Noi ne raportăm unele la altele numai ca valori de schimb. Să-l ascultăm acum pe economist dînd grai sufletului mărfii:

„Valoarea“ (valoarea de schimb) „este o proprietate a lucrurilor; avuţia“ (valoarea de întrebuinţare) „este o proprietate a omului. Valoarea în acest sens implică în mod necesar schimbul, avuţia însă nu“³⁴⁾. „Avuţia“ (valoarea de întrebuinţare) „este un atribut al omului, valoarea este un atribut al mărfurilor. Bogat este un om sau o comunitate; valoroasă este o perlă sau un diamant... O perlă sau un diamant are valoare ca perlă sau ca diamant“³⁵⁾.

Pînă acum nici un chimist nu a descoperit valoare de schimb într-o perlă sau într-un diamant. Economiştii care au descoperit asemenea substanţă chimică şi care pretind că gîndesc profund critic consideră că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu depinde de proprietăţile lor materiale, în timp ce, dimpotrivă, ele au valoare ca lucruri. Această convingere le este confirmată de faptul curios că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor se realizează, pentru oameni, fără schimb, adică în raportul direct dintre lucru şi om, în timp ce valoarea poate fi realizată numai în schimb, adică într-un proces social. Cum să nu-ţi aminteşti de bunul Dogberryⁱ⁾, care îl dăscăleşte pe paznicul de noapte Seacolⁱ⁾³⁶:

„Să ai o înfăţişare plăcută depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii este un dar al naturii“³⁶⁾.

1) Karl Marx, „Zur Kritik der Politischen Oekonomie“, Berlin 1859, p. 3. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 15. — Nota trad.)

2) „Dorinţa implică trebuinţa; ea este apetitul spiritului, tot atît de natural ca şi foamea pentru corp... cea mai mare parte (a lucrurilor) au valoare pentru că satisfac trebuinţele spiritului“. (Nicholas Barbon, „A Discourse on coining the new money lighter. In answer to Mr. Locke's Considerations etc.“, London 1696, p. 2, 3.)

3) „Lucrurile au o intrinsick vertue“ (acesta este la Barbon termenul specific pentru valoarea de întrebuinţare), „care este pretutindeni aceeaşi, după cum magnetul are însuşirea de a atrage fierul“ (l. c., p. 6). Proprietatea magnetului de a atrage fierul a devenit utilă abia în ziua în care s-a descoperit, cu ajutorul ei, polaritatea magnetică.

4) „Valoarea naturală a oricărui lucru constă în proprietatea sa de a satisface trebuinţele sau de a uşura viaţa omului“. (John Lockeⁱ⁾, „Some Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest“, 1691, in „Works“, edit. London 1777, v. II, p. 28.) La autorii englezi din secolul al XVII-lea mai întîlnim adesea termenul „worth“ pentru valoarea de întrebuinţare şi termenul „value“ pentru valoarea de schimb, ceea ce este întru totul în spiritul unei limbi căreia îi place să exprime lucrurile nemijlocit date prin cuvinte de origine germanică şi cele reflectate — prin cuvinte de origine romanică.

5) În societatea burgheză domneşte fictio juris [ficţiunea juridică] potrivit căreia orice om, în calitate de cumpărător de mărfuri, posedă cunoştinţe enciclopedice în domeniul merceologiei.

6) „Valoarea constă în raportul de schimb care există între un lucru şi un alt lucru, între o cantitate dintr-un produs şi o cantitate din alt produs“. (Le Trosneⁱ⁾, „De l'Intérêt Social“, [în] „Physiocrates“, éd. Daire, Paris 1846, p. 889.)

7) „Nimic nu poate avea o valoare de schimb intrinsecă“ (N. Barbon, l. c., p. 6), sau, cum spune Butlerⁱ⁾:

„Valoarea unui lucru este egală cu venitul pe care el îl va aduce“²⁴.

8) „One sort of wares is as good as another, if the value be equal. There is no difference or distinction in things of equal value... One hundred pounds worth of lead or iron, is of as great a value as one hundred pounds worth of silver and gold“. (N. Barbon, l. c, p. 53 şi 7.)

