|
Scris: 22 iulie 1853 |
Londra, vineri 22 iulie 1853
Îmi propun să închei în acest articol observaţiile mele cu privire la India.
Cum s-a ajuns la instaurarea stăpînirii engleze în India? Puterea supremă a Marelui Mogol[i] a fost înfrîntă de viceregii săi. Puterea viceregilor a fost înfrîntă de marathi[N196]. Puterea marathilor a fost înfrîntă de afgani şi, în timp ce lupta tuturor împotriva tuturor era în toi, britanicul năvăli în ţară şi avu posibilitatea să-i subjuge pe toţi. O ţară în care există disensiuni nu numai între mahomedani şi hinduşi, dar şi între trib şi trib, între castă şi castă, o societate a cărei structură se bazează pe un fel de echilibru determinat de o repulsie reciprocă generală şi de exclusivismul organic al tuturor membrilor ei, — o astfel de ţară şi o astfel de societate nu erau oare predestinate să devină o pradă pentru cuceritor? Chiar dacă n-am cunoaşte nimic din trecutul istoric al Indiei, nu ne-ar fi oare suficient numai faptul important şi incontestabil că pînă în ziua de astăzi India este ţinută în robia engleză cu ajutorul unei armate indiene întreţinute pe socoteala Indiei? De aceea India nu s-a putut sustrage soartei de a fi cucerită, şi întreaga ei istorie trecută, în măsura în care reprezintă ceva, nu este decît istoria cuceririlor succesive cărora le-a căzut pradă. Societatea indiană n-are în general nici o istorie, cel puţin nici una care să fie cunoscută. Ceea ce noi numim istoria ei nu este altceva decît istoria năvălitorilor succesivi care îşi întemeiau imperiile pe fundamentul pasiv al acestei societăţi inerte, care nu opunea nici o împotrivire. Problema care se pune deci nu este aceea dacă englezii aveau vreun drept să cucerească India, ci dacă am prefera ca India să fi fost cucerită de turci, persani sau ruşi, şi nu de britanici.
Anglia are de îndeplinit în India o dublă misiune: una distructivă şi alta constructivă — nimicirea vechii societăţi asiatice şi crearea bazelor materiale ale unei societăţi occidentale în Asia.
Arabii, turcii, tătarii, mogolii, care au cotropit unii după alţii India, s-au asimilat foarte curînd cu populaţia băştinaşă, căci, în virtutea unei legi istorice imuabile cuceritorii barbari ajung să fie, la rîndul lor, cuceriţi de civilizaţia mai înaltă a popoarelor subjugate de ei. Cuceritorii britanici au fost primii a căror civilizaţie se afla pe o treaptă mai înaltă, şi de aceea au fost inaccesibili influenţei civilizaţiei indiene. Ei au distrus-o nimicind comunităţile indigene, stîrpind industria autohtonă şi nivelînd tot ce era măreţ şi superior în societatea indiană. Paginile istoriei stăpînirii lor în India abia dacă oglindesc ceva în afară de această distrugere; activitatea lor constructivă este abia vizibilă printre mormanele de ruine. Totuşi ea a început.
Prima condiţie pentru reînvierea Indiei a fost înfăptuirea unităţii ei politice, astăzi mai cimentată şi mai cuprinzătoare decît fusese vreodată pe vremea Marilor Mogoli. Această unitate, impusă de sabia britanică, va căpăta acum trăinicie şi durabilitate datorită telegrafului electric. Armata indigenă, organizată şi muştruluită de sergentul britanic, constituia o condiţie sine qua non pentru eliberarea Indiei prin forţele ei proprii şi pentru ca pe viitor India să înceteze de a mai fi prada oricărui cotropitor străin. Presa liberă, introdusă pentru prima oară într-o societate asiatică şi condusă în special de oameni născuţi din căsătorii mixte între indieni şi europeni, este un nou şi puternic factor de reconstrucţie a acestei societăţi. Pînă şi sistemele zemindari şi raiatvari, oricît de odioase ar fi ele, reprezintă totuşi două forme distincte de proprietate privată asupra pămîntului, adică tocmai ceea ce doreşte cu atîta ardoare societatea asiatică. Dintre locuitorii băştinaşi instruiţi de nevoie, şi în număr redus, sub supraveghere engleză la Calcuta, se ridică o nouă categorie de oameni, care posedă cunoştinţele necesare pentru guvernarea ţării şi care şi-au însuşit ştiinţa europeană. Puterea aburului a făcut posibile comunicaţii regulate şi rapide între India şi Europa, a legat principalele ei porturi cu cele ale mărilor sudului şi răsăritului şi a scos-o din izolarea care fusese cauza principală a stagnării sale. Nu mai e departe ziua în care, datorită îmbinării căilor ferate şi a liniilor de navigaţie deservite de vapoare, distanţa dintre Anglia şi India, măsurată în timp, va fi scurtată la 8 zile, astfel încît această ţară, cîndva o ţară de basm, va fi într-adevăr legată de lumea apuseană.
