O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani[1].
Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cît şi adversarilor săi reacţionari zvîrlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?
Din acest fapt reies două lucruri.
Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.
A venit timpul ca comuniştii să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuşi.
În acest scop s-au întrunit la Londra comunişti de diferite naţionalităţi şi au redactat următorul „Manifest“, care se publică în limbile: engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză[2].
Istoria tuturor societăţilor de pînă azi2) este istoria luptelor de clasă.
Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul3) şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.
În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte distincte.
Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.
Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul.
Din iobagii evului mediu au provenit tîrgoveţii primelor oraşe; din aceşti tîrgoveţi s-au dezvoltat primele elemente ale burgheziei.
Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare au deschis burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acţiune. Piaţa Indiilor orientale şi cea chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere au dat negoţului, navigaţiei, industriei un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate.
Modul de organizare feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de produse, care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura i-a luat locul. Meşterii breslaşi au fost înlăturaţi de către starea de mijloc industrială; diviziunea muncii dintre diferitele corporaţii a dispărut, făcînd loc diviziunii muncii înăuntrul fiecărui atelier.
Dar pieţele se înmulţeau fără încetare, cererea creştea necontenit. Manufactura a devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc industriale l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unor întregi armate industriale, burghezii moderni.
Marea industrie a creat piaţa mondială, pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a dus la o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat, la rîndul ei, asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria, comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu-şi capitalurile şi împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu.
Vedem deci că burghezia modernă este ea însăşi produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al unui şir de revoluţii în modul de producţie şi de schimb.
Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoţită de un progres politic corespunzător[3]. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună4), ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei[4]; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfîrşit, de la crearea marii industrii şi a pieţei mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.
Burghezia a avut în istorie un rol cît se poate de revoluţionar.
Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.
Burghezia a despuiat de aureola lor toate activităţile pînă atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a transformat pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă în muncitorii ei salariaţi.
Burghezia a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească.
Burghezia a arătat că manifestarea brutală a forţei, pe care reacţiunea o admiră atît de mult la evul mediu, şi-a găsit completarea potrivită în cea mai crasă trîndăvie. Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decît piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decît migraţiunea popoarelor şi cruciadele.
Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă era menţinerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfînt este profanat, şi oamenii sînt în sfîrşit siliţi să privească cu luciditate poziţia lor în viaţă, relaţiile lor reciproce.
Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pămîntesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni.
Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mîhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional. Străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sînt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele. Locul vechilor necesităţi, satisfăcute prin produsele ţării respective, îl iau necesităţi noi, pentru satisfacerea cărora e nevoie de produse ale ţărilor celor mai îndepărtate şi ale climatelor celor mai variate. În locul vechii izolări locale şi naţionale şi al satisfacerii necesităţilor cu produse proprii se dezvoltă schimbul multilateral, interdependenţa multilaterală a naţiunilor. Şi acest lucru e valabil atît pentru producţia materială, cît şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală.
Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisă civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei.
Burghezia a supus satul stăpînirii oraşului. Ea a creat oraşe enorme, a făcut să crească considerabil populaţia orăşenească faţă de cea sătească, smulgînd astfel o parte însemnată a populaţiei din idioţia vieţii de la ţară. Tot aşa cum a adus satul într-o stare de dependenţă faţă de oraş, ea a făcut dependente ţările barbare şi semibarbare de cele civilizate, popoarele de ţărani de popoarele de burghezi, Orientul de Occident.
Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mîini puţine. Urmarea inevitabilă a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală.
Burghezia a creat, în cursul dominaţiei ei de clasă, care datează abia de o sută de ani, mult mai multe şi mai uriaşe forţe de producţie decît toate generaţiile trecute laolaltă. Subjugarea forţelor naturii, maşinismul, aplicarea chimiei în industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desţelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populaţii întregi ieşite ca din pămînt — care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forţe de producţie!
Am văzut deci: mijloacele de producţie şi de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producţie şi de schimb, relaţiile în care societatea feudală producea şi făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii şi manufacturii, într-un cuvînt relaţiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forţelor de producţie care se dezvoltaseră. Ele frînau producţia în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătuşe. Ele trebuiau sfărîmate, şi au fost sfărîmate.
Locul lor l-a luat libera concurenţă, cu organizarea socială şi politică adecuată ei, cu dominaţia economică şi politică a clasei burgheze.
Sub ochii noştri se desfăşoară o mişcare asemănătoare. Relaţiile burgheze de producţie şi de schimb, relaţiile burgheze de proprietate, societatea burgheză modernă, care a produs, ca prin farmec, mijloace de producţie şi de schimb atît de uriaşe, seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpîni puterile întunericului pe care le-a dezlănţuit. De decenii istoria industriei şi comerţului nu este altceva decît istoria răzvrătirii forţelor de producţie moderne împotriva relaţiilor de producţie moderne, împotriva relaţiilor de proprietate care sînt condiţiile de existenţă ale burgheziei şi ale dominaţiei ei. Este de ajuns să pomenim crizele comerciale, care, prin repetarea lor periodică, pun tot mai ameninţător sub semnul întrebării existenţa întregii societăţi burgheze. În timpul crizelor comerciale este distrusă regulat o mare parte nu numai a produselor create, ci şi a forţelor de producţie existente. În timpul crizelor izbucneşte o epidemie socială, care ar fi părut o absurditate în toate epocile anterioare, — epidemia supraproducţiei. Societatea se vede brusc aruncată înapoi, într-o stare de barbarie momentană, ca şi cum o foamete, un război general nimicitor ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai; industria, comerţul par distruse. Şi pentru ce? Pentru că societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele de producţie de care dispune nu mai servesc la dezvoltarea civilizaţiei burgheze şi a[5] relaţiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriaşe pentru aceste relaţii, care frînează dezvoltarea lor; şi de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existenţa proprietăţii burgheze. Relaţiile burgheze au devenit prea strîmte pentru a cuprinde avuţia produsă de ele. Cum învinge burghezia crizele? Pe de o parte, prin distrugerea forţată a unei mase de forţe de producţie, pe de altă parte prin cucerirea de noi pieţe şi prin exploatarea mai intensă a pieţelor vechi. Prin ce, deci? Prin pregătirea unor crize şi mai generale, şi mai formidabile şi prin reducerea mijloacelor de a le preveni.
Armele cu care burghezia a doborît feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi.
Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea: ea a creat şi oamenii care vor mînui aceste arme, — muncitorii moderni, proletarii.
În aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, se dezvoltă şi proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru şi care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul. Aceşti muncitori, care sînt siliţi să se vîndă cu bucata, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerţ şi prin urmare sînt supuşi deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenţei, tuturor oscilaţiilor pieţei.
Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi, o dată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a maşinii, anexă de la care se pretinde numai operaţia cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învăţat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul le pricinuieşte se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreţinerea sa şi pentru reproducerea speciei sale. Preţul unei mărfi, deci şi al muncii[6], este însă egal cu cheltuielile ei de producţie. De aceea, în măsura în care munca devine mai nesuferită, scade şi salariul. Mai mult încă, în aceeaşi măsură în care se înmulţesc maşinile şi creşte diviziunea muncii, creşte şi cantitatea de muncă[7], fie prin înmulţirea orelor de muncă, fie prin intensificarea muncii cerute într-un timp anumit, prin accelerarea mersului maşinilor etc.
Industria modernă a transformat micul atelier al meşterului patriarhal în marea fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. Ei nu sînt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi şi ceas cu ceas, robiţi de maşină, de supraveghetori şi, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Şi cu cît acest despotism proclamă mai făţiş cîştigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai duşmănos, mai aprig.
Cu cît munca manuală cere mai puţină îndemînare şi mai puţină cheltuială de forţă, adică cu cît se dezvoltă mai mult industria modernă, cu atît munca bărbaţilor este înlocuită pe scară mai mare cu aceea a femeilor şi a copiilor[8]. Deosebirile de sex şi vîrstă îşi pierd valabilitatea socială cînd e vorba de clasa muncitoare. Nu mai există decît instrumente de muncă, care pricinuiesc cheltuieli diferite, după vîrstă şi sex.
Cînd muncitorul îşi primeşte salariul în bani peşin, după ce a fost exploatat de către fabricant, tabără asupra lui celelalte părţi ale burgheziei — proprietarul, băcanul, cămătarul etc.
Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri, meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrînt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei.
Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existenţa sa.
La început luptă muncitori răzleţi, apoi muncitorii unei fabrici, pe urmă muncitorii unei ramuri de muncă dintr-o localitate împotriva burghezului care-i exploatează direct. Ei îşi îndreaptă atacurile nu numai împotriva relaţiilor burgheze de producţie, ci şi împotriva uneltelor de producţie înseşi; ei distrug mărfurile străine, care le fac concurenţă, sfărîmă maşinile, dau foc fabricilor, caută să recucerească poziţia pierdută a muncitorului medieval.
Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi fărîmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-şi atinge scopurile sale politice, trebuie, şi mai poate deocamdată, să pună în mişcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, aşadar, proletarii nu combat încă pe duşmanii lor, ci pe duşmanii duşmanilor lor, ei combat rămăşiţele monarhiei absolute, pe moşieri, burghezie neindustrială, mica burghezie. Toată mişcarea istorică este astfel concentrată în mîinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei.
Dar, o dată cu dezvoltarea industriei, proletariatul creşte nu numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forţa lui sporeşte, şi el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condiţiile de existenţă înăuntrul proletariatului se nivelează tot mai mult, căci maşina şterge din ce în ce mai mult deosebirile dintre diferitele munci şi reduce salariul aproape pretutindeni la un nivel deopotrivă de scăzut. Concurenţa crescîndă a burghezilor între ei şi crizele comerciale ce izvorăsc de aici fac ca salariul muncitorilor să fie tot mai nestabil; perfecţionarea neîncetată şi într-un ritm tot mai accelerat a maşinilor face ca condiţiile de viaţă ale proletarilor să devină tot mai nesigure; ciocnirile individuale dintre muncitor şi burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase. Muncitorii încep prin a forma coaliţii[9] împotriva burghezilor, ei se unesc ca să-şi apere salariul. Ei înfiinţează chiar asociaţii cu caracter permanent pentru a se pregăti în vederea eventualelor răzvrătiri. Pe alocuri lupta izbucneşte sub formă de insurecţii.
Din timp în timp înving muncitorii, dar numai în mod trecător. Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescîndă a muncitorilor. Această unire este înlesnită prin mijloacele de comunicaţie tot mai numeroase, create de marea industrie, care stabilesc legături între muncitorii din diferite localităţi. Această legătură e suficientă pentru ca numeroasele lupte locale, care au pretutindeni acelaşi caracter, să fie centralizate într-o luptă naţională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetăţenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîţiva ani.
Această organizare a proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurenţa dintre muncitorii înşişi. Ea renaşte însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoşterea unora din interesele muncitoreşti. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.
În genere ciocnirile din sînul vechii societăţii grăbesc în multe privinţe dezvoltarea proletariatului. Burghezia duce o luptă neîncetată: la început împotriva aristocraţiei; mai tîrziu împotriva acelor părţi ale burgheziei însăşi ale căror interese intră în contradicţie cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor ţărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui şi să-l atragă astfel în mişcarea politică. Ea însăşi înarmează, aşadar, proletariatul cu propriile ei elemente de cultură[10], adică cu armele împotriva ei însăşi.
Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părţi întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puţin condiţiile lor de existenţă sînt ameninţate. Şi acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură[11].
În sfîrşit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere al clasei dominante, al întregii societăţi vechi capătă un caracter atît de acut, încît o mică parte din clasa dominantă se desprinde de ea şi se alătură clasei revoluţionare, clasei căreia îi aparţine viitorul. Tot astfel cum odinioară o parte din nobilime a trecut în lagărul burgheziei, acum o parte din burghezie trece în lagărul proletariatului, şi anume o parte din ideologii burghezi care s-au ridicat pînă la înţelegerea teoretică a întergii mişcări istorice.
Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.
Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului.
Lumpenproletariatul[12], acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.
Condiţiile de viaţă ale vechii societăţi sînt deja distruse în condiţiile de viaţă ale proletariatului. Proletarul este lipsit de proprietate; relaţiile sale cu nevasta şi cu copiii nu mai au nimic comun cu relaţiile burgheze de familie; munca industrială modernă, subjugarea modernă de către capital, aceeaşi în Anglia ca în Franţa, în America ca în Germania, l-au despuiat de orice caracter naţional. Legile, morala, religia sînt pentru dînsul tot atîtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atîtea interese burgheze.
Toate clasele din trecut care cucereau puterea căutau să-şi asigure poziţia dobîndită supunînd întreaga societate condiţiilor care stăteau la baza modului lor de însuşire. Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decît desfiinţînd propriul lor mod de însuşire de pînă acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de pînă acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce pînă acum ocrotea şi asigura proprietatea privată.
Toate mişcările de pînă acum au fost mişcări ale unor minorităţi sau în interesul unor minorităţi. Mişcarea proletară este mişcarea independentă a imensei majorităţi, în interesul imensei majorităţi. Proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială.
Chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întîi o luptă naţională. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rînd cu propria sa burghezie.
Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin latent, dinăuntrul societăţii actuale, pînă la punctul cînd acesta se transformă într-o revoluţie deschisă şi cînd, răsturnînd prin violenţă burghezia, proletariatul îşi întemeiază dominaţia sa.
Toate societăţile de pînă acum s-au bazat, după cum am văzut, pe antagonismul dintre clasele asupritoare şi clasele asuprite. Dar pentru ca o clasă să poată fi asuprită, trebuie să i se asigure cel puţin condiţiile în care să-şi poată duce existenţa de rob. Iobagul a început să se ridice în perioada iobăgiei la starea de membru al obştei, după cum micul burghez a început să se ridice la starea de burghez sub jugul absolutismului feudal. Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice o dată cu progresul industriei, decade tot mai adînc sub condiţiile propriei sale clase. Muncitorul devine pauper şi pauperismul creşte chiar mai repede decît populaţia şi bogăţia. Din aceasta reiese limpede că burghezia nu este în stare să rămînă mai departe clasa dominantă în societate şi să impună societăţii, ca lege regulatoare, condiţiile de viaţă ale propriei ei clase. Ea este incapabilă să domine, fiindcă este incapabilă să asigure sclavului ei existenţa, chiar în limitele sclaviei lui, fiindcă este silită să-l lase să decadă într-o situaţie în care ea trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănită de dînsul. Societatea nu mai poate trăi sub dominaţia burgheziei, adică existenţa burgheziei nu mai este compatibilă cu societatea.
Condiţia esenţială pentru existenţa şi dominaţia clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mîinile unor particulari, formarea şi sporirea capitalului; condiţia existenţei capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurenţa muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe proprii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile.
1). Prin burghezie se înţelege clasa capitaliştilor moderni, proprietari ai mijloacelor de producţie socială, care exploatează munca salariată. Prin proletariat se înţelege clasa muncitorilor salariaţi moderni, care, neposedînd mijloace de producţie proprii, sînt nevoiţi să-şi vîndă forţa lor de muncă pentru a putea trăi. [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]
2). Adică, mai exact, istoria transmisă prin scris. În 1847 preistoria societăţii, organizarea socială premergătoare oricărei istorii scrise, era încă aproape necunoscută. De atunci, Haxthausen a descoperit în Rusia proprietatea în obşte asupra pămîntului, iar Maurer a dovedit că ea a fost baza socială care a constituit punctul de plecare pentru dezvoltarea istorică a tuturor triburilor germane şi cu timpul s-a descoperit că obştile săteşti, cu proprietatea în obşte asupra pămîntului, au fost forma primitivă a societăţii, din India şi pînă în Irlanda. În sfîrşit, organizarea internă a acestei societăţi comuniste primitive, în forma ei tipică, a fost scoasă la iveală de descoperirea hotărîtoare făcută de Morgan în legătură cu natura adevărată a ginţii şi a locului pe care-l ocupă în trib. O dată cu descompunerea acestei comunităţi primitive începe scindarea societăţii în clase distincte şi, în cele din urmă, în clase antagoniste. Am încercat să descriu acest proces de descompunere în lucrarea: „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, ediţia a 2-a, Stuttgart, 1886. [Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 25-173. — Nota red. (ed 1966)] [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]
Haxthausen, August (1792— 1866) — consilier de stat prusian şi autor al mai multor lucrări despre rămăşiţele sistemului de obşte în relaţiile agrare din Rusia; prin concepţiile sale politice — reacţionar-iobăgist. — Nota red. (ed 1966)
Maurer, Georg Ludwig (1790—1872) — istoric german; a cercetat orînduirea socială a Germaniei vechi şi medievale. — Nota red. (ed 1966)
Morgan, Lewis Henry (1818—1881) — etnograf şi arheolog american, a cercetat istoria comunei primitive şi originea familiei la irochezi. — Nota red. (ed 1966)
3). Meşterul breslaş este un membru cu drepturi depline al breslei, meşter în cadrul breslei, şi nu starostele ei. [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]
4). „Comune“ se intitulau oraşele din Franţa chiar dinainte de a fi reuşit să smulgă de la stăpînii lor feudali autonomia locală şi drepturile politice ca „stare a treia“. În general am citat aici Anglia ca ţara tipică pentru dezvoltarea economică a burgheziei, iar pentru dezvoltarea ei politică, Franţa. [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]
Astfel denumeau tîrgoveţii din Italia şi Franţa aşezările lor orăşeneşti, după ce răscumpăraseră sau smulseseră cu forţa, de la stăpînii lor feudali, primele drepturi de administraţie autonomă. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1890.]
[1]. Pius al IX-lea, ales papă în 1846, trecea drept un „liberal“, însă nu era mai puţin ostil socialismului decît ţarul Nicolai I care, înainte de revoluţia din 1848, juca în Europa rolul de jandarm. În acel moment, a avut loc o apropiere între Metternich, cancelar al Imperiului austriac şi şef recunoscut al întregii reacţiuni europene şi Guizot, istoric şi ministru francez, ideolog al marii burghezii financiare şi industriale şi inamic intransigent al proletariatului. La cererea guvernului prusian, Guizot l-a expulzat pe Marx din Paris. Poliţia germană persecuta comuniştii nu numai în Germania, dar de asemenea în Franţa, în Belgia şi chiar în Elveţia.
Metternich, Clemens Wenzel-Lothar (1773—1859) — om de stat şi diplomat austriac reacţionar; ministru de externe (1809—1821) şi cancelar (1821—1848). — Nota red. (ed. 1966)
Guizot, François Pierre Guillaume (1787—1874) — istoric şi om de stat burghez francez, orléanist, din 1840—1848 a condus politica internă şi externă a Franţei; exponent al intereselor marii burghezii financiare. — Nota red. (ed. 1966)
[2]. În 1848 a apărut şi o ediţie suedeză (a lui Per Götrek): „Kommunismens Röst. Förklaring ar det Kommunististka Partiet offentliggjord i Februari 1848“ („Glasul comunist. Declaraţia Partidului Comunist, publicată în februarie 1848“), Stockholm, 1848. — Nota red. (ed. 1966)
[3]. În ediţia engleză redactată de Engels în 1888, după cuvintele „progres politic corespunzător“ sînt adăugate cuvintele: „al acestei clase“. — Nota red.
[4]. În ediţia engleză din 1888, redactată de Engels, după cuvintele: „republică municipală independentă“ sînt adăugate cuvintele „(ca în Italia şi Germania)“, iar după cuvintele: „stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei“ sînt adăugate cuvintele: „(ca în Franţa)“. — Nota red.
[5]. În ediţiile următoare, începînd cu ediţia germană din 1872, cuvintele: „civilizaţiei burgheze şi a“ lipsesc. — Nota red.
[6]. Marx a arătat mai tîrziu că muncitorul vinde nu munca, ci forţa sa de muncă. În această privinţă vezi explicaţiile lui Engels din introducerea sa la lucrarea lui Marx „Muncă salariată şi capital“ (vezi K. Marx: „Muncă salariată şi capital“, E.S.P.L.P. 1957, ediţia a V-a, pag. 5—15). — Nota red.
În lucrările de mai tîrziu Marx şi Engels au folosit în locul noţiunilor „valoarea muncii“ şi „preţul muncii“ noţiunile mai precise, introduse de Marx, şi anume: „valoarea forţei de muncă“ şi „preţul forţei de muncă“. În legătură cu aceasta, vezi explicaţiile date de Engels în introducerea la noua ediţie a lucrării lui Marx „Muncă salariată şi capital“, Berlin, 1891. (Vezi volumul de faţă, p. 47—54). — Nota red. (ed. 1966)
[7]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „cantitatea de muncă“ — „povara muncii“. — Nota red.
[8]. În ediţiile următoare: a femeilor.
[9]. În ediţia engleză din 1888, după cuvîntul: „coaliţii“ sînt adăugate cuvintele: „(sindicate profesionale)“. — Nota red.
[10]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „propriile ei elemente de cultură“ — „propriile ei elemente de cultură politică şi generală“. — Nota red.
[11]. În ediţia engleză din 1888, în loc de: „elemente de cultură“ — „elemente de luminare şi progres“. — Nota red.
[12]. Lumpenproletariat — literal înseamnă «proletariat în zdrenţe»: cerşetori, vagabonzi, haimanale etc.; reprezintă elementele declasate care se formează inevitabil în societatea capitalistă ca urmare a şomajului permanent şi a pauperizării tot mai mari a maselor.