9) Notă la ediţia a 2-a. „The value of them (the necessaries of life) when they are exchanged the one for another, is regulated by the quantity of labour necessarily required, and commonly taken in producing them“. „Valoarea obiectelor de consum (Gebrauchsgegenständen), atunci cînd sînt schimbate unele contra altora, este determinată de cantitatea de muncă necesară folosită de obicei pentru producerea lor“. („Some Thoughts on the Interest of Money in general, and particularly in the Public Funds etc.“, London, p. 36, 37.) Această remarcabilă lucrare anonimă din secolul trecut nu poartă nici o dată. Din conţinutul ei rezultă însă că a apărut în timpul lui George al II-leaⁱ⁾, aproximativ în 1739 sau 1740.

10) „Toate produsele de acelaşi fel nu formează de fapt decît o masă, al cărei preţ se determină în general şi fără să se ţină seama de împrejurări speciale“. (Le Trosne, l. c, p. 893.)

11) K. Marx, l. c, p. 6. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 18. — Nota trad.)

11a) Notă la ediţia a 4-a. — Intercalez pasajul din paranteze, pentru că prin omiterea lui s-a ajuns adeseori la părerea greşită că orice produs pe care îl consumă altcineva decît producătorul său ar fi, după Marx, o marfă. — F.E.

12) L. c., p. 12, .13 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 23, 24 şi urm. - Nota trad.)

13) „Toate fenomenele din univers, fie că sînt produse de mîna omului sau de legile generale ale fizicii, nu sînt creaţii reale, ci numai modificare a substanţei. Combinarea şi separarea sînt singurele elemente pe care spiritul omenesc le descoperă atunci cînd analizează ideea de reproducţie; la fel se întîmplă şi cu reproducţia valorii“ (a valorii de întrebuinţare, cu toate că Verri, în polemica sa cu fiziocraţii, nu prea ştie nici el despre ce fel de valoare vorbeşte) „şi a avuţiei atunci cînd pămîntul, aerul şi apa se transformă pe ogoare în grîu, sau cînd, datorită mîinii omului, secreţia unei insecte se transformă în mătase, sau cînd cîteva bucăţele de metal sînt asamblate în aşa fel încît formează un ceasornic“. (Pietro Verriⁱ⁾, „Meditazioni sulla Economia Politica“, tipărit pentru prima oară în 1771, în ediţia economiştilor italieni a lui Custodiⁱ⁾, Parte Moderna, t. XV, p. 21, 22.)

14) Comp. Hegelⁱ⁾, „Philosophie des Rechts“, Berlin 1840, p. 250, § 190.

15) Cititorul trebuie să aibă în vedere că aici nu este vorba de valoarea sau de salariul pe care muncitorul îl primeşte, de pildă, pentru o zi de muncă, ci de valoarea mărfii în care se materializează ziua sa de muncă. Categoria salariului nici nu există pentru noi în acest stadiu al expunerii.

16) Notă la ediţia a 2-a. Pentru a demonstra „că munca este singura măsură definitivă şi reală cu ajutorul căreia valoarea tuturor mărfurilor poate fi apreciată şi comparată în toate timpurile“, A. Smithⁱ⁾ spune: „Întotdeauna şi pretutindeni cantităţi de muncă egale au o valoare egală pentru muncitor. În condiţii normale de sănătate, putere şi activitate, cu un grad obişnuit de pricepere şi îndemînare, el va sacrifica întotdeauna aceeaşi parte din odihna, libertatea şi fericirea sa“. („Wealth of Nations“, cartea I, cap. 5 [p. 104—105].) Pe de o parte, A. Smith confundă aici (nu peste tot) determinarea valorii prin cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii cu determinarea valorilor mărfurilor prin valoarea muncii înseşi şi caută, din această cauză, să dovedească că cantităţi egale de muncă au întotdeauna aceeaşi valoare. Pe de altă parte el intuieşte că munca, în măsura în care se exprimă în valoarea mărfurilor, nu înseamnă decît cheltuire de forţă de muncă, dar şi această cheltuire este concepută de el doar ca o sacrificare a odihnei, libertăţii şi fericirii, şi nu ca o activitate vitală normală. Ce-i drept, el îl are în vedere pe muncitorul salariat modern. În această privinţă, predecesorul anonim al lui A. Smith, citat în nota 9, are mai multă dreptate: „Un om a avut nevoie de o săptămînă pentru a produce cutare obiect de întrebuinţare..., iar acela care îi oferă în schimb alt obiect nu poate să aprecieze mai bine care este obiectul de valoare egală decît calculînd dacă a cheltuit pentru producerea lui tot atîta muncă (labour) şi timp. De fapt, aceasta înseamnă că munca (labour) pe care un om a cheltuit-o într-un timp determinat pentru a produce un anumit obiect se schimbă pe munca cheltuită de alt om într-o durată de timp egală pentru a produce un alt obiect“. („Some Thoughts on the Interest of Money in general etc.“, p. 39.) — { La ediţia a 4-a: Limba engleză are avantajul de a dispune de doi termeni diferiţi pentru aceste două aspecte diferite ale muncii. Munca care creează valori de întrebuinţare şi care este determinată din punct de vedere calitativ se numeşte work, în opoziţie cu labour; munca care creează valoare şi este susceptibilă a fi măsurată numai din punct de vedere cantitativ se numeşte labour, în opoziţie cu work. Vezi nota la traducerea engleză, p. 14. — F.E. }

