1. Cum pune Marx problema
2. Trecerea de la capitalism la comunism
3. Prima fază a societăţii comuniste
4. Faza superioară a societăţii comuniste
Marx elucidează complet această problemă în „Critica Programului de la Gotha“ (scrisoarea către Bracke din 5 mai 1875, publicată abia în 1891 în „Neue Zeit“, IX, 1 şi apărută în ruseşte în broşură)[70]. Partea polemică a acestei remarcabile lucrări, constînd în critica lassalleanismului, a pus, ca să zicem aşa, în umbră partea ei pozitivă, şi anume analiza legăturii dintre dezvoltarea comunismului şi dispariţia treptată a statului.
Comparînd superficial scrisoarea lui Marx din 5 mai 1875 către Bracke cu scrisoarea examinată mai sus a lui Engels către Bebel din 28 martie 1875[71], s-ar părea că Marx e mult mai „etatist“ decît Engels şi că deosebirea dintre concepţiile celor doi autori cu privire la stat este foarte însemnată.
Engels îi propune lui Bebel să lase cu desavîrşire la o parte vorbăria despre stat, să elimine complet cuvîntul stat din program, înlocuindu-l prin cuvîntul ,,comunitate“; Engels declară chiar că Comuna nu a mai fost un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului. Marx însă vorbeşte chiar de „viitorul stat al societăţii comuniste“, ca şi cum ai recunoaşte necesitatea statului chiar şi în comunism.
Dar o asemenea părere ar fi fundamental greşită. O cercetare mai atentă arată că vederile lui Marx şi Engels cu privire la stat şi cu privire la dispariţia lui treptată coincid întru totul şi că expresia lui Marx citată mai sus se referă tocmai la acest stat în curs de dispariţie.
E limpede că nici vorbă nu poate fi de fixarea momentului viitoarei „dispariţii“, mai ales că ea reprezintă în mod evident un proces îndelungat. Deosebirea aparentă dintre Marx şi Engels se explică prin deosebirea dintre temele pe care le-au tratat, dintre sarcinile pe care şi le-au pus. Engels şi-a propus să arate lui Bebel într-un mod concret, izbitor şi sugestiv toată absurditatea prejudecăţilor curente (împărtăşite în mare măsură şi de Lassalle) cu privire la stat. Marx atinge această problemă numai în treacăt, interesîndu-se de o altă temă: dezvoltarea societăţii comuniste.
Întreaga teorie a lui Marx constituie aplicarea la capitalismul contemporan a teoriei dezvoltării în forma ei cea mai consecventă, mai completă, mai adînc gîndită şi mai bogată în conţinut. Fireşte că Marx şi-a pus problema aplicării acestei teorii şi la prăbuşirea iminentă a capitalismului, şi la viitoarea dezvoltare a viitorului comunism.
Pe baza căror date însă poate fi pusă problema viitoarei dezvoltări a viitorului comunism?
Pe baza faptului că acesta îşi are obîrşia în capitalism, că se dezvoltă istoriceşte din capitalism, că este rezultatul acţiunii unei forţe sociale căreia i-a dat naştere capitalismul. Nu există la Marx nici urmă de încercare de a născoci utopii, de a ghici zadarnic ceea ce nu se poate şti. Marx pune problema comunismului aşa cum ar pune un cercetător al naturii problema dezvoltării, de pildă, a unei noi varietăţi biologice, despre care ştim că a apărut în cutare şi cutare mod şi că se modifică în cutare şi cutare direcţie determinată.
Marx înlătură, în primul rînd, confuzia introdusă de Programul de la Gotha în problema corelaţiei dintre stat şi societate.
„...Societatea actuală - scrie el - este societatea capitalistă care există în toate ţările civilizate, societate mai mult unu mai puţin eliberată de rămăşiţele medievale, mai mult sau mai puţin modificată datorită particularităţilor dezvoltării istorice a fiecărei ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltată. «Statul actual», dimpotrivă, se schimbă de îndată ce treci frontiera. În imperiul germano-prusac este cu totul altul decît în Elveţia, în Anglia cu totul altul decît în Statele Unite. «Statul actual» este, deci o ficţiune.
Totuşi. în pofida diversităţii lor ca formă, diferitele state ale diferitelor ţări civilizate au toate comun faptul că la baza lor se află societatea burgheză modernă, mai mult sau mai puţin dezvoltată sub raport capitalist. De aceea au anumite caracteristici esenţiale comune. În acest sens se poate vorbi de «statul actual» în opoziţie cu cel viitor, în care actuala lui rădăcină, societatea burgheză, va fi dispărut.
Se naşte atunci întrebarea: ce fel de modificări va suferi statul în societatea comunistă? Cu alte cuvinte, ce funcţii sociale, analoge cu actualele funcţii ale statului, vor mai rămîne? La această întrebare se poate răspunde numai în mod ştiinţific, şi, în oricîte mii de feluri am îmbina cuvîntul «popor» cu cuvîntul «stat», aceasta nu ne va apropia cîtuşi de puţin de rezolvarea problemei...“[72]
Bătîndu-şi joc în felul acesta de toate discuţiile referitoare la „statul popular“, Marx indică modul de a pune problema, parcă avertizîndu-ne că, pentru a da un răspuns ştiinţific la această problemă, trebuie să operezi numai cu date ştiinţifice bine stabilite.
