V. I. Lenin

Economicul şi politicul în epoca dictaturii proletariatului

      Scris: 30 octombrie 1919
      Publicat: Pravda nr. 250 şi Izvestiia C.E.C. din Rusia nr. 250 din 7 noiembrie 1919
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 533-547
      Transcriere: Liviu Iacob, decembrie 2008

Cu prilejul celei de-a doua aniversări a Puterii sovietice îmi propusesem să scriu o mică broşură pe tema indicată în titlul de mai sus. Dar, prins de iureşul muncii zilnice, nu am reuşit pînă acum decît să pregătesc într-o formă preliminară unele părţi răzleţe^[1]. De aceea m-am hotărît să încerc a expune pe scurt, într-o formă rezumată, ideile cele mai esenţiale, după părerea mea, în legătură cu această chestiune. Fireşte, caracterul rezumativ al expunerii prezintă multe inconveniente şi neajunsuri. Dar poate că un mic articol de revistă îmi va permite totuşi să ating un ţel modest: să formulez datele problemei şi să ofer o bază pentru discutarea ei de către comunişti din diferite ţări.

1

Teoreticeşte este neîndoielnic că între capitalism şi comunism se află o anumită perioadă de tranziţie. Această perioadă nu poate să nu întrunească trăsături sau caracteristici ale ambelor formaţiuni social-economice. Această perioadă de tranziţie nu poate să nu fie o perioadă de luptă între capitalismul muribund şi comunismul care se naşte, sau, cu alte cuvinte, între capitalismul învins, dar încă nedesfiinţat, şi comunismul deja născut, dar încă foarte slab.

Nu numai pentru un marxist, ci şi pentru orice om cult care cunoaşte cît de cît teoria dezvoltării, necesitatea unei întregi epoci istorice avînd aceste trăsături de perioadă de tranziţie trebuie să fie de la sine înţeleasă. Şi totuşi, toate consideraţiile pe tema trecerii la socialism pe care le auzim din partea reprezentanţilor contemporani ai democraţiei mic-burgheze (şi printre aceştia, în pofida etichetei lor pretins socialiste, se numără toţi reprezentanţii Internaţionalei a II-a, inclusiv oameni ca MacDonald şi Jean Longuet, Kautsky şi Friedrich Adler) se caracterizează printr-o totală uitare a acestui adevăr atît de evident. E în firea democraţilor mic-burghezi să deteste lupta de clasă, să viseze la posibilitatea de a o evita, să fie animaţi de tendinţa de a atenua şi concilia, de a toci colţurile ascuţite. De aceea, asemenea democraţi ori nici nu vor să audă de recunoaşterea necesităţii unei întregi perioade istorice de tranziţie de la capitalism la comunism, ori se consideră chemaţi să născocească planuri de conciliere a celor două forţe aflate în luptă, în loc să conducă lupta uneia dintre ele.

2

În comparaţie cu ţările avansate, în Rusia dictatura proletariatului trebuie în mod necesar să se distingă prin unele particularităţi, datorită stării foarte înapoiate şi caracterului mic-burghez al ţării noastre. Dar principalele forţe — şi principalele forme de economie socială — sînt în Rusia aceleaşi ca în orice ţară capitalistă, aşa încît aceste particularităţi în nici un caz nu pot afecta esenţialul.

Aceste principale forme de economie socială sînt capitalismul, mica producţie de mărfuri şi comunismul, iar forţele principale sînt burghezia, mica burghezie (în special ţărănimea) şi proletariatul.

În epoca dictaturii proletariatului, economia Rusiei înfăţişează tabloul luptei dintre munca unită pe baze comuniste — în cadrul unic al unui stat imens —, aflată la primii săi paşi, de o parte, iar de altă parte, mica producţie de mărfuri şi rămăşiţele de capitalism, ca şi capitalismul ce reînvie pe baza acestei mici producţii.

În Rusia munca este unită pe baze comuniste, în primul rînd în măsura în care proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie a fost desfiinţată, în al doilea rînd în măsura în care puterea de stat proletară organizează — pe scara întregii ţări — marea producţie pe pămîntul statului şi în întreprinderile de stat, repartizează forţa de muncă între diferitele ramuri şi întreprinderi economice şi distribuie oamenilor muncii cantităţi masive de bunuri de consum aparţinînd statului.