17) Cei cîţiva economişti care, ca S. Baileyⁱ⁾, s-au ocupat de analiza formei valorii nu puteau să ajungă la nici un rezultat, în primul rînd, pentru că ei confundau forma valorii cu însăşi valoarea şi, în al doilea rînd, pentru că, aflîndu-se sub influenţa mentalităţii burghezului practic, ei aveau în vedere de la bun început numai determinarea cantitativă. „Puterea asupra cantităţii ...constituie valoarea“. („Money and its Vicissitudes“, Lond. 1837, p. 11.) Autor S. Bailey.

17a) Notă la ediţia a 2-a. Unul dintre primii economişti care după William Petty a întrevăzut natura valorii, renumitul Franklinⁱ⁾, spune: „Întrucît comerţul nu este absolut nimic altceva decît schimbul unei munci contra altei munci, valoarea tuturor lucrurilor se evaluează cel mai bine prin muncă“. („The Works of B. Franklin etc.“, edited by Sparks, Boston 1836, v. II, p. 267.) Franklin nu şi-a dat seama că, evaluînd valoarea tuturor lucrurilor „prin muncă“, el face abstracţie de deosebirea dintre muncile care au fost schimbate şi le reduce astfel la muncă omenească identică. Fără să ştie acest lucru, el îl spune. El vorbeşte întîi despre „o muncă“, apoi despre „altă muncă“ şi, în cele din urmă, despre „muncă“ fără altă determinare, ca substanţă a valorii tuturor lucrurilor.

18) Într-un anumit fel, cu omul se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu marfa. Deoarece nu vine pe lume cu o oglindă în mînă şi nici ca filozof fichteanⁱ⁾, pentru care „Eu sînt eu“, omul se oglindeşte mai întîi în alt om. Numai raportîndu-se la omul Pavel ca la un semen al său, omul Petru se raportează la sine însuşi ca om. În felul acesta însă şi Pavel îi apare în întregime, în toată corporalitatea sa paveliană, ca formă de manifestare a genului om.

19) Termenul „valoare“ este folosit aici, ca şi în alte cîteva cazuri pînă acum, pentru valoarea determinată din punct de vedere cantitativ, deci pentru mărimea valorii.

20) Notă la ediţia a 2-a. Această neconcordanţă între mărimea valorii şi expresia ei relativă a fost exploatată de economiştii vulgari cu obişnuita lor ingeniozitate. De pildă: „Admiteţi că A scade pentru că B, pe care este schimbat, creşte, cu toate că nu se cheltuieşte mai puţină muncă pentru producerea lui A decît înainte, şi principiul vostru general al valorii se prăbuşeşte... Dacă admitem că, întrucît valoarea lui A creşte în raport cu B, valoarea lui B scade în raport cu A, distrugem însuşi fundamentul pe care Ricardoⁱ⁾ îşi construieşte marea sa teză potrivit căreia valoarea unei mărfi este întotdeauna determinată de cantitatea de muncă pe care o conţine. Căci dacă o schimbare în costul lui A modifică nu numai valoarea lui A în raport cu B, pe care se schimbă, dar schimbă şi valoarea lui B în raport cu aceea a lui A, cu toate că nu a intervenit nici o schimbare în ceea ce priveşte cantitatea de muncă necesară pentru producerea lui B, atunci se prăbuşeşte nu numai doctrina care afirmă că cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea unui articol reglează valoarea acestuia, dar şi doctrina potrivit căreia cheltuielile de producţie a unui articol reglează valoarea acestuia“. (J. Broadhurstⁱ⁾, „Political Economy“, London 1842, p. 11, 14.)