Primul fapt stabilit în mod absolut precis de întreaga teorie a dezvoltării şi, în general, de întreaga ştiinţă - şi care a fost uitat de utopişti şi este uitat de oportuniştii de azi, care se tem de revoluţia socialistă - este acela că din punct de vedere istoric trebuie neapărat să existe un stadiu deosebit sau o etapă deosebită de trecere de la capitalism la comunism.
„...Între societatea capitalistă şi cea comunistă - continua Marx - se află perioada transformării revoluţionare a celei dintîi în cea de-a doua. Acestei perioade îi corespunde şi o perioadă de tranziţie politică, al cărei stat nu poate fi altul decît dictatura revoluţionară a proletariatului...“[73]
Această concluzie se bazează la Marx pe analiza rolului pe care-1 joacă proletariatul în societatea capitalistă contemporană, pe datele privitoare la dezvoltarea acestei societăţi şi la caracterul de neîmpăcat al intereselor antagoniste ale proletariatului şi ale burgheziei.
Înainte problema era pusă astfel: pentru a se elibera, proletariatul trebuie să răstoarne burghezia, să cucerească puterea politică, să instaureze dictatura sa revoluţionară.
Acum problema este pusă întrucîtva altfel: trecerea de la societatea capitalistă, care se dezvoltă spre comunism, la societatea comunistă e cu neputinţă fără ,,o perioadă de tranziţie politică“, iar statul acestei perioade nu poate fi decît dictatura revoluţionară a proletariatului.
Şi care e atitudinea acestei dictaturi faţă de democraţie?
Am văzut că „Manifestul Comunist“ pune pur şi simplu alături două noţiuni: „ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă“ şi „cucerirea democraţiei“[74]. Pe baza celor expuse mai sus se poate stabili mai exact cum se modifică democraţia în cursul trecerii de la capitalism la comunism.
În societatea capitalistă, în condiţiile de dezvoltare cele mai favorabile ale ei, avem un democratism mai mult sau mai puţin deplin în republica democratică. Dar acest democratism este întotdeauna îngrădit de cadrul strîmt al exploatării capitaliste, şi de aceea el rămîne întotdeauna, în fond, un democratism pentru o minoritate, numai pentru clasele avute, numai pentru cei bogaţi. Libertatea societăţii capitaliste este întotdeauna aproximativ aceeaşi cu cea din republicile greceşti antice: libertate pentru proprietarii de sclavi. Datorită condiţiilor exploatării capitaliste, sclavii salariaţi din vremurile noastre sînt atît de apăsaţi de sărăcie şi de nevoi, încît „nu le arde de democraţie“, „nu le arde de politică“, încît atunci cînd evenimentele se desfăşoară în mod paşnic, obişnuit, majoritatea populaţiei este înlăturată de la participarea la viaţa social-politică.
Justeţea acestei afirmaţii este confirmată, poate, în chipul cel mai vădit în Germania, tocmai pentru că în acest stat legalitatea constituţională s-a menţinut uimitor de mult şi de stabil, timp de aproape o jumătate de secol (1871-1914), în care social-democraţia a ştiut „să se folosească de legalitate“ mult mai mult decît în alte ţări şi să realizeze într-o proporţie mai mare decît oriunde organizarea muncitorilor într-un partid politic.
Cît de mare este însă această proporţie - cea mai mare dintre cele observate în societatea capitalistă - a sclavilor salariaţi activi şi conştienţi din punct de vedere politic? Un milion de membri ai partidului social-democrat din 15 000 000 de muncitori salariaţi! Trei milioane de muncitori organizaţi în sindicate din 15 000 000!
Democraţie pentru o minoritate infimă, democraţie pentru cei bogaţi, - iată democratismul societăţii capitaliste. Examinînd mai îndeaproape mecanismul democraţiei capitaliste, se poate vedea peste tot, atît în amănuntele „mărunte“, aşa-zis mărunte, ale dreptului de vot (durata domiciliului stabil, excluderea femeilor etc), cît şi în tehnica instituţiilor reprezentative, atît în piedicile reale puse dreptului de întrunire (edificiile publice nu-s pentru „săraci“!), cît şi în organizarea pur capitalistă a presei cotidiene etc. etc, peste tot se pot vedea numai îngrădiri şi iar îngrădiri ale democratismului. Aceste îngrădiri, exceptări, excluderi, piedici pentru cei săraci par mărunte, mai ales în ochii aceluia care n-a ştiut el însuşi niciodată ce este sărăcia şi n-a fost aproape de viaţa claselor asuprite în masa lor (şi în această situaţie sînt nouă din zece, dacă nu nouăzeci şi nouă la sută din publiciştii şi politicienii burghezi); luate însă în totalitatea lor, aceste îngrădiri exclud, înlătură sărăcimea din sfera vieţii politice, de la o participare activă la democraţie.
Marx a sesizat admirabil această esenţă a democraţiei capitaliste, spunînd atunci cînd a analizat experienţa Comunei: cei asupriţi sînt lăsaţi să hotărască o dată la cîţiva ani care anume din reprezentanţii clasei asupritoare îi va reprezenta şi îi va călca în picioare în parlament![75]
Dar dezvoltarea acestei democraţii capitaliste, inevitabil limitate, care înlătură pe ascuns sărăcimea şi care din această cauză este pe de-a-ntregul mincinoasă şi ipocrită, nu are loc în mod simplu, drept şi neted, „spre o democraţie din ce în ce mai largă“, cum îşi închipuie profesorii liberali şi oportuniştii mic-burghezi. Nu. Mersul înainte, adică spre comunism, trece prin dictatura proletariatului, şi altfel nici nu se poate, căci nimeni altcineva, şi nici pe altă cale, nu poate sfărîma împotrivirea exploatatorilor capitalişti.