Noi vorbim despre „primii paşi“ ai comunismului în Rusia (cum se spune şi în programul partidului nostru, adoptat în martie 1919), deoarece toate aceste condiţii sînt realizate la noi numai în parte, sau, cu alte cuvinte, realizarea acestor condiţii se află abia în stadiul iniţial. Dintr-o dată, dintr-o singură lovitură revoluţionară s-a făcut ceea ce în genere se poate face dintr-o dată; astfel, de pildă, chiar în prima zi a dictaturii proletariatului, la 26 octombrie (8 noiembrie) 1917, a fost desfiinţată proprietatea privată asupra pămîntului, fără despăgubiri pentru marii proprietari, — au fost expropriaţi marii proprietari de pămînt. În decurs de cîteva luni au fost expropriaţi, tot fără despăgubiri, aproape toţi marii capitalişti, proprietarii de fabrici, uzine, societăţi pe acţiuni, bănci, căi ferate etc. Organizarea de către stat a marii producţii în industrie, trecerea de la „controlul muncitoresc“ la „conducerea de către muncitori“ a fabricilor, uzinelor, căilor ferate, — toate acestea au şi fost înfăptuite în linii mari, esenţiale; în agricultură însă ne aflăm în această privinţă abia la primele începuturi („gospodăriile sovietice“ — mari gospodării organizate de statul muncitoresc pe pămîntul statului). Tot la primele începuturi se află şi organizarea diferitelor forme de întovărăşire a micilor agricultori, ca trecere de la agricultura bazată pe mica gospodărie producătoare de mărfuri la agricultura comunistă¹⁾. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre organizarea de către stat a distribuirii produselor în locul comerţului particular, adică colectarea şi aducerea de către stat a cerealelor la oraşe şi a produselor industriale la sate. Vom da mai jos datele statistice de care dispunem în această privinţă.

Economia ţărănească continuă să rămînă mică producţie de mărfuri. Aici avem de-a face cu o bază extraordinar de largă — şi cu rădăcini foarte adînci şi trainice — a capitalismului. Pe această bază capitalismul se menţine şi reînvie — în luptă crîncenă împotriva comunismului. Formele acestei lupte sînt: comerţul cu desaga şi specula, îndreptate împotriva colectării de către stat a cerealelor (ca şi a altor produse) şi în genere împotriva distribuirii de către stat a produselor.

3

Pentru a ilustra aceste teze teoretice abstracte, vom cita unele date concrete.

Potrivit datelor Comisariatului poporului pentru aprovizionare, în perioada 1 august 1917—1 august 1918 statul nostru a colectat circa 30.000.000 de puduri. În anul următor, circa 110.000.000 de puduri. În primele trei luni ale campaniei următoare (1919—1920) colectările de cereale vor atinge, pe cît se pare, cifra de aproximativ 45.000.000 de puduri, faţă de 37.000.000 de puduri în lunile corespunzătoare (august-octombrie) ale anului 1918.

Cifrele acestea denotă limpede o îmbunătăţire lentă, dar sigură a situaţiei, în sensul victoriei comunismului asupra capitalismului. Această îmbunătăţire se obţine în pofida nemaiauzitelor greutăţi provocate de războiul civil, pe care capitaliştii ruşi şi străini îl organizează cu încordarea tuturor forţelor celor mai puternice state din lume.

De aceea, oricîte minciuni şi calomnii ar debita burghezii tuturor ţărilor şi complicii lor direcţi camuflaţi („socialiştii“ din Internaţionalii a II-a), un lucru rămîne neîndoielnic: din punctul de vedere al problemei economice fundamentale a dictaturii proletariatului, victoria comunismului asupra capitalismului este asigurată la noi. Tocmai de aceea tună şi fulgeră burghezia întregii lumi împotriva bolşevismului, tocmai de aceea organizează ea invazii militare, comploturi etc. împotriva bolşevicilor, pentru că îşi dă foarte bine seama de inevitabilitatea victoriei noastre în opera de reconstruire a economiei sociale, dacă nu vom fi striviţi cu forţa armelor. Şi ea nu izbuteşte să ne strivească pe această cale.

