Creşterea capitalului productiv şi creşterea salariului să fie ele oare într-adevăr atît de indisolubil legate, cum pretind economiştii burghezi? Nu trebuie să-i credem pe cuvînt. Nu trebuie să-i credem nici măcar atunci cînd afirmă că cu cît capitalul este mai gras, cu atît sclavul lui este mai bine îndopat. Burghezia este prea luminată, ea calculează prea bine pentru a împărtăşi prejudecăţile feudalului, care se făleşte cu strălucirea slugilor sale. Condiţiile de existenţă ale burgheziei o constrîng să calculeze.
Va trebui de aceea să cercetăm lucrurile mai îndeaproape.
Cum acţionează creşterea capitalului productiv asupra salariului?
Cînd capitalul productiv al societăţii burgheze creşte în general şi în întregime, are loc o acumulare mai multilaterală de muncă. Creşte numărul capitaliştilor[1]şi volumul capitalurilor lor. Înmulţirea capitalurilor măreşte concurenţa dintre capitalişti. Volumul tot mai mare al capitalurilor oferă mijloace de a aduce pe cîmpul de luptă industrial armate de muncitori mai puternice şi înarmate cu unelte de luptă mai uriaşe.
Un capitalist poate să-l înlăture pe celălalt de pe cîmpul de luptă şi să pună stăpînire pe capitalul lui numai vînzînd mai ieftin. Pentru a putea vinde mai ieftin fără să se ruineze, el trebuie să producă mai ieftin, adică trebuie să dezvolte cît mai mult cu putinţă forţa productivă a muncii. Dar forţa productivă a muncii se intensifică, în primul rînd, printr-o mai mare diviziune a muncii, prin introducerea tot mai generalizată şi perfecţionarea continuă a maşinilor. Cu cît este mai mare armata de muncitori între care este divizată munca, cu cît maşinile se introduc pe scară mai uriaşă, cu atît scad, proporţional, cheltuielile de producţie, cu atît mai productivă devine munca. De aceea între capitalişti ia naştere o întrecere generală pentru a mări diviziunea muncii şi numărul maşinilor şi a le exploata cît mai intens.
Cum va proceda un capitalist dacă, printr-o diviziune mai mare a muncii, prin folosirea şi perfecţionarea unor maşini noi, prin exploatarea mai avantajoasă şi mai masivă a forţelor naturii, a găsit mijlocul de a produce cu aceeaşi cantitate de muncă sau de muncă acumulată o cantitate mai mare de produse, de mărfuri decît concurenţii săi, de pildă dacă în timpul de muncă în care concurenţii săi ţes o jumătate de cot de pînză el poate produce un cot întreg de pînză?
El ar putea să vîndă în continuare o jumătate de cot de pînză la preţul de piaţă de pînă atunci, dar acesta n-ar fi un mijloc de a-i înlătura de pe piaţă pe concurenţii săi şi de a-şi mări propria sa desfacere. Pe măsură însă ce producţia sa a crescut, a crescut pentru el şi nevoia desfacerii. Mijloacele de producţie mai puternice şi mai costisitoare de care dispune îi permit, ce-i drept, să-şi vîndă marfa mai ieftin, dar ele îl constrîng totodată să vîndă mai multe mărfuri, să cucerească o piaţă incomparabil mai mare pentru mărfurile sale; de aceea capitalistul nostru va vinde jumătatea de cot de pînză mai ieftin decît concurenţii săi.