D-l Broadhurst ar fi putut spune tot atît de bine: priviţi rapoartele ¹⁰/₂₀, ¹⁰/₅₀, ¹⁰/₁₀₀ etc.. Cifra 10 rămîne neschimbată şi totuşi mărimea ei proporţională, adică mărimea ei în raport cu numitorii 20, 50, 100, scade mereu. Prin urmare, se prăbuşeşte marele principiu potrivit căruia mărimea unui număr întreg, ca, de pildă, 10, este „reglată“ de numărul unităţilor pe care le conţine.

21) Asemenea determinări reciproce reprezintă în genere ceva curios. Un om, de pildă, este rege numai pentru că alţi oameni se comportă faţă de el ca supuşi. Dimpotrivă, ei cred că sînt supuşi pentru că el este rege.

22) Notă la ediţia a 2-a, F.L.A. Ferrierⁱ⁾ (sous-inspecteur des douanes)^*3, „Du Gouvernement considéré dans ses rapports avec le commerce“, Paris 1805, şi Charles Ganilhⁱ⁾, „Des Systèmes d'Économie Politique“, 2ème éd., Paris 1821.

22a) Notă la ediţia a 2-a. De pildă, la Homerⁱ⁾, valoarea unui lucru este exprimată într-o serie de lucruri diferite.

23) De aceea se vorbeşte de valoarea-haină a pînzei atunci cînd valoarea ei este exprimată în haine, de valoarea-grîu atunci cînd este exprimată în grîu etc. Fiecare dintre aceste expresii înseamnă că valoarea pînzei este aceea care apare în valorile de întrebuinţare haină, grîu etc. „Întrucît valoarea oricărei mărfi exprimă raportul ei de schimb, o putem numi... valoare-grîu sau valoare-postav, în funcţie de marfa cu care o comparăm; şi astfel există o mulţime de diferite feluri de valori, tot atîtea cîte mărfuri există, şi toate sînt la fel de reale şi la fel de nominale“. („A Critical Dissertation on the Nature, Measures, and Causes of Value; chiefly in reference to the writings of Mr. Ricardo and his followers. By the Author of Essays on the Formation etc. of Opinions“, London 1825, p. 39.) S. Bailey, autorul acestei scrieri apărute anonim, care la timpul ei a făcut multă vîlvă în Anglia, îşi închipuie că, subliniind extraordinara diversitate a expresiilor relative ale aceleiaşi valori a mărfii, el a exclus orice posibilitate de a determina noţiunea de valoare. Că Bailey, în pofida limitelor sale, are meritul de a fi dezvăluit unele puncte vulnerabile ale teoriei lui Ricardo o dovedeşte vehemenţa cu care l-a atacat şcoala lui Ricardo în „Westminster Review“ de pildă.

24) Într-adevăr, din forma generală, nemijlocită, în care o marfă poate fi schimbată nu rezultă nicidecum că această formă este tot atît de indestructibil legată de contrariul ei, de forma în care schimbul direct nu este posibil pe cît de legat este polul pozitiv al unui magnet de polul său negativ. Nu poate concepe, prin urmare, că toate mărfurile pot deveni simultan obiectul unui schimb, tot aşa cum nu se poate concepe că toţi catolicii pot deveni papi. Micul burghez, care vede în producţia de mărfuri nec plus ultra^*4 libertăţii omeneşti şi al independenţei individuale, ar fi, bineînţeles, foarte încîntat să scape de dificultăţile legate de această formă şi în special de dificultăţile schimbului de mărfuri care nu e direct. Zugrăvirea acestei utopii de filistin — iată socialismul lui Proudhonⁱ⁾, care, aşa cum am arătat cu alt prilej³¹, nu are nici măca meritul de a fi original, deoarece, cu mult înaintea lui, Grayⁱ⁾, Brayⁱ⁾ şi alţii au spus acelaşi lucru cu mult mai bine. Aceasta nu împiedică totuşi ca astăzi asemenea înţelepciune să fie prezentată în anumite cercuri sub numele de „science“^*5. Nici o şcoală nu a abuzat de cuvîntul „science“ mai mult decît şcoala lui Proudhon, căci

„Unde conceptele se-ntîmplă să lipsească,

Se-nfiinţează, la dorinţă, un cuvînt“³².