Pînă acum clasele dominante din Marea Britanie nu au avut decît în mod ocazional, vremelnic şi excepţional interesul ca India să progreseze. Aristocraţia dorea s-o cucerească, plutocraţia voia s-o jefuiască, iar magnaţii industriali urmăreau s-o subordoneze prin ieftinătatea mărfurilor lor. Dar acum situaţia s-a schimbat. Magnaţii industriali au descoperit că interesele lor vitale reclamă transformarea Indiei într-o ţară producătoare şi că, în vederea acestui scop, este necesar înainte de toate s-o înzestreze cu sisteme de irigaţie şi căi de comunicaţie interne. Ei intenţionează acum să împînzească India cu o reţea de căi ferate. Este o intenţie pe care ei o vor pune în aplicare, şi aceasta va avea urmări incalculabile.
Se ştie că forţele de producţie ale Indiei sînt paralizate din cauza lipsei extreme de mijloace necesare pentru transportul şi schimbul diferitelor ei produse. Nicăieri nu întîlnim ca în India o mizerie socială atît de mare în mijlocul unei naturi îmbelşugate, şi aceasta din cauza lipsei posibilităţilor de schimb. În 1848, în faţa unei comisii a Camerei comunelor din Anglia s-a arătat că,
„în timp ce la Handeş grînele costau 6 pînă la 8 şilingi cvarterul, la Poona ele se vindeau cu 64 pină la 70 de şilingi; acolo oamenii mureau de foame în plină stradă fără a putea căpăta alimente din Handeş, deoarece drumurile clisoase erau impracticabile“.
Introducerea căilor ferate poate fi uşor folosită pentru scopurile agriculturii, şi anume pentru amenajări de lacuri de acumulare acolo unde e necesară excavarea pămîntului pentru terasamente de cale ferată, precum şi pentru aprovizionarea cu apă a localităţilor situate de-a lungul liniilor de cale ferată. În felul acesta ar putea fi extinsă pe scară largă irigaţia artificială, această condiţie indispensabilă pentru agricultură în răsărit, şi ar putea fi evitată repetarea frecventă a foametei cu caracter local, datorată lipsei de apă. Importanţa generală a căilor ferate va deveni evidentă din acest punct de vedere dacă ne amintim că chiar în districtele din apropierea lanţului Munţilor Gaţi, un teren irigat aduce de trei ori mai multe impozite, oferă de lucru la un număr de oameni de zece sau de douăsprezece ori mai mare şi produce de douăsprezece sau de cincisprezece ori mai mult profit decît un teren neirigat cu o suprafaţă egală.
Căile ferate vor da posibilitatea de a reduce aparatul militar şi cheltuielile necesare pentru întreţinerea lui. Colonelul Warren[i], comandantul fortului St. William, a declarat în faţa unei comisii speciale a Camerei comunelor:
„Posibilitatea de a primi ştiri din colţuri îndepărtate ale ţării în tot atîtea ore cîte zile şi chiar săptămîni sînt necesare acum şi de a trimite instrucţiuni, trupe şi provizii în timpul cel mai scurt constituie împrejurări a căror importanţă nu poate fi apreciată îndeajuns. Garnizoanele ar putea fi instalate la distanţe mai mari şi în localităţi mai sănătoase decît acelea de acum, cruţînd astfel numeroase vieţi omeneşti care pier din cauza bolilor. Nu ar mai fi necesar să se facă rezerve de provizii în cantităţi atît de mari în diferite depozite şi de aceea ar putea fi evitate pagubele de pe urma alterării proviziilor sau a stricăciunilor cauzate de climă. Efectivul trupelor ar putea fi redus în aceeaşi proporţie în care ar creşte eficienţa lor“.
