|
Scris: 24 ianuarie 1865 |
Londra, 24 ianuarie 1865
Stimate domn,
Am primit ieri o scrisoare prin care îmi cereţi să vă fac o apreciere amănunţită asupra lui Proudhon[i]. Lipsa de timp nu-mi îngăduie să vă satisfac dorinţa. Pe deasupra, nu am la îndemînă aici nici una din lucrările lui. Pentru a vă dovedi însă că sînt gata să vă servesc, am făcut în pripă o scurtă schiţă. Veţi putea apoi face adăugiri, o veţi putea completa, scurta, în sfîrşit veţi face cu ea ce veţi crede de cuviinţă[1].
Primele încercări ale lui Proudhon nu mi le mai amintesc. Lucrarea lui şcolărească despre „limba universală“[N229] dovedeşte cu cîtă dezinvoltură ataca probleme pentru a căror rezolvare îi lipseau pînă şi cunoştinţele cele mai elementare.
Prima sa lucrare „Ce este proprietatea?“ este incontestabil cea mai bună lucrare a lui. Ea a făcut epocă dacă nu prin noutatea conţinutului, în orice caz prin maniera nouă şi îndrăzneaţă de a spune lucruri vechi. În lucrările socialiştilor şi comuniştilor francezi pe care îi cunoştea, „la propriété“ a fost, fireşte, nu numai criticată în fel şi chip, dar şi „desfiinţată“ în mod utopic. În această lucrare Proudhon se află faţă de Saint-Simon[i] şi Fourier[i] aproximativ în acelaşi raport ca Feuerbach[i] faţă de Hegel[i]. În comparaţie cu Hegel, Feuerbach este extrem de palid. Totuşi, după Hegel, el a făcut epocă pentru că a pus accentul pe anumite puncte neplăcute pentru conştiinţa creştină, dar importante pentru progresul criticii, puncte pe care Hegel le lăsase într-un clarobscur mistic.
În această lucrare a lui Proudhon mai domină, dacă mă pot exprima astfel, o musculatură viguroasă a stilului. Şi tocmai în stilul acestei lucrări văd eu principalul ei merit. Se vede că, chiar acolo unde nu face altceva decît să reproducă lucruri vechi, Proudhon le descoperă în mod independent; că ceea ce spune este nou pentru el şi are valoarea noului. Cutezanţa provocatoare cu care se atinge de „sfînta sfintelor“ economiei, paradoxurile spirituale cu ajutorul cărora ridiculizează mentalitatea burgheză de rînd, critica nimicitoare, ironia amară, ici-colo răbufnirea unui sentiment profund şi sincer de indignare împotriva ticăloşiei rînduielilor existente, seriozitatea revoluţionară, — prin toate acestea, „Ce este proprietatea?“ i-a electrizat pe cititori şi a stîrnit marea vîlvă la prima sa apariţie. Într-o istorie strict ştiinţifică a economiei politice, această lucrare aproape că n-ar merita să fie pomenită. Asemenea lucrări senzaţionale însă îşi au rolul lor în ştiinţă, întocmai ca şi în beletristică. Să luăm, de pildă, lucrarea lui Malthus[i] „Despre populaţie“. În prima ei ediţie nu a fost decît un „pamflet senzaţional“, şi, pe deasupra, un plagiat de la un capăt la altul. Şi totuşi, cîtă vîlvă a stîrnit acest pamflet la adresa speciei umane!
Dacă aş avea la îndemînă lucrarea lui Proudhon, aş putea demonstra cu uşurinţă, prin cîteva exemple, prima lui manieră de a scrie. În paragrafele pe care el însuşi le socoteşte cele mai importante îl imită în tratarea antinomiilor pe Kant[i] — singurul filozof german pe care îl cunoştea pe atunci din traduceri —, lăsînd impresia netă că pentru el, ca şi pentru Kant, rezolvarea antinomiilor este ceva care se situează „dincolo“ de raţiunea omenească, deci ceva care rămîne nelămurit pentru propria sa raţiune.