25) Ne amintim că China şi mesele au început să danseze atunci cînd tot restul lumii părea că stă nemişcat — pour encourager les autres (pentru a-i încuraja pe ceilalţi)³³.

26) Notă la ediţia a 2-a. La vechii germani, mărimea unui morgen de pămînt era calculată potrivit muncii efectuate în decursul unei zile; de aici şi denumirile morgenului: Tagwerk (sau Tagwanne) (jurnale sau jurnalis, terra jurnalis, jornalis sau diurnalis), Mannwerk, Mannskraft, Mannsmaad, Mannshauet etc. Vezi Georg Ludwig von Maurerⁱ⁾, „Einleitung zur Geschichte der Mark-, Hof-, usw. Verfassung“, München 1854, p. 129 şi urm.

27) Notă la ediţia a 2-a. Prin urmare, dacă Galianiⁱ⁾ spune: valoarea este o relaţie între persoane — „La Ricchezza è una ragione tra due persone“ —, el ar fi trebuit să adauge: o relaţie ascunsă sub un înveliş obiectual. (Galiani, „Della Moneta“, p. 221, t. III al colecţiei lui Custodi, „Scrittori Classici Italiani di Economia Politica“, Parte Moderna, Milano, 1803.)

28) „Ce poţi crede despre o lege care nu se poate impune decît prin revoluţii periodice? Că este o lege naturală, bazată pe faptul că cei în cauză nu sînt conştienţi de ea“. (Friedrich Engels, „Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie“, în „Deutsch-Französische Jahrbücher“, editate de Arnold Rugeⁱ⁾ şi Karl Marx, Paris 1844.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 560—561. — Nota trad.)

29) Notă la ediţia a 2-a. Ricardo îşi are şi el robinsonada sa. „Pescarul primitiv şi vînătorul primitiv sînt puşi de Ricardo să schimbe de la început ca nişte posesori de mărfuri, peştele şi vînatul proporţional cu timpul de muncă materializat în aceste valori de schimb. Cu acest prilej el cade în anacronism presupunînd că la evaluarea uneltelor lor de muncă, pescarul primitiv şi vînătorul primitiv consultă tabelele de anuităţi care erau în vigoare în 1817 la bursa din Londra. «Paralelogramele d-lui Owenⁱ⁾»³⁴ par să fie singura formă de societate pe care o cunoştea în afară de cea burgheză“. (Karl Marx, „Zur Kritik etc.“, p. 38, 39.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 49—50. — Nota trad.)

30) Notă la ediţia a 2-a. „În ultimul timp s-a răspîndit prejudecata ridicolă că forma proprietăţii primitive în obşte ar fi o formă specific slavă sau chiar exclusiv rusească. Aceasta este forma primitivă a cărei evoluţie o putem urmări la romani, la germani şi la celţi, iar o serie întreagă de diverse tipuri ale ei, deşi în parte pe cale de destrămare, se mai întîlnesc şi astăzi la indieni. Un studiu mai aprofundat al formelor de proprietate în obşte la asiatici, în special la indieni, ar arăta cum din forme diferite de proprietate primitivă în obşte rezultă forme diferite de destrămare a ei. Aşa, de pildă, tipurile iniţiale diferite de proprietate privată romană şi germanică pot fi deduse din forme diferite de proprietate în obşte la indieni. (Karl Marx. „Zur Knitik etc.“, p. 10.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 22. — Nota trad.)