Se ştie că organizarea comunală şi baza economică a comunităţilor săteşti au fost sfărîmate, dar trăsătura lor cea mai negativă, şi anume fărîmiţarea societăţii în atomi omogeni, nelegaţi între ei, le-a supravieţuit. Izolarea comunităţilor săteşti a generat lipsa de drumuri în India, iar lipsa de drumuri a perpetuat izolarea comunităţilor. În aceste condiţii, comunitatea a rămas la un standard de viaţă scăzut, moştenit din moşi strămoşi, aproape fără a întreţine vreo legătură cu alte comunităţi, fără a manifesta vreo tendinţă spre progres social şi fără a face eforturile necesare în acest scop. Acum, cînd britanicii au distrus această inerţie autarhică a comunităţilor săteşti, căile ferate vor crea noi necesităţi de schimb şi de legături.
„Una din consecinţele introducerii sistemului feroviar va fi că în fiecare sat pe lîngă care trece, acesta va aduce o astfel de cunoaştere a perfecţionărilor şi dispozitivelor practice introduse în alte ţări şi va uşura în aşa măsură împrumutarea lor, încît meşteşugarii Indiei, care-şi moştenesc ocupaţia din generaţie în generaţie şi care sînt plătiţi de comunitatea sătească, vor căpăta, în primul rînd, posibilitatea de a da întreaga măsură a capacităţii lor, iar în al doilea rînd, posibilitatea de a-şi remedia lipsurile“ (Chapman[i]. „Bumbacul şi comerţul Indiei“).
Ştiu că în tendinţa lor de a crea în India o reţea de căi ferate, magnaţii industriali englezi sînt călăuziţi exclusiv de dorinţa de a ieftini transportarea bumbacului şi a altor materii prime de care au nevoie fabricile lor. Dar din moment ce introduci maşina ca mijloc de locomoţie într-o ţară care posedă fier şi cărbune, n-o mai poţi împiedica pe aceasta din urmă să producă ea însăşi astfel de maşini. Nu poţi menţine o reţea de căi ferate într-o ţară imensă fără a organiza pe teritoriul ei procesele de producţie necesare pentru satisfacerea nevoilor imediate şi curente ale transportului feroviar, ceea ce însă va atrage după sine folosirea maşinilor şi în ramurile industriale care n-au legătură directă cu căile ferate. De aceea căile ferate vor deveni în India adevăratul precursor al industriei moderne. Acest lucru este cu atît mai cert, cu cît, după cum recunosc chiar autorităţile britanice, locuitorii Indiei posedă o aptitudine specială de a se adapta unor genuri de muncă cu totul noi şi de a-şi însuşi cunoştinţele necesare pentru a dirija maşinile. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de aptitudinile şi de iscusinţa mecanicilor indieni care deservesc de ani de zile maşinile cu abur de la monetăria din Calcuta, precum şi de munca băştinaşilor care îngrijesc diferite maşini cu abur în districtele carbonifere ale Hardwarului şi de alte exemple. Însuşi d-l Campbell[i], oricît ar fi el de contaminat de prejudecăţile Companiei Indiilor orientale, este nevoit să constate că
„masele largi ale poporului indian posedă o mare energie industrială, sînt pe deplin capabile să acumuleze capital şi se disting printr-o minte matematică limpede, prin aptitudini deosebite pentru calcule şi pentru ştiinţele exacte“. „Intelectul lor — spune el — este remarcabil“.
Industria modernă, care va apare datorită introducerii sistemului feroviar, va duce la descompunerea diviziunii ereditare a muncii, pe care se întemeiază castele indiene, acest obstacol principal în calea progresului Indiei şi a creşterii puterii ei.