Iar dictatura proletariatului, adică organizarea avangarzii celor asupriţi în clasă dominantă pentru reprimarea asupritorilor, nu poate da naştere numai unei simple lărgiri a democraţiei. Alături de o uriaşă largire a democratismului, care devine pentru prima oară un democratism pentru cei săraci, un democratism pentru popor, şi nu un democratism pentrui cei bogaţi, dictatura proletariatului aduce, totodată, o serie de îngrădiri ale libertăţii pentru asupritori, exploatatori, capitalişti. Pe aceştia trebuie să-i reprimăm pentru a elibera omenirea de robia salariată, împotrivirea lor trebuie s-o sfărîmăm prin forţă, şi este limpede că, acolo unde există reprimare, unde există violenţă, nu există libertate, nu există democraţie.
Engels a exprimat minunat acest lucru în scrisoarea sa către Bebel, spunînd, după cum îşi aminteşte cititorul: „atîta timp cît proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertăţii, ci în vederea reprimării adversarilor săi, şi de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să mai existe“[76].
Democraţie pentru imensa majoritate a poporului şi reprimarea prin forţă, adică excluderea de la democraţie, a exploatatorilor şi a asupritorilor poporului, - iată în ce constă schimbarea pe care o suferă democraţia în perioada de trecere de la capitalism la comunism.
Numai în societatea comunistă, cînd împotrivirea capitaliştilor va fi fost cu desăvîrşire sfărîmată, cînd capitaliştii vor fi dispărut, cînd nu vor mai exista clase (adică atunci cînd nu vor mai exista deosebiri între membrii societăţii în ce priveşte poziţia lor faţă de mijloacele sociale de producţie), - numai atunci “va dispărea statul şi va putea fi vorba de libertate“. Numai atunci va fi posibilă şi va fi înfăptuită democraţia cu adevărat deplină, cu adevărat fără nici un fel de îngrădiri. Şi numai atunci democraţia va începe să dispară, datorită simplei împrejurări că, eliberaţi de robia capitalistă, de ororile, sălbăticiile, absurdităţile, mîrşăviile fără număr, care constituie atribute ale exploatării capitaliste, oamenii se vor deprinde treptat să respecte regulile elementare de convieţuire, cunoscute de secole, repetate de mii de ani în toate preceptele, să le respecte fără să fie constrînşi la aceasta prin violenţă, fără subordonare, fără aparatul special de constrîngere care se numeşte stat.
Expresia „statul dispare treptat“ este foarte reuşit aleasă, deoarece ea indică atît caracterul treptat cît şi caracterul spontan al procesului. Numai deprinderea poate exercita, şi va exercita fără îndoială, o asemenea influenţă, dat fiind că în jurul nostru observăm de milioane de ori cît de uşor se deprind oamenii să respecte regulile de convieţuire ce le sînt necesare dacă nu există exploatare, dacă nu există nimic care să le stîrnească indignarea, să provoace protest şi revoltă, să facă necesară reprimarea.
Aşadar, în societatea capitalistă avem de-a face cu o democraţie ciuntită, sărăcăcioasă, falsă, cu o democraţie numai pentru cei bogaţi, pentru o minoritate. Dictatura proletariatului, perioadă de trecere la comunism, va da naştere pentru prima oară democraţiei pentru popor, pentru majoritate, paralel cu reprimarea necesară a minorităţii, a exploatatorilor. Numai comunismul e în stare să aducă o democraţie cu adevărat deplină, şi cu cît mai deplină va fi aceasta, cu atît mai repede va deveni ea de prisos, va dispărea de la sine.
Cu alte cuvinte, în capitalism avem de-a face cu statul în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu o maşină specială pentru reprimarea unei clase de către alta, şi încă a majorităţii de către minoritate. Se înţelege că, în vederea asigurării succesului unei astfel de acţiuni cum e reprimarea sistematică a majorităţii exploatate de către minoritatea exploatatorilor, e nevoie de o cruzime extremă, de represiuni sălbatice, e nevoie de mări de sînge, mări prin care omenirea îşi urmează calea în starea de sclavie, de iobăgie, de robie salariată.
Mai departe, în perioada de trecere de la capitalism la comunism, reprimarea mai este încă necesară, însă de astă dată este necesară reprimarea minorităţii exploatatorilor de către majoritatea exploatată. Un aparat special, o maşină specială de reprimare, „statul“, mai este încă necesar, dar acesta este acum un stat de tranziţie, el nu mai este un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului, căci reprimarea minorităţii exploatatorilor de către majoritatea robilor salariaţi de ieri este un lucru relativ atît de uşor, de simplu şi de firesc, încît va costa mult mai puţin sînge decît reprimarea răscoalelor sclavilor, iobagilor şi muncitorilor salariaţi, va costa mult mai ieftin omenirea. Şi ea este compatibilă cu extinderea democraţiei asupra unei majorităţi atît de covîrşitoare a populaţiei, încît necesitatea unei maşini speciale de reprimare începe să dispară. Exploatatorii, fireste, nu sînt în stare să reprime poporul fără o maşină foarte complicată menită să îndeplinească această sarcină, dar poporul poate reprima pe exploatatori chiar şi cu o „maşină“ foarte simplă, aproape fără nici o „maşină“, fără vreun aparat special, prin simpla organizare a maselor înarmate (în felul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor - vom observa noi cu anticipaţie).