31) Neajunsurile analizei mărimii valorii făcute de Ricardo — şi această analiză este cea mai bună — vor fi demonstrate în cărţile a III-a şi a IV-a ale lucrării de faţă. În ceea ce priveşte însă valoarea în genere, economia politică clasică nu face nicăieri în mod clar şi deliberat deosebire între muncă, aşa cum se exprimă ea în valoare, şi aceeaşi muncă exprimată în valoarea de întrebuinţare a produsului. Desigur, ea face de fapt această deosebire, întrucît o dată consideră munca din punct de vedere cantitativ, iar altă dată din punct de vedere calitativ. Dar nu-i trece prin cap că deosebirea pur cantitativă între munci presupune identitatea sau egalitatea lor calitativă, prin urmare reducerea lor la munca omenească abstractă. Ricardo, de pildă, se declară de acord cu Destutt de Tracyⁱ⁾, care spune: „întrucît este sigur că facultăţile noastre fizice şi spirituale sînt singura noastră avuţie iniţială, folosirea acestor facultăţi, adică munca de orice fel, este singura noastră comoară moştenită şi că numai prin această folosire sînt create lucrurile pe care le numim avuţie... Este cert, de asemenea, că toate aceste lucruri reprezintă doar munca ce le-a creat şi, dacă acestea au o valoare sau chiar două valori distincte, ele nu pot proveni decît din aceea“ (din valoarea) „a muncii care le-a generat“. (Ricardo, „The Principles of Pol. Econ.“, 3 ed., Lond. 1821, p. 334^*7). Menţionăm doar că Ricardo atribuie afirmaţiei lui Destutt propria sa concepţie, care este mult mai profundă. Ce-i drept, Destutt spune, pe de o parte, că toate lucrurile care constituie avuţia noastră „reprezintă munca ce le-a creat“, dar pe de altă parte el afirmă că cele „două valori distincte“ (valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) provin din „valoarea muncii“. El repetă astfel platitudinea economiei vulgare, care presupune valoarea unei mărfi (in cazul de faţă a muncii), pentru ca apoi cu ajutorul ei să determine valoarea celorlalte mărfuri. Ricardo însă îl interpretează în sensul că atît în valoarea de întrebuinţare cît şi în valoarea de schimb este exprimată munca (nu valoarea muncii). Însă el distinge atît de puţin caracterul dublu al muncii, care se manifestă sub două aspecte, încît în tot capitolul intitulat: „Value and Riches, their Distinctive Properties“^*8 este nevoit să se ocupe de platitudinile unui J. B. Say. În cele din urmă, Ricardo constată uimit că Destutt, deşi consideră, ca şi el, munca drept izvor de valoare, este, pe de altă parte, de acord cu Say în ceea ce priveşte noţiunea de valoare.

32) Unul dintre principalele neajunsuri ale economiei politice clasice constă în aceea că ea nu a reuşit niciodată să deducă din analiza mărfii, şi în special din analiza valorii mărfii, forma-valoare, care face din ea valoare de schimb. Chiar şi cei mai buni reprezentanţi ai ei, cum sînt A. Smith şi Ricardo, tratează forma-valoare ca ceva complet indiferent sau ca ceva străin de natura mărfii. Cauza nu este numai faptul că analiza mărimii valorii le captează întreaga atenţie. Ea este mai profundă. Forma-valoare a produsului muncii este forma cea mai abstractă, dar şi cea mai generală, a modului de producţie burghez, care se caracterizează tocmai prin aceasta ca un tip special de producţie socială, şi deci totodată istoric. Dacă însă modul de producţie burghez este considerat forma naturală eternă a producţiei sociale, atunci în mod inevitabil particularităţile specifice ale formei-valoare, adică ale formei-marfă, iar ulterior forma bani, forma capital etc. sînt trecute cu vederea. De aceea găsim la unii economişti care admit că mărimea valorii se măsoară prin timpul de muncă cele mai variate şi mai contradictorii concepţii despre bani, adică despre forma desăvîrşită a echivalentului general. Acest lucru este deosebit de evident atunci cînd e vorba de bănci de pildă, cînd definiţiile curente ale banilor nu mai sînt suficiente. De aceea, ca o reacţie a apărut un sistem mercantilist restaurat (Ganilh etc.), pentru care valoarea nu este decît forma socială sau, mai bine zis, aparenţa lipsită de substanţă a acesteia. — Subliniez aici o dată pentru totdeauna că prin economia politică clasică înţeleg întreaga ştiinţă economică de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a relaţiilor de producţie burgheze, în opoziţie cu economia vulgară, care se mişcă numai în cadrul legăturilor aparente, rumegă la infinit materialul de mult elaborat de economia politică ştiinţifică, cu scopul de a da o explicaţie plauzibilă pentru uzul casnic burghez fenomenelor, ca să spunem aşa, celor mai grosolane, în rest însă se mărgineşte să sistematizeze pedanteria şi să proclame drept adevăruri eterne suficientele şi banalele concepţii ale agenţilor de producţie burghezi despre propria lor lume ca cea mai bună dintre lumi.

