|
Prezentat: 14 aprilie 1856 |
Aşa-numitele revoluţii de la 1848 n-au fost decît nişte episoade neînsemnate, mici fisuri şi spărturi în crusta uscată a societăţii europene. Ele au dezvăluit, totuşi, o prăpastie. Sub suprafaţa aparent solidă, ele au dezvăluit existenţa unor oceane de materie fluidă care nu aveau nevoie decît să se pună în mişcare pentru a sfărîma întregi continente de granit. Zgomotos şi confuz, ele au vestit eliberarea proletariatului, adică secretul secolului al XIX-lea şi al revoluţiilor acestui secol.
În realitate, această revoluţie socială nu a fost o noutate descoperită în 1848. Aburul, electricitatea şi maşina de filat au fost revoluţionari mai periculoşi decît cetăţenii Barbs[i], Raspail[i] şi Blanqui[i][d]. Dar, deşi atmosfera în care trăim apasă asupra fiecăruia dintre noi cu o greutate de 20.000 de pfunzi, o simţim noi oare? Tot atît de puţin cît a simţit societatea europeană dinainte de 1848 atmosfera revoluţionară care o înconjura şi o apăsa din toate părţile.
Un fapt deosebit de important caracterizează acest secol al XIX-lea în care trăim, un fapt pe care nimeni nu îndrăzneşte să-l tăgăduiască. Pe de o parte, au fost trezite la viaţă forţe industriale şi ştiinţifice pe care nici una din epocile precedente din istoria omenirii nu şi le-a putut măcar imagina. Pe de altă parte, există simptome ale unei decadenţe care depăşeşte cu mult toate grozăviile cunoscute din istoria ultimei perioade a imperiului roman.
În zilele noastre, fiecare lucru, pare-se, generează contrarul său. Vedem că maşinile, dotate cu miraculoasă capacitate de a reduce munca omenească şi de a o face mai rodnică, îi condamnă pe oameni la foamete şi istovire. Noile izvoare ale bogăţiei se transformă printr-o ciudată fatalitate în izvoare ale mizeriei. Victoriile tehnicii par a fi cumpărate cu preţul degradării morale. Se pare că, pe măsură ce omenirea supune natura, omul devine sclavul altui om sau al propriei lui josnicii. Chiar şi lumina pură a ştiinţei pare că nu poate străluci decît pe fondul întunecat al ignoranţei. Toate invenţiile noastre şi tot progresul nostru par să ducă la un singur rezultat: să doteze forţele materiale cu viaţă spirituală şi să reducă viaţa omenească la o simplă forţă materială. Acest antagonism dintre industrie şi ştiinţa modernă, pe de o parte, şi mizeria şi decadenţa modernă, pe de altă parte, acest antagonism dintre forţele de producţie şi relaţiile sociale din epoca noastră este un fapt evident, copleşitor şi incontestabil. Unii deplîng, poate, toate acestea, alţii ar dori, poate, să scape de cuceririle tehnicii moderne pentru a scăpa astfel de conflictele moderne; sau îşi imaginează, poate, că un progres atît de remarcabil în industrie trebuie neapărat completat de un regres tot atît de remarcabil în politică. Noi însă nu ne lăsăm înşelaţi în ceea ce priveşte caracterul spiritului perfid care se manifestă necontenit în toate aceste contradicţii. Ştim că, pentru a funcţiona bine, noile forţe ale societăţii au nevoie de un singur lucru: de oameni noi, care să ştie să le stăpînească — şi aceştia sînt muncitorii.
Muncitorii sînt, ca şi maşinile, o invenţie a vremurilor noastre. În fenomenele care pun în încurcătură burghezia, aristocraţia şi pe jalnicii profeţi ai regresului, recunoaştem pe bravul nostru prieten Robin Goodfellow[N202], bătrîna cîrtiţă care ştie să sape atît de repede, acest vrednic pionier — revoluţia. Muncitorii englezi sînt primii născuţi ai industriei moderne. Ei nu vor fi, desigur, ultimii care vor sprijini revoluţia socială generată de această industrie — revoluţie care va însemna eliberarea propriei lor clase în întreaga lume şi care va avea un caracter tot atît de universal ca şi dominaţia capitalului şi sclavia muncii salariate. Cunosc luptele eroice duse de clasa muncitoare engleză începînd de la mijlocul secolului trecut, lupte care, deşi sînt învăluite în umbră şi istoricii burghezi le-au trecut sub tăcere, nu sînt mai puţin glorioase.
În evul mediu exista în Germania un tribunal secret, denumit „Femgericht“, care răzbuna nelegiuirile săvîrşite de clasa dominantă. Dacă o casă era însemnată cu o cruce roşie, se ştia că proprietarul ei era condamnat de „Feme“. Acum toate casele din Europa sînt însemnate cu misterioasa cruce roşie. Istoria este judecătorul, iar proletariatul executorul sentinţei.
Cuvîntare ţinută la 14 aprilie 1856
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 12, Bucureşti, Editura politică, 1962. p. 3—5
Nota red. Editurii Politice
[N201]. Marx a fost invitat în calitate de reprezentant oficial al emigranţilor revoluţionari la Londra la banchetul din 14 aprilie 1856, organizat în cinstea celei de-a patra aniversări a gazetei cartiste „The People's Paper“. Folosindu-se de dreptul ce i s-a acordat de a lua primul cuvîntul, el a rostit o cuvîntare despre rolul de importanţă istorică mondială al proletariatului. Participarea lui Marx la jubileul lui „People's Paper“ ilustrează în mod viu legătura dintre întemeietorii comunismului ştiinţific şi cartiştii englezi, eforturile depuse de Marx şi Engels pentru a exercita o influenţă ideologică asupra proletariatului englez şi pentru a sprijini pe conducătorii cartismului în vederea trezirii din nou la viaţă, pe o bază nouă, socialistă, a mişcării muncitoreşti din Anglia.
„The People's Paper“ — săptămînal cartist, a apărut la Londra începînd din mai 1852; a fost fondat de E. Jones, unul dintre conducătorii cartismului revoluţionar, prieten al lui Marx şi Engels. Din octombrie 1852 pînă în decembrie 1856, Marx şi Engels au colaborat la această gazetă, ajutînd totodată şi la redactarea ei. În afară de articolele scrise de Marx şi Engels special pentru „People's Paper“, această gazetă a publicat şi cele mai importante articole ale lor apărute în „New York Daily Tribune“. În această perioadă, „People's Paper“ a apărat în mod consecvent interesele clasei muncitoare şi a propagat ideile socialismului. Alăturarea lui Jones de radicalii burghezi a dus la încetarea colaborării lui Marx şi Engels la „People's Paper“ şi la ruperea temporară a legăturilor lor cu Jones. În iunie 1858, această gazetă a trecut în mîinile unor afacerişti burghezi. — Nota red. Editurii Politice (nota 201, vol. 1)
[N202]. Robin Goodfellow — personaj mitic care, potrivit credinţei populare engleze, ocroteşte şi ajută pe oameni; unul dintre personajele principale ale comediei lui Shakespeare „Visul unei nopţi de vară“. — Nota red. Editurii Politice (nota 202, vol. 1)