Tot drumul n'am făcut decât să mă gândesc ce lucru bun şi folositor aş putea face, dar nu izbutisem să găsesc, când mama mă văzu pe fereastră şi-mi strigă :
— Pe unde-mi umbli, haimana ? Ia pofteşte în casă şi stai cu fata, că eu trebue să mă duc până la mătuşa Maşa...
M'am jucat ce m'am jucat cu Sonia, şi m'am dus apoi în grădina de zarzavat, unde am plivit până seara.
Pe urmă ne-am adunat aproape în acelaşi timp la Caterinca, pe prispa casei. Se vede că nici celorlalţi nu le mersese mai bine decât mie, fiindcă tăceau mâlc. În fiecare clipă, Caterinca o zbughea în casă şi se întorcea repede să ne spună ce face unchiul Mişa :
— Mănâncă cartofi şi stă de vorbă cu mama...
— Îşi bea laptele...
— Se spală pe dinţi...
Până la urmă maică-sa se plictisi de atâta du-te-vino şi-i strigă :
— Ce te tot învârteşti, titirezule, şi nu-mi dai pace să vorbesc cu omul ? Ce fugi de colo până colo, de parc'ai fi pusă pe arcuri ? Astâmpără-te odată, sau ieşi în uliţă şi aleargă cât pofteşti !...
La un moment dat unchiul Mişa ieşi din casă şi se aşeză pe prispă lângă noi.
— Ei, copii, cum merg treburile? Ce-aţi făcut pe ziua de azi ?
Caterinca sări prima cu gura, ca de obicei :
— Eu am găsit viţelul mătuşii Maşa ! Se rătăcise prin tufiş şi ajunsese tocmai în vârful muntelui... Şi mătuşa Maşa mi-a spus: „Mulţumesc, fetiţo !“...
— Foarte bine !
Pişa zise că avusese de gând să facă o conductă dela fântână până la grădina de zarzavat, ca să nu mai care apa cu găleata. Numai că, uite necazul, n'avusese ţevi. Ar fi trebuit să le facă din scoarţă de copac, dar dacă-l certa taică-său ?
Amărît, am recunoscut că nu făcusem nimic deosebit, că toată ziua văzusem de surioara mea şi că plivisem straturile de zarzavat.
— Ei, da' nici asta nu-i rău ! Dar tu ? se întoarse unchiul Mişa spre Ghenca.
— Eu i-am ars una lui Vasca Scerbatîi!
— Şi de ce, mă rog ?
— Pentrucă tăia cu toporul tufele dela marginea satului ! I-am ars una, să mă ţină minte !
— Asta nu-i frumos, băiete ! Nu-i cine ştie ce greutate să baţi pe cineva. Ar fi trebuit să-l convingi că nu e bine să le taie... Uite, asta zic şi cu că ar fi fost o treabă bună... Pe câtă vreme aşa, cu bătaia, n'ai făcut nimic !
Ghenca se înroşi tot şi răspunse că el tot la părerea lui rămâne, că în satul nostru nu e rost de o treabă serioasă pentru un om adevărat, pentrucă oricine ştie să caute viţei şi să plivească straturi de cartofi, treburi de care s'a plictisit până'n gât, şi că dacă lucrurile or merge tot aşa, el o să-şi ia valea spre alte meleaguri, unde o să poată face ceva mai atrăgător.
— Şi tu socoţi că aici munca nu e atrăgătoare ? zise unchiul Mişa ; apoi, ridicând o pietricică de pe jos, îl întrebă :
— Ia, spune-mi ce-i asta ?
— O piatră.
— Bine, bine, dar ce fel de piatră ? E un feldspat, fără de care nu se poate face sticla. Dacă n'ar exista feldspatul, am pune şi astăzi la ferestre băşica de bou în loc de geamuri, ca pe vremuri... Omul trebue să ştie multe, ca s'ajungă într'adevăr stăpânul naturii. Aşa, de pildă, călcaţi pe pământ şi pentru voi pământul e numai pământ. Nu ştiţi că, de fapt, păşiţi pe adevărate comori. Nici măcar nu bănuiţi asta. Munţii Altai, copii, sunt o ladă plină de comori al cărei capac noi abia începem să-i ridicăm ! Ce de minunaţii o să descoperim când vom putea privi înăuntru !...
Fără să vrem, ne-am uitat cu respect şi cu sfială jos la picioare, de parcă ne-am fi aşteptat să vedem sclipind acolo tot felul de comori. Dar pământul era ca de obicei — cenuşiu şi nisipos...
Unchiul Mişa râse :
— Ehei, asta nu-i chiar aşa de uşor. Trebue să ştii cum să afli şi să smulgi pământului comorile lui !
— Dar ce căutaţi dumneavoastră ? Aur ? întrebă Caterinca.
— Dacă o să dăm de aur, o să-l avem şi pe el în vedere, dar nu asta e problema de căpetenie !... Spuneţi-mi, am putea noi oare trăi acum fără fier?
Întrebarea unchiului Mişa era cam caraghioasă ! Ce fel de viaţă ar mai fi fără fier ? Ba eu am fost de părere că şi fără plumb viaţa n'ar fi cu putinţă. De câte ori nu ne spusese Zahar Vasilievici că nu putem trăi fără plumb !
— Zahar Vasilievici e vânător ? Are dreptate ! Sunt metale ca fierul, arama, plumbul şi aluminiul, de pildă, care sunt ca nişte muncitor modeşti, iar altele, îngâmfate ca aurul...
Am râs cu toţii. Numai că Ghenca răspunse că nu-i adevărat, fiindcă aurul e cel mai scump lucru de pe pământ şi toată lumea aleargă după el. Nu scrie aşa în atâtea şi atâtea cărţi !
— Sunt metale mai scumpe decât aurul. Platina şi radiumul, de pilda. Metale foarte folositoare. Aurul ? Aurul e un metal frumos şi e greu de extras, şi din cauza asta are preţ mare. Dar nu de aur voiam să vă vorbesc. Există metale tăcute şi modeste, de o nobleţe ascunsă. Se găsesc foarte greu şi se extrag şi mai greu, dar au proprietăţi fără de care tehnica nu s'ar putea desvolta.
Ştiţi voi, oare, că pe poduri oamenii nu pot merge încolonaţi, în marş? Uite, odată într'un oraş s'a făcut un pod peste un râu. Podul era frumos şi trainic şi oraşul se fălea grozav cu el. Într'una din zile trebuia să treacă pe pod o unitate militară. Ofiţerii erau severi şi soldaţii călcau toţi ca unul, în marş. Mărşăluiră ei cât mărşăluiră, când deodată podul începu să vibreze, să se clatine şi în cele din urmă se prăbuşi. Până atunci trecuseră peste pod greutăţi cu mult mai mari şi iată că acum el se dărâmase sub picioarele soldaţilor !
Nimeni nu fu în stare să înţeleagă ce se petrecuse şi ciudata întâmplare fu pusă în seama mâniei lui dumnezeu.
Dar între timp s'au făcut cunoscute şi alte întâmplări asemănătoare. Roţi şi maşini noi şi trainice se desfăceau în bucăţele, aşa deodată, dintr'o pricină cu totul de neînţeles. Savanţii începură să facă cercetări, şi până la urmă se dovedi că „mânia lui dumnezeu“ nu avea ce căuta aici.
Dacă materialele sunt supuse unor tensiuni şi compresiuni şi mai ales dacă acestea sunt ritmice, adică dacă acţionează la intervale egale, în material se petrec schimbări ce nu se văd pe dinafară dar care sunt foarte primejdioase: ele obosesc materialul. Când soldaţii au mers în pas cadenţat pe pod, s'au produs vibraţii ritmice care au slăbit repede rezistenţa metalului şi podul s'a prăbuşit.
Slăbirea tăriei metalelor datorită oboselii e o boală foarte gravă şi tot mai primejdioasă în secolul nostru — secolul marilor viteze. Piesele maşinilor, roţile, şuruburile avioanelor, turbinele se învârtesc de mii de ori pe minut, şi metalele din care sunt făcute slăbesc repede, tot mai repede.
— Cum vine asta ? întrebă Caterinca. Atunci trebue să le vindecăm !
— Un metal bolnav nu poate fi lecuit, dar poate fi ferit de boală dacă-l vaccinăm !
— Cu ce să-l vaccinăm, cu vaccin ? pufni în râs Paşca.