33) „Economiştii folosesc un procedeu foarte straniu. Pentru ei nu există decît două feluri de instituţii: artificiale şi naturale. Instituţiile feudale sînt artificiale, cele burgheze sînt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologii, care disting şi ei două categorii de religii. Orice religie care nu este a lor este o născocire a oamenilor, în timp ce propria lor religie este o revelaţie divină. Prin urmare, pînă acum a existat istorie, dar acum ea nu mai există“. (KarI Marx, „Misère de la Philosophie. Réponse á la Philosophie de la Misère de M. Proudhon“, 1847, p. 113.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 138. — Nota trad.). Cu adevărat nostim este d-l Bastiatⁱ⁾, care îşi închipuie că vechii greci şi romani ar fi trăit numai din jaf. Dar ca să trăieşti secole de-a rîndul din jaf, trebuie să ai mereu ce jefui, sau ca obiectul jafului să se reproducă neîntrerupt. Prin urmare este de presupus că şi grecii şi romanii aveau un proces de producţie, aşadar o economie, care constituia baza materială a lumii lor, tot aşa cum economia burgheză constituie baza lumii de astăzi. Sau crede, poate, Bastiat că un mod de producţie bazat pe munca sclavilor se bazează pe un sistem de jaf? În acest caz el se situează pe un teren periculos. Dacă un titan al gîndirii ca Aristotel a putut să greşească în aprecierea muncii sclavilor, de ce un pigmeu al ştiinţei economice ca Bastiat ar fi infailibil în aprecierea muncii salariate? — Folosesc acest prilej pentru a răspunde pe scurt la o obiecţie făcută de o gazetă germano-americană la apariţia, în 1859, a lucrării mele „Zur Kritik der Politischen Oekonomie“. Această gazetă afirma că concepţia mea, potrivit căreia modul de producţie determinat şi relaţiile de producţie corespunzătoare, într-un cuvînt „structura economică a societăţii constituie baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale“, „modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 8—9. — Nota trad.). — este justă pentru lumea de astăzi, în care predomină interesele materiale, dar nu este justă nici pentru evul mediu, unde predomina catolicismul, nici pentru Atena şi Roma, unde predomina politica. În primul rînd, este straniu că cineva mai poate să presupună că aceste fraze îndeobşte ştiute despre evul mediu şi despre lumea antică ar fi rămas cuiva necunoscute. În orice caz este clar că nici evul mediu nu putea să trăiască din catolicism şi nici lumea antică din politică. Dimpotrivă, modul în care erau dobîndite în acea vreme mijloacele de subzistenţă explică de ce în primul caz catolicismul, iar în al doilea caz politica au jucat rolul principal. De altfel, nu e nevoie să cunoşti temeinic istoria Republicii romane, de pildă, ca să-ţi dai seama că secretul istoriei ei îl constituie istoria proprietăţii funciare. Pe de altă parte, pînă şi Don Quijoteⁱ⁾ a plătit scump greşeala de a-i fi considerat pe cavalerii rătăcitori compatibili cu toate formele economice ale societăţii.

34) „Value is a property of things, riches of men. Value, in this sense, necessarily implies exchanges, riches do not“. („Observations on some verbal disputes in Pol. Econ., particularly relating to value, and to supply and demand“, Lond. 1821, p. 16.)

35) „Riches are the attribute of man, value is the attribute of commodities. A man or a community is rich, a pearl or a diamond is valuable... A pearl or a diamond is valuable as a pearl or diamond“. (S. Bailey, l. c., p. 156 şi urm.)

36) Autorul lucrării „Observations“ şi S. Bailey îi reproşează lui Ricardo că ar fi transformat valoarea de schimb din ceva numai relativ în ceva absolut. Dimpotrivă. El a redus aparenta relativitate pe care o posedă aceste obiecte, diamantul şi perlele, de pildă, ca valori de schimb, la raportul real care se ascunde sub această aparenţă, la relativitatea lor ca simple expresii ale muncii omeneşti. Dacă discipolii lui Ricardo îi răspund lui Bailey pe un ton grosolan, dar nu convingător, aceasta se datoreşte faptului că nici la Ricardo ei nu au găsit vreo indicaţie cu privire la legătura lăuntrică dintre valoare şi forma-valoare sau valoarea de schimb.