Cu tot ultrarevoluţionarismul aparent, găsim chiar în „Ce este proprietatea?“ următoarea contradicţie: pe de o parte, Proudhon critică societatea din punctul de vedere şi prin prisma ţăranului parcelar francez (mai tîrziu petit bourgeois[2]), iar pe de altă parte îi aplică etalonul împrumutat de la socialişti.
Lipsurile lucrării reies chiar din titlul ei. Întrebarea era pusă atît de greşit, încît nu i se putea da un răspuns just. „Relaţiile de proprietate“ antice au fost înlocuite prin cele feudale, iar cele feudale prin cele „burgheze“. Istoria însăşi făcuse astfel critica relaţiilor de proprietate din trecut. Esenţa problemei la Proudhon propriu-zis era proprietatea burgheză modernă existentă. La întrebarea: ce este aceasta? se putea răspunde numai printr-o analiză critică a „economiei politice“, care să cuprindă aceste relaţii de proprietate în totalitatea lor, nu în expresia lor juridică de relaţii de voinţă, ci sub înfăţişarea lor reală, adică de relaţii de producţie. Dar întrucît Proudhon confunda totalitatea acestor relaţii economice cu noţiunea juridică generală de „proprietate“, „la propriété“, el nu putea depăşi limitele răspunsului pe care îl dăduse încă înainte de 1789 Brissot[i] folosind aceleaşi cuvinte şi într-o lucrare asemănătoare: „La propriété c'est le vol“[3].
În cel mai bun caz, de aici rezultă numai că noţiunea juridică burgheză despre „furt“ se potriveşte şi pentru agoniseala „cinstită“ a burghezului. Pe de altă parte — întrucît „furtul“, ca violare a proprietăţii, presupune proprietatea —, Proudhon se încurcă în tot felul de elucubraţii, confuze chiar pentru el, cu privire la adevărata proprietate burgheză.
În timpul şederii mele la Paris, în 1844, între mine şi Proudhon s-au stabilit relaţii personale. Menţionez aici acest fapt deoarece într-o anumită măsură port şi eu o vină pentru această „sophistication“ a lui, cum numesc englezii falsificarea unui articol din comerţ. În decursul unor lungi discuţii, care ţineau adeseori pînă în zori, l-am molipsit, în dauna lui, de hegelianism pe care însă el, dat fiind că nu cunoştea limba germană, nu-l putea studia cum trebuie. Ceea ce începusem eu a continuat, după expulzarea mea din Paris, d-l Karl Grün[i]. Ca profesor de filozofie germană, acesta mai prezenta faţă de mine şi avantajul de a nu înţelege el însuşi nimic din ea.
Scurtă vreme înaintea apariţiei celei de-a doua mari lucrări a sa, „Filozofia mizeriei etc.“, Proudhon mi-o anunţă el însuşi într-o scrisoare foarte amănunţită, în care, printre altele, scria: „J'attends votre férule critique“[4]. Această critică se abătu însă curînd asupra lui (în lucrarea mea „Mizeria filozofiei etc.“, Paris 1847[5]) în aşa fel încît puse capăt pentru totdeauna prieteniei noastre.
Din cele spuse aici veţi vedea că abia cartea lui Proudhon „Filozofia mizeriei, sau sistemul contradicţiilor economice“ răspundea de fapt la întrebarea: „Ce este proprietatea?“ El şi-a început realmente studiile economice abia după apariţia acestei lucrări; descoperise că la întrebarea pusă de el nu se putea răspunde prin invective, ci numai prin analiza „economiei politice“ moderne. Totodată a încercat să prezinte în mod dialectic sistemul categoriilor economice. Locul „antinomiilor“ de nesoluţionat ale lui Kant trebuia să-l ia „contradicţia“ hegeliană ca mijloc de dezvoltare.
O apreciere a voluminoasei lui lucrări în două tomuri puteţi găsi în lucrarea mea de răspuns. Arătam acolo, între altele, cît de puţin a pătruns Proudhon tainele dialecticii ştiinţifice şi în ce măsură, pe de altă parte, împărtăşeşte el iluziile filozofiei speculative atunci cînd, în loc să vadă în categoriile economice expresii teoretice ale unor relaţii de producţie istorice, corespunzătoare unei anumite trepte de dezvoltare a producţiei materiale, ajunge să facă din ele idei eterne, preexistente, şi cînd, pe ocolite, ajunge din nou la punctul de vedere al economiei burgheze1).