Din următoarele cifre totalizatoare se poate vedea în ce măsură am reuşit să învingem capitalismul în scurtul răgaz care ne-a fost dat şi în condiţiile nemaiauzit de grele în care am fost nevoiţi să acţionăm. Direcţia centrală de statistică a pregătit recent pentru tipar datele referitoare la producţia şi consumul de cereale nu în întreaga Rusie Sovietică, ci numai în 26 de gubernii ale ei.

Iată cifrele respective:

Prin urmare, aproximativ jumătate din înteaga cantitate de cereale o furnizează oraşelor Comisariatul aprovizionării, iar cealaltă jumătate — desăgarii. Această proporţie a fost stabilită printr-o anchetă riguroasă făcută în 1918 cu privire la alimentaţia muncitorilor de la oraşe, anchetă care a arătat totodată că, pentru cerealele furnizate de stat, muncitorul plăteşte de nouă ori mai puţin decît pentru cele furnizate de desăgari. Preţul de speculă al cerealelor este de zece ori mai ridicat decît preţul de stat. Aşa reiese din studierea minuţioasă a bugetelor de familie ale muncitorilor.

4

Examinate mai îndeaproape, datele de mai sus ne oferă un material precis, care ilustrează toate trăsăturile esenţiale ale economiei actuale a Rusiei.

Oamenii muncii au fost eliberaţi de sub jugul asupritorilor şi exploatatorilor lor seculari — moşierii şi capitaliştii. Acest pas înainte pe calea spre libertate reală şi egalitate reală, pas fără precedent în lume prin măreţia, amploarea şi rapiditatea lui, este ignorat de partizanii burgheziei (inclusiv democraţii mic-burghezi), care vorbesc despre libertate şi egalitate în sensul democraţiei parlamentare burgheze, denumind-o pe aceasta, într-un mod vădit fals, „democraţie“ în general sau „democraţie pură“ (Kautsky).

Pe oamenii muncii îi interesează însă tocmai egalitatea reală, libertatea reală (libertatea de a nu fi sub jugul moşierilor şi capitaliştilor), şi de aceea sprijină cu atîta fermitate Puterea Sovietelor.

În ţara noastră, în care majoritatea covirşitoare o formează populaţia ţărănească, cei care au avut primii de cîştigat, care au cîştigat cel mai mult şi dintr-o dată de pe urma dictaturii proletariatului au fost ţăranii în general. Sub moşieri şi capitalişti, în Rusia ţăranul flămînzea. Niciodată încă, în tot cursul îndelungatelor secole ale istoriei noastre, ţăranul n-a avut posibilitatea să muncească pentru sine: el flămînzea în timp ce furniza capitaliştilor sute de milioane de puduri de cereale, spre a fi trimise la oraşe şi în străinătate. În anii dictaturii proletariatului ţăranul a căpătat pentru prima oară posibilitatea de a munci pentru sine şi de a se hrăni mai bine ca orăşeanul. Pentru prima oară vede ţăranul o libertate reală: libertatea de a-şi mînca pîinea muncită de el, libertatea de a nu flămînzi. Iar la repartizarea pămînturilor a fost adoptat, precum se ştie, criteriul egalităţii maxime: în marea majoritate a cazurilor, ţăranii îşi împart pămîntul „după numărul gurilor“.

Socialismul înseamnă desfiinţarea claselor.