Tot ce burghezia engleză va fi, probabil, nevoită să înfăptuiască în India nu va aduce maselor populare nici libertate, nici vreo îmbunătăţire substanţială a situaţiei lor sociale, căci şi una şi alta depind nu numai de dezvoltarea forţelor de producţie ci şi de luarea lor în stăpînire de către popor. Ceea ce este însă cert e că burghezia engleză va crea premisele materiale pentru înfăptuirea amînduror acestor sarcini. A făcut vreodată burghezia mai mult? A realizat ea vreodată un progres fără a sili indivizi şi popoare să treacă prin sînge şi noroi, prin mizerie şi înjosire?
Populaţia Indiei nu va putea culege roadele coacerii elementelor noii societăţi care au fost semănate în ţara lor de burghezia engleză atîta timp cît în Marea Britanie însăşi clasele guvernante de azi nu vor fi fost alungate de către proletariatul industrial, sau atîta timp cît indienii înşişi nu vor fi devenit destul de puternici pentru a scutura o dată pentru totdeauna jugul englez. În orice caz însă putem avea toată certitudinea că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat vom fi martorii unei renaşteri a acestei ţări mari şi interesante, ai cărei nobili locuitori, chiar cînd aparţin claselor celor mai de jos, sînt, după expresia prinţului Saltîkov[i], „plus fins et plus adroits que les italiens“[1], a acestei ţări ai cărei fii compensează printr-o anumită nobleţe calmă pînă şi supunerea lor şi, cu toată încetineala lor înnăscută, îi uimesc pe ofiţerii englezi cu curajul lor neînfricat, a acestei ţări care este leagănul limbilor noastre, al religiilor noastre, şi care în djat[N198] ne oferă tipul vechilor germani, iar în Brahman[N199] tipul vechilor greci.
Nu mă pot despărţi de tema Indiei fără a face cîteva observaţii finale.
Profunda ipocrizie a civilizaţiei burgheze şi barbaria ei inerentă se dezvăluie limpede înaintea ochilor noştri de îndată ce privim această civilizaţie nu acasă la ea, unde îmbracă forme respectabile, ci în colonii, unde apare în toată goliciunea, ei. Burghezia se pretinde a fi apărătoarea proprietăţii; dar săvîrşit-a oare vreodată un partid revoluţionar revoluţii agrare ca cele înfăptuite în Bengal, Madras şi Bombay? N-a recurs oare burghezia în India la metode de şantaj odios, ca să folosim o expresie a lordului Clive[i], acest tîlhar de mare anvergură, acolo unde simpla corupţie nu a fost suficientă pentru a-i satisface rapacitatea? În timp ce în Europa trăncănea despre sfinţenia inviolabilă a datoriei publice, n-a confiscat ea oare în India dividendele rajahilor care-şi investiseră averea particulară chiar în hîrtii de valoare ale companiei? Oare în timp ce lupta împotriva revoluţiei franceze sub pretextul apărării „sfintei noastre religii“, n-a interzis ea propovăduirea creştinismului în India şi oare n-a transformat ea într-o afacere omorurile şi prostituţia practicate în templul lui Juggernaut[N200], pentru a putea stoarce bani de la cei care veneau în pelerinaj la templele din Orissa şi Bengal? Iată cine sînt apărătorii „proprietăţii, ordinii, familiei şi religiei“!
Efectele pustiitoare pe care industria engleză le-a avut asupra Indiei, ţară de mărimea Europei, cu o suprafaţă de 150.000.000 de acri, sînt vădite şi zguduitoare. Dar nu trebuie să uităm că ele nu sînt decît o consecinţă organică a întregului sistem de producţie existent în zilele noastre. La baza acestei producţii se află domnia atotputernică a capitalului. Centralizarea capitalului este absolut necesară pentru existenţa capitalului ca forţă de sine stătătoare. Influenţa distrugătoare a acestei centralizări asupra pieţelor din toate ţările nu face decît să dea la iveală, în proporţii gigantice, legile organice inerente economiei politice, legi care acţionează astăzi în orice oraş civilizat. Perioada burgheză a istoriei este menită să creeze baza materială a unei lumi noi: să dezvolte, pe de o parte, relaţiile mondiale bazate pe interdependenţa întregii omeniri, precum şi mijloacele necesare pentru întreţinerea acestor relaţii, iar pe de altă parte să dezvolte forţele de producţie ale omului şi să asigure transformarea producţiei materiale într-o dominaţie a omului asupra forţelor naturii, înfăptuită cu ajutorul ştiinţei.