Capitalistul nu va vinde însă un cot întreg la acelaşi preţ la care vînd concurenţii săi jumătatea de cot, deşi producerea întregului cot nu-l costă mai mult decît îi costă pe ceilalţi o jumătate de cot. Căci în acest caz el n-ar cîştiga nimic în plus[2], ci şi-ar scoate prin schimb numai cheltuielile de producţie. O eventuală mărire a încasărilor sale s-ar datora faptului că a pus în mişcare un capital mai mare, şi nu faptului că şi-ar fi valorificat capitalul într-o măsură mai mare decît ceilalţi. De altfel el atinge scopul urmărit fixînd preţul mărfii sale numai cu cîteva procente mai jos decît concurenţii săi. El îi înlătură de pe piaţă sau, cel puţin, le răpeşte o parte din desfacere, vînzînd sub preţul lor de vînzare. În sfîrşit, să ne amintim că preţul curent este întotdeauna peste sau sub cheltuielile de producţie, după cum vînzarea unei mărfi are loc într-un sezon favorabil sau nefavorabil industriei. După cum preţul de piaţă al cotului de pînză este peste sau sub cheltuielile lui de producţie obişnuite pînă atunci, va varia şi procentul cu care capitalistul care a folosit noi mijloace de producţie mai productive va vinde peste cheltuielile sale reale de producţie.
Privilegiul capitalistului nostru nu este însă de lungă durată; alţi capitalişti concurenţi introduc aceleaşi maşini, aceeaşi diviziune a muncii, le introduc pe aceeaşi scară sau pe o scară mai largă, şi acest proces se va generaliza în asemenea măsură, încît preţul pînzei va scădea nu numai sub vechile ei cheltuieli de producţie, dar şi sub noile ei cheltuieli de producţie.
Aşadar, capitaliştii se găsesc acum unii faţă de alţii în aceeaşi situaţie în care se aflau înainte de introducerea noilor mijloace de producţie; şi dacă cu aceste mijloace pot furniza la acelaşi preţ o cantitate dublă de produse, ei sînt acum siliţi să furnizeze această cantitate dublă sub preţul vechi. Pe baza acestor noi cheltuieli de producţie reîncepe acelaşi joc. O mai mare diviziune a muncii, mai multe maşini, exploatarea diviziunii muncii şi a maşinilor pe o scară şi mai largă. Iar concurenţa reacţionează la fel faţă de acest rezultat.
Vedem deci cum modul de a produce, mijloacele de producţie sînt astfel permanent transformate, revoluţionate, cum diviziunea muncii aduce cu sine în mod necesar o şi mai mare diviziune a muncii, folosirea maşinilor o şi mai largă folosire a maşinilor, producţia pe scară întinsă o producţie pe scară şi mai întinsă.
Aceasta este legea care scoate mereu producţia burgheză din vechiul ei făgaş şi sileşte capitalul să încordeze forţele productive ale muncii, pentru că le-a încordat mai înainte, legea care nu-i dă răgaz şi care-i şopteşte fără încetare: Înainte! Înainte!
Legea aceasta nu e alta decît legea în virtutea căreia preţul unei mărfi se egalizează în mod necesar, în cadrul oscilaţiilor periodice ale comerţului, cu cheltuielile ei de producţie.
Oricît de uriaşe ar fi mijloacele de producţie puse în mişcare de un capitalist, concurenţa va generaliza aceste mijloace de producţie, şi, din momentul în care le-a generalizat, singurul rezultat al productivităţii mai mari a capitalului său este că acum trebuie să furnizeze, la acelaşi preţ, de 10, de 20, de 100 de ori mai mult decît înainte. Dar deoarece el trebuie să desfacă, poate, de o mie de ori mai mult pentru a compensa printr-o cantitate mai mare de produse desfăcute preţul de vînzare mai mic, întrucît acum este necesară o vînzare mai masivă nu numai pentru a cîştiga mai mult[3], ci şi pentru a înlocui cheltuielile de producţie - după cum am văzut, înseşi uneltele de producţie devin tot mai scumpe -, şi întrucît această vînzare masivă a devenit o chestiune vitală nu numai pentru el, ci şi pentru rivalii lui, vechea luptă reîncepe cu atît mai violent cu cît mijloacele de producţie deja inventate sînt mai productive. Diviziunea muncii şi folosirea maşinilor vor continua prin urmare pe o scară incomparabil mai largă.