În continuare mai arăt cît de insuficiente şi pe alocuri chiar şcolăreşti sînt cunoştinţele lui despre „economia politică“, a cărei critică s-a apucat s-o facă, şi cum vînează împreună cu utopiştii o aşa-zisă „ştiinţă“ cu ajutorul căreia să se poată născoci apriori o formulă pentru „rezolvarea problemei sociale“, în loc să deducă ştiinţa din cunoaşterea critică a mişcării istorice, mişcare care produce ea însăşi condiţiile materiale ale eliberării. În special se arată acolo cît de confuză, eronată şi incompletă este concepţia lui Proudhon despre baza întregului sistem — valoarea de schimb; iată de ce vede el în interpretarea utopică dată de Ricardo[i] teoriei valorii baza unei ştiinţe noi. În rezumat apreciez punctul lui de vedere general după cum urmează:
„Fiecare relaţie economică are o latură bună şi una rea; este singurul punct în care d-l Proudhon nu se dezminte. Latura bună este, după părerea lui, scoasă în evidenţă de economişti; latura rea este demascată de socialişti. El împrumută de la economişti convingerea în necesitatea relaţiilor economice veşnice şi de la socialişti iluzia de a nu vedea în mizerie decît mizerie (în loc de a vedea în ea latura revoluţionară, distructivă, care va răsturna societatea veche[6]). El este de acord şi cu unii şi cu alţii referindu-se la autoritatea ştiinţei. Pentru el, ştiinţa se reduce la dimensiunile infime ale unei formule ştiinţifice; el este în goană veşnică după formule. Ca atare, d-l Proudhon îşi închipuie că a făcut critica economiei politice şi a comunismului, dar el este mai prejos de ambele. Mai prejos decît economiştii, pentru că, fiind filozof şi avînd la îndemînă o formulă magică, crede că nu mai este nevoie să intre în amănunte pur economice; mai prejos de socialişti, pentru că nu are nici destul curaj şi nici destulă perspicacitate ca să se ridice, speculativ, cel puţin deasupra orizontului burghez... Vrea să planeze, ca om de ştiinţă, deasupra burghezilor şi a proletarilor; dar nu este decît un mic-burghez, care oscilează neîncetat între capital şi muncă, între economia politică şi comunism“[7].
Aşa aspru cum sună această apreciere, trebuie să o susţin şi astăzi cuvînt cu cuvînt. Totodată însă trebuie să ţinem seama şi de faptul că, în timp ce eu declaram cartea lui Proudhon un cod al socialismului petit bourgeois şi dovedeam teoreticeşte acest lucru, Proudhon era acuzat că e ultra-suprarevoluţionar atît de economişti, cît şi de socialişti. De aceea, nici nu ne-am asociat mai tîrziu ţipetelor despre „trădarea“ faţă de revoluţie. Nu era vina lui dacă, la început, greşit înţeles atît de alţii cît şi de el însuşi, el nu a împlinit speranţe neîntemeiate.
În opoziţie cu „Ce este proprietatea?“, în „Filozofia mizeriei“ ies la iveală într-un mod cu totul defavorabil toate lipsurile manierei de expunere a lui Proudhon. Stilul este adesea ceea ce francezii numesc ampoulé[9]. Un galimatias bombastic-speculativ, cu pretenţii filozofice germane, intervine ori de cîte ori îl părăseşte ascuţimea lui galică de spirit. Un ton reclamagiu, lăudăros şi fanfaron, mai cu seamă flecăreala sterilă despre „ştiinţă“ şi falsa paradă pe care o face cu ea îţi zgîrie mereu urechea. Căldura sinceră de care e străbătută prima lui lucrare este înlocuită aici sistematic, în anumite pasaje, de un ton declamatoriu din ce în ce mai exaltat. La aceasta se adaugă aerele de savant, neîndemînatice şi respingătoare ale autodidactului, a cărui mîndrie instinctivă de a gîndi în mod original şi independent s-a şi năruit şi care se crede acum obligat, ca un parvenit în ştiinţă, să se fălească cu ceea ce nu este şi cu ceea ce nu are. În plus, psihologia micului burghez care atacă într-un mod nepermis de grosolan — nici spiritual, nici profund şi nici cel puţin just — pe un om cum e Cabet[i] [d], demn de respect pentru rolul practic jucat în mişcarea proletariatului francez[N231], dar care, în schimb, e reverenţios faţă de un Dunoyer[i] („consilier de stat“, ce-i drept), deşi toată importanţa acestui Dunoyer se reduce la seriozitatea comică cu care predica, de-a lungul a trei volume groase, insuportabil de plictisitoare, un rigorism caracterizat de Helvetius[i] precum urmează: „On yeut que les malheureux soient parfaits“. (Se cere nenorociţilor să fie perfecţi).