*1 1 zentner german = circa 50kg — Nota trad.

*2 În ediţia 1 urmează: Cunoaştem acum substanţa valorii. Ea este munca. Cunoaştem măsura mărimii ei. Ea este timpul de muncă. Rămme să analizăm forma ei, adică tocmai ceea ce face ca valoarea să devină valoare de sctiimb. Înainte de a face acest lucru, trebuie totuşi să expunem ceva mai pe larg determinările pe care le-am găsit deja.

*3 — subinspector al vămilor. — Nota trad.

*4 — culmea. — Nota trad.

*5 — „ştiinţă“. — Nota trad.

*6 — întru totul. — Nota trad.

*7 Comp. Destutt de Tracy, „Elements d'ideologie. IV^e et V^e parties“, Paris, 1826, p. 35, 36. — Nota red.

*8 „Valoarea şi avuţia, proprietăţile lor distinctive“. — Nota trad.

24. Citat parafrazat din poemul lui S. Butler „Hudibras“, partea a II-a, cîntul I. — Nota red.

25. Vezi: W. Jacob. „An Historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“. In two volumes. London, 1831. — Nota red.

26. [W. Petty] „A Treatise of Taxes and Contributions“. London, 1667, p. 47 [Tratat despre taxe şi impozite]. — Nota red.

27. Marx foloseşte aici dialogul din cronica istorică a lui Shakespeare „Henric al IV-lea“, partea I. În scena a 3-a din actul III Falstaff îi spune văduvei Quickly că „nimeni nu se pricepe cum s-o ia“. Ea îi răspunde: „Vorbeşti cu păcat... Şi tu şi toţi ceilalţi... vă pricepeţi cum să mă luaţi“. — Nota red.

28. „Paris vaut bien une messe“ („Parisul face cît o liturghie“) — cuvinte rostite de Henric al IV-lea în 1593, cînd parizienii i-au făgăduit că-l vor recunoaşte ca rege dacă va trece de la protestantism la catolicism. — Nota red.

29. Marx citează aici „Etica nichomahică“ a lui Aristotel după: „Aristotelis opera ex recensione Immanuelis Bekkeri“. Tomus IX. Oxonii, 1837, p. 99, 100. — Nota red.

30. Lombard-street — stradă în City (centrul financiar al Londrei) unde îşi au sediul o serie de mari bănci; sinonim cu piaţa financiară londoneză. — Nota red.

31. K. Marx „Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» a d-lui Proudhon“, cap. I (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 71—424). — Nota red.

32. Goethe. „Faust“, partea I, scena a patra („Odaie de studiu“). — Nota red.

33. După înfrîngerea revoluţiei din 1848—1849, în Europa a urmat o perioadă de cruntă reacţiune politică. În cercurile aristocratice din ţările europene spiritismul şi îndeosebi mesele mişcătoare deveniseră o modă. În China în aceeaşi perioadă s-a desfăşurat mişcarea antifeudală de eliberare care a luat caracterul unui puternic război ţărănesc (revoluţia taipinilor). — Nota red.

34. Ricardo menţionează paralelogramele lui Owen în lucrarea sa „On Protection to Agriculture“. Fourth Edition. London, 1822, p. 21 (Despre protejarea agriculturii). Dezvoltîndu-şi proiectul utopic de prefaceri sociale, Owen demonstra că din punct de vedere economic, precum şi din punctul de vedere al dezvoltării gospodăriei, e mai indicat ca aşezările să fie construite în formă de paralelogram sau de pătrat. — Nota red.

35. Potrivit concepţiilor filozofului grec antic Epicur, care avea o concepţie materialistă şi ateistă, există o multitudine de lumi. Aceste lumi apar şi se dezvoltă după legi naturale proprii. Zeii, deşi există, se află în afara lumilor, în spaţiile dintre ele şi nu exercită influenţă nici asupra dezvoltării universului şi nici asupra vieţii omului. — Nota red.

36. W. Shakespeare. „Mult zgomot pentru nimic“, actul III, scena a 3-a. — Nota red.

Capitalul, vol. I
 << Prefaţă la ediţia a patra  |  Capitolul doi. Procesul schimbului >>
Marx/Engels