Oricare ar fi puterea mijloacelor de producţie folosite, concurenţa caută să răpească capitalului roadele de aur ale acestei puteri, reducînd preţul mărfii la nivelul cheltuielilor de producţie, ridicînd deci, pe măsură ce se produce mai ieftin, adică pe măsură ce se produce mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă, la rangul unei legi imperioase producţia mai ieftină, furnizarea unei cantităţi tot mai mari de produse pentru aceeaşi sumă. Astfel, prin eforturile sale, capitalistul n-a cîştigat nimic altceva decît obligaţia de a furniza mai mult în acelaşi timp de muncă, într-un cuvînt condiţii mai grele pentru valorificarea capitalului său. Deci, în timp ce concurenţa îl urmăreşte mereu cu a ei lege a cheltuielilor de producţie şi fiecare armă pe care o făureşte împotriva rivalilor săi se transformă într-o armă împotriva lui însuşi, capitalistul caută neîncetat să păcălească concurenţa, introducînd fără răgaz maşini noi, mai costisitoare, dar care produc mai ieftin, introducînd noi diviziuni ale muncii în locul celor vechi fără să aştepte pînă ce concurenţa să le fi învechit pe cele noi.
Să ne închipuim acum că această agitaţie febrilă a cuprins simultan întreaga piaţă mondială, şi vom înţelege cum creşterea, acumularea şi concentrarea capitalului au ca urmare aplicarea pe scară tot mai uriaşă a unei neîncetate şi tot mai accelerate diviziuni a muncii, folosirea de noi maşini şi perfecţionarea celor vechi.
Dar cum acţionează aceste împrejurări, care nu pot fi despărţite de creşterea capitalului productiv, asupra determinării salariului?
Diviziunea mai mare a muncii permite unui singur muncitor să execute munca a 5, 10, 20 de muncitori; ea măreşte, prin urmare, concurenţa dintre muncitori de 5, 10, 20 de ori. Muncitorii îşi fac concurenţă nu numai vînzîndu-se unul mai ieftin decît celălalt; ei îşi fac concurenţă executînd unul munca a 5, 10, 20 de muncitori; diviziunea muncii, introdusă şi mereu sporită de către capital, îi constrînge pe muncitori să se concureze în acest fel.
Mai departe. Pe măsură ce diviziunea muncii sporeşte, munca se simplifică. Îndemînarea deosebită a muncitorului îşi pierde valoarea. El e transformat într-o simplă forţă de producţie monotonă, căreia nu i se cer nici eforturi fizice, nici intelectuale. Munca lui o poate face oricine. De aceea concurenţii îl asaltează din toate părţile, şi, pe lîngă aceasta, mai reamintim că cu cît munca este mai simplă şi mai uşor de învăţat, cu cît necesită mai puţine cheltuieli de producţie pentru a fi însuşită, cu atît mai mult scade salariul, căci salariul, întocmai ca şi preţul oricărei alte mărfi, este determinat de cheltuielile de producţie.
Aşadar, pe măsură ce munca satisface mai puţin şi devine mai dezgustătoare, sporeşte concurenţa şi scade salariul. Muncitorul caută să-şi menţină suma salariului său muncind mai mult, fie că lucrează mai multe ore, fie că produce mai mult în aceeaşi oră. Împins de nevoie, el măreşte deci şi mai mult efectele dezastruoase ale diviziunii muncii. De aici rezultă că cu cît lucrează mai mult, cu atît salariul pe care-l primeşte e mai mic, şi anume pentru simplul motiv că face în aceeaşi măsură concurenţă tovarăşilor săi de muncă; îşi face deci din aceştia tot atîţia concurenţi care se oferă la condiţii tot atît de proaste ca el, pentru că în ultimă instanţă, îşi face, aşadar, sie însuşi concurenţă, sie însuşi ca membru al clasei muncitoare.
Maşinile produc aceleaşi efecte pe o scară mult mai întinsă, deoarece înlocuiesc pe muncitorii îndemînatici cu muncitori neîndemînatici, pe bărbaţi cu femei, pe adulţi cu copii, căci acolo unde este introdusă pentru prima dată maşina, muncitorii manuali sînt aruncaţi în stradă în masă, iar acolo unde maşina este dezvoltată, perfecţionată, înlocuită cu maşini mai productive, muncitorii[4] sînt concediaţi în grupuri mai mici. Am descris mai sus în linii mari războiul industrial pe care-l duc capitaliştii între ei; caracteristica acestui război este că bătăliile se cîştigă nu atît prin recrutarea, cît prin concedierea armatei de muncitori. Comandanţii, capitaliştii, se întrec în a concedia care de care mai mulţi soldaţi industriali.
Economiştii afirmă, fireşte, că muncitorii deveniţi de prisos prin introducerea maşinilor găsesc noi ramuri de activitate.
Ei nu au curajul să afirme de-a dreptul că muncitorii care au fost concediaţi găsesc de lucru în noi ramuri de muncă. Faptele dezmint prea categoric această minciună. De fapt, ei nu susţin decît că pentru alte părţi componente ale clasei muncitoare, de pildă pentru acea parte din tînăra generaţie de muncitori care se pregătea să intre în ramura industrială dispărută, se vor găsi noi posibilităţi de muncă. Fireşte, aceasta este o mare satisfacţie pentru muncitorii căzuţi în luptă. Domnii capitalişti nu vor duce lipsă de carne şi de sînge proaspăt care să poată fi exploatat, iar morţii vor fi lăsaţi să-şi îngroape morţii. Aceasta este o consolare pe care burghezii şi-o acordă mai mult lor înşişi decît muncitorilor. Dacă întreaga clasă a muncitorilor salariaţi ar fi nimicită de maşini, ce grozăvie ar însemna acest lucru pentru capital, care fără munca salariată încetează de a mai fi capital!
Să presupunem însă că muncitorii înlăturaţi direct de către maşină şi toată acea parte a tinerei generaţii care aşteaptă să fie angajată în ramura respectivă de muncă găsesc o nouă ocupaţie. Crede cineva că această nouă ocupaţie va fi plătită la fel ca cea pierdută? Aceasta ar contrazice toate legile economiei. Am văzut că industria modernă determină în permanenţă înlocuirea ocupaţiilor complexe, superioare prin altele mai simple, subordonate.
Cum ar putea deci o masă de muncitori alungaţi de maşină dintr-o ramură industrială să-şi găsească un refugiu în altă ramură fără ca plata să fie mai mică, mai proastă?
Ca o excepţie a fost citat cazul muncitorilor care lucrează chiar în producţia de maşini. De îndată ce în industrie se cer şi se folosesc mai multe maşini, ar trebui să crească în mod necesar numărul maşinilor, prin urmare ar trebui să crească producţia de maşini şi totodată şi numărul muncitorilor care lucrează în producţia de maşini, iar muncitorii ocupaţi în această ramură industrială sînt muncitori pricepuţi, ba chiar instruiţi.
De la 1840 încoace această afirmaţie, care şi înainte era adevărată numai pe jumătate, şi-a pierdut orice aparenţă de adevăr, deoarece în producţia de maşini, în aceeaşi măsură ca şi în producţia de fire de bumbac, maşinile sînt folosite tot mai multilateral, iar muncitorii ocupaţi în fabricile de maşini nu mai puteau juca faţă de maşinile extrem de ingenioase decît rolul unor maşini extrem de rudimentare.
Dar în locul bărbatului concediat din cauza maşinii fabrica angajează, poate, trei copii şi o femeie! Şi nu trebuia, oare, salariul bărbatului să ajungă pentru cei trei copii şi o femeie? Nu trebuia să ajungă acest minim de salariu pentru conservarea şi înmulţirea speciei? Ce dovedeşte, aşadar, această vorbărie, în care se complac burghezii? Nimic altceva decît că, pentru a cîştiga[5] cele necesare existenţei[6] unei familii de muncitori, se consumă astăzi de patru ori mai multe vieţi de muncitori decît înainte.
Să rezumăm: Cu cît creşte mai mult capitalul productiv, cu atît se extinde mai mult diviziunea muncii şi folosirea maşinilor. Cu cît se extind mai mult diviziunea muncii şi folosirea maşinilor, cu atît creşte mai mult concurenţa dintre muncitori, cu atît se reduce mai mult salariul lor.