În sfîrşit, numai comunismul creează condiţiile în rare statul devine cu totul inutil, deoarece nu există nimeni care să fie reprimat, „nimeni“ în înţelesul de clasă, în înţelesul de luptă sistematică împotriva unei anumite părţi a populaţiei. Noi nu sîntem utopişti şi nu negăm de loc posibilitatea şi inevitabilitatea unor excese individuale, nici necesitatea reprimării unor asemenea excese. Dar în primul rînd, pentru acest lucru nu este nevoie de o maşină specială, de un aparat special de reprimare; acest lucru va fi făcut de însuşi poporul înarmat, cu aceeaşi simplitate şi uşurinţă cu care chiar şi în societatea de azi un grup de oameni civilizaţi desparte pe cei care s-au luat la bătaie sau nu îngăduie folosirea violenţei faţă de o femeie. Iar în al doilea rînd, noi ştim că fundamentala cauză socială a exceselor care constau în încălcarea regulilor de convieţuire socială este exploatarea maselor, sărăcia şi mizeria acestora. O dată cu înlăturarea acestei cauze principale va începe în mod inevitabil „dispariţia treptată“ a exceselor. Nu ştim cît de repede şi în ce ordine vor dispărea acestea; ştim însă că ele vor dispărea treptat. Şi paralel cu dispariţia lor va dispărea treptat şi statul.
Fără a se lansa în utopii, Marx a stabilit mai amănunţit ceea ce se poate stabili de pe acum cu privire la acest viitor, şi anume deosebirea dintre faza (treapta, etapa) inferioară şi cea superioară a societăţii comuniste.
În „Critica Programului de la Gotha“, Marx combate amănunţit ideea lui Lassalle după care în socialism muncitorii vor primi „produsul neciuntit“, sau „produsul integral al muncii lor“. Marx arată că din toată munca socială a întregii societăţi trebuie să se scadă un fond de rezervă, un fond în vederea lărgirii producţiei şi ceea ce este necesar pentru înlocuirea maşinilor „uzate“ etc., iar apoi din bunurile de consum un fond pentru cheltuielile de administraţie, pentru şcoli, spitale, aziluri de bătrîni etc.
În locul frazeologiei nebuloase, neclare şi generale a lui Lassalle („produsul integral al muncii să revină muncitorului“), Marx stabileşte în mod lucid felul în care va fi nevoită să gospodărească societatea socialistă. Marx trece la analiza concretă a condiţiilor de viaţă ale unei asemenea societăţi în care nu va mai exista capitalism, spunînd:
„Avem de-a face aici“ (la analizarea programului partidului muncitoresc) „nu cu o societate comunistă care s-a dezvoltat pe propria-i bază, ci, dimpotrivă, cu una care abia se naşte din societatea capitalistă şi care, de aceea, mai poartă din toate punctele de vedere - economic, moral, spiritual - pecetea vechii societăţi din sînul căreia s-a născut“[77].
Această societate comunistă, care abia a ieşit la lumina zilei din sînul capitalismului şi care în toate privinţele mai poartă pecetea societăţii vechi, Marx o denumeşte „prima“ fază sau faza inferioară a societăţii comuniste.
Mijloacele de producţie au încetat de a mai fi proprietatea privată a unor persoane particulare. Mijloacele de producţie aparţin întregii societăţi. Fiecare membru al societăţii, îndeplinind o anumită parte din munca socialmente necesară, capătă din partea societăţii o dovadă că a îndeplinit cutare cantitate de muncă. El primeşte în baza acestei dovezi, din depozitele publice de bunuri de consum, o cantitate corespunzătoare de produse. După ce a fost scăzută cantitatea de muncă ce intră in fondul social, fiecare muncitor primeşte, aşadar, de la societate tot atît cît i-a dat el.
Domneşte, s-ar părea, „egalitatea“.
Dar atunci cînd, avînd în vedere asemenea rînduieli sociale (numite de obicei socialism, iar la Marx purtînd denumirea de prima fază a comunismului), Lassalle afirmă că aceasta constituie ,,o repartiţie dreaptă“, că aceasta reprezintă „dreptul egal al fiecăruia la produsul egal al muncii“, el se înşală, şi Marx explică greşeala lui.
Avem aici într-adevăr, spune Marx, „drept egal“, dar acesta este încă „dreptul burghez“, care, ca orice drept, presupune inegalitate. Orice drept este aplicarea aceleiaşi măsuri la diferiţi oameni, care în realitate nu sînt la fel, nu sînt egali între ei: de aceea „dreptul egal“ înseamnă încălcarea egalităţii, înseamnă nedreptate. Într-adevăr, după ce doi oameni au efectuat aceeaşi parte din munca socială, fiecare primeşte o parte egală din produsul social (minus scăzămintele arătate mai sus).
Dar oamenii nu sînt egali unul cu altul: unul este mai puternic, altul mai slab; unul este căsătorit, altul nu; unul are mai mulţi copii, altul mai puţini etc.