Industria burgheză şi comerţul burghez creează aceste condiţii materiale ale unei lumi noi în acelaşi mod în care revoluţiile geologice au creat scoarţa pămîntului. Abia după ce o mare revoluţie socială va lua în stăpînire realizările epocii burgheze — piaţa mondială şi forţele de producţie moderne — şi le va supune controlului comun al celor mai înaintate popoare, abia atunci progresul uman va înceta să fie asemenea acelui hidos idol păgîn care nu voia să bea nectar decît din ţestele celor ucişi.
Karl Marx
Scris la 22 iulie 1853
Publicat în „New York Daily Tribune“ nr. 3 840 din 8 august 1853
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 9,. Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 230—236
Nota red. Editurii Politice
[1]. — „mai fini şi mai îndemînatici decît italienii“[N197]. — Nota red. Editurii Politice
[N196]. Marathi — populaţie hindusă care trăieşte în partea de nord-vest a Deccanului. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, ea s-a ridicat la luptă armată împotriva dominaţiei străine a feudalilor mogoli, dînd o lovitură serioasă imperiului Marilor Mogoli şi contribuind la destrămarea lui. În cursul acestei lupte a fost întemeiat statul independent al marathilor, ai căror conducători feudali au pornit, la rîndul lor, pe calea războaielor de cucerire. La sfîrşitul secolului al XVII-lea statul marathilor a slăbit din pricina certurilor dintre feudali, dar la începutul secolului al XVIII-lea principatele marathane au format din nou o puternică uniune în frunte cu un conducător suprem, peşva. În lupta pentru hegemonie în India, dusă împotriva afganilor de feudalii marathi, aceştia au suferit în 1761 o înfrîngere cumplită. Vlăguite de participarea lor în lupta pentru hegemonie în India şi de certurile dintre feudalii marathi, principatele marathane au căzut pradă Companiei Indiilor orientale, care le-a subjugat în urma războiului anglo-marath din anii 1803— 1805. — Nota red. Editurii Politice (nota 196, vol. 1)
[N197]. Marx citează lucrarea lui A. D. Saltîcov „Lettres sur l'Inde“ („Scrisori despre India“), Paris, 1848, p. 61. — Nota red. Editurii Politice (nota 197, vol. 1)
[N198]. Djaţi — castă în India de nord formată în cea mai mare parte din ţărani agricultori; din această castă făceau parte de asemenea războinicii feudali. În secolul al XVII-lea ţăranii djaţi s-au răsculat în repetate rînduri împotriva dominaţiei feudalilor mogoli străini. — Nota red. Editurii Politice (nota 198, vol. 1)
[N199]. Brahmani — una dintre cele patru caste străvechi din India; la început, majoritatea membrilor castei era formată din preoţi; mai tîrziu, asemenea celorlalte caste indiene, a ajuns să cuprindă, pe lîngă preoţi, oameni de diferite profesiuni şi poziţii sociale, inclusiv ţărani şi meseriaşi ruinaţi. — Nota red. Editurii Politice (nota 199, vol. 1)
[N200]. Templul lui Juggernaut (vezi adnotarea 191) din Orissa (Indiile orientale) — loc în care credincioşii veneau să se închine în faţa uneia dintre cele mai înalte divinităţi hinduse Vişnu-Juggernaut. Preoţii templului, care se bucurau de ocrotirea Companiei Indiilor orientale, obţineau venituri mari de pe urma pelerinajului în masă, încurajînd totodată prostituţia femeilor întreţinute de templu, precum şi de pe urma organizării unor festivităţi pompoase. — Nota red. Editurii Politice (nota 200, vol. 1)