Tezele expun succint limitele materialismului premarxist, în general, ale materialismului lui Feuerbach, în special, şi trasează căile dezvoltării filozofiei materialiste. Criticînd caracterul contemplativ al vechiului materialism, Marx subliniază necesitatea includerii categoriei practicii în teoria cunoaşterii şi în concepţia despre om, în general, a dezvoltării pe baze materialiste a ideii rolului activ al subiectului. 

Marx arată aici însemnătatea principială a relaţiilor sociale în definirea conceptului de om: esenţa umană nu este ceva abstract imuabil, inerent „individului izolat“ membru al unei specii biologice, ci „ansamblul relaţiilor sociale“, concrete, istoriceşte determinate. Sarcina filozofiei este de a face „critica acestei esenţe reale“, a relaţiilor sociale, şi implicit de a nu se limita la „interpretarea“ lumii existente, ci de a o „schimba“ (teza 11).