,,...La o muncă egală - conchide Marx - şi, prin urmare, la o participare egală la fondul social de consum, unul primeşte, de fapt, mai mult decît altul, unul este mal bogat decît altul etc. Pentru a evita toate aceste neajunsuri, dreptul ar trebui să fie nu egal, ci inegal...“[78]
Prin urmare, în prima fază a comunismului nu poate exista încă dreptate şi egalitate: deosebirile în ceea ce priveşte bogăţia, deosebiri nedrepte, rămîn, dar exploatarea omului de către om e cu neputinţă, deoarece mijloacele de producţie, fabricile, maşinile, pămîntul etc, nu mai pot fi acaparate şi trecute în proprietate privată. Demonstrînd inconsistenţa frazeologiei confuze mic-burgheze a lui Lassalle cu privire la „egalitate“ şi „dreptate“ în general, Marx ne arată mersul dezvoltării societăţii comuniste, care la început este nevoită să desfiinţeze numai ,,o nedreptate“, acapararea mijloacelor de producţie de către persoane particulare, şi care nu e în stare să desfiinţeze dintr-o dată şi cealaltă nedreptate, repartiţia obiectelor de consum „după muncă“ (şi nu după nevoi).
Economiştii vulgari, inclusiv profesorii burghezi, inclusiv Tugan „al nostru“, reproşează mereu socialiştilor că uită inegalitatea dintre oameni, „visînd“ s-o desfiinţeze. Acest reproş dovedeşte, după cum vedem, doar totala ignoranţă a domnilor ideologi burghezi.
Marx nu numai că ţine seama în modul cel mai precis de inegalitatea inevitabilă dintre oameni, dar el ţine seama şi de faptul că numai trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea comună a întregii societaţi („socialismul“ în accepţia obişnuită a cuvîntului) nu înlătură încă neajunsurile repartiţiei şi inegalităţii „dreptului burghez“, care continuă să domine în măsura în care produsele se împart „după muncă“.
“...Dar aceste neajunsuri - continuă Marx - sînt inevitabile în prima fază a societăţii comuniste, în forma în care s-a născut, după îndelungate dureri ale facerii, din societatea capitalistă. Dreptul nu poate fi niciodată superior orînduirii economice şi dezvoltării culturale a societăţii determinate de această orînduire...“[79]
În felul acesta, în prima fază a societăţii comuniste (denumită de obicei socialism), „dreptul burghez“ nu este deci desfiinţat în întregime, ci numai în parte, numai în măsura în care a fost înfăptuită revoluţia economică, adică numai în ceea ce priveşte mijloacele de producţie. „Dreptul burghez“ le recunoaşte pe acestea din urmă drept proprietate privată a unor persoane particulare. Socialismul transformă mijloacele de producţie în proprietate comună. În această măsură - şi numai în această măsură - „dreptul burghez“ este desfiinţat.
Dar el subzistă, totuşi, în cealaltă parte a lui, rămîne ca regulator (factor determinant) al repartiţiei produselor şi al repartizării muncii între membrii societăţii. „Cine nu munceşte nu mănîncă“ - acest principiu socialist este deja înfăptuit; „la o cantitate egală de muncă, o cantitate egală de produse“ - şi acest principiu socialist este deja înfăptuit. Dar aceasta nu este încă comunism şi nu înlătură încă „dreptul burghez“, care acordă unor oameni inegali, în schimbul unei cantităţi inegale de muncă (inegale în fapt), o cantitate egală de produse.
Acesta este un „neajuns“, spune Marx, dar el este inevitabil în prima fază a comunismului, căci nu ne putem închipui, fără a deveni utopişti, că, doborînd capitalismul, oamenii se vor deprinde dintr-o dată să lucreze pentru societate fără nici un fel de norme de drept, şi în afară de aceasta desfiinţarea capitalismului nu creează dintr-o dată nici premisele economice ale unei astfel de schimbări.
Alte norme în afară de „dreptul burghez“ nu există. Şi în această măsură continuă încă să fie nevoie de stat, care, apărînd proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, trebuie să apere, totodată, şi egalitatea muncii şi egalitatea repartiţiei produselor.
Statul dispare treptat în măsura în care nu mai există capitalişti, nu mai există clase şi, prin urmare, nu mai poate fi reprimată nici o clasă.
Dar statul n-a dispărut încă complet, căci rămîne ocrotirea „dreptului burghez“, care consfinţeşte inegalitatea în fapt. Pentru ca statul să dispară complet este necesară înfăptuirea comunismului deplin.
Marx continuă:
,,...În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; cînd munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; cînd alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor tîşni ca un torent - abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: «De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi»“[80].
Abia acum putem aprecia întreaga justeţe a observaţiilor pe care le-a făcut Engels atunci cînd şi-a bătut joc fără cruţare de absurditatea îmbinării cuvintelor: „libertate“ şi „stat“. Atîta timp cît există stat, nu există libertate. Cînd va exista libertate, nu va mai exista stat.
Baza economică a dispariţiei complete a statului o constituie un grad atît de înalt de dezvoltare a comunismului, încît dispare opoziţia dintre munca intelectuală şi cea fizică, dispare, prin urmare, unul din principalele izvoare ale inegalităţii sociale de astăzi, şi anume un izvor care nu poate fi înlăturat dintr-o dată numai prin trecerea mijloacelor de producţie în proprietate obştească, numai prin exproprierea capitaliştilor.
Această expropriere va face cu putinţă o uriaşă dezvoltare a forţelor de producţie. Şi, văzînd cît de mult împiedică încă de pe acum capitalismul această dezvoltare, văzînd cît de mari progrese s-ar putea realiza pe baza nivelului deja atins al tehnicii moderne, sîntem îndreptăţiţi să afirmăm cu cea mai mare certitudine că exproprierea capitaliştilor va determina inevitabil o uriaşă dezvoltare a forţelor de producţie ale societăţii omeneşti. Dar cît de repede se va desfăşura această dezvoltare, cît de repede va ajunge ea la faza suprimării diviziunii muncii, a înlăturării opoziţiei dintre munca intelectuală şi cea fizică, a transformării muncii în „prima necesitate vitală“, lucrul acesta nu-1 ştim şi nici nu-l putem şti.
De aceea sîntem în drept să vorbim numai despre dispariţia inevitabilă a statului, subliniind caracterul de lungă durată al acestui proces, dependenţa lui de rapiditatea cu care se va dezvolta faza superioară a comunismului şi lăsînd deschisă problema termenelor sau a formelor concrete ale dispariţiei lui, căci date în vederea rezolvării acestor probleme nu există.
Statul va putea să dispară complet atunci cînd societatea va înfăptui principiul: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“, cu alte cuvinte atunci cînd oamenii se vor obişnui atît de mult cu respectarea regulilor fundamentale ale convieţuirii sociale şi cînd munca lor va fi atît de productivă, încît ei vor munci de bunăvoie, după capacitate. „Limitele înguste ale dreptului burghez“, care îl sileşte pe om să calculeze cu duritatea lui Shylock[81] ca nu cumva să lucreze cu o jumătate de oră mai mult decît altul, ca nu cumva să primească o plată mai mică decît altul, aceste limite înguste vor fi atunci depăşite. Repartiţia produselor nu va necesita atunci reglementarea de către societate a cantităţii de produse pe care o are de primit fiecare: fiecare va lua în mod liber „după nevoie“.
Din punctul de vedere burghez este uşor să declari că o astfel de orînduire socială este „o pură utopie“ şi să faci ironii în sensul că socialiştii făgăduiesc fiecăruia dreptul de a primi de la societate, fără nici un control al muncii fiecărui cetăţean în parte, orice cantitate de trufe, de automobile, de piane etc. Cu astfel de ironii se eschivează pînă în ziua de azi majoritatea „savanţilor“ burghezi, trădînd astfel atît propria lor ignoranţă, cît şi faptul că apără în mod interesat capitalismul.
Ignoranţă, - căci nici unui socialist nu i-a trecut prin minte „să făgăduiască“ venirea fazei superioare de dezvoltare a comunismului, iar previziunea marilor socialişti că această fază va veni nu presupune nici productivitatea de astăzi a muncii şi nici pe filistinul de astăzi, în stare să spargă „fără nici un scop“ - la fel ca şi seminariştii lui Pomealovski[*1] - depozitele de bunuri publice şi să ceară imposibilul.
Pînă la faza „superioară“ a comunismului, socialiştii cer ca societatea şi statul să controleze în modul cel mai riguros cuantumul muncii şi cuantumul consumului; acest control însă trebuie să înceapă cu exproprierea capitaliştilor, cu controlul muncitorilor asupra capitaliştilor şi să fie exercitat nu de statul birocratic ci de statul muncitorilor înarmaţi.
Apărarea interesată a capitalismului de către ideologii burghezi (şi de către ciracii lor de teapa domnilor Ţereteli, Cernovi & Co.) constă tocmai în faptul că ei substituie discuţiile şi controversele referitoare la viitorul îndepărtat al problemei arzătoare şi actuale a politicii de azi: exproprierea capitaliştilor, transformarea tuturor cetăţenilor în lucrători şi funcţionari ai unui singur mare „sindicat“, şi anume ai statului întreg, şi subordonarea completă a întregii activităţi a acestui sindicat statului cu adevărat democratic, statului Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor.
Atunci cînd profesorul savant, şi după el şi filistinul, iar în urma acestuia domnii Ţereteli şi Cernovi vorbesc de utopiile absurde, de făgăduielile demagogice ale bolşevicilor, de imposibilitatea „introducerii“ socialismului, ei au de fapt în vedere tocmai etapa sau faza superioară a comunismului, pe care nu numai că nimeni n-a făgăduit s-o „introducă“, dar nici nu s-a gîndit măcar la aşa ceva, pentru că în general că nu poate fi „introdusă“.
Şi am ajuns aici la problema deosebirii ştiinţifice dintre socialism şi comunism, pe care a atins-o Engels în consideraţiile menţionate mai sus asupra caracterului greşit al denumirii de „social-democraţi“. Din punct de vedere politic, deosebirea dintre prima fază sau faza inferioară a comunismului şi cea superioară va deveni cu timpul, probabil, uriaşă, dar ar fi ridcol s-o stabilim de pe acum, în condiţiile existenţei capitalismului; pe primul plan pot s-o pună doar unii dintre anarhişti (în cazul în care au mai rămas printre anarhişti oameni care n-au învăţat nimic în urma metamorfozei „plehanoviste“ a unor oameni ca Kropotkin, Grave, Cornelissen şi a celorlalţi „aşi“ ai anarhismului, deveniţi social-şovinişti sau anarhişti de tranşee, precum s-a exprimat Ge, unul dintre puţinii anarhişti care şi-au mai păstrat cinstea şi conştiinţa).
Deosebirea ştiinţifică dintre socialism şi comunism este însă clară. Ceea ce de obicei este denumit socialism poartă la Marx denumirea de „prima“ fază sau faza inferioară a societăţii comuniste. În măsura în care mijloacele de producţie devin proprietate comună, în aceeaşi măsură cuvîntul „comunism“ poate fi folosit şi în acest caz, fără a uita însă că acesta nu e comunismul deplin. Marea însemnătate a lămuririlor lui Marx constă în faptul că el aplică şi aici în mod consecvent dialectica materialistă, teoria dezvoltării, văzînd în comunism ceva ce se dezvoltă din capitalism. În locul definiţiilor scolastice născocite, „ticluite“ şi în locul discuţiilor sterpe în jurul unor cuvinte (ce este socialismul şi ce este comunismul), Marx face o analiză a ceea ce s-ar putea denumi treptele maturităţii economice a comunismului.