Pentru a desfiinţa clasele trebuie, în primul rînd, doborîtă puterea moşierilor şi a capitaliştilor. Această parte a sarcinii noi am îndeplinit-o, dar e numai o parte a ei, şi nu cea mai anevoioasă. Pentru a desfiinţa clasele trebuie, în al doilea rînd, să desfiinţezi deosebirea dintre muncitori şi ţărani, să-i faci pe toţi lucrători. Asta nu se poate face dintr-o dată. Asta este o sarcină incomparabil mai grea şi, prin forţa lucrurilor, de lungă durată. Ea nu poate fi îndeplinită prin doborîrea unei clase sau alteia. Ea poate fi îndeplinită numai printr-o reconstruire a întregii economii sociale, prin trecerea de la mica gospodărie producătoare de mărfuri, individuală, izolată, la marea gospodărie obştească. Această trecere este prin forţa lucrurilor extrem de îndelungată. Această trecere nu poate fi decît încetinită şi îngreuiată de măsuri legislative şi administrative pripite şi imprudente. Ea poate fi grăbită numai acordîndu-se ţăranilor un ajutor care să le dea posibilitatea de a îmbunătăţi pe scară uriaşă întreaga tehnică agricolă, de a o transforma din temelii.

Pentru a îndeplini partea a doua, şi cea mai grea, a sarcinii, proletariatul, după ce a învins burghezia, trebuie să promoveze neabătut următoarea linie fundamentală în politica sa faţă de ţărănime, şi anume: el trebuie să facă deosebire, să facă o delimitare între ţăranul muncitor şi ţăranul proprietar, între ţăranul muncitor şi ţăranul negustor, între ţăranul muncitor şi ţăranul speculant.

În această delimitare rezidă toată esenţa socialismului.

Şi nu e de mirare că cei care sînt socialişti în vorbe şi democraţi mic-burghezi în fapte (Martovii şi Cer-novii, Kautsky & Co.) nu pricep această esenţă a socialismului.

Această delimitare este foarte anevoioasă, căci în viaţa reală toate însuşirile „ţăranului“, oricît de diferite şi de contradictorii ar fi ele, sînt contopite într-un tot unic. Şi totuşi această delimitare este posibilă, şi nu numai că e posibilă, dar decurge inevitabil din condiţiile gospodăriei ţărăneşti şi ale vieţii ţărăneşti. Secole de-a rîndul ţăranul muncitor a fost asuprit de moşieri, de capitalişti, de negustori, de speculanţi şi de statul lor, chiar şi în cele mai democratice republici burgheze. De-a lungul secolelor de asuprire ţăranul muncitor a cultivat în el ură şi duşmănie faţă de aceşti asupritori şi exploatatori, şi această „educaţie“ în spiritul urii pe care i-a dat-o viaţa îl determină pe acest ţăran să caute alianţa cu muncitorul împotriva capitalistului, împotriva speculantului, împotriva negustorului. În acelaşi timp însă, condiţiile economice, condiţiile gospodăriei producătoare de mărfuri, fac în mod inevitabil din ţăran (nu întotdeauna, dar în marea majoritate a cazurilor) un negustor şi un speculant.

Datele statistice pe care le-am reprodus mai sus ne arată în chip grăitor deosebirea dintre ţăranul muncitor şi ţăranul speculant. Ţăranul care în 1918—1919 a dat muncitorilor flămînzi de la oraşe 40.000.000 de puduri de cereale la preţurile fixate de stat, prin mijlocirea organelor statului, cu toate lipsurile acestor organe, lipsuri de care guvernul muncitoresc este perfect conştient, dar care nu pot fi înlăturate în prima perioadă a trecerii la socialism, — acest ţăran este un ţăran muncitor, tovarăş egal în drepturi al muncitorului socialist, cel mai de nădejde aliat al său, frate cu el în lupta împotriva jugului capitalului. Dar ţăranul care, profitînd de nevoia şi de foamea muncitorului de la oraş, a vîndut pe sub mînă 40.000.000 de puduri de cereale la un preţ de zece ori mai mare decît cel oficial, înşelînd statul, stimulînd şi generînd pretutindeni înşelăciunea, jaful şi frauda, — acest ţăran este un speculant, un aliat al capitalistului, este duşmanul de clasă al muncitorului, este un exploatator. Căci a avea surplusuri de cereale strînse de pe pămîntul statului cu unelte la a căror creare a fost depusă într-un fel sau altul nu numai munca ţăranului, ci şi aceea a muncitorului etc., a avea surplusuri de cereale şi a face speculă cu ele înseamnă a fi un exploatator al muncitorului flămînd.