— Nu, cu ceva mai de preţ... În vechime, pietrele cele mai scumpe erau rubinul şi smaragdul. Foarte dur, de un verde viu şi curat — smaragdul e şi azi la mare preţ.
— Dar cât costă ? întrebă Ghenca.
— Asta atârnă de mărimea, de culoarea şi de puritatea lui. La Institutul de mineralogie din Leningrad se păstrează un smaragd foarte mare, care face aproape cincizeci de mii de ruble aur !
— Ei, aşa piatră mai zic şi eu ! Uite, peste una ca asta să dai !
— N'ai decât s'o cauţi — râse unchiul Mişa, şi adăugă după o clipă : smaragdul a fost la început doar o piatră scumpă şi atâta tot. Mai târziu însă, chimiştii au descoperit că în compoziţia lui intră o substanţă necunoscută, cu însuşiri uimitoare. E doar de două ori mai grea decât apa. Un avion construit din aluminiu amestecat cu această substanţă va fi cu o treime mai uşor decât avioanele de astăzi construite din duraluminiu. Un aliaj între fier şi această substanţă rezistă la temperaturi mari şi nu rugineşte. Un aliaj cu aramă capătă însuşirile oţelului — poate fi călit şi în această stare nu-şi pierde calităţile, nici chiar când e încălzit la roşu. Dar însuşirea lui cea mai de preţ e că în urma vaccinării sau mai bine zis a aliajului cu această substanţă care intră în compoziţia smaragdului, metalul nu oboseşte... Numai că, din păcate, smaragdul nu se găseşte aşa de uşor şi este foarte greu de extras. Acest făcător de minuni stă bine ascuns...
— Asta căutaţi dumneavoastră? întrebă Paşca.
— Nu numai asta...
Ghenca ar fi vrut să mai întrebe ceva, dar tocmai în clipa aceea se apropie taică-său, Ivan Potapovici, care ne certă :
— Aici îmi eraţi ? Ia plecaţi acasă ! Ce nu daţi pace omului să se odihnească !
Ivan Potapovici începu să-l întrebe pe unchiul Mişa despre Moscova şi despre tot felul de noutăţi, aşa că nu ne-am îndurat să plecăm. Ne-am dat numai după colţul casei şi am stat să ascultăm de-acolo. Apoi ei au intrat înăuntru, şi dacă nu ne lăsa Caterinca să ne strecurăm în casă, n'am mai fi auzit nimic. Ivan Potapovici, mama Caterincăi şi unchiul Mişa şedeau la masă; noi ne-am căţărat uşurel pe cuptor şi ne-am tupilat acolo. Mai târziu, sosiră Feodor Elizarovici, Zahar Vasilievici şi vecinii, mă rog, mai tot satul !
Vorbiră despre toate : despre recoltă, despre viaţa dela Moscova, despre cercetările unchiului Mişa şi spuneau că, deşi războiul se isprăvise, trebuia totuşi să fim cu ochii în patru. Paşca ascultă cât ascultă, dar până la urmă, obosit, adormi şi ţine-te sforăială !
— Da' ce-o fi cu Catia de sforăie ? făcu îngrijorată Maria Osipovna, mama Caterincăi. A răcit sau ce-o fi având ?
Dar când se apropie încetişor de cuptor, dădu cu ochii de noi ! Ivan Potapovici, bineînţeles, se făcu foc :
— Da' cei cu voi, ştrengarilor ? Pe cine am trimis eu acasă ?
Unchiul Mişa ne luă apărarea :
— Nu-i alunga, Ivan Potapovici. Îi interesează şi pe ei...
— Ei, „îi interesează“ ! De-aia n'avem noi linişte...
Până la urmă am fost nevoiţi să plecăm. Când am ajuns la ai mei, am încercat să le vorbesc despre smaragde, dar soră-mea n'a înţeles nimic şi mama nici măcar n'a vrut să m'asculte.
Ia te uită la el ce-a mai născocit! Ce tot îmi baţi capul cu pietrele tale scumpe ! Mai bine culcă-te şi dormi !...
Noaptea am avut un vis. Se făcea ca găsisem un smaragd mare cât un cap de cal, că fusesem decorat pentru isprava asta şi că Mihail Petrovici nu-mi mai punea doi la aritmetică, fiindcă acum învăţam bine. Pentrucă, nu-i aşa, când eşti decorat nu trebue să ai note proaste...