În prima fază, pe prima lui treaptă, comunismul nu poate fi încă economiceşte cu totul matur, cu totul eliberat de tradiţiile sau de urmele capitalismului. De aici şi fenomenul atît de interesant al menţinerii în prima fază a comunismului a „limitelor înguste ale dreptului burghez“. În ceea ce priveşte repartiţia produselor de consum, dreptul burghez presupune, desigur, în mod inevitabil şi un stat burghez, deoarece dreptul nu reprezintă nimic fără un aparat în stare să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept.
Rezultă că în comunism continuă să se menţină un anumit timp nu numai dreptul burghez, ci chiar şi statul burghez - fără burghezie!
Acest lucru poate părea paradoxal sau pur şi simplu un joc mintal dialectic, învinuire deseori adusă marxismului de către unii oameni care nu şi-au dat cîtuşi de puţin osteneala de a studia conţinutul lui extrem de profund.
În realitate însă, viaţa arată la fiecare pas, atît în natură cît şi în societate, existenţa în cadrul noului a rămăşiţelor vechiului. Şi Marx n-a introdus în mod arbitrar în comunism o fărîmă de drept „burghez“, căci a luat ceea ce este inevitabil din punct de vedere economic şi politic în societatea care iese din sînul capitalismului.
Democraţia are o uriaşă însemnătate în lupta dusă de clasa muncitoare împotriva capitaliştilor în vederea eliberării sale. Dar democraţia nu constituie nicidecum o limită dincolo de care nu se poate trece, ci numai una dintre etapele drumului de la feudalism la capitalism şi de la capitalism la comunism.
Democraţie înseamnă egalitate. Se înţelege deci ce uriaşă însemnătate are lupta proletariatului pentru egalitate şi lozinca egalităţii dacă aceasta este just înţeleasă în sensul desfiinţării claselor. Dar democraţia înseamnă numai o egalitate formală. Şi, de îndată ce a fost înfăptuită egalitatea tuturor membrilor societăţii în ceea ce priveşte stăpînirea mijloacelor de producţie, adică egalitatea muncii, egalitatea salariului, se va pune în mod inevitabil în faţa omenirii problema de a păşi mai departe, de la egalitatea formală la cea de fapt, adică la înfăptuirea principiului: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Prin ce etape, pe calea căror măsuri practice va păşi omenirea spre acest scop superior, nu ştim şi nu putem şti. Este însă important să fim lămuriţi asupra falsităţii totale a concepţiei burgheze obişnuite, după care socialismul este ceva mort, anchilozat, dat o dată pentru totdeauna, atunci cînd de fapt abia o dată cu socialismul va începe în toate domeniile vieţii sociale şi personale un progres rapid, adevărat, cu caracter real de masă, cu participarea majorităţii populaţiei şi, apoi, a întregii populaţii.
Democraţia este o formă a statului, una dintre varietăţile statului. Prin urmare, ea reprezintă, ca orice stat, aplicarea organizată, sistematică a constrîngerii faţă de oameni. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte însă, ea înseamnă recunoaşterea formală a egalităţii dintre cetăţeni, a dreptului egal al tuturor de a participa la stabilirea formei de organizare a statului şi la conducerea lui. Iar acest lucru este legat, la rîndul său, de faptul că, ajungînd la o anumită treaptă de dezvoltare, democraţia uneşte împotriva capitalismului în primul rînd proletariatul, clasa revoluţionară, dîndu-i acesteia posibilitatea să sfărîme, să facă ţăndări, să şteargă de pe faţa pămîntului maşina de stat burgheză, fie ea şi burghezo-republicană - armata permanentă, poliţia şi birocraţia -, să le înlocuiască printr-o maşină de stat mai democratică, dar totuşi încă maşină de stat, întruchipată în masele muncitoreşti înarmate, înlocuită apoi cu participarea totală a poporului la miliţie.
Aici „cantitatea se transformă în calitate“: o asemenea treaptă a democratismului este legată de ieşirea din cadrul societăţii burgheze, de începutul transformării socialiste a societăţii. Din moment ce la conducerea statului ia parte într-adevăr toată lumea, capitalismul nu se mai poate menţine. Şi dezvoltarea capitalismului creează, la rîndul ei, premisele necesare pentru ca într-adevăr „toată lumea“ să poată lua parte la conducerea statului. Din aceste premise fac parte însuşirea ştiinţei de carte de către întreaga populaţie, lucru care a şi fost înfăptuit într-un şir de ţări capitaliste mai înaintate, apoi „instruirea şi disciplinarea“ milioanelor de muncitori cu ajutorul vastului şi complicatului aparat socializat al poştei, al căilor ferate, al marilor fabrici, al marelui comerţ, al băncilor etc. etc.
În condiţiile existenţei acestor premise economice este pe deplin posibil, după ce capitaliştii şi birocraţii vor fi fost doborîţi, să se treacă imediat, de la o zi la alta, la înlocuirea acestora - în domeniul controlului producţiei şi repartiţiei, în domeniul evidenţei muncii şi a produselor - cu muncitorii înarmaţi, cu poporul înarmat în totalitatea lui. (Nu trebuie confundată problema controlului şi a evidenţei cu problema personalului cu pregătire ştiinţifică - ingineri, agronomi etc.: aceşti domni lucrează astăzi supunîndu-se capitaliştilor, şi vor lucra şi mai bine mîine supunîndu-se muncitorilor înarmaţi.)