Revoluţia din februarie a survenit într-adevăr într-un moment cît se poate de nepotrivit pentru Proudhon, deoarece tocmai cu cîteva săptămîni înainte el demonstrase în mod incontestabil că „era revoluţiilor“ trecuse pentru totdeauna. Cuvîntarea rostită de el în Adunarea naţională, cu toate că arăta cît de puţin înţelegea situaţia existentă, e vrednică de toată lauda[N232]. După insurecţia din iunie, aceasta însemna un act de mare curaj. În plus, ea a avut ca rezultat pozitiv faptul că domnul Thiers[i], în răspunsul său la propunerile lui Proudhon, publicat ulterior în broşură, a arătat întregii Europe ce catehism pueril jalnic servea de piedestal acestui stîlp spiritual al burgheziei franceze. În comparaţie cu d-l Thiers, Proudhon căpăta într-adevăr proporţiile unui gigant antediluvian.
Descoperirea lui „crédit gratuit“[10] şi a „băncii poporului“ (banque du peuple), bazate pe acest credit, au fost ultimele „isprăvi“ economice ale lui Proudhon. În lucrarea mea „Contribuţii la critica economiei politice“, partea 1, Berlin, 1859 (p. 59—64)[11] se dovedeşte că baza teoretică a concepţiilor lui rezultă din necunoaşterea elementelor fundamentale ale „economiei politice“ burgheze, şi anume raportul dintre mărfuri şi bani, pe cînd ceea ce a construit practic pe această bază nu a fost decît o simplă reproducere a unor proiecte mult mai vechi şi mult mai bine elaborate. Că, în anumite împrejurări economice şi politice, creditul poate contribui la grăbirea emancipării clasei muncitoare, aşa cum, de pildă, a servit în Anglia pe la începutul secolului al XVIII-lea şi mai tîrziu, la începutul secolului al XIX-lea, la trecerea averii de la o clasă la alta, nu încape nici o îndoială şi este de la sine înţeles. Dar a considera capitalul purtător de dobîndă drept normă principală a capitalului şi a încerca să faci dintr-o aplicare specială a creditului, din pretinsa suprimare a dobînzii baza transformării societăţii, aceasta este o fantezie pur filistină. Şi, într-adevăr, această fantezie poate fi găsită lăfăindu-se pe larg încă la ideologii economici ai micii burghezii engleze din secolul al XVII-lea. Polemica lui Proudhon cu Bastiat[i] (1850) referitoare la capitalul purtător de dobîndă[N233] se plasează mult sub „Filozofia mizeriei“. El ajunge să fie bătut pînă şi de Bastiat şi devine ridicol de furios de cîte ori adversarul îi dă o lovitură.
Acum cîţiva ani Proudhon a scris o lucrare pentru un concurs — iniţiat, pare-mi-se, de autorităţile de la Lausanne — despre „impozite“; aici dispar şi ultimele urme de genialitate. Nu rămîne decît le petit bourgeois tout pur[12].
Cît priveşte lucrările politice şi filozofice ale lui Proudhon, la toate se observă acelaşi caracter contradictoriu şi echivoc ca şi la cele economice. De altfel, ele nu au decît o valoare pur locală — numai pentru Franţa. Atacurile lui împotriva religiei, bisericii etc. au însă un mare merit local într-o vreme cînd socialiştii francezi găseau cu cale să considere religiozitatea un indiciu al superiorităţii lor asupra voltairianismului[i] burghez din secolul al XVIII-lea şi ateismului german din secolul al XIX-lea. Dacă Petru cel Mare[i] a înfrînt barbaria rusă prin barbarie, Proudhon a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a înfrînge frazeologia franceză prin fraze.
Lucrarea lui Proudhon despre „Lovitura de stat“ trebuie considerată nu numai o scriere proastă, ci de-a dreptul o infamie care corespunde însă punctului lui de vedere mic-burghez; aici el cochetează cu Ludovic Bonaparte[i], străduindu-se realmente să-l facă să fie pe gustul muncitorilor francezi; acelaşi lucru este valabil şi pentru ultima lui lucrare împotriva Poloniei[N234], în care desfăşoară în cinstea ţarului un cinism de cretin.
Proudhon a fost comparat adeseori cu Rousseau[i]. Nimic mai greşit. Mai degrabă se aseamănă cu Nic. Linguet[i], a cărui lucrare „Teoria legilor civile“ este, de altfel, o carte genială.
Din fire Proudhon înclina spre dialectică. Dar întrucît nu a priceput niciodată dialectica cu adevărat ştiinţifică, nu a trecut mai departe de sofistică. De fapt, acest lucru este legat de poziţia lui mic-burgheză. Ca şi istoriograful Raumer[i], micul burghez este format din „pe de o parte“ şi „pe de altă parte“. Aşa se manifestă în interesele lui economice şi, în consecinţă, în politica lui, în concepţiile lui religioase, ştiinţifice şi artistice. Aşa se manifestă în morala lui şi everything[13]. E contradicţia personificată. Dacă pe lîngă acestea mai este, ca şi Proudhon, un om spiritual, va învăţa curînd să jongleze cu propriile lui contradicţii, să le transforme după împrejurări în paradoxe senzaţionale, zgomotoase, cînd scandaloase, cînd strălucite. Şarlatanismul în ştiinţă şi adaptarea politică sînt indisolubil legate de un asemenea punct de vedere. Nu mai rămîne decît un singur mobil, vanitatea celui în cauză, şi, ca la toţi vanitoşii, totul nu mai e decît o chestiune de succes momentan, de senzaţie a zilei. În felul acesta dispare în mod necesar şi tactul moral cel mai elementar, care pe un Rousseau, de pildă, îl ţinea întotdeauna departe de orice compromis, fie el şi aparent, cu puterea existentă.
Poate că posteritatea va caracteriza această perioadă din urmă a istoriei franceze spunînd că Ludovic Bonaparte a fost Napoleonul[i] ei, iar Proudhon — Rousseau-Voltaire-ul ei.
În încheiere vă las întru totul răspunderea de a mă fi împovărat, atît de curînd după moartea acestui om, cu rolul de judecător al unui mort.
Cu stimă,
Karl Marx
Scris de K. Marx la 24 ianuarie 1865
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 28—35
Nota red. Editurii Politice
[1]. „Susţinînd că relaţiile actuale — relaţiile de producţie burgheze — sînt naturale, economiştii lasă să se înţeleagă că ele sînt relaţii prin care se creează avuţia şi se dezvoltă forţele productive conform legilor naturii. Înseşi aceste relaţii sînt deci legi naturale, independente de influenţa timpului. Sînt legi eterne care trebuie să guverneze întotdeauna societatea. Prin urmare, pînă acum a existat istorie, dar acum ea nu mai există“ (p. 113 a lucrării mele)[N230].
[1]. Am considerat cel mai potrivit să publicăm scrisoarea fără nici un fel de modificări. [Nota redacţiei ziarului „Social-Demokrat“.]
[2]. — mic-burghez. — Nota trad. Editurii Politice
[3]. — „Proprietatea este furt“. — Nota trad. Editurii Politice
[4]. — „Aştept critica dv. severă“. — Nota trad. Editurii Politice
[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65—179. — Nota trad. Editurii Politice
[6]. Fraza dintre paranteze este adăugată de Marx în acest articol. . — Nota red. Editurii Politice
[7]. L. c., p. 119, 120[8]. . — Nota red. Editurii Politice
[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 142. — Nota trad. Editurii Politice
[9]. — umflat. — Nota trad. Editurii Politice
[10]. — „creditului gratuit“. — Nota trad. Editurii Politice
[11]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 65—70. — Nota trad. Editurii Politice
[12]. — micul burghez în toată goliciunea lui. — Nota trad. Editurii Politice
[13]. — în orice. — Nota trad. Editurii Politice
[N228]. La rugămintea lui Schweitzer, redactor la ziarul „Social-Demokrat“ din Elveţia, Marx a scris la 24 ianuarie 1865 articolul „Despre Proudhon“ la moartea lui Proudhon. Ciorna lucrării scrise de mîna lui Marx s-a păstrat parţial.
Articolul a fost reprodus în prima şi a doua ediţie germană a lucrării lui Marx: „Mizeria filozofiei“; cele două ediţii au apărut în 1885 şi respectiv 1892 şi au fost revăzute de Engels. În 1886 articolul a fost publicat pentru prima oară în limba rusă în prima ediţie rusă a lucrării „Mizeria filozofiei“. În 1884 Engels a făcut o traducere în limba franceză, care a fost revăzută de Paul Lafargue[i]. Ea a stat la baza traducerii publicate în ediţia franceză din 1896 a lucrării „Mizeria filozofiei“. — 340. — Nota red. Editurii Politice (nota 228, vol. 1)
[N229]. „Langue universelle“ — este vorba de lucrarea lui Proudhon „Essai de grammaire générale“, publicată în cartea: Bergier. „Les éléments primitifs des langues“, Besançon, 1837. — Nota red. Editurii Politice (nota 229, vol. 1)
[N230]. Marx dă acest citat şi citatele următoare din „Mizeria filozofiei“ atît în limba franceză, cît şi în germană. În ediţiile în limba germană ale „Mizeriei filozofiei“, care au apărut în 1885 şi 1892 sub îngrijirea lui Engels, textul francez a fost omis. — Nota red. Editurii Politice (nota 230, vol. 1)
[N231]. Este vorba de rolul lui Étienne Cabet, reprezentant de seamă al comunismului utopic paşnic, în mişcarea politică a proletariatului francez din deceniile al 4-lea şi al 5-lea ale secolului al XIX-lea. În coloanele ziarului „Le Populaire“ şi „Le Populaire de 1841“, editate de el, paralel cu propagarea comunismului său utopic, Cabet a criticat regimul monarhiei din iulie şi a contribuit la răspîndirea ideilor democratice. În lucrările, articolele şi manifestele sale, Cabet a criticat vehement orînduirea capitalistă. Poziţia adoptată de Cabet, în pofida utopismului concepţiilor lui, a avut un rol important în educarea politică a proletariatului francez. — Nota red. Editurii Politice (nota 231, vol. 1)
[N232]. Este vorba de cuvîntarea rostită de Proudhon la şedinţa Adunaţii naţionale franceze la 31 iulie 1848, în care, făcînd o serie de propuneri în spiritul doctrinelor utopice mic-burgheze (desfiinţarea dobînzii la împrumuturi etc.), a înfierat totodată reprimarea participanţilor la insurecţia proletară de la Paris din 23—26 iunie 1848, calificînd-o un act de violenţă şi de samavolnicie. O caracterizare amănunţită a acestui discurs se găseşte în articolul „Cuvîntarea lui Proudhon împotriva lui Thiers“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, 1963, ed. a II-a, p. 339—342). — Nota red. Editurii Politice (nota 232, vol. 1)
[N233]. „Gratuité du crédit. Discussion entre M. Fr. Bastiat et M. Proudhon“, Paris, 1850. — Nota red. Editurii Politice (nota 233, vol. 1)
[N234]. P. J. Proudhon. „Si les traités de 1815 ont cessé d'exister? Actes du futur congrès“, Paris, 1863. n această lucrare, Proudhon s-a pronunţat împotriva revizuirii hotărîrilor Congresului de la Viena din 1815 cu privire la Polonia şi împotriva sprijinirii de către social-democraţia europeană a mişcării de eliberare naţională poloneză, justificînd astfel politica de asuprire promovată de ţarismul rus. — Nota red. Editurii Politice (nota 234, vol. 1)