Voi călcaţi în picioare libertatea, egalitatea, democraţia — ni se strigă din toate părţile, reproşîndu-ni-se inegalitatea dintre muncitor şi ţăran în Constituţia noastră, dizolvarea Adunării constituante, ridicarea silită a surplusurilor de cereale etc. Noi răspundem: n-a fost stat pe lume care să fi făcut atît de mult pentru înlăturarea inegalităţii în fapt, a nelibertăţii în fapt de care ţăranul muncitor a suferit de-a lungi veacurilor. Dar egalitatea cu ţăranul speculant nu o vom admite niciodată, după cum nu vom recunoaşte „egalitatea“ între exploatator şi exploatat, între sătul şi flămînd, nici „libertatea“ celui dinţii de a-l jefui pe cel de-al doilea. Iar pe acei oameni culţi care nu vor să înţeleagă această deosebire îi vom trata la fel ca pe albgardişti, indiferent de faptul că-şi zic democraţi, socialişti, internaţionalişti, sau că se numesc Kautsky, Cernov sau Martov.

5

Socialismul înseamnă desfiinţarea claselor. Pentru această desfiinţare dictatura proletariatului a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Dar clasele nu pot fi desfiinţate dintr-o dată.

Clasele au rămas şi vor rămîne în cursul epocii dictaturii proletariatului. Dictatura nu va mai fi necesară atunci cînd vor dispărea clasele. Ele nu vor dispărea fără dictatura proletariatului.

Clasele au rămas, dar fiecare dintre ele a suferit schimbări în epoca dictaturii proletariatului; s-au schimbat, de asemenea, relaţiile dintre ele. Lupta de clasă nu dispare în epoca dictaturii proletariatului; ea îmbracă doar alte forme.

În condiţiile capitalismului, proletariatul a fost o clasă asuprită, lipsită de orice proprietate asupra mijloacelor de producţie, singura clasă direct Şş în întregime opusă burgheziei şi, de aceea, singura capabilă de a fi revoluţionară pînă la capăt. Doborînd burghezia şi cucerind puterea politică, proletariatul a devenit clasă dominantă; el deţine puterea de stat, dispune de mijloacele de producţie deja socializate, conduce elementele şi clasele intermediare, şovăielnice, reprimă împotrivirea sporită a exploatatorilor. Toate acestea sînt sarcini speciale ale luptei de clasă, sarcini pe care înainte proletariatul nu şi le punea şi nici nu şi le putea pune.

Clasa exploatatorilor, a moşierilor şi capitaliştilor, n-a dispărut şi nu poate să dispară dintr-o dată în epoca dictaturii proletariatului. Exploatatorii sînt înfrînţi, dar nu şi nimiciţi. Le-a rămas baza internaţională, capitalul internaţional, a cărui sucursală o constituie ei. Le-au rămas, în parte, unele mijloace de producţie, le-au rămas bani, le-au rămas vaste legături sociale. Energia împotrivirii lor a sporit de sute şi de mii de ori tocmai datorită înfrîngerii suferite. „Arta“ conducerii de stat, militare şi economice le asigură o foarte mare superioritate, aşa încît însemnătatea lor este incomparabil mai mare decît ponderea pe care o au în numărul total al populaţiei. Lupta de clasă pe care exploatatorii doborîţi o duc împotriva avangărzii victorioase a maselor exploatate, adică împotriva proletariatului, a devenit incomparabil mai înverşunată. Şi nici nu sc poate altfel, dacă vorbim de revoluţie şi dacă (spre deosebire de toţi eroii Internaţionalei a II-a) nu substituim acestei noţiuni iluzii reformiste.