Evidenţă şi control - iată lucrul principal necesar pentru „organizarea“, pentru buna funcţionare a societăţii comuniste în prima ei fază. Toţi cetăţenii devin acum slujbaşi salariaţi ai statului, care este constituit din înşişi muncitorii înarmaţi. Toţi cetăţenii devin acum funcţionari şi muncitori ai unui singur „sindicat“ de stat, care cuprinde întregul popor. Totul constă acum în aceea ca ei să lucreze deopotrivă, respectînd cu exactitate cuantumul muncii, şi să fie retribuiţi deopotrivă. În acest domeniu, evidenţa şi controlul sînt extrem de simplificate de capitalism şi reduse la neobişnuit de simple, accesibile oricărui om cu ştiinţă de carte, operaţii de supraveghere şi de înregistrare, la cunoaşterea celor patru operaţii aritmetice si la eliberarea unor chitanţe corespunzătoare*.
Atunci cînd majoritatea poporului va încape să ţină în mod de sine stătător şi pretutindeni o astfel de evidenţă, să exercite un astfel de control asupra capitaliştiilor (deveniţi acum salariaţi) şi asupra domnilor intelectuali care îşi vor mai fi păstrat apucăturile capitaliste, atunci controlul acesta va deveni într-adevăr universal, general, exercitat de întregul popor, atunci in nici un chip nu va fi cu putinţă nici o eschivare de la el, „va fi imposibil să scapi de el“.
Întreaga societate va fi un singur birou şi o singură fabrică, în care şi munca, şi salarizarea vor fi egale.
Dar această disciplină „de fabrică“, pe care proletariatul care a învins pe capitalişti şi a doborît pe exploatatori o va extinde asupra întregii societăţi, nu este nicidecum idealul nostru, nici scopul nostru final, ci numai o treaptă necesară în vederea curăţirii radicale a societăţii de mîrşăviile şi ticăloşiile generate de exploatarea capitalistă spre a putea păşi mai departe.
Din momentul în care toţi membrii societăţii sau cel puţin marea lor majoritate vor fi învăţat să conducă ei înşişi treburile statului, vor fi luat ei înşişi în mîinile lor această treabă, „vor fi organizat“ controlul asupra minorităţii infime a capitaliştilor, a domnişorilor care doresc să-şi păstreze apucăturile capitaliste, a muncitorilor care au fost profund corupţi de capitalism, - din acest moment va începe să dispară necesitatea oricărei guvernări în general. Cu cît mai deplină devine democraţia, cu atît mai apropiat devine momentul în care ea devine inutilă. Cu cît mai democratic e „statul“ alcătuit din muncitori înarmaţi şi „care nu mai este un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului“, cu atît mai repede începe să dispară treptat orice stat.
Deoarece atunci cînd toată lumea va învăţa să conducă şi va conduce realmente în mod de sine stătător producţia socială, cînd toată lumea în mod de sine stătător va ţine evidenţa şi va exercita controlul asupra trîntorilor, a coconaşilor, a escrocilor şi a celorlalţi „păzitori ai tradiţiilor capitalismului“, - eschivarea de la această evidenţă şi acest control, înfăptuite de întregul popor, va deveni inevitabil atît de anevoioasă, va deveni o excepţie atît de rară, va fi însoţită probabil de o sancţionare atît de rapidă şi de aspră (căci muncitorii înarmaţi sînt oameni ai vieţii practice, şi nu intelectuali sentimentali, şi e cert că nu vor îngădui să se glumească cu dînşii), încît necesitatea respectării regulilor simple, fundamentale ale oricărei convieţuiri umane va deveni foarte repede o deprindere.
Şi atunci se va deschide larg drumul spre trecerea de la prima fază a societăţii comuniste la faza superioară a acesteia şi, totodată, spre dispariţia deplină a statului.
[*] Cînd statul este redus în funcţiile sale principale pînă la asemenea operaţii de evidenţă şi de control îndeplinite de către muncitorii înşişi, el încetează de a mai fi un „stat politic“, „funcţiile sociale transformîndu-se din funcţii politice în simple funcţii administrative“ (cf., în cele ce preced, cap. IV, § 2, polemica lui Engels cu anarhiştii). [Nota lui Lenin]
[70]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 12-34. - Nota red. Editurii Politice
[71]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3-10. - Nota red. Editurii Politice
[72]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 29. - Nota red. Editurii Politice
[73]. Vezi K. Marx şi F. Engels Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 29-30. - Nota red. Editurii Politice
[74]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 57. - Nota red. Editurii Politice
[75]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 357. - Nota red. Editurii Politice
[76]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 7. - Nota red. Editurii Politice
[77]. Vezi K. Marx şi F. Engels Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 20. - Nota red. Editurii Politice
[78]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 21. - Nota red. Editurii Politice
[79]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti. Editura politică, 1964, p. 21. - Nota red. Editurii Politice
[80]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 22. - Nota red. Editurii Politice
[81]. Shyloch - personaj din comedia lui Shakespeare „Neguţătorul din Veneţia“; cămătar crud şi hain, care cerea neînduplecat să se taie, potrivit clauzelor din poliţă, o livră de carne din trupul debitorului său rău platnic. - Nota red. Editurii Politice
[*1] Este vorba de opera scriitorului rus Pomealovski „Amintiri din seminar“. - Nota trad. Editurii Politice