În plus, clasa muncitoare se recrutează şi din păturile mai de sus ale societăţii; în rîndurile proletariatului cad o mulţime de mici industriaşi şi mici rentieri, care se grăbesc să-şi întindă braţele alături de braţele muncitorilor. Astfel pădurea de braţe întinse care cer de lucru devine tot mai deasă, iar braţele tot mai slabe.
Se înţelege de la sine că micul industriaş nu poate rezista în lupta în care una din primele condiţii este aceea de a produce pe o scară din ce în ce mai mare, adică tocmai de a fi un mare industriaş, şi nu unul mic.
Că dobînda capitalului scade în aceeaşi măsură în care se măreşte masa şi numărul capitalurilor, în care creşte capitalul, că prin urmare, micul rentier nu mai poate trăi din renta lui, fiind deci nevoit să se avînte în industrie, să contribuie deci la îngroşarea rîndurilor micilor industriaşi şi prin aceasta la sporirea numărului de candidaţi la proletariat, toate acestea nu mai au nevoie de alte explicaţii.
În sfîrşit, în măsura în care capitaliştii sînt siliţi de procesul descris mai sus să exploateze pe o scară mai întinsă uriaşele mijloace de producţie deja existente şi să pună în mişcare în acest scop toate resorturile creditului, în aceeaşi măsură se înmulţesc şi catastrofele industriale, în mijlocul cărora lumea comercială nu se menţine decît sacrificînd zeilor infernului o parte din avuţie, din produse şi chiar din forţele de producţie, - într-un cuvînt, crizele devin mai intense. Ele devin mai frecvente şi mai violente chiar şi numai din cauză că, pe măsură ce creşte masa de produse şi, prin urmare, necesitatea unor pieţe largi, piaţa mondială se îngustează tot mai mult, rămîn tot mai puţine pieţe noi de exploatat, deoarece fiecare criză precedentă a atras în comerţul mondial o piaţă pînă atunci necucerită sau numai superficial exploatată. Dar capitalul nu numai că trăieşte de pe urma muncii. Stăpîn pe cît de distins, pe atît de barbar, el trage după sine în mormînt cadavrele sclavilor săi, întregi hecatombe de muncitori care pier în timpul crizelor. Vedem, aşadar, că incomparabil mai repede decît capitalul, creşte concurenţa dintre muncitori, adică cu atît mai mult scad relativ mijloacele pentru a putea munci, mijloacele de subzistenţă pentru clasa muncitoare, şi cu toate acestea creşterea rapidă a capitalului este condiţia cea mai favorabilă pentru munca salariată[7].
Conferinţe ţinute de K. Marx între 14 şi 30 decembrie 1847.
Publicat pentru prima oară (incomplet) în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 264-267 şi 269.
Publicat în broşură după „Neue Rheinische Zeitung“ din 1849, cu o introducere de F. Engels, Berlin 1891.
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 441-472.
Nota red. Editurii Politice
[1]. În „N. Rh. Z.“ în loc de „numărul capitalurilor şi proporţia lor“ a apărut “numărul capitaliştilor şi volumul capitalurilor lor“ (corectat după îndreptarea din „N Rh. Z.“ nr. 270; în ediţia din 1891, Engels nu a ţinut seama de ea). - Nota red. Editurii Politice
[2]. În „N. Rh. Z.“ lipseşte: în plus. - Nota red. Editurii Politice
[3]. În „N. Rh. Z.“ lipseşte: mai mult. - Nota red. Editurii Politice
[4]. În „N. Rh. Z.“: ei. - Nota red. Editurii Politice
[5].-[6]. În „N. Rh. Z.“: salariul. - Nota red. Editurii Politice
[7]. În „N. Rh. Z.“: Va urma. Karl Marx][1']. - Nota red. Editurii Politice
[1']. Menţiunea „Va urma“ n-a putut fi respectată de Marx. În legătură cu aceasta, vezi introducerea scrisă de Engels la lucrarea lui Marx „Muncă salariată şi capital“ (volumul de faţă, p. 47) şi adnotarea 31 [Introducere, adnotarea 4]. - Nota red. Editurii Politice