În sfîrşit, ţărănimea, ca şi întreaga mică burghezie în general, ocupă şi în perioada dictaturii proletariatului o poziţie de mijloc, intermediară: pe de o parte, ea constituie o masă destul de însemnată (iar în înapoiata Rusie, o masă enormă) de oameni ai muncii, unită prin interesul comun al celor ce muncesc de a se elibera de sub jugul moşierului şi al capitalistului, iar pe de altă parte această masă e formată din mici producători izolaţi, din mici proprietari şi negustori. Această poziţie economică generează în mod inevitabil oscilări între proletariat şi burghezie. Iar în condiţiile ascuţirii luptei dintre aceste două clase, în condiţiile transformării extrem de radicale a tuturor relaţiilor sociale şi cînd tocmai ţăranii şi micii burghezi în general se despart cel mai greu de rînduielile vechi, rutinare, rămase din bătrîni, e firesc şi inevitabil să observăm la ei treceri dintr-o tabără într-alta, oscilări, cotituri, şovăieli etc.

Sarcina proletariatului faţă de această clasă sau faţă de aceste elemente sociale este aceea de a le conduce, de a lupta pentru influenţă asupra lor. Să ducă după sine elementele şovăielnice, nestatornice — iată ce trebuie să facă proletariatul.

Punînd faţă în faţă principalele forţe sau clase şi relaţiile dintre ele, modificate de dictatura proletariatului, vom vedea ce crasă inepţie teoretică, ce mostră de obtuzitate este ideea curentă, mic-burgheză despre posibilitatea trecerii la socialism „prin democraţie“ în general, idee pe care o întîlnim la toţi reprezentanţii Internaţionalei a II-a. La baza acestei erori stă prejudecata, moştenită de la burghezie, că „democraţia“ are un conţinut absolut, în afara claselor. În realitate însă, democraţia trece şi ea într-o fază cu totul nouă în epoca dictaturii proletariatului, iar lupta de clasă se ridică pe o treaptă mai înaltă, subordonîndu-şi toate formele de orice fel.

Frazele generale despre libertate, egalitate, democraţie echivalează în fapt cu repetarea mecanică a unor noţiuni care constituie o reflectare a relaţiilor proprii producţiei de mărfuri. A încerca să rezolvi prin aceste fraze generale sarcinile concrete ale dictaturii proletariatului înseamnă a trece, pe toată linia, pe poziţiile teoretice, principiale ale burgheziei. Din punctul de vedere al proletariatului, problema se pune numai aşa: eliberare de sub asuprirea cărei clase? egalitate între care clase? democraţie pe terenul proprietăţii private sau pe terenul luptei pentru desfiinţarea proprietăţii private? etc.

Engels a explicat de mult, în „Anti-Dühring“, că noţiunea de egalitate, care e dedusă din relaţiile producţiei de mărfuri, se transformă într-o prejudecată dacă prin egalitate înţelegem altceva decît desfiinţarea claselor^[N255]. Acest adevăr elementar cu privire la deosebirea dintre noţiunea burghezo-democratieă de egalitate şi cea socialistă este mereu dat uitării. Dar dacă nu ignorăm acest adevăr, devine evident că, doborînd burghezia, proletariatul face pasul cel mai hotărît pe calea desfiinţării claselor şi că, pentru a duce la capăt această desfiinţare, proletariatul trebuie să-şi continue lupta de clasă, folosind aparatul puterii de stat şi întrebuinţînd diferite metode de luptă, de înrîurire, de acţiune faţă de burghezia doborîtă şi faţa de mica burghezie şovăielnică.

(Va urma^[N256].)

30.X.1919.

„Pravda“ nr. 250 şi „Izvestiia C.E.C. din Rusia“ nr. 250 din 7 noiembrie 1919

Semnat: N. Lenin

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin. Opere complete, vol. 39, ed. rom., p. 275—285.

Nota red. Editurii Politice

1). Numărul „gospodăriilor sovietice“ şi al „comunelor agricole“ din Rusia Sovietică este de aproximativ 3.536 şi 1.961; numărul artelurilor agricole se ridică la 3.696. Direcţia centrală de statistică efectuează în momentul de faţă un recensămînt al tuturor gospodăriilor sovietice şi comunelor agricole. Primele rezultate vor fi cunoscute în noiembrie 1919. [Nota lui Lenin]

[1]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 39, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 263—272, 463—471.  — Nota trad. Editurii Politice

[N255]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 114—110.  — Nota red. Editurii Politice

[N256]. Articolul a rămas neterminat.  — Nota red. Editurii Politice

MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin