Faptul că la treizeci şi trei de ani după apariţia lui „Optsprezece brumar“ a devenit necesară o nouă ediţie dovedeşte că această lucrare nu a pierdut nici astăzi nimic din valoarea ei.
Şi, într-adevăr, este o lucrare genială. Imediat după evenimentul care, asemenea unui trăsnet căzut din senin, a uluit întreaga lume politică, eveniment pe care unii l-au condamnat, manifestîndu-şi prin strigăte puternice indignarea morală, şi pe care alţii l-au acceptat ca pe o salvare de la revoluţie şi ca pe o pedeapsă pentru rătăcirile ei, eveniment pe care însă toată lumea l-a privit numai cu uimire, dar nimeni nu l-a înţeles, — imediat după acest eveniment Marx s-a prezentat cu o lucrare scurtă, epigramatică, în care a expus întreaga desfăşurare a istoriei franceze, începînd cu evenimentele din februarie în conexiunea ei internă, şi a arătat că miracolul de la 2 decembrie[N134] a fost un rezultat firesc, necesar al acestei conexiuni, neavînd pentru aceasta nevoie nici măcar să-l trateze pe eroul loviturii de stat altfel decît cu dispreţul pe care l-a meritat pe deplin. Şi tabloul a fost zugrăvit de Marx cu atîta măiestrie încît fiecare nouă dezvăluire făcută ulterior a furnizat doar noi dovezi de fidelitatea cu care este oglindită în acest tablou realitatea. O asemenea înţelegere strălucită a istoriei contemporane vii, o asemenea pătrundere clară a sensului evenimentelor chiar în momentul în care se petrec este, într-adevăr, fără seamăn.
Pentru aceasta era însă nevoie să cunoşti atît de bine istoria Frantei cum o cunoştea Marx. Franţa este ţara în care, mai mult decît oriunde, luptele istorice de clasă au fost duse de fiecare data pînă la capăt, ţara în care, prin urmare, şi formele politice schimbătoare în cadrul cărora se desfăşoară aceste lupte de clasă şi se concretizează rezultatele lor s-au conturat în modul cel mai pregnant. Centru al feudalismului în evul mediu ţară, model de monarhie unitară bazată pe împărţirea în stări sociale de la Renaştere încoace, Franţa a sfărîmat în timpul marii revoluţii feudalismul şi a instituit dominaţia pură a burgheziei într-o manieră atît de clasică ca nici o altă ţară din Europa. Dar şi lupta proletariatului, care se ridică împotriva burgheziei dominante, îmbracă aici o formă atît de acută cum nu găsim în alte ţări. Acesta a fost motivul pentru care Marx nu numai că a studiat cu o deosebită predilecţie istoria trecută a Franţei, dar a urmărit în toate amănuntele ei şi istoria ei curentă, strîngînd material cu scopul de a-l folosi în viitor. De aceea evenimentele nu l-au găsit niciodată nepregătit.
La aceasta se mai adaugă însă şi o altă împrejurare. Tocmai Marx a fost acela care a descoperit primul marea lege a dezvoltării istoriei, legea potrivit căreia toate luptele din istorie, indiferent dacă se desfăşoară pe tărîm politic, religios, filozofic sau pe oricare alt tărîm ideologic, nu sînt de fapt decît expresia mai mult sau mai puţin clară a luptelor dintre clasele sociale, iar existenţa acestor clase şi implicit ciocnirile dintre ele sînt, la rîndul lor, determinate de gradul de dezvoltare a situaţiei lor economice, de caracterul şi modul lor de producţie şi de schimbul determinat de modul de producţie respectiv. Această lege, care are pentru istorie aceeaşi însemnătate ca şi legea transformării energiei pentru ştiinţele naturii, — i-a dat şi aici lui Marx cheia pentru înţelegerea istoriei celei de-a doua Republici Franceze. Pe baza acestei istorii, a verificat Marx în lucrarea sus-menţionată justeţea legii descoperite de el, şi chiar după treizeci şi trei de ani tot mai trebuie să admitem că această verificare a dat rezultate strălucite.
F.E.
Scris în 1885
Publicat în: K. Marx „Der achtzehnte Brumaire des Louis Bonaparte“. Hamburg 1885
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 250-251
Nota red. Editurii Politice
[N133]. Textul ediţiei a treia, care a apărut în 1885 sub îngrijirea lui Engels, corespunde, abstracţie făcînd de cîteva modificări de ordin stilistic, textului ediţiei din 1869. - Nota red. Editurii Politice (nota 133, vol. 1)
[N134]. Este vorba de lovitura de stat din Franţa de la 2 decembrie 1851, săvîrşită de Ludovic Bonaparte, care de la 10 decembrie 1848 era preşedinte al Republicii Franceze: Adunarea legislativă şi Consiliul de Stat au fost dizolvate, mulţi deputaţi au fost arestaţi, în 32 de departamente a fost proclamată starea de război, liderii socialişti şi republicani au fost expulzaţi din Franţa. La 14 ianuarie 1852 a fost adoptată noua constituţie, potrivit căreia întreaga putere era concentrată în mîinile preşedintelui; la 2 decembrie 1852, Ludovic Bonaparte a fost proclamat împărat al francezilor sub numele de Napoleon al III-lea. - Nota red. Editurii Politice (nota 134, vol. 1)